Clopotul, ianuarie-martie 1971 (Anul 27, nr. 3019-3093)
1971-01-16 / nr. 3030
CLOPOTUL 1 PAGINA 2 E de necrezut ca, pînă în prezent, să mai existe vreun părinte care să nu-l cunoască pe învățătorul sau dirigintele copilului său. O întrebare cu un asemenea sens, am adresat-o cîtorva cetățeni din Viișoara, fără să ne așteptăm la un răspuns negativ. Nu mică ne-a fost surprinderea cânc o dată, de două ori, de trei ori am primit răspunsuri negative. Cum, pe la dumneavoastră, pe acasă — i-am întrebat — n-a venit niciodată, să-l cunoașteți, să vă cunoască, să vă informeze asupra mersului la învățătură a copilului, să dea îndrumări pentru educarea lui ?... In tot lungul șoselei din mijlocul satului, la aproape toate casele unde ne-am continuat sondajul, răspunsurile erau la fel: n-a fost niciodată ! Doar la o singură casă, am reținut de la mama elevului Aurel Aionesei din clasa a IV-a, că tovarășul Ion Ilașov, învățătorul băiatului, a trecut într-un singur rînd și a vorbit cu ea. încolo, la fiecare familie, tipicul răspuns „n-a venit pe la noi”, era urmat de ,,nu-l cunosc", „de unde să știu cum îl cheamă", „mi-a spus băiatul dar am uitat” sau, în cel mai fericit caz unul din părinți cunoșteau că „diriginta e soția veterinarului de la C.A.P.“ . Rînd pe rînd, din alte surse de informare, am aflat că la clasa cutare, din care făcea parte copilul familiei cu care am discutat, e dirigintă Maria Enache, Maria Gavril, Maria Barnea, Angelica Enache etc., cadre didactice la Școala generală nr.1 din Viișoara. Chiar lingă școală, la vreo sută de pași (pînă la ușa casei) locuiește elevul Vasile Bobocea din clasa a IX-a. Părinții săi, oameni care înțeleg răspunderea ce o poartă, au trimis copilul la școală din primele zile ale anului școlar și mai trec și ei din cînd în cînd pe la cancelarie. Dar dirigintele, tov. Gh. Cornea, a fost pe aici — i-am întrebat —, a stat de vorbă cu dumneavoastră în privința băiatului ? „A fost într-un rînd, ni s -a spus, și ne-a întrebat dacă nu putem să-l luăm în gazdă dar... dă, n-am avut cum”. Tov. Vasile Midoschi, directorul coordonator, de acord — pe jumătate — cu realitatea constatărilor noastre, pe jumătate surprins de această performanță, aproape de sută la sută, a absenței vizitelor la domiciliu, a căutat să explice situația prin faptul că în fiecare an școlar vin cadre didactice noi, care nu cunosc oamenii și nu-s cunoscuți de oameni și pînă se acomodează... Replica vine de la sine , tocmai pentru că aceste cadre sînt nou venite ar trebui să caute a cunoaște copiii la școală și acasă, să ia, totodată, imediat, legătura cu părinții pentru a colabora în activitatea de educare a copiilor, o datorie și pentru unii și pentru alții. Iar atunci cînd nu se observă la fiecare cadru didactic intenția îndeplinirii tuturor sarcinilor, intervenția directorului școlii e hotărîtoare. Această concluzie s-a demonstrat și acum, prin aspectul negativ întîlnit la Viișoara cît și prin alt aspect, mult deosebit de primul, pe care l-am găsit la Hănești. Pare-se că aici, directorul Gh. Cuciureanu, socotind vizita la domiciliul elevilor o latură importantă a activității educative, a obligat pe fiecare învățător și profesor să o considere la fel. Aproape în fiece casă cadrele didactice de aici au fost oaspeți de cîteva ori pînă acum. Profesorii D. Huțanu, Eugenia Gagus, Floarea Faliboga, învățătoarea Angela Cuciureanu au vizitat, de mai multe ori, de la începutul anului casele elevilor. Pe ultimele locuri în această