Buna Vestire, martie 1937 (Anul 1, nr. 11-32)
1937-03-06 / nr. 11
Pag. 2-a Palme grele, rumîneşti! Am dat în lături lespezile veacurilor şi m’am ridicat vindicativă umbră inchizitorială. Am crescut ADERCII şi PELZII, şi-i aduc în faţa Datinii celei de obşte să-şi mărturisească păcatele. Legea cea bătrânească e necruţătoare şi tare îndârjită. Dar ADERCII şi PELZII şi-au luat avocat, un NEUMAN (citeşte «noaimam) care s’a şi insinuat printre pachetele de tutun ale chioşcurilor unde şi-a depus prezenţa lui şoricească, într’o pledoarie apologetică pentru sămânţa ceea otrăvitoare: «Dece sufăr Evrei». Istoria şi-aduce mărturii, adevărurile ei imanente, cu care NO AIM ANUL luptă svârlind cu praştia. Logica lui perfidă roade cu dinţii de şobolan să găurească muntele, dar pornesc pădurile la vale şi jnepii cu toată lighioana să-i sdrobiască obrăsnicia. Căci pe NO AIM ANUL ADERCO-PELZILOR l-am prins mituind istoria. L-am prins întinzându-i ISTORIEI SFINTE, un pumn de arginţi, aşa cum lui Totu, eroul din legendă, i-a întins prizonierul comunist din Poznele. Vechile monede nedemne! Ne-au asvârlit banii lor şi femeile lor, ni le-au trecut prin aşternut, ca să ne poată îmbăintăni în turpitudine! In celula lor de sânge, stă scris milenar «TOB SEBAIGON HAROG» (pe cel mai bun dintre păgâni îl poţi ucide). Astea-s tablele legii, nu Cele de pe muntele Sinai. Le poartă ’n ei, într’un destin încordat până la „umilinţă să ne sugă sufletul, să-l soarbă la pahar citind în foiletoanele sărindăreşti, descântece lovinesciene, călinesciene şi cioculesciene despre ei şi despre ovrei. Iar NOAIMANUL latră şi chiamă stihiile, pe Marx, Einstein şi Freud «lampade forul cosmosului sufletesc* (?!) Lampa*.!? Lua-l-ar, să-l ia de scrintit! ăla care face din alăptatul copilului, un adulter incestuos! Si «noaimanul declamă că «spiritualitatea a fost şi este aureola poporului evreu». Cum i-ai uitat pi ADERCI, pi PELZ, pi MONDI, pi URA(tul) BEN ADOR, pi SEBASTIANI ? Această masonică frăţie de cultură antiromânească şi literatură pestilenţială... Vai! Vai! Ovreiul cu broşura încearcă, parcă, să ne gâdile, pe noi ăştia care scriem evanghelia nouăi ţdfi, «cel mai tolerant şi bun popor». Câţi arginţi ai în cele 13 buzunare moaimanule» ? Dăi de săpun şi frânghie şi nu ni-i arăta pentru că pică din ei sudoarea plugarului. Plugarul ăsta milenar, peste care au trecut invaziile toate şi nu l-au umilit; ultima invazie, a ADERCILOR, a PELZILOR şi a rudelor lor talmudice, l-au spoliat până l-au nărăvit. Mârâe plugul. Şi a intrat în GHETTO.... Aminte la legenda Dumbrăvii roşii... Palme grele şi năduşite. Palme româneşti cad de năprasnă. Inchizitor Misei Judeoveane Continuare din pag. 1-a v idrează perfect în murdăria trădării. Nu există scuze şi circumstanţe atenuante pentru crima de r Itrădare. Trădarea este una şi aceiaşi, ori de unde ar veni şi ori care i-ar fi domeniul de activitate. In timp de pace ori în timpde război. Nu se admit considerente spei'teice pentru «merite culturale» '’’şi «scriitori mari», cari servesc strădarea. Cine scrie înafara hotarelor care delimitează respiraţia sufletului naţional, scrie contra ţării. Larvele trebuiesc strivite! Insectele flituite. Nu cerem reveniri şi