Contemporanul, iulie-decembrie 1951 (Anul 5, nr. 248-273)
1951-11-30 / nr. 269
Se apropie centenarul naşterii lui Ion Luca Caragiale Unele probleme ale interpretării muzicale La 30 ianuarie 1952 se vor împlini 100 de ani de la naşterea lui Ion Luca Caragiale. In anul 1907, după marile răscoale ţărăneşti înăbuşite în sânge de burghezie şi de moşierime, Caragiale, profetic, scria : „Degiaba se tot învârtesc boerii; zilele Constituţiei actuale sunt pe sfârşite. Poate Regete s’o mai ţie cât o trăi; dar odată cu dispariţia lui, toată şandramaua are să se surpe din temelie“. N’a apucat, cât a trăit, să-şi vadă visul cu ochii, acela care, cu biciul celei mai crunte ironii, a sfişhiuit mutra hidoasă a Caţavencilor şi Trahanadilor, stăpâni sângeroşi peste poporul truditor al ţării noastre, — cum s’a dovedit în anul marilor răscoale. Şi după ce se ospătaseră ca nişte corbi, în 1907, din sângele poporului, după ce Caragiale, cu mânie le-a izbit în faţă pumnul criticii sale necruţătoare, de-acolo din străinătate, unde se surghiunise, tot ei au manifestat făţarnica dorinţă de a sărbători pe neasemuitul dramaturg şi scriitor de valoare universală, când acesta, în anul 1912, împlinea 60 de ani de viaţă. El a refuzat categoric. A preferat să moară în surghiun. „Dacă port cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură, Laudele lor de sigur m’ar mâhni peste măsură". Aşa grăise marele prieten al lui Caragiale,Mihai Eminescu, înfierând aceleaşi creaturi pe care le întâlnim prinse in ramele ridicaţiului, în atâtea nemuritoare opere ale genialului autor al „Scrisorii pierdute“. Acelaşi simţământ căruia-i dă expresie înstihurile sale Eminescu, l-o fi cuprins peCaragiale la vestea că stăpânii, „iertându-i" vor să-l sărbătorească. A şi întruchipat el acest simţământ, în „Fabula" sa către bunul său prieten Alexandru Vlahuţă : „A fost odată un băiat, O secătură, un stricat... Fraţi, mamă, îl nesocoteau, Şi mari şi mici îl huiduiau Ba uneori îl şi băteau. O viaţă l-au tot umilit Păn’ce stricatul horopsit. Din casa măsii a fugit... Intr’un târziu şi-au amintit De-acel copil nepricopsit. De-acel bun-de-nimic, de-acel Fugar pribeag, de-acel mişel, Şi milă le-a venit de el... La ziua lui l-au cam iertat. Acasă, veseli l-au chemat Şi cu dulceţi l-au îndopat... Pân'ce stomacul şi-a stricat. Morala: După prea amară viaţă. Nu fi lacom la dulceaţă". Caragiale a împins la o parte „dulceaţa", i pe care i-o oferea nu poporul român, el însuşi oropsit, ci casta care în frunte cu regele sugea dulceaţa din ţară. Dulceaţa ameste- cată cu sânge a guvernanţilor — fie conservatori, fie liberali — nu putea fi pe placul aceluia care o viaţă de om a luptat cu cuvântul său mai tăios ca o spadă împotrivaduşmanilor lui „Bietul Ion“, ai poporului ţinut în întuneric şi robie, dar care începuse să se sature de gârbaciul „stăpânirii“. Caragiale credea, desigur, şi dorea fierbinte să vadă cum „toată şandramaua are să se surpe din temelie“, chiar dacă el, peatunci, nu vedea limpede, care este forţa ce va croi destineriouii poporului El înţelegea că nu este cu putinţă împlinirea visului, într’o ţară guvernată de oameni caracterizaţi de marele satiric prin aceste cuvinte amare : „o patrie pentru patrioţi, nu patrioţi pentru o patrie..." Dar vedea just unde stau, gata să se deslănţue, forţele adevărate ale vieţii ce se cerea înnoită la poalele Carpaţilor, sub proaspetele vânturi revoluţionare care băteau, iscate în răsărit, spre Europa, — atunci când se îndrepta spre popor, când îl descoperea sub pojghiţa sub care-l ţineau uzurpatorii ce dănţuiau pe vulcan : „Acolo pe când d’asupra se’nvălteşte tot cu mai mult avânt veselul cancan fără soluţiune; acolo un adânc, gem uriaşe nevoi materiale şi morale ale unui popor întreg — singura temelie, singura realitate, singura raţiune de a fi a statului naţional român..." Aceasta nu mai e ironia şi sarcasmul din piesele de teatru şi din minunatele pagini de proză ale lui Caragiale, la al căror auz şi citire mai putea leşina de râs, inconştient sau prefăcut, burghezul, ci adevăr gol, spus pe şleau. Clasa dominantă, care cunoştea scrierile lui Caragiale, ori îl prigonea cu ură, ori încerca să facă haz de necaz, ca şi cum nu pe ea ar fi privit-o, şi direct şi indirect, ceeace cu neîntrecutul său