Buna Vestire, iunie 1937 (Anul 1, nr. 80-100)
1937-06-11 / nr. 87
ANUL 1. No. 87. Directori: DRAGOS PROTOPOPESCU TOMA VLADESCU pagini ZI Ait UDMD DM IVDTA DUTMNA Redacţia ţi Administraţia: i »am*. Ad-tam,.*. Mu« I ABONAMENTKI BUCURESTI TELEFOANE) 1 fl an Lei 700 1 I Redacţia. ..... • 4*84.34 1 Comune urbanei 6 Inul „ 350 1 Comune ruralei Bulevardul Elisabeta 12, etaj II. [ I 3 luni ” 175 I ) Vineri II Iunie 1937 ian Lei 100 luni 3 iuni 20 125 I. C. Ditmianu A murit savantul I. C. Cătuneanu, profesorul de drept roman de la Universitatea din Cluj. Vestea asta aţi citit-o în puţine ziare şi nu ştiu dacă v’a emoţionat mai mult decât oricare alt deces , fiindcă şi moartea omului ăsta a fost tăcută ca şi vieaţa lui, ca o vieaţă de muncă. Nu era niciun sgomot în el, nicio tresărire care să trădeze neliniștit — de la paloarea îngrijorătoare a figurii, până la cuvântul lui stins şi până la gestul lui care era infinit discret. Când se urca la tribuna Camerei — căci de vreo 10 ani a fost tot timpul în Parlament — atunci el citia totdeauna o expunere doctrinară de pasionată analiză politică şi discuţia la mesaj avea în I. C. Cătuneanu un colaborator de o limpezime de gând, de o distincţie, de o luciditate impecabilă, care nu se vor mai regăsi uşor. Glasul lui, urmând firul logic al expunerii pe care o făcea, se încălzia adeseori de rpvolt© care totuş nu ajungeau niciodată până la extremitatea incintei... Pentru cei cari iubesc gălăgia şi farsa retorică I. C. Cătuneanu, desigur, era un orator plicticos — şi e drept că atunci când vorbia el cei mai mulţi preferau să iasă din sală şi să caute în şuetele de la bufet desfătări mai parlamentare.... Cum ar fi putut să intereseze pe toată lumea deputatul acesta palid şi reţinut, care se pricepea atât de puţin în marile afaceri ale zilei, şi care-şi încărca totdeauna pledoaria lui naţională de un gând stăruitor, obsedant, dar tot atât de indigest pentru democraţie! I. C. Cătuneanu documenta— acesta e chiar cuvântul — înstrăinarea neamului nostru, o arăta în toate formele ei şi denunţa — academic... — acest straniu complot de sinucidere organizată care a fost permanent politica partidelor noastre. Nu era violent în discursurile lui I. C. Cătuneanu decât numai ceea ce denunţa el, realităţile, faptele, toate datele acestea ale problemei naţionale pe care el le studiase îndelung şi pe care, de câte ori l-am privit, simţiam că nu le putea rosti decât suferind.• V-am spus că cei mai cuminţi rămâneau să-l asculte, în incintă. Dar Cătuneanu ar fi vorbit şi numai în faţa scaunelor goale, în faţa pereţilor. Dădea sentimentul, aproape martir, că nicio indiferenţă nu ar fi obosit, ca el era un misionar resemnat în faţa urechilor surde. Şi când cobora de la tribună apoi, par’că sfios că n’a plecat mai curând, el se retrăgea ca o umbră, ca să nu deranjeze pe nimeni, strângând, în şoaptă aproape, mâinile — puţine... — ce i se întindeau... Privindu-l atât de modest şi retras, aşa de resemnat şi tăcut, cine ar fi spus totuş că omul acesta a desfăşurat o activitate pe care puţini au avut-o atât de intensă şi de binefăcătoare! El a fost lângă A. C. Cuza cel mai nedesminţit şi mai credincios tovarăş — a fost dintre cei cari erau la început, cari n'au plecat niciodată şi cari au rămas până în ceasul dela sfârşit... împreună cu Vaier Pop, actualul ministru de industrie şi cu Vaier Homan — ştiţi, care a fost ministru —I. C. Cătuneanu a înfiinţat la Cluj Acţiunea Românească mare revistă de doctrină, (pe lângă Libertatea vrednicului părinte Moţa care se confundă cu toată protestarea naţionalistă a Ardealului), ducând astfel peste munţi, cu