Buna Vestire, iunie 1937 (Anul 1, nr. 80-100)

1937-06-11 / nr. 87

ANUL 1. No. 87. Directori: DRAGOS PROTOPOPESCU TOMA VLADESCU pagini ZI Ait UDMD DM IVDTA DUTMNA Redacţia ţi Administraţia: i »am*. Ad-tam,.*. Mu« I ABONAM­ENTKI BUCURESTI TELEFOANE) 1 fl an Lei 700 1 I­­ Redacţia. ..... • 4*84.34 1 Comune urbanei 6 Inul „ 350 1 Comune ruralei Bulevardul Elisabeta 12, etaj II. [ I­­ 3 luni ” 175 I ) Vineri II Iunie 1937 ian Lei 100 luni 3 iuni 2­0 125 I. C. Ditmianu A murit savantul I. C. Cătuneanu, profesorul de drept roman de la Universitatea din Cluj. Vestea asta aţi citit-o în puţine ziare şi nu ştiu dacă v’a emoţionat mai mult decât oricare alt deces , fiindcă şi moartea omului ăsta a fost tăcută ca şi vieaţa lui, ca o vieaţă de muncă. Nu era niciun sgomot în el, nicio tresărire care să trădeze neliniștit — de la pa­loarea îngrijorătoare a figurii, până la cuvântul lui stins şi până la gestul lui care era infinit discret. Când se urca la tribuna Camerei — căci de vreo 10 ani a fost tot timpul în Parlament — atunci el citia totdeauna o expunere doctrinară de pasionată analiză politică şi discuţia la mesaj avea în I. C. Cătuneanu un colaborator de o limpezime de gând, de o distincţie, de o luciditate im­pecabilă, care nu se vor mai regăsi uşor. Glasul lui, urmând firul logic al expunerii pe care o făcea, se încălzia adeseori de rpvolt© care totuş nu ajungeau niciodată până la extremitatea incintei... Pentru cei cari iubesc gălăgia şi farsa retorică I. C. Cătuneanu, desigur, era un orator plicticos — şi e drept că atunci când vorbia el cei mai mulţi preferau să iasă din sală şi să caute în şuetele de la bufet desfătări mai parlamentare.... Cum ar fi putut să intereseze pe toată lumea deputatul acesta palid şi reţinut, care se pricepea atât de puţin în marile afaceri ale zilei, şi care-şi în­cărca totdeauna pledoaria lui naţională de un gând stăruitor, obsedant, dar tot atât de indigest pentru democraţie! I. C. Cătuneanu documenta­­— acesta e chiar cuvântul — înstrăinarea neamului nostru, o arăta în toate formele ei şi denunţa — academic... — acest straniu complot de sinu­cidere organizată care a fost permanent politica partidelor noastre. Nu era violent în discursurile lui I. C. Cătuneanu decât numai ceea ce de­nunţa el, realităţile, faptele, toate datele acestea ale problemei naţionale pe care el le studiase îndelung şi pe care, de câte ori l-am privit, simţiam că nu le putea rosti decât suferind.• V-am spus că cei mai cuminţi rămâneau să-l asculte, în incintă. Dar Cătuneanu ar fi vorbit şi numai în faţa scaunelor goale, în faţa pereţilor. Dădea sentimentul, aproape martir, că nicio indiferenţă nu­­ ar fi obosit, ca el era un misionar resemnat în faţa urechilor surde. Şi când cobora de la tribună apoi, par’că sfios că n’a plecat mai curând, el se retrăgea ca o umbră, ca să nu deranjeze pe nimeni, strângând, în şoaptă aproape, mâinile — puţine... — ce i se întindeau... Privindu-l atât de modest şi retras, aşa de resemnat şi tăcut, cine ar fi spus totuş că omul acesta a desfăşurat o activitate pe care puţini au avut-o atât de intensă şi de binefăcătoare! El a fost lângă A. C. Cuza cel mai nedesminţit şi mai credincios tovarăş — a fost dintre cei cari erau la început, cari n'au plecat niciodată şi cari au rămas până în ceasul dela sfârşit... împreună cu Vaier Pop, actualul ministru de industrie şi cu Vaier Homan — ştiţi, care a fost ministru —I. C. Cătuneanu a înfiinţat la Cluj Acţiunea Românească mare revistă de doctrină, (pe lângă Libertatea vrednicului părinte Moţa care se confundă cu toată protestarea naţiona­listă a Ardealului), ducând astfel peste munţi, cu vast material