spirit, Caragiale spunea prin scrisul său. Intr’adevăr, citind pe Caragiale, sau privindu-i piesele pe scenă, fiecare vedea mai bine păcatele societăţii româneşti din a doua jumătate a vracului al nouăsprezecelea şi dela începutul veacului al douăzecelea, dar fiecare credea c că altul este Caţavencu, Dandanache, Trahanache sau Titircă, şi petrecea, nevenindu-i să creadă că el însuşi ar putea fi vreunul din cei care apăreau în oglinda vrăjită a maestrului prozei şi teatrului românesc. Numai când, în 1907, Caragiale a luatdrastic atitudine împotriva jecmănitorilor şi ucigaşilor ţărănimii, a fost pentru toţi, fără echivoc, limpede cine-i Caragiale şi ce urmărea el prin toată opera sa, râzând pe socoteala „românilor verzi", a Rostoganilor, a artei decadente, a putreziciunii pudrate ce constituia fiinţa burgheziei şi moşierimii din România. Atunci au putut să se convingă, pe deplin, Maioreştii şi toţi mincinoşii exegeţi ai scriitorului, că el — Caragiale — n’a fost niciodată, în arta sa, un „apolitic“, că nu s’a convertit la doctrina antipatriotică, a artei amorale, a esteticii „pure“, practicată de şeful „Junimii". Revelatoarea atitudine din 1907 — de altfel nu prima şi nu singura — a lui Caragiale, cel refuzat să fie premiat de Academie, cel calomniat de presă, cel învinuit în mod ticălos de a fi un plagiator, cel plecat departe de ţara sa ca protest împotriva societăţii româneşti, împinge critica oficială pe drumul falsei interpretări a rostului operei lui Caragiale in viaţa poporului nostru. Ca şi în cazul lui Eminescu, se face totul pentru a răstălmăci opera şi pentru a ponegri viaţa lui Caragiale. Dacă nu s’a spus, ca despre cronica lui Şincai : „oferă este demnă de foc, autorul de furci", şi a încercat să se facă aceasta în mod practic. Metoda folosită de criticii burgnezi pentru discreditarea operei lui Caragiale, era desigur, alta decât în cazul lui Eminescu şi totuşi foarte asemănătoare, în rezultatele urmărite. Eminescu era înfăţişat ca un idealist naiv, incapabil să înţeleagă realitatea nemijlocit dată şi de aceea venind în conflict cu ea. Această neînţelegere a realităţii era cică organică, înscrisă din eternitate în fiinţa poetului, deci societatea era absolvită de orice vină în ceea ce priveşte felul lui de a vedea şi a judeca. Rezultatul : Eminescu, melancolic din veci şi pe veci, scârbit de viaţă, era străin de ea. Aşa zicea, în esenţă, criticul burghez. Că tot aşa, Caragiale nu înţelege viaţa la el, care scăpăra cu mii de reflexe când de MIHAI BENIUC Secretar al Uniunii Scriitorilor din R. P. R. se atingea de realitate —, că este din eternitate destinat să fie melancolic, ar fi fost absurd să se afirme. Şi atunci s’a spus: Caragiale prinde superficial realitatea, o înfăţişează caricatural şi numai o parte din ea -* mahalaua din Bucureşti —, fără a pătrunde în străfundurile vieţii societăţii. Deaici lipsa lui de ideal social. Rezultatul • Caragiale era străin de năzuinţele neamului — chipurile —,deci, în ultima instanţă, străin de viaţă. Ce urmărea el atunci prin opera sa, după criticii burghezi de tipul lui Lovinescu sau Davidescu ? Se lega de năravurile oamenilor din timpul său şi nu de ale celor mai „buni”, înfăţişându-i într’o românească mai mult sau mai puţin stâlcită. Apoi, i se mai obiecta că în opera lui nu se vede poporul de jos, naţiunea, cum s’ar zice. O astfel de operă era, fără discuţie, destinată unei rapide învechiri, dispariţiei cu timpul, ea fiind străină de „fiinţa neamului“. Aşa vorbeau profeţii mincinoşi ai clasei stăpânitoare, convinşi că pe această cale vor izola opera lui Caragiale de cititor, că vor toci ascuţişul, că vorface din ea o curiozitate lingvistică dubioasă. In jurul vieţii lui Caragiale lăsau să rotească tot felul de anecdote triviale, pentru a se ascunde însuşi miezul de revoltă, de protest energic al scriitorului împotriva putreziciunii, a desmăţului şi a desfrâului. Cu privire la limba lui Caragiale, ce se poate spune altceva decât că ea constitue cel mai de seamă monument al prozei româneşti ? De la cuvinţelul cel mai modest la fraza cea mai amplă, cu virgulă şi cu puncte migălos utilizate, această limbă este o desăvârşire. Ca şi martie său prieten, Eminescu, cu care adesea se angaja în adânci desbateri lingvistice în timp ce-şi