vast material de gândire, toate frământările şi prefacerile care domină spiritul public de azi In 1923 împreună cu A. C. Cuza şi cu N. C. Paulescu, I. C. Cătuneanu se găseşte printre fondatorii Ligii apărării naţionale creştine. Scoate apoi, la Cluj, o nouă revistă, înfrăţirea românească , plecaseră câţiva prieteni, veniseră alţi... Traduce în sfârşit şi el Protocoalele înţelepţilor Sionului, unde găseşte nouă temeiuri pentru lupta lui. Profesor de drept român, deputat aproape în toate legislaturile după răsboi, unul din cei mai activi gânditori ai ideei naţionale şi propagandist al ei... Despre mortul acesta sunt sigur totuş că n’are să se vorbească mult. Nu se face sgomot pentru atât... A murit un om de adevăr, un om de bine. Un om pasionat de bine ! Dar lumea noastră de afaceri, de scandaluri, de tot felul de întreceri, nu are timp să se oprească niciun minut. Ca unul însă care l-am cunoscut puţin, şi l-am simţit poate încă mai mult, stau o clipă lângă mormântul acesta tăcut ca o vieaţă, şi mă gândesc că în boala care l-a învins timpuriu nu va fi fost mai puţin suferinţa unui neam, toată, — pe care I. C. Cătuneanu a spus-o până în ceasul când n’a mai putut vorbi. TOMA VLADESCU „Ce ia zice Europa“ ? Cine cercetează viaţa publică romănească începând de la 1848 şi până la război va descoperi un fenomen ciudat, grija permanentă şi obsedantă a conducătorilor noştri de «Ce va zice Europa». Orice articolaş apărut în presa pariziană, orice încruntare de sprâncene a pre-unui reprezentant diplomatic, avea darul să sperie pe cei mai mulţi din oamenii noştri politici —nu pe toţi — şi să-i determine a căuta prin toate mijloacele să reintre în graţia «Europei». Sufeream de un complex de inferioritate ■ explicabil in oarecare măsură. Eram mici, eram slabi, eram înconjuraţi de imperii colosale. După războiul de întregire situaţia faptică s-a schimbat. Suntem o ţară egală Italiei ca întindere, avem douăzeci de milioane de locuitori, suntem posesorii unor imense bogăţii latente, am putea avea o armată puternică. Totuşi situaţia psihologică nu s’a schimbat. Conducătorii noştri sunt stăpâniţi de acelaş complex de inferioritate. «Ce ea zice Europa» a fost înlocuit cu «Ce vor zic? marii noştri aliaţi» şi toate merg... pe oaia «Europei», ca şi mai înainte. Ieri chiar mi se ţinea încă acest limbagiu de către cineva care, prin numele, prin situaţia, prin personalitatea sa ar putea foarte bine să fie un şampion al spiritului de independenţă în politica externă românească. Această politică externă românească se îndreaptă de câtăva vreme pe căi bune. Nu ne mai prăpădim de dragul Rusiei, avem relaţii mai bune cu Italia — semnificativ faptul că cu ocazia vizitei Suveranilor italieni la Budapesta nu s’a rostit nici un cuvânt care ar fi putut jigni România — în sfârşit, eveniment esenţial, am restabilit relaţii de cordială amiciţie cu Polonia. Vizita d-lui Victor Antonescu la Varşovia, urmată de vizita d-lui Bek, de călătoria preşedintelui republicii polone la Bucureşti şi de călătoria ce o face Suveranul nostru la Varşovia, sunt menite să dovedească şi orbilor că perioada critică, perioada Titulescu, în relaţiile româno-polone a trecut. După toate semnele alianţa dintre Polonia şi România e definitiv consolidată. Suntem pe o cale bună, să neţinem de ea şi mai ales să avem curajul de a duce o politică independentă — ca Iugoslavia, ca Polonia — conştienţi că suntem o ţară tânără dar puternică şi care are viitorul larg deschis în faţa ei. Povestea cu «Europa» aparţine, trebue să aparţină, unui veac trecut. Paul Mihail M. S. Regele, d. Moscicki şi Marele Voevod Mihai