întoarceri. N’avem nevoie de convertiri. Neamul nu îngenunchiază în faţa nimănui. Ţara nu cerşeşte. Dar e bine — mă repet — să ne cunoaştem. Şi să ştim că trădătorii din timpul războiului nu şi-au părăsit poziţiile. Otrăvitorii tranşeelor din războiul mondial vor să fure puşca din mâna soldatului de mâine. Răsplata istoriei nu va întârzia să vină, ca un asfinţit. Plâng domniţele din cărţile lui ludoveane! Şi boerii Ţării Moldoveneşti rostesc blesteme. Ş’au deschis criptele. Şi, — spadă peste trădări — voevozii acuză. Ingenunchiem şi noi alături de umbrele lor sfinte. Şi blestemăm- Blestemul nostru e mare. Pentru că e mare Mişel ludoveanu. VALERIU CARDU Dia Inimimia Română In şedinţa intimă a Academiei Române dela 26 Februarie a. c., s’a decis participarea Academiei la Congresul mondial de petrol, care va avea loc la Paris în acest an. Academia a delegat la acest congres pe domni L. Mracec, Gh. Spânu şi N. Dănăilă. D. general R. Rosetti arată că s’au primit publicaţiile Institutului regal veneţian de ştiinţe, litere şi arte. D-sa atrage deosebita luare aminte asupra memoriului d-lui Virgiliu Ducceschi, intitulat L’alimentazione umana tielle et prentriche, o lucrare sistematic alcătuită şi bine documentată, primită cu acele publicaţii. S’a aprobat a se tipări în Memoriile Secţiunii Ştiinţifcie lucrarea d-lor itr. V. Grimalschi şi VI. Hohor intitulată Contribuţiuni la Studiul chimismului Dunării şi al bălţilor Deltei în raport cu problema lucrărilor de ameliorare din Deltă. S’a prezentat apoi lucrarea d-lui dr. Eugene Samsonovici, intitulată „8 limbi moderne" (Bruxelles, 1937). * Academia Română va ţine şedinţă publică Vineri, 5 Martie curent, la ora 15. D. dr. Gh. Marinescu va face o comunicare despre „Studiul emotivităţii şi al afectivităţii cu ajutorul reflexului psiho-galvanic”. Săgeţi O carte nouă.... Ne surprinde apariţia unui volum de poezii, «Via» fa de toate zilele a poetului», semnată de d. Const. Virgil Gheorghiu, care pare scrisă de poetul Virgil Carianopol. Este numai o înscenare sau d. Virgil Carianopol a făct un joc şi a semnat cu pseudonim ? Nu ştim cum să privim faptul dar, în tot cazul, vom reveni, pentru documentare. Versul de elegie al d-lui Carianopol stărue în fiecare rând din cartea semnată Const. Virgil Gheorghiu. «BUNA VESTIRI- In numărul de la 1 Martie al «Revistei Fundaţiilor Regale» d. Dragoş Protopopescu semnează obişnuita sa Cronică engleză. In această cronică d. Dragoş Protopopescu se ocupă cu Criza romanului englez. «ţara şipeniţului» D-nii Pompeiu Atanasiu, Const. Jacob şi Cicerone Mucenic au pus sub tipar, la Cernăuţi, No. 4 din revista «Ţara Şipeniţului». Colaborează d-nii prof. univ. Dr. Traian Brăileanu, Ion Pillat, Ion Agărbiceanu, George Drumur etc. Dintrun număr mai vechiu, detaşăm acest fragment de Radu Gyr, prinţul baladelor: «Sboară ceata raiului după umbra craiului. Trece poarta somnului cu năluca domnului. Peste vămi de îngeri piere, prin dumbrăvi de mirt şi miere, dincolo de trepte verzi şi de zodii cu zăpezi, licărind prăselele, zornăind betelele, clintind logostelele. Şi cum pier, pe bolta trece un gilort de aur rece, şi se duce, curge lin, urcă frunte de senin, urcă zarişti cu crâng, sue — lapter