citeau reciproc, cu glas tare, operele, Caragiale a fost un pătimaş al „cuvântului ce exprimă adevărul“. De fapt, cu limba lui Caragiale chiar duşmanii lui s’ar fi împăcat — în definitiv, nenumărate expresii, create de el au pătruns în limba de fiecare zi —; ceea ce supăra, însă, era adevărul pe care-l punea el în cuvintele sale. Şi îi supăra, pentru că adevărul desvăluit de el era o armă îndreptată împotriva lor. Tocmai de aceea, dacă tipurile create de Caragiale s’au dovedit a nu fi fost „eterne“, opera lui Caragiale şi-a vădit tăria, durabilitatea. Astăzi Dandanache n’ar putea să facă la noi în ţară carieră, nu mai există Ipingescu, Pristanda, Caţavencu şi toţi ceilalţi eroi ai lui Caragiale în viaţa publică. Iar dacă ar încerca să scoată capul din vreun cotlon al reacţiunii, ar avea de grijă să-i găsească leac regimul de democraţie populară. Tot astfel, nu mai există nici în Uniunea Sovietică personagiile lui Gogol, ale lui Saltîcov- Scedrin, ale lui Cehov—aceşti titani ai scrisului, cu care Caragiale nu avea o simplă înrudire sufletească, ci Una mai adâncă, mai rodnică pentru creaţia sa , a învăţat de la ei. Cu toate că nu mai există eroii şi moravurile, cum nu mai există bunăoară aidoma nici Don Quichotte şi Sancho Pauza al genialului Cervantes, nu se poate spune însă că nu este vie opera acestor mari scriitori, pe care noi astăzi îi simţim cot la cot cu noi, în lupta împotriva întunericului, în lupta pentru întărirea legăturilor de prietenie între popoare prin artă, în lupta pentru pace. Caragiale a creat pe Caţavencu, sau pe Coana Zoiţica, tocmai pentrucă ei să nu mai existe, tocmai pentrucă ei să dispară din mijlocul poporului, din vârful piramidei sociale, unde se cocoţaseră. Acest fel de ţipi, cu fiinţa lor pocită, cu limba lor stâlcită îmbrăcând gânduri meschine şi intenţii mârşave, sunt anume creaţi de marii umorişti ai veacurilor pentru ca aceia care-i văd concretizaţi în artă să-i izgonească din rândul oamenilor. Din acest punct de vedere Caragiale al nostru, ca scriitor de talie mondială, ca un creator de tipuri ce nu pot deveni un ideal uman, în epoci ele înşile abjecte pentru om, pentru cei mulţi, intră în panteonul nemuritorilor cu Cervantes, cu Swift, cu Gogol, cu Saltîcov-Scedrin, cu Twain, cu Cehov etc. Dacă epoca din istoria ţării noastre, prinsă în cleştele verbului usturător al lui Caragiale, ar fi fost o ficţiune în afară de timp şi loc, dacă oamenii zămisliţi de el, pe baza experienţei sale de viaţă, ar fi fost nişte fantoşe, atunci nu s’ar fi necăjit atâta protipendada, râzând acru, rânjind de ciudă, şi nu ar fi ajuns atât de populară literatura lui Caragiale. Ar fi devenit populară literatura decadentă, abracadabrantă, pe care burghezia căuta să o înfiripe şi căreia Caragiale i se opunea cu scrisul său menit, să dezinfecteze, să deparaziteze. Prea e realistă literatura lui Caragiale, şi tocmai de aceea a căşunat venin boierilor şi ciocoilor şi tuturor soiurilor de ticăloşi, mitocani şi „moftangii“. Tocmai acest realism al literaturii lui Caragiale, a acestui zugrav neîntrecut alepocii sale, a făcut ca tipurile sale să fie arătate cu degetul, chiar atunci când nu s-o fi înţeles deplin sensul adânc, intenţia, cum spune însuşi autorul, deci tendinţa artei sale. I se reproşa maestrului care a dat culturii româneşti „O scrisoare pierdută“, cea mai cruntă demascare a burgheziei şi moşierimii, şi „Momentele“, oglindind culmi ale ridicolului şi ale răutăţii aceloraşi clase posedante pe diferitele ei trepte — că n’a văzut decât răul, că n’a găsit bobul de grâu printre gunoaie. De fapt ar fi trebuit să caute acest bob de grâu într’un sac de neghină şi să spună că are a face cu un sac de grâu. Aşa ar fi dorit burghezia. Caragiale, cum metahrisea să spună numai adevărul, a preferat să scoată din sac pumnii plini cu neghină şi să zică: Avem a face, pentru ca să mă exprim, cu un sac de neghină! Circulă în vr’o două variante, o anecdotă printre multe aleîe, în legătură cu Caragiale. Un negustor îi oferă să cumpere dela el o portocală, din coșul cu portocale. . la portocala, dă, s’o desfacă — e putredă! „Poftește alta, nene lancaiet* — zice negustorul.. A doua, iarăși putredă! „Nu se poate, ia pe a treia, nene lancul di astă e bună!” — stărue negustorul. Şi Caragiale ia a treia portocală care, spre consternarea negustorului, este deasemenea putredă. ,,Măi ! — zice atunci hâtru Caragiale — mâna asta e blestemată. Tot ceea ce atinge ea, putrezeşte. Fugi!