de gân­dire, toate frământările şi prefacerile care domină spiritul public de azi In 1923 împreună cu A. C. Cuza şi cu N. C. Paulescu, I. C. Cătuneanu se găseşte printre fondatorii Ligii apărării naţionale creştine. Scoate apoi, la Cluj, o nouă revistă, înfrăţirea românească , plecaseră câţiva prieteni, veniseră alţi... Traduce în sfârşit şi el Protocoalele înţelepţilor Sionului, unde gă­seşte nouă temeiuri pentru lupta lui. Profesor de drept român, deputat aproape în toate legislaturile după răsboi, unul din cei mai activi gânditori ai ideei naţionale şi propagan­dist al ei... Despre mortul acesta sunt sigur totuş că n’are să se vorbească mult. Nu se face sgomot pentru atât... A murit un om de adevăr, un om de bine. Un om pasionat de bine ! Dar lumea noastră de afaceri, de scandaluri, de tot felul de întreceri, nu are timp să se oprească niciun minut. Ca unul însă care l-am cunoscut puţin, şi l-am­ simţit poate încă mai mult, stau o clipă lângă mormântul acesta tăcut ca o vieaţă, şi mă gân­desc că în boala care l-a învins timpuriu nu va fi fost mai puţin sufe­rinţa unui neam, toată, — pe care I. C. Cătuneanu a spus-o până în ceasul când n’a mai putut vorbi. TOMA VLADESCU „Ce ia zice Europa“ ? Cine cercetează viaţa publică romă­nească începând de la 1848 şi până la război va descoperi un fenomen ciu­dat, grija permanentă şi obsedantă a conducătorilor noştri de «Ce va zice Europa». Orice articolaş apărut în pre­sa pariziană, orice încruntare de sprân­cene a pre-unui reprezentant diploma­tic, avea darul să sperie pe cei mai mulţi din oamenii noştri politici —nu pe toţi — şi să-i determine a căuta prin toate mijloacele să reintre în gra­ţia «Europei». Sufeream de un complex de inferioritate ■ explicabil in oarecare măsură. Eram mici, eram slabi, eram înconjuraţi de imperii colosale. După războiul de întregire situaţia faptică s-a schimbat. Suntem o ţară egală Italiei ca întindere, avem două­zeci de milioane de locuitori, suntem posesorii unor imense bogăţii latente, am putea avea o armată puternică. To­tuşi situaţia psihologică nu s’a schim­bat. Conducătorii noştri sunt stăpâniţi de acelaş complex de inferioritate. «Ce ea zice Europa» a fost înlocuit cu «Ce vor zic? marii noştri aliaţi» şi toate merg... pe oaia «Europei», ca şi mai înainte. Ieri chiar mi se ţinea încă acest lim­­bagiu de către cineva care, prin nu­mele, prin situaţia, prin personalitatea sa ar putea foarte bine să fie un şam­­pion al spiritului de independenţă în politica externă românească. Această politică externă românească se îndreaptă de câtăva vreme pe căi bune. Nu ne mai prăpădim de dragul Rusiei, avem relaţii mai bune cu Italia — semnificativ faptul că cu ocazia vi­zitei Suveranilor italieni la Budapesta nu s’a rostit nici un cuvânt care ar fi putut jigni România — în sfârşit, eve­niment esenţial, am restabilit relaţii de cordială amiciţie cu Polonia. Vizita d-lui Victor Antonescu la Varşovia, ur­­­mată de vizita d-lui Bek, de călătoria preşedintelui republicii polone la Bu­cureşti şi de călătoria ce o face Suve­ranul nostru la Varşovia, sunt menite să dovedească şi orbilor că perioada critică, perioada Titulescu, în relaţiile româno-polone a trecut. După toate semnele alianţa dintre Polonia şi Româ­nia e definitiv consolidată. Suntem pe o cale bună, să ne­­ţinem de ea şi mai ales să avem curajul de a duce o politică independentă — ca Iu­­goslavia, ca Polonia — conştienţi că suntem o ţară tânără dar puternică şi care are viitorul larg deschis în faţa ei. Povestea cu «Europa» aparţine, tre­­bue să aparţină, unui veac trecut. Paul Mihail M. S. Regele, d. Moscicki şi Marele Voevod Mihai primind defilarea