activitate sînt situați Elena Bălosu, Gh. Portariuc și învățătoarea Finareta Pintilei cărora se vede că nu le place „să deranjeze". Mai grav e că sînt „scăpați din vedere" și elevi care, în mod categoric, ar trebui vizitați cît de des posibil. Tovarășa Aspazia Finareta, dirigintă la clasa a VIII-a n-a trecut niciodată pe la casa elevului V. Zahariuc, să vorbească cu părinții săi care-și neglijează îndatoririle față de copil. Ni se pare potrivit să consemnăm aici părerea directorului căminului cultural de la centrul de comună, Sergiu Luca, pînă de curînd profesor la Școala din Hănești .Fără să mai vorbim de importanța vizitelor la domiciliu pentru completarea cunoașterii elevului de către diriginte și pentru a menține legătura școlii cu părinții, ele sînt totodată surse importante de documentare pentru întocmirea viitoarelor fișe psiho - pedagogice. Cadrele didactice noi, care nu se pricep să le întocmească, neavînd destulă experiență, va trebui să fie ajutate. Dar dacă nu-și string suficient material informativ, cum să le ajuți ? Iată încă un motiv pentru care vizitele trebuie neapărat făcute“. Sîntem de acord cu această părere și, la fel, credem că fiecare cadru didactic mai nou sau mai cu experiență e de acord, teoretic cel puțin. Dar ce mai așteaptă, acum cînd am ajuns în al doilea trimestru, pentru a fi de acord și în fapt ? P.RUNCU VIZITA LA DOMICILIUL ELEVULUI -o sarcină arareori (sau deloc) îndeplinită Dacă, pretutindeni in lume, ființează astăzi zeci de orchestre simfonice, atunci la baza formării tuturor acestora, cu cîteva secole in urmă, n-a stat decit o serie de microformații orchestrale care executau piese cunoscute azi sub denumirea de muzică de cameră. De ce „muzică de cameră" 'ntru că piesele executate Penatunci aveau, mai cu seamă, un rol de divertisment, iar locul execuției nu era sala de concert ci saloanele unor mai mari ai vremii. Cu timpul, muzica de cameră a cunoscut o deosebită amploare, devenind, în unele țări, un gen al artei ce se putea intiiat în mase, cind 3—4 instrumentiști se întîlneau „ca să facă muzică" in cadrul familiei. (Fenomenul este cunoscut și in țara noastră, în special in Transilvania și Banat unde și astăzi se mai întilnesc, in rîndul amatorilor, formații de muzică de cameră). Dată fiind amploarea dezvoltării genului, compozitorii timpului nu puteau rămîne indiferenți în fața faptului creînd fel de fel de piese dedicate unor astfel de formații. Evoluția conceptului creator în muzică a determinat, în mod implicit, și cristalizarea unor genuri muzicale de cameră, așa că, mai ales după anul 1700, istoria muzicii consemnează zeci de lucrări camerale care nu mai sunt simple divertismente, ci adevărate opere unde autorii tratează confruntarea celor mai diverse idei, caracteristice, desigur, epocii respective. Luând ca exemplu creația Înaintașilor — Bach, Mozart și Haydn. — Beethoven va încerca la inceput și va izbuti mai târziu să ridice valoarea genului la același rang cu muzica interpretată de marile orchestre, dovedind prin propria-i creație că un Trio sau un Cvartet poate degaja același flux emoțional ca o sonată sau o simfonie. Asta cu atît mai mult cu cît la baza organizării și construcției materialului sonor toate genurile aveau aceeași formă, bazată pe contradicția și dezvoltarea a două teme antagonice. Cel de al VI lea Cvartet a lui Beethoven, a cărui înregistrare pe disc a apărut recent in magazinele noastre, reprezintă tocmai această trăsătură de a trata