“ — Aşa-i plăcea lui Caragiale să vorbească. De fapt însă, coşul cu portocale al burgheziei române era putred tot. Şi acest lucru, l-a arătat Caragiale. Iar dacă n’ar fi făcut-o, el n’ar fi fost marele realist critic al literaturii noastre, acela care dela revolta profundă, răscolitoare, a lui Eminescu, a mers mai departe şi cu harapnicul ironiei sale, mânuit cu mânie grea în suflet, a iubit în făţărnicia ticăloasă a claselor conducătoare. Caragiale a crezut şi a spus cu curaj — în 1907 — că şandramaua burgheziei trebuia să se dărâme, că trebuia să se facă dreptate poporului. Au trecut însă, până să se dărâme șandramaua, aproape patru decenii grele de luptă a poporului truditor, a „tovarășilor” — cum scrie el — cu care simipatiza pe atunci în Germania, Caragiale. Vremurile care au urmat după Caragiale au fost mult mai crunte decât ale sale, dar şi lupta poporului truditor a fost mai dârză, căci, după Revoluţia din 1917, mai cu seamă, luând învăţătură dela Lenin şi dela Stalin, avea şi cine s’o conducă : Partidul Comunist din România. Mai mult decât atâta. Când ţara a fost cotropită de confraţii întru jaf ai Hohenzollernilor, de către hitlerişti, în înţelegere cu tot felul de „români verzi”, care au împins apoi, cu patul puştii, pe „bieţii Ioni” în războiul împotriva Uniunii Sovietice, stârnit de Hitler şi dorit cu sete de Trumani, Churchilli şi alţi duşmani ai păcii între popoare, — a fost cine să izbăvească până la urmă şi poporul român : armatele biruitoare sovietice, cu care au pornit cot la cot, întorcând armele, şi cei mai buni fii ai ţării ! Aşa s’a dărâmat şandramaua în care n’a vrut să fie sărbătorit Caragiale. Poporul nostru liber, în drumul său spre un viitor de trainică fericire, în giganticele sale eforturi de a construi socialismul şi în neostoita sa luptă pentru pace, are marea cinste de a sărbători centenarul dela purcederea pe drumul vieţii a lui Ion Luca Caragiale. Tot aşa cum în libertate a fost cinstită împlinirea unui veac dela naşterea marelui Eminescu şi cum va fi cinstit centenarul morţii marelui democrat revoluţionar Nicolae Bălcescu, în anul care vine. Iar dacă aceste centenare sunt sărbătorite şi comemorate de oameni liberi, într’o ţară care se desvoltă luminoasă, sub conducerea clasei muncitoare, a partidului ei şi cu ajutorul măreţei Uniuni Sovietice, aceasta se datoreşte şi luptei din trecut a lui Nicolae Bălcescu, a lui Mihai Eminescu, a lui Ion Luca Caragiale şi a altor fii ai ţării noastre ce prin faptele şi opera lor au păşit din viaţă în nemurire. Caragiale aparţine azi tuturor oamenilor care iubesc această ţară. In lupta lor revoluţionară, oamenii muncii de la bai simt pe Caragiale, prin opera lui, alaturi de ei Această operă este oricând un îndreptar în lupta cu tendinţele hidoase ale trecutului şi va rămânea totdeauna un isvor neistovit de învăţătură, de dragoste pentru adevăr, pentru critica necruţătoare împotriva a tot ce este duşmănos, pentru cea mai exactă şi cea mai frumoasă exprimare a ideilor prin cuvinte, prin limba românească, pe care o iubea şi a cultivat-o desăvârşind-o cu grijă şi pasiune fierbinte, Caragiale. Prin valorificarea, în lumina adevărului, cu ajutorul ştiinţei marxist-leniniste, prin studierea mai profundă a operei lui Caragiale, cu prilejul centenarului, noi continuăm să desfăşurăm mai departe lupta împotriva ideologiei burgheze: curăţăm sâmburele viu al acestei minunate opere de coaja de minciuni în care l-a învăluit reaua credinţă a criticii burgheze ; dăm pe Caragiale, pe cel mai de seamă reprezentant al realismului critic în ţara noastră, poporului său. E o muncă aceasta, menită să aducă preţuirea cuvenită din partea unui întreg popor, unuia din cei mai străluciţi fii ai săi. Este vorba de a descătuşa din falsificări şi răstălmăciri opera umoristică şi satirică cea mai masivă a literaturii noastre, pentru ca ea să fie gustată din plin de oamenii liberi ai muncii, care urăsc, aşa cum se cuvine să urască un trecut becisnic, pentru doborîrea căruia au luptat şi încă luptă ca el să nu mai reînvie, care urăsc pe duşmanii dinlăuntru şi de