peste crâng, sue rai peste parâng.. » CATEVA CÂRŢI BUCOVINENE Corpul profesorilor secundari din Cernăuţi numără câteva elemente de mare valoare. Acestea răscumpără neghina belferilor hebrei, caii pestilenţiază liceele din Capitala Bucovinei. Unii profesori cernăuţeni şi-au făcut un nume frumos în ştiinţa şi literatura românească. Aşa, de pildă, d-nii Dr. T. Bălan, ale cărui studii istorice sunt unanim apreciate, C. Loghin, autorul unei istorii a literaturii bucovinene de documentaţie precisă şi minuţioasă; Barbu Sluşanschi, a cărui lucrare asupra lui Edouard Grénier s’a bucurat de o excelentă primire în cercurile specialiste; Petre Toma etc. In ultimul timp, d. prof. Gr. Raţiu şi-a tipărit studiul asupra «Metodei speciale a limbii latine». Această lucrare e de un deosebit folos pentru pedagogii noştri şi e unică în domeniul ei. De curând, a apărut şi o schiţă asupra vieţii şi operei lui Ion Sbiera, de prof. Dr. N. Tcaciuc-Albu, cu un cuvânt înainte de d. Em. Inuţ, directorul liceului «Aron Pumnul». Alte apariţii interesante sunt: «Aşa cântat» (cântece populare istroromâne), de d. prof. Dr. Petre Ilioaie, şi «Aliteraţiunea în poezia românească», de d. Em. Haivas. ION AGRIBICEANU începe să se audă tot mai puţin de părintele Ion Agărbiceanu. Izolat la Cluj, compromis întrucâtva de o prea mare prietenie a hebreilor, cari l-au adulat cândva Pe autorul atâtor nuvele ardelene, părintele Ion Agărbiceanu nu mai ia parte activă la viaţa literară. Noi, totuşi, nu-l putem uita. Ion Agârbiceanu rămâne în istoria culturii noastre o uriaşă figură. El e creatorul romanului realist românesc. «Arhanghelii» lui sunt o carte, care ar trebui retipărită pentru suflul ei de vigoare transilvană şi reconfortarea morală. Cine ştie... Poate că, în tăcerea sa, părintele Ion Agărbiceanu pregăteşte un nou roman, o nouă isbândă a literaturii bune. EXPOZIŢIA ANTOLOGICA A POEZIEI TINERE In Martie curent, se va deschide în Capitală o expoziţie a poeziei tinere româneşti destinată să iafăţişeze publicului nostru iubitor de poezie, quintezenţa poeziei tinere româneşti. Subliniem intenţia, deocamdată. Iconarii sunt nişte oameni fantastici. Sufletul lor, talentul lor și vigoarea condeiului lor îi proclamă ca atare. Ce fericiți sunt iconarii. Partidul este mijloc. Iar interesul personal singurul dinamo care motorizează viaţa partidului. Partidul, conglomerat de interese personale, este suprapus Naţiei. Partidul este un sistem care nu calcă şi nu poate călca pe linia românismului. El este fondat pe sistemul falsei democraţii. Şi democraţia e fundamentată pe număr. Numărul presupune adeziune necontrolată. Adeziunea necontrolată este alcătuită din condamnabile toleranţe. Şi când este vorba de interesele superioare ale Naţiunii, ele nu pot fi slujite prin tolerarea tuturor elementelor duşmane ţării. PARTIDUL, CA INMANUNCHIERE DE INTERES şi sistem de exploatare, este o invenţie a democraţiei. O instituţie comercială, în sânul căreia unicul criteriu de ierarhizare este dispreţul faţă de interesele ţării şi devotamentul faţă de partid. Profitul este repartizat, relativ echitabil, după grade. Partidul este totul. Şi prin partid se înţelege totalitatea intereselor personale. In ce priveşte