simfonistic, cu un aparat instrumental redus, ample idei. In cele patru părți ale cvartetului compozitorul acordă instrumentiștilor mari posibilități solistice, uneori să accpere ajungînd aproape întreaga întindere a scării muzicale generale. Partea a III-a a cvartetului, de exemplu, cu un puternic dramatism, îl determină pe muzicologul Radu Negreanu — autorul competent al prezentării Înscrisă pe mapa discului — să Înrudească cu celebrul marș o funebru al simfoniei „Eroica". Dedicat și executat pentru prima oară în casa ambasadorului rus la Viena, pe nume Razumovschi, celelalte trei părți ale cvartetului sunt brăzdate de multe teme și sonorități folclorice din țara acestuia. înregistrarea cvartetului aparține formației camerale românești „Muzica" — formată din George Hamza, Constantin Costache, Ludovic Lang și Robert Sladek — colectiv artistic care pe lingă numeroasele înregistrări și concerte prezentate in țară, este cunoscut și in străinătate în urma unor turnee încununate de succes. SILVESTRI AILENEI CRONICA DISCULUI CVARTETUL NR. 7 de BEETHOVEN ACTIVITATEA ARTISTICĂ DE AMATORI DE LA UZINELE TEXTILE La Uzinele textile "Moldova”, regizorul E. Traian Bordușan pregătește un spectacol cu piesa „Patru oameni fără nume” de Radu Bădilă. Repetițiile aftîndu-se Intr-un stadiu destul de avansat, sîntem îndreptățiți să așteptăm curînd o premieră reaîntrală la prindere, această întreAmintim cîțiva actori amatori: Lidia Leonte, Anton Hrițcu, T. Bojescu. In secția de împrumut a bibliotecii din orașul Săveni Fotografia : I. NOUR Erau în fața mea cîțiva copii cu ochii sticlind de rîs. Aveau în mîini, trase ca niște mănuși, păpuși din cîrpe și catifea, multicolore. Cînd le văzusem îngrămădite, pe o bancă de școală, păpușile nu spuneau nimic. Păreau, intr-adevăr, bucăți de cîrpe și catifea multicolore. Abia în mîinile copiilor căpătară miraculos viață, împrumutînd parcă din veselia celor ce le minuiau. Sala de clasă devenise un tărîm fabulos, în care viețuitoarele cele necuvîntătoare și arborii se convertiseră esopic în personaje familiare și înțelepte. învățătorul Ilie Pascal din Mitoc adusese cu ani în urmă în sat pasiunea pentru teatrul de păpuși. — Văzusem în Botoșani — ne spune învățătorul Ilie Pascal —un spectacol la teatrul de păpuși. Mi-am zis : de ce să nu facem și la Mitoc teatru de păpuși ? Și am făcut. Din anul 1964, la Mitoc se joacă teatru de păpuși. Interesul sătenilor pentru asemenea spectacole e demonstrat de continuitatea acestei activități artistice. Fie cu elevii, fie cu tinerii din sat, au fost mereu organizate spectacole păpușărești. In timpul alegerilor, artiștii a SO DE REPORTAJE DIN CIMPIE PĂPUȘARII DE LA MITOC maturi erau prezenți cu mici scenete propagandistice. Foarte interesantă mi s-a părut ideea prezentării unor programe de brigadă artistică de agitație cu ajutorul păpușilor. De exemplu, spectacolul de brigadă intitulat „Hărnicia-i mîndră floare“ a avut un mare succes în rîndurile publicului. Oamenii s-au recunoscut in personajele interpretate de artiștii păpușari. Cei harnici și gospodari au trăit sentimente de mîndrie, cei criticați pentru delăsare în muncă și-au plecat capetele sub hohotele de rîs ale consătenilor. Putem spune că la Mitoc joacă teatru de păpuși toată lumea. Printre artiștii amatori sînt elevi, cadre didactice, țărani cooperatori. La școală mereu și mereu alți elevi sînt învățați să mînuiască păpușile. Din anul 1965, cînd s-au prezentat la un concurs al pionierilor și școlarilor