peste hotare, imperialiştii americani şi englezi, ce ar vrea să întoarcă îndărăt roata istoriei, ce ar vrea ca România să fie cea de altă dată, de pe timpul lui Caragiale, când ei puteau să consume în tihnă avuţia poporului şi să-l împingă în războaie de jaf Oamenii muncii din ţara noastră vor şti să ia aminte la primejdiile care mai sunt şi înlăuntrul şi în afara ţării, cât mai stau chiar la graniţa patriei noastre călăi şi nemernici de teapa lui Tito. Ei vor deveni mai dârji în lupta lor, simţind un sprijin şi un îndemn puternic în opera sănătoasă plină de vigoare a lui Ion Luca Caragiale. Problemele muzicii româneşti constitue încă într’o măsură cu totul insuficientă obiectul discuţiilor publice. Dacă însă creaţia muzicală a mai fost uneori analizată în paginile presei noastre, asupra fenomenului interpretării se discută, în general, foarte puţin. Cele câteva notaţii fugitive din revista „Muzica” cu privire la unele concerte, nu adâncesc problemele de bază ale interpretării muzicale, limitându-se la aprecieri sumare și uneori superficiale. Lipsa de aprofundare a problemelor centrale ale interpretării de către critica noastră muzicală, este cu atât mai condamnabilă cu cât interpretarea are o însemnătate de prim ordin în desvoltarea muzicii. Interpretul este acela care dă viaţă operei muzicale şi izbuteşte să înflăcăreze massele de auditori. De concepţia şi măestria interpretului depinde chipul just sau denaturat în care este redată opera muzicală şi în acelaş timp sensul în care ea influenţează pe auditori. Interpreţii, în calitatea lor de propagatori ai operelor muzicale, de factori de legătură a creatorilor cu massele, au datoria de a stimula pe compozitori, de a-i ajuta în însuşi procesul lor de creaţie, în spiritul admirabilelor pilde pe care ni le-au oferit marii interpreţi şi compozitori clasici. Una din problemele principale ale interpretării muzicale este aceea a repertoriului. Acesta constitue baza muncii fiecărui interpret, programul său ideologic şi artistic. Intr’adevăr, din ceea ce cântă interpretul muzical — solist sau dirijor — se pot trage concluzii valabile cu privire la poziţia sa ideologică, stilul său de interpretare şi, mai ales, în ce măsură participă la lupta poporului său, alături de ceilalţi oameni de cultură. Pentru ce se pune astăzi cu atâta ascuţime problema îmbogăţirii repertoriului cu lucrările progresiste contemporane ale compozitorilor români şi sovietici, pentru ce se pune problema eliminării din repertoriul muzical a acelor compoziţii care oglindesc preocupările putredei societăţi burgheze în descompunere ? Mussorgschi spunea că muzica este un mijloc de a sta de vorbă cu oamenii; el considera deci această artă ca un mijloc de comunicare spirituală între oameni. Este limpede că oamenii muncii din ţara noastră îi iubesc pe compozitorii şi interpreţii noştri muzicali, tocmai pentru că — din ce în ce mai conştienţi de misiunea lor — aceştia se străduesc să le vorbească într’un limbaj apropiat lor, într’un limbaj izvorît din simţăminte comune. In condiţiile construirii socialismului, muzica este chemată să exprime cele mai nobile idei de luptă pentru libertatea popoarelor, pentru consolidarea şi desvoltarea propriilor noastre cuceriri, ea trebue să constitue o forţă activă în înfăptuirea acestor idei. Artistul interpret nu poate să rămână străin de conţinutul nou al muzicii, în epoca construirii socialismului, fără a-şi înăbuşi propriile sale posibilităţi creatoare. Intr’adevăr îmbogăţirea repertoriului prin lucrări cu un conţinut de idei revoluţionar, contemporan, lărgeşte orizontul interpreţilor, îi ajută la formarea unei noi concepţii despre viaţă, despre artă, le dă în felul acesta o perspectivă cu totul nouă, prin prisma căreia ei vor putea vedea într’o lumină deosebităşi repertoriul clasic. Este incontestabil că acel şef de orchestră, de pildă, care pe lângă Beethoven, Brahms şi Ceaicovschi a dirijat cu egală însufleţire „Cântarea Pădurilor’, „Prăbuşirea Doftanei" şi „Poem despre Stalin" se află pe calea transformării sale într’un artist conştient că vorbeşte prin arta sa poporului, conştient că trebue să insufle masselor sentimente adânci, generoase. Tocmai arta interpretativă isvorîtă dintr’o asemenea conştiinţă va fi aceea care se va adresa în