aceste interese personale, ele sunt singura marcă totalitară a democraţiei. Dar Patria este primită şi ea, şi cald adăpostită, în sufletul adevăraţilor ei slujitori. Acolo, la căldura acestor suflete, trăeşte şi creşte Patria PENTRU ACESTE SUFLETE Patria nu este un cuvânt rostit la întâmplare. Şi, tot pentru aceste conştiinţe, Patria nu este o simplă definiţiune. E o credinţă. O misiiune. Un destin. Care trebue să treacă peste toate celelalte destine. Numai din credinţă nepotolită pot porni făclii pentru cinstirea Marei învieri. îjj FALIMENTUL INTERPRETĂRII JURIDICE a ideii de stat este astăzi un truism, care care doar cei de rea credinţă îl mai socotesc ca pe o intervenţie revoluţionară ţi» sens anarhic). Politicienii şi doctrinarii noştri binecuvântaţi cu toate favorurile sufragiului universal numesc de asemenea ideea statului naţional anarhic. In cazul ăsta ce-i opreşte să facă precin Ardealul Ungariei? A nu, asta e altă căciulă răspund ei călcaţi pe coadă. Sigur că da. Ardealul e al nostru se sburleşte d. director al «Universului». Si astfel ca domnul Jourdin toată lumea face poză şi*nu vrea s’o recunoască. NU EXISTA INCA TARA IN EUROPA, cu o atât de strânsă unitate naţională ca România. Naţia şi pământul se suprapun sub autoritatea evidentă a necesităţii destinului. Noi însă cu politica şi ideile facem tot ce poatem pentru a devia acest destin. Ceea ce trebue să priceapă orice măgar că nu e posibil. Pentru că necesitatea neamului de a fi el însuşi, pururi el, este aceeaşi ou a copacului care se ridică din pământ. Şi nimeni nu va putea împiedeca vreodată toţi copacii să crească. Astăzi nu mai există patriotism. Este un termen pe veci compromis. Patriotism implică stat juridic. Şi un străin e patriot în măsura intereselor lui. Deci gata oricând să trădeze. Poetul cel mare, poetul, pe care-l aşteptăm, va fi culegătorul grâului semănat de noi toţi în vârtejul urgiilor şi al suferinţelor, — va fi soarele, pe care zorii de sânge ai vremii noui îl anunţă din adâncurile unui cer cum, poate, numai Mihai Eminescu l-a presimţi. Poezia cea mare va purcede din cântecele legionare, cari „inaugurează o epocă nouă a României, de curaj, de realizare istorică. Ţara întreagă începe să răsune de cântece legionare. Vara în tabere, în marşuri prin munţi şi sate, călătorul le poate înregistra ca un netăgăduit semn de renaştere a neamului, ca o pregătire de luptă. Cântecul legionar ţine trează in conştiinţa tineretului imaginea de peste timpuri a Căpitanului”. Evident, o poezie isvorîtă din lutul fecundat cu azururi al unui astfel de cântec, va desăvârşi fizionomia României dealungul eternităţilor. Noi, poeţii de astăzi, ce putem face? Vom rămâne mici, neînsemnaţi, anonimi ziditori la bolta de zări româneşti a poeziei de mâine. E frumos şi aşa! Am impresia că dăltuiesc o cruce pe spada arhanghelului Mihail de pe-o uşă de dom. Cine mai ştie ce mână umilă a netezit gloriola Marcei Domnului în Catedrala din Strassbourg ? înseamnă aceasta că mâna aceea n’a fost sfântă, mare în umilinţa ei ? Noi suntem înainte-mergătorii. Tulnicele noastre anunţă soarele unor nesfârşite amiezi, când grâul semănat de noi va da în spic. Oare n’auziţi cum vin, din toată istoria, legionarii ? Vin din ţările cerurilor şi din pulberea binecuvântată a mormintelor, ca să cotropească în lumină o Românie de azururi, peste o Românie de tragică aproximaţie. Intre ei, încă neştiut, poate umbrit de cetini, cu luceferi de săgetător sub frunte, cu mânile izite a lapte proaspăt de secară tânără, poetul de mâine îşi aşteaptă ora. El va da semn luminii şi cântecelor. Va răsuna ţara. Vor vui toate văile arborosene. Vor tălăzui Dunările. Toate prin glasul lui înalt de orgă mai puternică decât sbuciumul mărilor şi-al fagilor. TRIUMVIRII Un apel pe ruhta Eminescu la Cernăuţi „Liga Culturală” Cernăuţi, care i-a înălţat marelui poet naţional Mihail Eminescu un bronz la Cernăuţi, nu poate rămâne inactivă la apelul făcut de d. prof. N. Iorga, pentru restaurarea casei poetului şi bisericei din Ipoteştii copilăriei sale. Noi răspundem cu o serată Eminescu aranjată pentru 7 Martie la Cercul Militar din Cernuţi, destinând venitul, iniţiativei luate de d. prof. Iorga. COLŢUL SATELOR BNotKl jNMm Tare mult dor îmi era de o vreme în care, peste copilăria dintr un sat argeşan, trecea la răstimpuri neregulate câte un românaş „de dincolo", împovărat cu o desagă plină de cărţi mici şi frumoase. II opriam noi, „cărturarii" cât nodul, care abia morfolisem prin cărţile de curs primar şi-i umblam prin desagă ca prin traista bunicilor darnici şi înţelegători. Erau acolo o mulţime de cărticele, cu coperţi galbene albastre şi roşii, făcute anume ca să ne atragă pe noi, ăştia mici, să ne facă să risipim toate economiile, ba chiar şi mai furăm de pe sub căpătâie, unde era „safe"-ul familiei. „Genoveva di Brabant", câte lacrimi ne-a mai stors săraca! Dar „Epistolia", ce mult ne-a atras luarea aminte a puterii Domnului (căci sfineile arătări din foile ei, căzuseră din Ceruri, închise în inimă di piatră!); dar „Zodia" pe care am cetit-o ca pe o carte de dincolo de putinţa omenească, dar haiducii, pe care, încurajam cu sufletele noastre entuziaste să se ţină bine şi s’o ia pe colo, ca să nu-i prindă potera grecilor... Am mai cetit atunci — şi cât de caldă le e amintirea! — culegeri de mioriţe şi ciobani, fraţi ai câinilor şi-ai stânei, basme de prin toată România (tăiata de nedreptăţi istorice) şi „de necrezuta poveste a lui Alixandru Machedon", luptătorul , cu Por împărat şi cu viteazul Darie, despre ale cărui picioare spuneau cărţile de mai târziu precum că pe acest pământ al taţilor şi mamelor noastre din neguri, au călcat şi foarte îngrozitu-s’au... N’am întrebat, ţin minte, nici-odată pe oaspele copilăriei mele de unde vine cu aceste bunătăţi, pentru care, zău, eu şi alţii, eram în stare să ne lipsim de alviţa lui Alie Turcul şi de mierea gălbuie care odihnea prin oalele gospodăriei. Venea „de dincolo" şi nu simţiam deloc nevoia a şti ce însemna „dincolo", ce fraţi de sânge erau copiii lui cu noi şi câtă apropiere realiza omul acesta cu desagă între „aici" şi „dincolo". Abia mai târziu, când „apropierea" se înfăptuise pentru vecie, mi-a părut rău când uliţele „regăţene“ au rămas pustii de paşii negustorilor de gând. Am încercat să redau în cele de mai sus modul în care se făcea răspândirea cărţii populare înainte de război şi mai ales, modul cum era primită în lumea