primind defilarea trupelor în faţa Palatului Regal Un moment... de ingratitudine Ziarele anunţă că nu lui Romeo Popescu a ceru că în acest scop. Gestul apare cu atât avut sărbătoarea aviatori Intre atâţia martiri «şi strălucită şi culmile cele ■nânească. Romeo Popescu cei dinăuntru au încercat să-l din aviatorii noştri, de căt Este dar spre onoarea te şi care să fie preocupat Dar — de ce oare în strice frumuseţea tuturor Romeo Popescu este obli casele care îi constituea făcute pentru a-şi ajuta lor care au uimit lumea şi puternici nu se găseşte ca Va auzi oare cineva ? comitet pentru ridicarea unui monument aviator al unei Primării din sector să-i rezerve o piaţă publicat mişcător şi mai semnificativ cu cât abia eri am lor. aviaţiei Romeo Popescu înseamnă cariera cea mai mai înalte atinse aici de eroismul şi de iscusinţa re care, cum este firesc, o lume întreagă de invidioşi diminueze, a fost cel mai preţuit şi cel mai admirat de străinătatea imparţială şi drept judecătoare, ţării că s’a găsit o mână de oameni care să mi-l uiţi de a perpetua memoria lui, ţara noastră să fie totdeauna câte un «dar» care să lucrurilor in acelaş timp doamna văduvă a lui, gată de creditori să-şi vâ tteză chiar zilele acestea verea personală, pentru a plăti datoriile ipotecare eroicul şi vrednicul său , ot în organizarea raiduria făcut cinste aripilor romăneşti. Şi nimeni din cei să poată împiedica această ruşine ? VESTITOR Rezumând în câteva cuvinte cele scrise până aci în jurul CAZULUI STERE, am văzut: Că s’a urzit un veritabil şi monstruos complot, cu scopul de a reabilita trădarea şi de a facilita recrutarea de trădători în Ţara Românească, acest complot a fost cu îndemânare camuflat sub paravanul numelui lui STERE, vestitul trădător de neam din timpul războiului reîntregirii româneşti. Că acei ce încearcă a reabilita trădarea şi a frânge astfel încă din timp de pace unitatea de simţire şi de acţiune a naţiei, SUNT EXACT ACEIAŞI OAMENI CARI AU FĂCUT DIN PROFESORUL UNIVERSITAR ROMAN C. STERE UN HOIT MORAL HIDOS, UN TRĂDĂTOR INFAM, O IUDA LAMENTABILA. Sunt, adică, evreii din presă. Am ilustrat aci, cu citate copioase din opera trădătoare a lui CONST. STERE şi a registrului său criminal BURAH BRAUNSTEIN, toate afirmaţiunile avansate mai sus. Şi dacă ne va ajuta Dumnezeu, vom examina pe larg întreaga problemă, într’o broşură anume consacrată. Acum vom aborda într’un iureş rapid, aspectul cel mai actual şi mai dureros al faptelor, întrebându-ne din capul locului: cum de s’a putut ajunge la această situaţie absurdă, de neconceput, la omagierea publică a trădării aci între noi, la ridicarea ei la rangul de mit social şi naţional, exact în vremea când de jur - împrejurul nostru toate popoarele se gătesc bărbăteşte de luptă, concentrându-şi toate puterile, sub semnul înălţării morale şi al desăvârşitei unificări naţionale? Şi mai ales, cum de au scăpat nesancţionaţi criminalii şi trădătorii din timpul pătimirii noastre naţionale? întrebări de un conţinut tragic şi de un interes capital, fiindcă un răspuns chibzuit, dat în nota adevărului şi a obiectivităţii, ne va livra întregul secret al înfrângerii şi al dezastrelor noastre de astăzi. Dar tocmai pentru că e de o atât de înaltă importanţă, răspunsul în chestiune nu poate fi formulat în două peri, ci cât mai explicit cu putinţă. Aşadar, trădarea a ajuns la noi un fel de instituţie permanentă, o cursă infernală pusă în aceşti rătăciţi divă goale şi abstracte idealuri. Câtă sărăcire sufletească, câtă devirilizare, câtă superficialitate, ce lipsă a înţelesurilor elementare, câtă gratuitate! Cum se duc ca oile, aceşti