modul cel mai direct şi mai convingător masselor largi; poporul o va preţui, deoarece va simţi că în arta unui asemenea interpret vibrează sentimente ce i sunt proprii şi lui. Aceasta este fără îndoială arta interpretativă menită să devină, aşa cum spunea marele Mussorgschi, un mijloc de a sta de vorbă cu oamenii. Putem afirma cu bucurie că de aceste idei devin conştienţi din ce in ce mai numeroşi interpreţi din ţara noastră. O manifestare impunătoare a acestui fapt au constituit-o concertele din „Săptămâna Muzicii Româneşti”, ale cărei succese s’au datorat într’o mare măsură entuziasmului cu care numeroşi interpreţi vocali, instrumentişti şi dirijori au dat viaţă celor mai reprezentative compo de IRINA LĂZĂRESCU ziţii muzicale româneşti scrise în ultima vreme. Deasemeni, în ultimii doi ani am putut asista la o continuă creştere a înzestriei unor artişti care, primenindu-şi repertoriul cu lucrări legate de lupta şi năzuinţele actuale ale poporului, au găsit în acelaş timp resurse adânci de înnoire a propriului lor stil de interpretare, de ridicare a interpretării către un nivel din ce în ce mai înalt. Pe bună dreptate remarca compozitorul sovietic Soloviev-Sedoi la Plenara II-a a Uniunii Compozitorilor din R.P.R. din Septembrie 1951, că maestrul George Georgescu a întinerit cu prilejul „Săptămânii Muzicii Româneşti“. După cum se ştie, forţa şi dinamismul pe care le-a insuflat orchestrei dirijând una din cele mai monumentale creaţii ale muzicii sovietice, Simfonia II de Haciaturian, i-au atras maestrului G. Georgescu nu numai o preţuire deosebită din partea ascultătorilor dar şi înalta preţuire a Guvernului, care l-a distins cu Premiul de Stat. Intr’un chip asemănător se poate vorbi despre un alt valoros dirijor român, maestrul Teodor Rogalski, care în ultimii doi ani a fost un neobosit propagator al muzicii sovietice şi al creaţiilor noi ale compozitorilor români. Sunt bine cunoscute pasiunea şi elanul mobilizator de care este pătrunsă din ce în ce mai mult arta dirijorală a lui Teodor Rogalski. Pe drumul acesta a început să meargă mai de curând şi Maestrul emerit al artei din R.P.R., Constantin Silvestri, în programele căruia filmează din ce în ce mai des lucrări ale compozitorilor contemporani români şi sovietici. Credem că minunata artă dirijorală a maestrului Silvestri de a cizela până la cele mai fine detalii lucrarea orchestrală, va câştiga şi mai multă vigoare dacă dirijorul se va îndrepta cu precădere către ceea ce este mai înaintat, mai popular în repertoriul muzicii contemporane. Şi în ceea ce-i priveşte pe interpreţii instrumentali şi vocali se poate vorbi de o serioasă creştere ideologică şi artistică, urmare a împrospătării repertoriului lor. Să ne gândim la violonişti ca Gaby Grubea şi Adia Gherţovici sau la cântăreţi ca P. Ştefănescu- Goangă, Ioana Nicola, Mircea Buciu, Arta Florescu, M. Arnăutu şi ZenaidaRally care, interpretând cu o deosebită însufleţire piese instrumentale, cântece, cântate ale compozitorilor români şi sovietici, au marcat o adevărată cotitură în desvoltarea personalităţii lor artistice. Ei îşi cristalizează astfel treptat o nouă concepţie despre interpretare, care îi ajută să privească de pe o poziţie avansată întregul lor repertoriu clasic. se poate oferi interpreţilor închistarea într’un repertoriu legat exclusiv de trecutul istoriei muzicii, sau specializarea în anumiţi compozitori cărora li se dedică aproape în întregime, ignorând ideile şi formele de expresie noi cu care muzica se îmbogăţeşte astăzi? Trebue să spunem în primul rând că aceasta înseamnă ruperea de viaţă, de desvoltarea vie a creaţiei muzicale, de necesităţile actualeale publicului. Lipsa de interes pentru muzna de astăzi a compozitorilor români, necunoaşterea capodoperelor muzicii sovietice au la rădăcină admiraţia cosmopolită cu care unii interpreţi se prosternau şi se mai prosternă încă în faţa Apusului decadent, considerând că putreda lui „artă“ poate prilejui valorificarea însuşirilor lor interpretative. Ruperea de viaţa şi creaţia muzicală actuală îşi pune în mod inevitabil pecetea sa asupra concepţiei de interpretare a unor asemenea artişti. Exhibiţiile de virtuozitate goală, de o falsă strălucire, maniera impresionistă de fragmentare a lucrării muzicale în mici detalii