satelor de mari şi mici, tineri şi bătrâni, întrezăresc astăzi însă reîntoarcerea vremilor scumpe, reîntoarcerea oamenilor cu desage pline, pe uliţele satelor româneşti şi bucuria îmi este cu atât mai mare, cu cât de mici şi atrăgătoare sunt cărţile pe care ei le aduc. Este vorba de frumoasa faptă a Fundaţiei Culturale Regate „Principele Carol", care a început să trimită satelor noastre o nouă bibliotecă, Biblioteca „ALBINA", o frumuseţe de carte care îţi place fără motiv, îţi place aşa fiindcă este mică şi frumoasă, iar dacă mai cuprinde şi comori sufleteşti, este pentru a desăvârşi marea ei preţuire Titlul întâiei cărţi din Biblioteca „Albina" este „Carte de Rugăciuni” pentru tot creştinul, cu un adaos care cuprinde: Sinaxarul Sfinţilor şi sărbătorilor de peste an, însemnări din tipic şi o însemnare de icoanele făcătoare de minuni şi de Sfintele moaşte ce se află în ţara românească. Toate culese din scrierile Sfinţilor Părinţi şi din cărţile de slujbă bisericească şi rânduite de FIRMILIAN, ierodiacon la Sfânta Patriarhie. O mulţime de chipuri şi flori împodobesc această cart© de rugăciuni culese din cărţile vechi bisericeşti „tipărite cu multa înţelegere şi grea osteneală de înaintaşii noştri cei tari in credinţa şi puternici în fapte". Cartea de rugăciuni cuprinde 212 pagini şi costă numai 5 (cinci) lei fiind cea mai ieftină din ţara românească. MARIN RADU VOINEA CALENDAR VINERI 5 MARTIE 1937 Ort. Sf. Martin Canon din Isauria. Cat. Sf. Adrian. Răs. soarelui 6.49. Apusul 18.5. Radio România 13.00: Ora. Culturale. Sport. Cota Dunării. 13.10: Concert de Prânz al orchestrei Radio, dirij. de Th. Rogalsky. Uvertură la «Studenţii veseli» de Suppé. Dansuri polovţie-iedica opera «Prinţul Igor», pe Borodin. 14.10: Radio jurnal. Ora. Mersul vremii. Bursa. Ştiri interne şi externe. 14.30: Muzică românească populară şi modernă. (voce: Alex. Bojenescu* pian: Bodea Maria). 15.00: Ultimele ştiri. Bursa cerealelor. 18.00: Concert de după amiază al or chestrei Jean Sibiceanu, Hora Sinaia, şi Hora de la Vâlcea; Vals de concert îit de major de Jean Sibiceanu. Ţi-am luat mărţişor, tango de Vasilescu. Dragă nu mai am cui să spun, blues de Manzatti. 19.00: Ora. Mersul vremii. Actualităţi. 19.10: Continuarea concertului: Arii populare. 20.00: Cum se creiază o stare de spirit de prof. N. Iorga. 20.35: «TRISTAN ŞI ISOLDA» dramă lirică în 3 acte de R. Wagner (discuri). 1 Pauza I-a (21.30—21.40) Cărţi şi reviste. 1 Pauza II-a (22.55—23.10) Radio Jurnal Sport. 23.45: Jurnalul pentru străinătate în limba franceză și germană. 25:55. Ultimele știri. Mi Spectacole TEATRE OPERA ROMANA: Recital Inioka. NATIONAL: mat. Institutorii; seara: Omul si masca. REGINA MARIA: mat.: In amurg; seara: Cloşca. COMOEDIA: la ora 2: Ora H; la ora 6: Absente nemotivate; seara: Ora H. VESEL: mat. şi seara: Scurt circuit. ALHAMBRA: mat. şi seara: 101 Alambra Melody. LIGA CULTURALA: Cadavrul viu. MODERN: Relache. PATINOARUL OTETELESANU: deschis dela 9 dim.