trupelor în faţa Palatului Regal Un moment... de ingratitudine Ziarele anunţă că nu lui Romeo Popescu a ceru că în acest scop. Gestul apare cu atât avut sărbătoarea aviatori Intre atâţia martiri «şi strălucită şi culmile cele ■nânească. Romeo Popescu ce­i dinăuntru au încercat să-l din aviatorii noştri, de căt Este dar spre onoarea te şi care să fie preocupat Dar — de ce oare în strice frumuseţea tuturor Romeo Popescu este obli casele care îi constitue­a făcute pentru a-şi ajuta lor care au uimit lumea şi puternici nu se găseşte ca Va auzi oare cineva ? comitet pentru ridicarea unui monument a­via­tor a­­l unei Primării din sector să-i rezerve o piaţă publi­cat mişcător şi mai semnificativ cu cât abia eri am lor. aviaţiei Romeo Popescu înseamnă cariera cea mai mai înalte atinse aici de eroismul şi de iscusinţa re c­are, cum este firesc, o lume întreagă de invidioşi diminueze, a fost cel mai preţuit şi cel mai admirat de străinătatea imparţială şi drept judecătoare, ţării că s’a găsit o mână de oameni care să mi-l uiţ­i de a perpetua memoria lui, ţara noastră să fie totdeauna câte un «dar» care să lucrurilor­­ in­ acelaş timp doamna văduvă a lui, gată de creditori să-şi vâ tteză chiar zilele acestea verea personală, pentru a plăti datoriile ipotecare eroicul şi vrednicul său , ot în organizarea raiduri­­a făcut cinste aripilor ro­măneşti. Şi nimeni din cei să poată împiedica aceas­tă ruşine ? VESTITOR Rezumând în câteva cuvinte cele scrise până aci în jurul CAZULUI STERE, am văzut: Că s’a urzit un veritabil şi monstruos complot, cu scopul de a reabilita trădarea şi de a facilita recrutarea de trădători în Ţara Românească, acest com­plot a fost cu îndemânare camu­flat sub paravanul numelui lui STERE, vestitul trădător de neam din timpul războiului re­întregirii româneşti. Că acei ce încearcă a reabili­ta trădarea şi a frânge astfel în­că din timp de pace unitatea de simţire şi de acţiune a naţiei, SUNT EXACT ACEIAŞI OA­MENI CARI AU FĂCUT DIN PROFESORUL UNIVERSITAR ROMAN C. STERE UN HOIT MORAL HIDOS, UN TRĂDĂ­TOR INFAM, O IUDA LAMEN­TA­BILA. Sunt, adică, evreii din presă. Am ilustrat aci, cu citate copi­oase din opera trădătoare a lui CONST. STERE şi a registru­lui său criminal BURAH BRA­UNSTEIN, toate afirmaţiunile avansate mai sus. Şi dacă ne va ajuta Dumnezeu, vom examina pe larg întreaga problemă, în­­tr’o broşură anume consacrată. Acum vom aborda într’un iu­reş rapid, aspectul cel mai ac­tual şi mai dureros al faptelor, întrebându-ne din capul locu­lui: cum de s’a putut ajunge la această situaţie absurdă, de ne­conceput, la omagierea publică a trădării aci între noi, la ridi­carea ei la rangul de mit social şi naţional, exact în vremea când de jur - împrejurul nos­tru toate popoarele se gătesc bărbăteşte de luptă, concent­rân­­du-şi toate puterile, sub semnul înălţării morale şi al desăvârşi­tei unificări naţionale? Şi mai ales, cum de au scăpat nesancţi­­onaţi criminalii şi trădătorii din timpul pătimirii noastre naţio­nale? întrebări de un conţinut tragic şi de un interes capital, fiindcă un răspuns chibzuit, dat în nota adevărului şi a obiecti­­vităţii, ne va livra întregul se­cret al înfrângerii şi al dezas­trelor noastre de astăzi. Dar tocmai pentru că e de o atât de înaltă importanţă, răs­punsul în chestiune nu poate fi formulat în două peri, ci cât mai explicit cu putinţă. Aşa­dar, trădarea a ajuns la noi un fel de instituţie perma­nentă, o cursă infernală pusă în aceşti rătăciţi div­ă goale şi abs­tracte idealuri. Câtă sărăcire sufletească, câtă devirilizare, câtă superficialitate, ce lipsă a înţelesurilor elementare, câtă gratuitate! Cum se duc ca oile, aceşti