intelectuali, cari se fălesc totuşi, aşa de mult cu pretinsa lor personalitate! Cum sunt, în fond, lipsiţi de orice personalitate, aceşti intelectuali: Pantheon La Paris? Mentalitatea intelectualistă se caracterizează prin imitaţie sau adaptare, niciodată prin creaţie. Pantheonul, această monstruozitate masonică a revoluţiei franceze, la moliţii aceştia de intelectuali o vor, prin criminală inconştientă, transpusă şi la noi în ţară. Pantheonul în înţeles parizian de cavou, e o aberaţie fără seamăn. Numai abstracţii de intelectuali au putut s’o revendice, calea tuturor celor slabi de înger, graţie în primul rând greşelei uriaşe pe care am săvârşit-o nesancţionând aşa cum se cuvenea pe trădătorii din timpul războiului. Pe adevăraţii trădători, bineînţeles, nu pe instrumentele lor. Iar pe adevăraţii trădători îi cunoaşteţi cu toţii pentru că i-am numit de atâtea ori: ei sunt jidanii, luaţi, în bloc. La dreptul vorbind, am săvârşit o dublă greşală: ne-am înverşunat, verbal, numai împotriva instrumentelor ticăloase ale trădătorilor, ignorând adesea cu bună ştiinţă pe trădătorii înşişi. Câţi n’au tunat şi n’au fulgerat după război împotriva Ini Stere? Câţi nu I au ţintuit în fraze umflate la ..un imaginar stâlp al infamiei? Loviturile lor cădeau în gol însă, deoarece nici unul din ei nu pomenea şi pe acei cari pregătise trădarea cu mult încă dinainte de război, spre a o realiza în întregime, în vreme ce naţiunea întreagă era sub arme. Nimeni nu pomenea de acei ce dezertau în massă la inamic, de acei ce în cContinuare în pag. 6-a) Procesul trădării Hidoasa victorie a trădătorilor de NICOLAE BOGDAN In anării turorilor noastre Scrisoare deschisă de lui Tilea Am scris aci, mai deunăzi despre foot-ballul nostru. L-am privit prin unghiul însuşirilor, cum şi defectelor lui de rasă, aşa mai ales cum ele se evidenţiază în cele două echipe tipice: Venus şi Unirea Tricolor. Intîmplarea, ca s’o numim deocamdată aşa, face ca din aceste echipe, una să fie nu mai puţin întîia, cealaltă, nu mai mult decit ultima, în Divizia Naţională. O întrebare se impune atunci: cum se face că din două echipe aşa de romîneşti, una să fie clasificată cu atîta strălucire, cealaltă, cu atîta durere întrebarea se agravează dacă iscodim puţin recentul trecut. El ne va vorbi de o ameţitoare ascensiune a lui Venus, şi de virtuozităţi tot atit de rapide ale Unirei Tricolor. Numai că Unirea Tricolor, favorita de pînă ori a celor mai aprigi cunoscători de foot-ball, s’a întîlnit deodată cu un an prost. Infrîngerea ei de către Ripensia anul trecut, în ultimele două minute, după ce ţinuse şmechera echipă ungară tot timpul în şah, i-a produs o demontare ce pare că s’a prelungit şi peste vară. Un debut cu ghinion anul acesta, şi o acerbă criză intestină, a ţinut-o mai departe într’un fel de convalescenţă. Doliul lanternei a început să-l treacă prin faţă. Aprins ca un taur de basmaua roşie, bolnavul a încercat cîteva ridicări, de sfîrşit de sezon. Matchul 8—0 cu Universitatea din Cluj, şi 2—4 pe arena Venus, cu campionul naţional, în plin dezavantaj de teren şi psihologie, au arătat şi celor mai ursuzi detractori ai lui că invalidul cedează greu. Vreau să spun : e cu Unirea Tricolor mai mult o psihoză. Cu materialul ei omenesc, care la Venus ar fi dat calificări pentru cele mai frumoase cupe, la ea acasă echipa se ceartă şi infringe. Unirea Tricolor e o echipă bună în derută, iată tot adevărul şi toată crima ei. In ea se găsesc potenţial cei mai mari, sau egali cu cei mai mari jucători ai noştrii. In ea e un elan care nu-i aiurea, şi chiar dacă ar fi, nu trebue stins. Să ne mai amintim că Unirea