—9 seara. FRANKLIN: (Ateneul Român): Ultimii Mohicani şi Hollywood Melody 1937. DICHIU: Infamia şi Manevrele de toamnă. CINEMATOGRAFE CAPITOL: Misiunea Brigăzii 41. ARO: Vinovatul, jurnal şi complectare. CINEMA A. I. P. A. «Simfonia Jazului» cu Rochelle Hudson, jurnal şi complectare. ROXI: Misiunea Brigăzii 41. FEMINA: Elisabeta regina Angliei şi complectare colorată. FORUM: Reputaţia d-rei Allenburg şi Căsătorii Americane. CENTRAL: Rin-Tin-Tin salvator; Caranga; Trupa de reviste Bonzo. DARLY: Romeo şi Julieta şi Viaţa Parisiană. OMNIA: Antonio Adverso şi Escadrila de noapte. MANON: Sublima amintire şi Rapsodia dragostei. MARCONI: Nemuritoarea iubire. Jurnal, revistă. MODEL: Uniţi pe vecie şi Străjerii din Texas, COTROCEI: Maria Stuard și Soţie contra secretară. Citiţi zlinic „Buna Vestire** In pragul unui c intenar: Ion Craanga, viul 11 Perfect răstingnit pe această geografie stă «botul cu ochi» crescut mare, autorul adică însuşi Ivan Turbincă, pseudonimul rusesc al lui Creangă, al neamului, al rasei întregi. Ivan Turbincă a fost o viaţă întreagă ostaş. Aşa cum au fost şi plăeşii din Ştefan cel Mare ostaşi de bună voe. «Şi mai marii lui văzându-l că şi-a făcut datoria de ostaş l-au slobozit din oaste cu arme cu tot, să se ducă unde o vrea, dându-i şi două carboave de cheltuială. Terminându-şi îndatoririle de oaste (Domnii după războaie făceau mănăstir) Ivan Turbincă se întâlneşte cu Dumnezeu. Omenia lui trece un examen nespus de greu, dătuind singurele lui carboave (după ce-şi scapă căciula pe baltă zice: să fie de sufletul tatei), cerşetorilor, Dumnezeu şi Sfântul Petru. Mucalit din firea lui ca şi Creangă ea şi Moş Nichifor Coţcarul şi ca toţi moşii moşilor de răzeşii, Ivan Turbincă nu cere ca răsplată decât binecuvântarea unei desage, în care să poată băga pe cineva. Acolo va pătimi ani de zile moartea făcută ostatecă puterii lui Ivan. Aşa cum Ion, a băgat pupăza care-l supăra sub obroc, Ivan a vârât toţi dracii dintr-o casă blestemată în turbincă şi i-a bătut măr. Oriunde e vorba de draci, aceştia au de suferit, în opera lui Creangă, din partea oamenilor. Chiar neisprăvitul de Dănilă Prepeleac, făcându-se pustnic capătă virtuţile minţii şi joacă nişte formidabile renghiuri împieliţaţilor. Dracul nu are adăpost prielnic în sânul acestui neam binecuvântat. Ivan Turbincă e un amestec de virtuţii alese şi de slăbiciuni omeneşti, este un păcătos iubitor de «guleaiuri» dar plin de dragoste pentru Dumezeu, iubit de El pentru puritatea şi sinceritatea lui, este icoana omeniei neamului nostru ortodox: «Ei Ioane, Ioane (îi spune lui moartea) ! Numai răbdarea şi bunătatea lui Dumnezeu, cea fără de margini poate să precovârşească fără de legile şi îndărătnicia ta (vai cât suferise moartea de la el). De mult erai tu mătrăşit din lumea asta şi ajuns de batjocura dracilor, dacă nu-ţi intra Dumnezeu în voe, mai mult decât însuşi fiului Său». Este aici mai mult decât o glumă bună. Moartea care-l secerase, pentru a fi învinsă la urmă, pe însuşi Fiul lui Dumnezeu, nu a putut să-i facă nimic lui Ivan Turbincă. Şi atunci ea, hârca, şi-a dat seama că e voia lui Dumnezeu. Rasa asta nu poate pieri. Slăbiciunea lui Dumnezeu pentru creatura Lui e fără de margini. Deaceea moartea a rămas pururi neputincioasă în faţa neamului. Pentrucă Ivan trăeşte într’una şi se veseleşte: «guleai peste guleai Ioane, căci altfel înebuneşti de urât». «Şi aşa a trăit Ivan cel fără de moarte veacuri nenumărate. Şi P°ate că şi