intelectuali, cari se fălesc to­tuşi, aşa de mult cu pretinsa lor personalitate! Cum sunt, în fond, lipsiţi de orice personalitate, aceşti intelectuali: Pantheon La Paris­? Mentalitatea intelectualistă se ca­racterizează prin­ imitaţie sau a­­daptare, niciodată prin creaţie. Pan­theonul, această monstruozitate masonică a revoluţiei franceze, la moliţii aceştia de intelectuali o vor, prin criminală inconştientă, trans­pusă şi la noi în ţară. Pantheonul în înţeles parizian de cavou, e o a­beraţie fără seamăn. Numai ab­stracţii de intelectuali au putut s’o revendice, calea tuturor celor slabi de în­ger, graţie în primul rând gre­­şelei uriaşe pe care am săvâr­şit-o nesancţionând aşa cum se cuvenea pe trădătorii din tim­pul războiului. Pe adevăraţii trădători, bine­înţeles, nu pe instrumentele lor. Iar pe adevă­raţii trădători îi cunoaşteţi cu toţii pentru că i-am numit de atâtea ori: ei sunt jidanii, luaţi, în bloc. La dreptul vorbind, am săvâr­şit o dublă greşală: ne-am în­verşunat, verbal, numai împo­triva instrumentelor ticăloase ale trădătorilor, ignorând ade­sea cu bună ştiinţă pe trădătorii înşişi. Câţi n’au tunat şi n’au fulgerat după război împotriva Ini Stere? Câţi nu I au ţintuit în fraze umflate la ..un imaginar stâlp al infamiei? Loviturile lor cădeau în gol însă, deoarece ni­ci unul din ei nu pomenea şi pe acei cari pregătise trădarea cu mult încă dinainte de răz­boi, spre a o realiza în întregi­me, în vreme ce naţiunea în­treagă era sub arme. Nimeni nu pomenea de acei ce dezertau în massă la inamic, de acei ce în cContinuare în pag. 6-a) Procesul trădării Hidoasa victorie a trădătorilor de NICOLAE BOGDAN In anării turorilor noastre Scrisoare deschisă de lui Tilea Am scris aci, mai deunăzi despre foot-ballul nostru. L-am privit prin unghiul însuşirilor, cum şi defectelor lui de rasă, aşa mai ales cum ele se evidenţiază în cele două echipe tipice: Venus şi Unirea Tricolor. Intîmplarea, ca s’o numim deocamdată aşa, face ca din aceste echipe, una să fie nu mai puţin întîia, cealaltă, nu­ mai mult decit ultima, în Divizia Naţională. O întrebare se impune atunci: cum se face că din două echipe aşa de romîneşti, una să fie clasificată cu atîta strălucire, cealaltă, cu atîta durere întrebarea se agravează dacă iscodim puţin recentul trecut. El ne va vorbi de o ameţitoare ascensiune a lui Venus, şi de virtuozităţi tot atit de rapide ale Unirei Tricolor. Numai că Unirea Tricolor, favorita de pînă ori a celor mai aprigi cunoscători de foot-ball, s’a întîlnit de­odată cu un an prost. Infrîngerea ei de către Ripensia anul trecut, în ultimele două minute, după ce ţinuse şmechera echipă ungară tot timpul în şah, i-a produs o demontare ce pare că s’a prelungit şi peste vară. Un debut cu ghinion anul acesta, şi o acerbă criză intestină, a ţinut-o mai departe într’un fel de convales­cenţă. Doliul lanternei a început să-l treacă prin faţă. Aprins ca un taur de basmaua roşie, bolnavul a încercat cîteva ridicări, de sfîrşit de sezon. Matchul 8—0 cu Universitatea din Cluj, şi 2—4 pe arena Venus, cu cam­pionul naţional, în plin dezavantaj de teren şi psihologie, au arătat şi celor mai ursuzi detractori ai lui că invalidul cedează greu. Vreau să spun : e cu Unirea Tricolor mai mult o psihoză. Cu mate­rialul ei omenesc, care la Venus ar fi dat calificări pentru cele mai fru­moase cupe, la ea acasă echipa se ceartă şi infringe. Unirea Tricolor e o echipă bună în derută, iată tot adevărul şi toată crima ei. In ea se găsesc potenţial cei mai mari, sau egali cu cei mai mari jucători ai noştrii. In ea e un elan care nu-i aiurea, şi chiar dacă ar fi, nu trebue stins. Să ne mai amintim că Unirea