Tricolor e printre puţinele echipe romîneşti crescute prin ea şi din ea însăşi. Ea n’a furat cu bani, ca alte echipe, ei i s’au furat. Dacă aş fi avut, aş fi dat un milion lui Bogdan şi încă unul lui Petrică, să nu plece anul trecut. Da, dar aceşti jucători — oriunde ar fi — sínt şi rămîn ai Ultirei Tricolor. Sínt şcoala ei, sînt produsul ei. Un grajd mi se pare prin prăsilă contează, nu prin faptul că armăsarii ei luptă la Băneasa sau Londra. Unirea Tricolor — e un grajd admirabil, de stil şi de elan şi de vitalitate, al footballului romînesc. Cite echipe se pot mîndri cu aceasta, cite echipe se pot mîndri cu juniorii ei, dovadă peremtorie că Unirea Tricolor e o şcoală şi o personalitate. Concluzia: clasificarea ei de anul acesta e o multiplă minciună. E o minciună a foot-ballului, joc cu cele mai mari capricii şi surprize. E o minciună a publicului, care admiră Unirea Tricoor dar n’o susţine niciodată. (Ungurii... ah, dacă ar fi un Ungur printre ei!...). E o minciună a sistemului de Divizie, cu defectuozităţi recunoscute. E, în sfârşit o minciună a norocului, fiindcă norocul e noroc! Dacă e în derută, Unirea Tricolor trebue scoasă din derută. Dar cum ? Scoţîndu-o din Divizia A ? Ca să vină în loc, cine ? Vulturii dela Lugoj ? Băeţi buni, aceşti romînaşi, dar mai au de aşteptat. Ungurii dela Baia Mare ? A.C.F.R.-iştii dela Braşov ? După clasificare, aceştia ar trebui să intre. Şi numai gîndul că echipe cu performante atit de primare ar putea înlocui pe Oboreni, arată ce defectuos e sistemul, ce tîrfă e norocul, — mai ales cînd se cheamă și Beilis ! Cînd norocul nu rectifică pe om, e rîndul omului să rectifice norocul. Acest om eşti d-ta, iubite şi stimate domnule Tilea. Unirea Tricolor nu poate trece la Divizia B. Jocul ei, tehnica ei, personalitatea ei, produsele ei în foot-ballul romînesc, de mult au depăşit Divizia B, de mult au consacrat-o Diviziei A. Divizia A trebue deci mărită cu încă două echipe, ca Crişana şi Unirea Tricolor. E rugămintea pe care tot ce are mai bun foot-ballul românesc o face prin noi d-lui Tilea şi ministrului Gabriel Marinescu, factor constituţional într-o cestiune aşa de vitală pentru sportul pe care-l iubeşte. DRAGOŞ PROTOPOPESCU Strigoii Iaşului II Iată crima care e pe cale să se înfăptuiască. Şi care suntem siguri că se va împlini. Pentru că «nu cere decât bunăvoinţă şi înţelegere», câteva sute de mii de lei. Sală pentru Pantheon există: e vestita Sală Gotică de la Iaşi. Cele două-trei sute de mii de lei, le va da, ca cea mai uşoară pomană, guvernul de la Bucureşti, pentru a amăgi pe ramoliţii de la Iaşi, cărora nu le-a dat şi nu le va da niciodată altceva nimic pentru chinuitoarele trebuinţe vii ale oraşului acela sacrificat. Dar dacă moţiunea de la Atheneu şi stearpa agitaţie ieşană nu rezolvă nimic din adevărata problemă a laşului, ele redeschid însă o altă problemă, tot atât de gravă, pentru a-i oferi cele mai semnificative date: problema decompunerii sufleteşti a intelectualilor, despre care am mai spus altă dată, că e problema cea mai chinuitoare în actualele frământări ale sufletului românesc. Iată unde au ajuns «intelectualii» Iaşului, aceşti solemni oficianţi ai «ideei», aceşti pretenţioşi decadenţi, aceşti oameni vlăguiţi şi sterpi. Nu! Oamenii mari trebue să doarmă acolo unde istoria i-a pus să doarmă şi unde istoria a făcut viaţă din moartea lor. Ştefan trebue lăsat la Putna, Mihai la Mănăstirea Dealu. Vă daţi seama ce crimă e să faci Pantheon la Iaşi, adunând în înţeles de muzeu, oseminte, şi lăsând Bucovina văduvă de mormântul viu al lui Ştefan! Ce crimă împotriva însăşi a afirmării noastre