acuma mai fi trăind dacă n’a fi murit». Nu, rasa ta e nemuritoare Creangă, n’ai murit şi n’ai să mori. Chipul tău blond şi liniştit se ridică deasupra blagosovitelor plaiuri şi coline ale Moldovei de Sus şi din pragul veşniciei acestui neam, ochii tăi mici, sclipitori de bucuria unei vedenii ce trece dincolo de sufletul nostru, învăluie satul care «nu e lipsit de vederea acestei lumi». Eminescu reprezintă pentru noi cristalizarea versului românesc, momentul de topire a virtualităţilor cari aşteptau de cine ştie când, într’o pdeAv?raită, perfectă, printr’un mesager al acestui viers, care este iarăşi geniul CREANGA ESTE COMPLECTAREA LUI EMINESCU pe planul a ceea ce am numit mai sus omenia. Numai aşa se explică marea dragoste a poetului pentru Creangă. Diferenţele lor de cultură nu-i împiedecau să se înţeleagă, pentru că amândoi erau creatori. Dacă Eminescu aparţinea prin participare la un curent european de cultură şi de poezie, Creangă era un geniu local, un creator de cultură locală, fără legături cu restul lumii decât această omenie pe care ne-a dat-o Dumnezeu şi prin care Ivan Turbincă a reuşit să rămână nemuritor. Eminescu prin legăturile lui cu romantismul german ridică literatura română la universitate, in timp ce Creangă prin opera lui defineşte ethosul românesc, ridică latentele lui tradiţionale la gradul de cultură, izolându-se astfel, personalizându-ne în acest răsărit printr-o cultură proprie. Elementul de critică alăturat al acestei fundări de cultură a fost Caragiale, adică un venit din afară dacă putem spune astfel. Eminescu şi Creangă au fost apariţii spontane, împinse de o necesitate a devenirii neamului, în timp ce Caragiale, adevăratul Spiritus reitor al secolului XIX românesc, a fost elementul de luciditate, de critică, ochiul limpede al veacului. De aceea critica lui este poate mai exterioară, mai puţin în sensul neamului decât a reacţionarului Eminescu de la Timpul. Carageale a fost un prieten al civilizaţiei şi al umanitarismului (cârdăşia cu Dobrogeanu-Gherea sau Roneti-Roman). Carageale era adevăratul spirit universal al secolului (cum a fost şi ardelean Titu Maiorescu) omul de deasupra, omul categoriilor eterne, cristalizate într’o adevărată conştiinţă universală. Acum cu ocazia unui centenar de capitală importantă pentru cultura noastră să stăm puţin să ne reculegem şi să recunoaştem ceea ce ne e teamă a recunoaşte. Am bâjbâit treizeci de ani, după întunecatul răstimp de la moartea lui Eminescu până la revoluţie, dând în bobote de la semănătorism până la suprarealism ca orbeţii. Şi vorba căpitanului meu de oaste : «Şi-au făcut elevii datoria? Nu şi-au făcut-o». Dar nici nu puteau să şi-o facă pentru că nu au avut timp. Ei era cei cari trebuiau să desăvârşească legătura deplină cu restul lumii, în secolul XX. Cei dinaintea noastră au fost şi cei de acum în parte suntem o neisprăvită pleiadă de trecere. Abia acum, în ultima clipă, dacă începem şi trebue să ne vrednicim, a ne numi pionieri. Şi abia spre sfârşitul veacului acesta dacă va veni generaţia complimentară generaţiei Creangă-Eminescu. Iar noi vom fi atunci poate pulbere şi uitare la picioarele celui adevărat al doilea veac de cultură ce se va aşeza. Horia Stamatu