Tricolor e printre puţinele echipe ro­mîneşti crescute prin ea şi din ea însăşi. Ea n’a furat cu bani, ca alte echipe, ei i s’au furat. Dacă aş fi avut, aş fi dat un milion lui Bogdan şi încă unul lui Petrică, să nu plece anul trecut. Da, dar aceşti jucători — oriunde ar fi — sínt şi rămîn ai Ultirei Tricolor. Sínt şcoala ei, sînt produsul ei. Un grajd mi se pare prin prăsilă contează, nu prin faptul că armăsarii ei luptă la Băneasa sau Londra. Unirea Tricolor — e un grajd admirabil, de stil şi de elan şi de vitalitate, al footballului romînesc. Cite echipe se pot mîndri cu aceasta, cite echipe se pot mîndri cu juniorii ei, dovadă peremtorie că Unirea Tricolor e o şcoală şi o personalitate. Concluzia: clasificarea ei de anul acesta e o multiplă minciună. E o minciună a foot-ballului, joc cu cele mai mari capricii şi sur­prize. E o minciună a publicului, care admiră Unirea Trico­or dar n’o susţine niciodată. (Ungurii... ah, dacă ar fi un Ungur printre ei!...). E o minciună a sistemului de Divizie, cu defectuozităţi recunoscute. E, în sfârşit o minciună a norocului, fiindcă norocul e noroc! Dacă e în derută, Unirea Tricolor trebue scoasă din derută. Dar cum ? Scoţîndu-o din Divizia A ? Ca să vină în loc, cine ? Vulturii dela Lugoj ? Băeţi buni, aceşti romînaşi, dar mai au de aşteptat. Ungurii dela Baia Mare ? A.C.F.R.-iştii dela Braşov ? După clasificare, aceştia ar trebui să intre. Şi numai gîndul că echipe cu performante atit de primare ar putea înlocui pe Oboreni, arată ce defectuos e sistemul, ce tîrfă e no­rocul, — mai ales cînd se cheamă și Beilis ! Cînd norocul nu rectifică pe om, e rîndul omului să rectifice norocul. Acest om eşti d-ta, iubite şi stimate domnule Tilea. Unirea Tricolor nu poate trece la Divizia B. Jocul ei, tehnica ei, personalitatea ei, produsele ei în foot-ballul romînesc, de mult au depăşit Divizia B, de mult au consacrat-o Diviziei A. Divizia A trebue deci mărită cu încă două echipe, ca Crişana şi Unirea Tricolor. E rugămintea pe care tot ce are mai bun foot-ballul românesc o face prin noi d-lui Tilea şi ministrului Gabriel Marinescu, factor con­stituţional într-o cestiune aşa de vitală pentru sportul pe care-l iubeşte. DRAGOŞ PROTOPOPESCU Strigoii Iaşului II Iată crima care e pe cale să se înfăptuiască. Şi care suntem siguri că se va împlini. Pentru că «nu cere decât bunăvoinţă şi înţelegere», câteva sute de mii de lei. Sală pentru Pan­theon există: e vestita Sală Goti­că de la Iaşi. Cele două-trei sute de mii de lei, le va da, ca cea mai u­­şoară pomană, guvernul de la Bucureşti, pentru a amă­gi pe ramoliţii de la Iaşi, cărora nu le-a dat şi nu le va da niciodată altceva nimic pentru chinuitoarele trebuinţe vii ale oraşului acela sa­crificat. Dar dacă moţiunea de la Atheneu şi stearpa agitaţie ieşană nu rezol­vă nimic din adevărata problemă a laşului, ele redeschid însă o altă problemă, tot atât de gravă, pentru a-i oferi cele mai semnificative date: problema decompunerii sufle­teşti a intelectualilor, despre care am mai spus altă dată, că e proble­ma cea mai chinuitoare în actua­lele frământări ale sufletului ro­mânesc. Iată unde au ajuns «intelectualii» Iaşului, aceşti solemni oficianţi ai «ideei», aceşti pretenţioşi decadenţi, aceşti oameni vlăguiţi şi sterpi. Nu! Oamenii mari trebue să doar­mă acolo unde istoria i-a pus să doarmă şi unde istoria a făcut via­ţă din moartea lor. Ştefan trebue lăsat la Putna, Mihai la Mănăstirea Dealu. Vă daţi seama ce crimă e să faci Pantheon la Iaşi, adunând în înţeles de muzeu, oseminte, şi lăsând Bucovina văduvă de mor­mântul viu al lui Ştefan! Ce crimă împotriva însăşi a afirmării noas­tre româneşti în ţinuturile