cu piesa „Peștișorul de aur", și pînă în prezent, elevii au interpretat numeroase piese pentru colegii lor și oamenii din sat. Amintim pe cîțiva elevi păpușari din ultima generație : Damian Elena din clasa a VIII-a, Borșanu Maricica din clasa a IX-a. Dintre cadrele didactice, un foarte talentat actor păpușar , profesorul Mircea Pădureț, împreună cu colegii săi Valerian Caproșu, Maria Mazilu, Dan Huțanu și cooperatoarele Maria Focșa, Isaleta Grigoraș au pregătit spectacole apreciate. — De unde luați păpușile și decorurile ? m-am interesat eu. Aici trebuie să remarcăm colaborarea fructuoasă cu Teatrul de păpuși „Cravata roșie ” din Botoșani. Majoritatea păpușilor sunt confecționate la Botoșani și adoptate potrivit cerințelor fiecărui spectacol. Conducerea insituției botoșănene de teatru amintite, cu multă bunăvoință i-a ajutat deseori pe păpușarii din Mitoc să-și reîmprospăteze recuzita. Se cuvine să mai amintim, încheind aceste fugare însemnări despre plăcuta și frumoasa ocupație a unor oameni din Mitoc, că echipa de păpușari a satului a participat la primul festival național al teatrelor de păpuși „Vasilache". Participarea la un festival național e un semn că în Mitoc se creează o nouă tradiție artistică. DORIN BACIU simbata 16 IANUARIE 17.00 Deschiderea emisiunii 18.10 Publicitate. 18.15 Bună seara fete ! Bună seara băieți . Emisiune de Elisabeta Mondanos. 19.15 Publicitate. 19.20 1001 de seri. Emisiune pentru cei mici. 19.30 Telejurnalul de seară. 20.00 Tele-enciclopedia. — Galia. Biografia istorico - culturală a mănăstirii Golia — Iași — Breviar (știință și ficțiune) — Koshima (II). 20 50 Formații și soliști de muzică populară. Astăzi vă prezentăm ansamblul de cîntece și dansuri :,Doina Tîrnavelor“ din Sighișoara. Soliști : Elena Suciu, Elena Pătru, Tiberiu Bădiu, Ștefan Dumbravă, Iosif Nuți. 21.10 Film serial. Incoruptibilii. 22.00 Telesurnalul de noapte. 22.10 Săptămîna sportivă. 22.30 Gala schițelor. 23.30 închiderea emisiunii programului 1. O nouă publicație de istorie, purtînd numele prestigioasei reviste condusă, în perioada interbelică, de Ilie Minea, a luat ființă la Iași, sub egida Muzeului de istorie a Moldovei. Cercetătorii pe tărîm istoric și muzeografic au astfel la îndemînă încă un instrument de valorificare și difuziune a rezultatelor muncii lor. Apărut la sfîrșitul anului 1970, într-o remarcabilă ținută grafică, primul volum al „Cercetărilor istorice” reunește studii, articole, note, însemnări, documente de o mare varietate, care conferă întîiului demers publicistic al Muzeului Moldovei, un larg interes științific și cultural. Concepută în șapte rubrici, noua publicație acordă prioritate, cum era și firesc, cercetărilor de muzeografie. Simpla enunțare a titlurilor sugerează varietatea preocupărilor : I. Grigoriu semnează cîteva din Istoricul muzeisticii pagini ieșene, cu o utilă trecere în revistă, parțial întemeiată pe date noi, a îndelungilor tatonări și demersuri făcute de Iacob Cihac, M. Zotta, Gh. Asachi, Gh. Săulescu, T. Antonescu, A.D. Xenopol, O. Tafrali ș.a. Stăruințele lui Teohari Antonescu ca înaintaș al muzeografiei românești sînt consemnate de Em. Diaconescu într-un medalion, întemeiat îndeosebi pe „însemnările“ autobiografice, publicate postum în „Convorbiri literare" (1939). Cîteva materiale din depozitul Muzeului Unirii, în parte cunoscute, Măriei Huminiuc s- au înlesnit schițeze Colaborarea dintre unioniștii moldoveni și munteni în perioada 1856 — 1857, iar lui