româneşti în ţinuturile acelea ameninţate! Ce crimă împotriva istoriei, a legendei, a visului, a vieţii! Şi intelectualii ieşeni asta doresc cu toate puterile sufletului lor sleit şi sterp. Se sbuciumă neamul acesta, se chinuie laşul în ceea ce mai are ca ultime svârcoliri ale vieţii autohtone, o tragică problemă de viaţă se pune acolo şi intelectualii vor... Pantheon! D. Gristore Popa aminteşte nevoile (vitale) ale Iaşului şi cere în primul rând... Pantheon! E delicios. Cred că nu mai e caragialesc. E sublimul prostiei tragice. E prostia care devine, suav şi candid, criminală. Nu mai vorbim de acest grafic demonstrativ al unei totale scăderi vitale: Sala Gotică, vestita sală a Sinodului de la Iaşi, ţinut pe vremea lui Vasile Lupu, transformată în cavou. Ce antipedică evoluţie, ce totală abdicare, ce perfectă sinucidere ! Le putem spune, cu glas tare de revoltă, acestor intelectuali de la Iaşi şi tuturor intelectualilor din ţară: sunteţi rătăciţi, domnilor! Şi sunteţi, în mod inconştient, trădători! Marea dramă a sufletului românesc de azi, conflictul tragic din CJ licMvn nna. III -a ) Bietul material uman.■ ■ E curios cât de mică importanţă îi acordă oficialitatea românească materialului uman. Dăunăzi, patru gemeni dintr-o comună tutoveană au trebuit să moară pentru că nu se găsea nici un medic în apropiere, iar Sâmbăta trecută zece fetiţe şi-au pierdut viaţa din cauză că învăţătorii, cărora le fuseseră încredinţate bietele victime, au găsit de cuviinţă să-i trântească o beţie stil Dr N. Lupu, în loc să supraveghieze bunul mers al excursiei. Dispreţul acesta pentru materialul uman pe care-l întâlnim în mentalitatea oficialităţii noastre, care aduce a U. R. S S., unde omul prezintă mai puţină importanţă decât o muscă sau un discurs al d-lui Voroşilom. Incheerea anului şcolar aduce aproape întotdeauna nenorociri de acest fel. Copiii, dornici de odihnă, sunt căraţi încoace şi ’ncolo, pe zăpuşeală, pe ploaie sau pe furtună, pe motiv că trebuie să li se arate natura, de par’că ei n’ar cunoaşte-o mai bine decât atâţia belferi, cari fac politică în cafenele şi chefuri în cluburile politice... Indiferenţa onoratului stat pentru om merge atât de departe, încât mii de oameni mai plesnesc şi acuma din cauza pelagrei, a sifilisului şi a tuberculozei. Atunci, de ce să ne mai mirăm că în judeţul câtova patru copii au murit fiindcă medicul se găsea la o distanţă de câteva zeci de chirometri şi fiindcă vara e mai intruvabilă în satele noastre ca piperul în evul mediu? Ne amintim de un film american, în care ni se arăta pata romanţată a celor cinci gemeni din Canada. Acum or fi exagerat ceva regisorii, însă se desprinde din întregul film atâta învăţătură pentru noi, încâ credem cu toată seriozitatea că întregul consiliu de miniştri ar avea multe de învăţat în materie de asistenţă socială, participând la proecţia lui în indiferent ce sală de cinematograf. Este inadmisibil ca astăzi, când România îşi poate permite luxul să întreţină atâtea instituţii complet... inutile, să nu se găsească mijloace imediate pentru preîntâmpinarea unui caz atât de dureros ca acela din obscura comună a judeţului Tutova. Dar câte cazuri identice cu acesta sau cu cel de la Pleniţa-Dolj nu se întâmplă în România! Numai că, nefiind atât de «interesante», nu se aude nimic despre ele. Evident, viaţa îşi urmează ritmul. D. Ion Mihalache e în dilemă, d. V. Potârcă tace, d. Trancu-Iaşi vorbeşte, iar d. Dr. N. Lupu bea înainte, bea de se stinge... Ce importanţă poate avea pentru politicieni viaţa unor copii, când nici măcar la naţional-ţărănişti copiii încă n-au drept la vot? Mircea Streinul