excesiv de cizelate care întunecă ideea de bază a operei,sentimentalismul desuet al unor interpreţi ce împing până la morbiditate melodiile lirice, generoase, ale marilor romantici, vulgaritatea şi stilul brutal, colţuros al acelor interpreţi care uită că muzica impresionează tocmai prin echilibru, prin armonia formelor toate acestea sunt manifestări ale unei concepţii de interpretare învechite pe care o alimentează refugiul în lumea trecutului, necunoaşterea creaţiilor înoitoare cu care se îmbogăţeşte muzica contemporană. Nu putem să nu amintim unor asemenea interpreţi, care reduc istoria muzicii la Bach, Brahms sau Schumann, că un astfel de repertoriu şi astfel de principii de interpretare duc la nereuşită artistică nu numai atunci când, din întâmplare, aceşti interpreţi abordează o operă progresistă actuală, dar mai ales când ei interpretează propriul lor repertoriu clasic, asupra căruia au o viziune foarte limitată şi unilaterală. A-ţi îmbogăţi şi actualiza repertoriul înseamnă a deveni conştient că poporului trebue să-i oferi, pe lângă marile creaţii ale tradiţiei clasice, acele opere care-i vorbesc despre lupta şi problemele sale actuale, în graiul muzical naţional. Măestria profesională a unor valoroşi interpreţi ca C. Silvestri, Silvia Şerbescu, Mândru Katz, Valentin Gheorghiu, I. Voicu, A. Alessandrescu, V. Orloff, A. Demetriad şi alţii, va înflori şi mai mult, va fi şi mai puternic preţuită atunci când în repertoriul lor va pătrunde adânc suflul actualităţii. Cele spuse mai sus nu trebue să ducă la concluzia că este suficient să introduci anumite lucrări în repertoriu pentru a câştiga un stil just de interpretare. Inoirea stilului de interpretare este un proces deosebit de complex a cărui reuşită necesită, pe lângă îmbogăţirea repertoriului, şi prezenţa altor factori. Un interpret care năzueşte sincer să-şi însuşească o concepţie realistă nu poate să se lipsească de studiul experienţei în interpretare a celor mai înaintaţi artişti din lume, artiştii sovietici, a căror măestrie îşi găseşte necontenit confirmarea la toate festivalurile şi concursurile internaţionale. Artiştii sovietici de frunte îşi fac un punct de onoare în activitatea lor, din popularizarea creaţiilor contemporane ale compozitorilor sovietici. Concertul dedicat Comsomolului, de Cabalevschi, a căpătat viaţă prin minunata artă a lui David Oistrah, iar renumitul cântec al Patriei de Dunaevschi este cunoscut şi iubit în lumea întreagă datorită forţei şi măreţiei cu care-l interpretează celebrul bas Marc Reizen. Artiştii sovietici discută pe larg problemele teoretice ale artei lor, întărind principiile realismului în interpretare prin împărtăşirea propriei lor experienţe. Tenorul Kozlovski, de pildă, scrie studii ample, în presa sovietică, despre problemele operei, iar instrumentişti şi pedagogi renumiţi ca Igumnov sau Iampolschi, adâncesc deasemenea în studii publicate, problemele realismului în interpretarea la pian sau vioară. Artiştii sovietici sunt maeştri ai profesiunii lor şi totodată admirabili cetăţeni şi fruntaşi ai luptei poporului, pe care-i reprezintă cu cinste peste hotare, spre gloria Ţării Sovietice. » Combaterea arbitrarului în interpretare şi ridicarea necontenită a exigenţelor artistului faţă de sine însuşi prin însuşirea sinceră a criticii colectivului, este deasemenea o chezăşie a unui progres nelimitat în desvoltarea personalităţii şi a măestriei interpretului. Perseverenta educaţie politicoideologică, lărgirea orizontului de vederi prin îmbogăţirea culturii generale, contactul strâns cu massele prin concertele date în mijlocul lor, în fabrici, la sate, etc., sunt tot atâţia factori meniţi să îndrume pe artist cătră o interpretare care să se ridice la nivelul operelor revoluţionare ale muzicii contemporane, la nivelul înaltelor cerinţe ale poporului. Revenind la problemele repertoriului interpreţilor, trebue să subliniem rolul deosebit de important pe care l-ar putea avea în îndrumarea acestora Comitetul pentru Artă. S’ar face paşi însemnaţi înainte în direcţia aceasta dacă Comitetul pentru Artă nu ar rămâne — cum adesea se întâmplă — în coada preferinţelor interpreţilor ci ar deveni o forţă activă de orientare a acestora în problemele repertoriului, manifestând mai multă iniţiativă în