C. Florea, directorul muzeului, să comunice cîteva date privind Reflectarea muzeistică a relațiilor revoluționare dintre Al. I. Cuza și Giuseppe Garibaldi. Știri privitoare la Sărbătorirea zilei de 24 ianuarie la Iași între 1860 și 1909, comunică într-o tonalitate festivă, Virginia Isac. Un fragment din proiectul tematic al Muzeului de literatură din Iași, inaugurat parțial consemnează sugestiile lui Ion Arhip privind prezentarea muzeistică cît mai veridică a redacției „Vieții românești". Cîteva materiale, semnate de V. Spinei (O psalie din corn descoperită la Băiceni), V. Palade (Mormînt de înhumație din sec. IV, descoperit la Ivești), Stela Cheptea (Săpături arheologice de la Hlincea - Iași din anul 1964) și Al. Andronic (Iașii pînă în sec. XVII în lumina datelor arheologice) asigură onorabil, rubrica arheologiei. Mai bogată și mai substanțială este partea privitoare la istoria politică și social - economică, în care, între altele, N. Gostar se ocupă de Numele și originea costobocilor, C. Cihodaru de Localizarea unor triburi din lista geografului bavarez, Gh. Platon de Complotul lui vici din Moldova Ioniță Popadin anul 1839, iar semnatarul rînduri schițează profilul acestor istoriografie al lui A. D. Xenopol. Mișcării muncitorești și democratice i-a fost consacrată o rubrică aparte, asigurată de Georgeta Tudoran, D.D. Rusu, I. Saizu, A. Ravețchi, A. Loghin și Gh. I. Ioniță. De Monumente și locuri istorice din Iași se ocupă, într-un alt compartiment, N. Grigoraș (Două monumente de artă feudală din împrejurimile Iașului: mănăstirile Hlincea și Aroneanu), D. Vacaru (Un nou și valoros obiectiv muzeistic ieșean : „Casa Dosoftei“), K. Miriam (Un edificiu al mișcării muncitorești: casa din str. Max Vexter), C. Cloșcă (Un prestigios lăcaș de cultură : „Ateneul popular Tătărași") și A. Vicoveanu (Vila Sonet „M. Codreanu"). O rubrică specială cuprinde documente, publicate de M. Huminiuc, D.D. , Rusu, Em. Diaconescu, Gh. Buzatu (Mărturii noi despre un concurs universitar la Iași din anul 1894, susținut de N. Iorga). Volumul se încheie cu note privind Problematica istorică locală în atenția cercetătorilor ieșeni (C. Oargă). Coordonate prezente și viitoare ale cercetării științifice în Muzeul de istorie a Moldovei (Alec Ram) și 110 ani de la înființarea Muzeului de artă din Iași (Virginia Vasilovici). Reținem cu satisfacție orientarea noii publicații spre problemele istoriei locale, ca și ambiția de a promova contribuții la ceea ce va trebui să fie o monografie a Iașului. Vechea capitală a Moldovei o merită și o așteaptă lucrările publicate în Desigur, acest prim volum nu sunt și nu puteau fi de valoare egală. Pe alocuri se simte o imprecizie a formulărilor și un ton declamator, nepotrivit cu rostul unei reviste. O mai atentă supraveghere din partea redacției va asigura, credem, afirmarea onorabilă a „Cercetărilor istorice", care merită întreaga adeziune. AL. ZUB cercetător la Institutul de istorie al Academiei R. S. România, Filiala Iași LA IAȘI A APARUT REVISTA "CERCETĂRI ISTORICE" Școala generală din Brăești Fotografia : I. NEGREA Explicînd geneza acestei lucrări, Victor Crăciun menționează „Zilele Mihai Eminescu", organizate între 13 - 15 iunie 1969, cu prilejul împlinirii a 80 de ani de la moartea poetului de către Comitetul județean pentru cultură și artă Botoșani. In cadrul manifestărilor organizate atunci autorul a susținut o comunicare științifică „Eminescu la radio“, însoțită, după cum se menționează în prefața cărții