acelea ameninţate! Ce crimă împotriva is­toriei, a legendei, a visului, a vieţii! Şi intelectualii ieşeni asta doresc cu toate puterile sufletului lor sleit şi sterp. Se sbuciumă neamul acesta, se chinuie laşul în ceea ce mai are ca ultime svârcoliri ale vie­ţii autohtone, o tragică problemă de viaţă se pune acolo şi intelectua­lii vor... Pantheon! D. Gristore Popa aminteşte ne­voile (vitale) ale Iaşului şi cere în primul rând... Pantheon! E delicios. Cred că nu mai e cara­gialesc. E sublimul prostiei tragi­ce. E prostia care devine, suav şi candid, criminală. Nu mai vorbim de acest grafic demonstrativ al unei totale scăderi vitale: Sala Gotică, vestita sală a Sinodului de la Iaşi, ţinut pe vre­mea lui Vasile Lupu, transformată în cavou. Ce antipedică evoluţie, ce totală abdicare, ce perfectă sinuci­dere ! Le putem spune, cu glas tare de revoltă, acestor intelectuali de la Iaşi şi tuturor intelectualilor din ţară: sunteţi rătăciţi, domnilor! Şi sunteţi, în mod inconştient, trădă­tori! Marea dramă a sufletului ro­mânesc de azi, conflictul tragic din­­ CJ li­cMvn nna. III -a ) Bietul material uman.■ ■ E curios cât de mică importanţă îi a­­cordă oficialitatea românească materia­lului uman. Dăunăzi, patru gemeni dintr-o comu­nă tutoveană au trebuit să moară pen­tru că nu se găsea nici un medic în a­­propiere, iar Sâmbăta trecută zece fe­tiţe şi-au pierdut viaţa din cauză că învăţătorii, cărora le fuseseră încredin­ţate bietele victime, au găsit de cuviin­ţă să-i trântească o beţie stil Dr N. Lupu, în loc să supraveghieze bunul mers al excursiei. Dispreţul acesta pentru materialul u­man pe care-l întâlnim în mentalitatea oficialităţii noastre, care aduce a U. R. S S., unde omul prezintă mai puţină importanţă decât o muscă sau un dis­curs al d-lui Voroşilom. Incheerea anului şcolar aduce aproa­pe întotdeauna nenorociri de acest fel. Copiii, dornici de odihnă, sunt căraţi încoace şi ’ncolo, pe zăpuşeală, pe ploaie sau pe furtună, pe motiv că trebuie să li se arate natura, de par’că ei n’ar cu­noaşte-o mai bine decât atâţia belferi, cari fac politică în cafenele şi chefuri în cluburile politice... Indiferenţa onoratului stat pentru om merge atât de departe, încât mii de oa­meni mai plesnesc şi acuma din cauza pelagrei, a sifilisului şi a tuberculozei. Atunci, de ce să ne mai mirăm că în judeţul câtova patru copii au murit fiindcă medicul se găsea la o distanţă de câteva zeci de chirometri şi fiindcă vara e mai intruvabilă în satele noastre ca piperul în evul­ mediu? Ne amintim de un­ film american, în care ni se arăta p­ata romanţată a ce­lor cinci gemeni din Canada. Acum or fi exagerat ceva regisorii, însă se desprin­de din întregul film atâta învăţătură pentru noi, încâ credem cu toată serio­zitatea că întregul consiliu de miniştri ar avea multe de învăţat în materie de asistenţă socială, participând la proec­­ţia lui în indiferent ce sală de cinema­tograf. Este inadmisibil ca astăzi, când Ro­mânia îşi poate permite luxul să între­ţină atâtea instituţii complet... inutile, să nu se găsească mijloace imediate pentru preîntâmpinarea unui caz atât de dureros ca acela din obscura comu­nă a judeţului Tutova. Dar câte cazuri identice cu acesta sau cu cel de la Pleniţa-Dolj nu se în­tâmplă în România! Numai că, nefiind atât de «interesante», nu se aude nimic despre ele. Evident, viaţa îşi urmează ritmul. D. Ion Mihalache e în dilemă, d. V. Po­­târcă tace, d. Trancu-Iaşi vorbeşte, iar d. Dr. N. Lupu bea înainte, bea de se stinge... Ce importanţă poate avea pen­tru politicieni viaţa unor copii, când nici măcar la naţional-ţărănişti copiii încă n-au drept la vot? Mir­cea Streinul­­

Next