programarea creaţiilor contemporane progresiste. Muzica cea mai înaintată din lume, muzica sovietică, creaţia compozitorilor din ţările de democraţie populară sunt în necontenită îmbogăţire şi oferă surse inepuizabilede lărgire a repertoriului în toate domeniile muzicii. Compozitorii noştri se află deasemenea în plin avânt creator, iar muzica românească cunoaşte astăzi o înflorire nemaiîntâlnită în trecut. Acest avânt al muzicii româneşti contemporane va lua o şi mai mare amploare dacă între interpreţi şi compozitori se va stabili o legătură puternică, menită să stea la baza creării şi popularizării unor noi opere valoroase româneşti. Această legătură trainică nu va duce numai la progresul şi stimularea creaţiei compozitorilor români, ale căror compoziţii îşi vor găsi astfel mijlocul de a căpăta viaţă; ea va duce în acelaş timp la creşterea nelimitată a măestriei interpreţilor noştri, deoarece abordarea operelor cu teme actuale le va pune fără îndoială serioase probleme de restructurare a concepţiei lor, de desăvârşire a tehnicii profesionale şi, mai ales, de cunoaştere a problemelor vieţii şi artei contemporane. Primăvara pe desgheţuri, Vara pe căldură, Iarna’n frig şi toamna’n ceţuri, Prin noroi şi bură — Fie cald, ori fie zloată Nu rămâne-acasă — Nu degeaba deputată Ea a fost aleasă ! Ca şi pasul căprioarei, Mersul ei e sprinten, Toată ziua e’n picioare, O vezi pretutindeni : La câmp merge ca să vadă Bună-i arătura ? Va ’mplini la timp brigada Planul de cultură ? Podul trebue să-l dreagă Cât mai este vreme Şi la muncă voluntară Oamenii să-i cheme. Tuturor le dă povaţă, E mereu în frunte, Căci de munca ei, în faţa Satului răspunde. Dac’ai să ’ntâlneşti odată ’N sat pe vre-o bătrână Despre Floarea deputată Câte o să-ţi spună ! — „A umblat ea vreme lungă Şi-a bătut nămeţii, Ca toţi oamenii să-i strângă Carte să înveţe. Şi pe mine, într’o seară, Deşi’s cam bătrână, M’a luat de mână Floarea, Mi-a pus cartea’n mână. Toate pune ea la cale,* Tare e isteaţă, Şi din cărţile lui Stalin Pe ţărani învaţă.“ Sus pe cer când mândrul soare Urcă la amiază, Deputata noastră Floarea La birou lucrează. Şi la Sfat, cât ţine ziua Vine lume multă Floarea De prin sat, din colectivă, Ea pe toţi ascultă. — Nu crezi, Floare, c’ar fi bine Drumul de l-am drege ? — Pentru un pogon cât vine, Să dau după lege ? Cu poporul sfătueşte Deputata Floare : Despre şcoală, despre creşă, Despre colectare. Noaptea-adeS cu-o carte’n mână Ceasuri lungi veghează, Numai geamul ei şi luna Câmpul luminează. Iar în zori, când mândrul soare Bate la fereastră, De mult timp e trează Floarea, Deputata noastră. • Este astăzi sărbătoare In clădirea şcolii ? Floarea ţine adunare Cu alegătorii. O cunosc toţi cei de faţă De când se născuse. Ce amară i-a fost viaţa, La stăpân crescuse. Un cuvânt în adunare Nu spunea ’nainte — Astăzi, când vorbeşte Floarea, Inimile-aprinde : — „Avem codri pe coline, Ape curgătoare, Muncitorii din uzine Ne trimit motoare. Socotiră topometrii Dup’a lor măsură : Firul apei, felul pietrei, Şi în hărţi trecură. Unde va fi stăvilarul, Unde tragem scocul, Inginerii însemnară Pentru toate locul. Ce-i cuprins în plan şi hartă Să devină fapte, Mii de stele’n sat să ardă Luminând în noapte.“ Nici nu sfârşi bine vorba Floarea deputata, Ca un stup porni să fiarbă Adunarea toată: — O să dăm cu bucurie, C’avem zile muncă 1 — Trainic stăvilar să fie, La nepoţi s’ajungă 1 — Facem muncă voluntară 1 — Mergem la pădure ! — Eu dau boii! — Eu dau carul 1 — Eu vin cu-o secure 1 — Măsurară topometrii Bună le-a fost treaba, Insă hoţii de cumetri N’au şezut degeaba: — Pe-alde Niţă cârciumarul II cunoaşteţi, frate — Pe furiş a smuls aseară Semnele lăsate. — Cică, de-o să ’nchidem vadul Apa n’o să vină... Şi-o să-i piară zarzavatul Ce-l are’n grădină. A stat Floarea ascultându-i Ca să afle toate . La sfârşit şi-a spus cuvântul Aspru, cu dreptate : — Crede el c’o să stea satul Fără de lumină Ca el singur — blestematul Să-şi ude grădina ! ? O să facem stăvilarul Trainic, să ne ţină Nu-l mai smulge el, tâlharul, Cinci ca el să vină ! Multă vreme adunarea lui furtunoasă... Târziu noaptea s’a’ntors Floarea Veselă acasă. Iar în zori, când mândri soare Bătea la fereastră. Era de mult trează Floarea, Deputata noastră... Vasile Nicorovici J -