de față „de ilustrații din Fonoteca de aur a Radiodifuziunii. Aprecierea călduroasă de care s-a bucurat această comunicare ne-a determinat să lărgim sfera investigațiilor și să oferim o cercetare asupra acestui aspect aproape despre Eminescu, necunoscut In acest fel s-au născut paginile care urmează“. „Eminescu la radio" e cercetare serioasă, minuțioasă însoțită de toată aparatul de radio a transmis poemul „Luceafărul” într-o montare la care au colaborat George Vraca, R. Bulfinsky, V. Valentineanu, I. Voicu, Lyly Popovici. O manifestare similară a fost organizată și-n 1930, ianuarie, cu prilejul împlinirii a 80 de ani de la naștere. Lucrarea lui Victor Crăciun menționează în secțiunea „Creația lui Eminescu la Radio", lecturile și montările dramatizate cu sprijinul actorilor noștri de frunte, recitalurile de poezie, momentele poetice în care au fost difuzate creații lirice eminesciene și emisiunea intitulată „Eminesciana", naugurală în 1969 cu prilejul împlinirii a 80 de ani de la moartea Luceafărului poeziei românești. mărturii privind Sunt aduse „Contribuțiile și conferințele de popularizare" interbelică (cu din perioada accent pe „Zilele Eminescu” — iunie „EMINESCU LA RADIO“ tura critică necesară unei astfel de întreprinderi. O primă secțiune „Poetul nemuritor“, aduce argumentele unor mari personalități ale culturii românești și universale în recunoașterea poetului nostru național. Sunt menționate cuvintele lui B.P. Hașdeu, I.L. Caragiale, Titu Maiorescu și mai apoi ale lui George Călinescu, Pompiliu Constantinescu, Perpessicius și Tudor Vianu, ori ale lui G.B. Shaw și Elena Văcărescu. „Nu există om al acestui pămînt românesc care să nu fi auzit vorba Eminescu. Poetul a trecut din sfera numelor în aceea a fondului de cuvinte primordial fără de care nu se poate concepe existența unei națiuni. Căci numele lui a devenit sinonim cu pămîntul țării, cu marea, cu dragostea, cu poezia, cu viitorul“ (pag. 11). Lucrarea lui Victor Crăciun pornește cronologic de la primele emisiuni radiofonice, o dată cu înființarea in martie 1925 a asociației „Prietenii radiofoniei“ și pînă în zilele noastre. Autorul presupune că ceea ce programul anunță laconic : Versuri, în interpretarea neuitaților actori Ion Manolescu și George Vraca, trebuia să cuprindă, și lucrări din creația eminesciană. Cu prilejul împlinirii a 40 de ani de la moartea poetului, pos-1939, cu prilejul implinirii a 50 de ani de la moarte) la care au colaborat conferențiari români și străini, precum și ediția radiofonică „M. Eminescu" din 1964. Autorul urmărește apoi prezența în studio a celor trei mari exegeți eminescieni — Perpessicius, G. Călinescu și Tudor Vianu, pentru a se opri mai mult asupra manifestărilor organizate la Botoșani în 1969 de către comitetul județean pentru cultură și artă. Referirile la apariția lui Eminescu în publicistica radiofonică, în fonoteca de aur și capitolul „Integrala operă“ încheie această valoroasă contribuție adusă cunoașterii operei eminesciene. O iconografie bine selectată întregește cartea lui Victor Crăciun, aducînd lectorului mărturii privind poetul la vîrste diferite, precum și cei mai de seamă eminescologi de la noi. Prin editarea acestei cărți, forul județean de resort pune la îndemînă iubitorilor de poezie eminesciană un ghid, iar cercetătorilor, un util instrument de lucru pentru care, astăzi, la împlinirea a 121 de ani de la nașterea marelui nostru poet se cuvine să-i exprimăm mulțumirile noastre sincere N. CINTEC