Contemporanul, iulie-decembrie 1952 (Anul 6, nr. 27-52)
1952-12-12 / nr. 50
Avântul literaturii noastre pe drumul realismului socialist Decernarea Premiilor de Stat într’un moment de mare însemnătate din viaţa poporului nostru, în preajma alegerilor de deputaţi pentru Marea Adunare Naţională, a căpătat semnificaţia unei victorii a culturii noastre socialiste. In domeniul literaturii au fost premiate 23 de lucrări, au fost distinşi cu premii un număr de 25 de scriitori. Atât calitatea artistică a lucrărilor premiate, cât şi numărul lor mare vorbesc în mod limpede despre avântul continuu al literaturii noastre pe drumul realismului socialist. Premiile acordate pentru literatură ne arată că în anii regimului nostru de democraţie populară, în cadrul renaşterii întregii noastre vieţi culturale, desvoltarea unei largi mişcări literare se face într’un ritm tot mai susţinut. Ceea ce caracterizează literatura noastră nouă este identitatea de interese dintre scriitor şi popor, marele ctitor al oricărei literaturi. Poporul este un cititor exigent dar drept, adânc recunoscător pentru valorile artistice create, pentru că el însuşi este un artist şi deci un iubitor entuziast al oamenilor de artă. Astăzi poporul patriei noastre, prin partidul şi guvernul său, recompensează cele mai bune strădanii ale scriitorilor. Cât de uriaşă ni se pare distanţa care ne desparte de timpurile întunecate, dar totuşi nu atât de îndepărtate, când unul „din cei zece mii din pătura de sus, suferind de plictiseală şi obezitate“, cum îi caracteriza Lenin pe duşmanii poporului, îşi putea permite să-şi arunce dispreţul în faţa scriitorului, spunându-i, ca în poezia „tu eşti poet" a lui Al. Vlahuţă : ,,De-ţi plâng ai tăi, în sărăcie, Şi-i vezi murind — ce-mi pasă mie? Tu du-mă ’n alte lumi senine Căci singura-ţi chemare sfântă E să mă’nveseleşti pe mine. Tu eşti poet — deci cântă !" împotriva acestei odioase „chemări" au luptat în trecut cei mai buni creatori ai literaturii noastre, proslăvind prin scrisul lor geniul poporului. Literatura noastră de astăzi, îndrumată de partid, continuă şi ridică la un nivel mai înalt patrimoniu progresist al literaturii noastre naţionale. Etapa înaintată pe care o reprezintă literatura noastră actuală este caracterizată prin efortul unanim al scriitorilor de a reflecta în operele lor viaţa, luptele, victoriile maselor muncitoare care construesc socialismul. Întreaga noastră literatură tinde a fi o oglindă fidelă în care poporul să-şi poată vedea chipul în toată măreţia lui. Spiritul de partid al literaturii noastre de astăzi se manifestă în tendinţa tot mai puternică de a crea cu ajutorul cuvântului figuri luminoase de eroi populari, de a le exprima întreaga bogăţie sufletească, pentru a fi exemplu şi îndemn întregului popor. Urmând această tendinţă, cei mai buni scriitori acordă o atenţie deosebită nu numai studierii atente a vieţii, în lumina învăţăturii marxistleniniste, dar şi perfecţionării artei lor, care este o artă a cuvântului şi a imaginii. Desvoltarea măestriei literare, care continuă să fie o misiune de seamă a fiecărui scriitor, a înregistrat succese importante, prin operele distinse cu Premiile de Stat. Se cuvine, astăzi, când sărbătorim o victorie a noastră în domeniul artei, să ne exprimăm admiraţia şi dragostea pentru strălucitul model care ne călăuzeşte în permanenţă pe drumul glorios al realismului socialist: literatura sovietică, literatura cea mai înaintată. Ca scriitori, vorbim în aceeaşi măsură despre ajutorul sovietic când privim grandioasele construcţii ale socialismului din ţara noastră, ca şi atunci când sărbătorim succesele literaturii noastre. Care este elementul nou pe care-l prezintă operele premiate în anul aceştia ? Un număr de lucrări au în centrul preocupării lor artistice tema ridicării cu mari eforturi, şi în condiţiile unei aprige lupte de clasă, a Industriei grele din ţara noastră, lupta şi munca eroică pe şantierele marilor construcţii ale socialismului. Cu o parte a lucrărilor premiate, tematica aceasta atât de importantă pentru viaţa noastră socială, a început să-şi deschidă un drum larg în literatură. Lucrul acesta este important pentru că literatura noastră începe astfel să fie preocupată de figurile nobile, pline de măreţie şi frumuseţe sufletească ale clasei noastre muncitoare, forţa socială cea mai înaintată, cea mai revoluţionară. A aborda această temă minunată, înseamnă să capeţi posibilitatea unei reflectări artistice largi, multilaterale, a realităţii, posibilitatea creării unei literaturi care să ofere maselor marele exemplu al cuceritorilor îndrăzneţi al lumii noi. In domeniul romanului a fost distins cu premiul de clasa I-a „Drum fără pulbere" de Petru Dumitriu, largă frescă a construcţii Canalului Dunăre-Marea Neagră. Cu acest roman, Petru Dumitriu desvoltă tendinţa principală a operei sale şi anume aceea de a fi o cronică vie a luptei maselor muncitoare pentru construirea socialismului în ţara noastră. Meritul deosebit al romanului „Drum fără pulbere" constă în faptul că desvălue cu ascuţime greutăţile pe care trebue să le învingă poporul pe drumul construirii socialismului, dintre care cea mai mare este acţiunea criminală, perfidă şi perseverentă a duşmanilor clasei muncitoare. In roman sunt realizate cu mult talent o serie de figuri de sabotori ai muncii pentru construirea Canalului. Adevărul vieţii, aşa cum a fost prezentat în roman, a fost validat de însăşi Ion Vitner faptele realităţii. Procesul grupului de sabotori ai construirii Canalului, josnice rămăşiţe ale lumii exploatatorilor, a confirmat mesagiul de ascuţire a vigilenţei de clasă, transmis miilor de cititori prin prezentarea unor personagii ca Mateica, Gruescu, domnul Caraman, Dona Vorvoreanu ş. a., duşmani înrăiţi ai poporului muncitor şi ai cauzei socialismului. „Drum fără pulbere" creiază şi o imagine multilaterală a figurilor de constructori ai socialismului, arată forţa care nimiceşte uneltirile duşmanului, vigilenţa revoluţionară a comuniştilor, elanul constructiv al miilor de muncitori. Cu mult relief artistic, romanul redă în culori vii şi complexul proces moral prin care trece un intelectual cinstit, în drumul său către conştinţa înaintată a constructorilor socialismului. Tema marilor construcţii ale socialismului este tratată şi de scriitorul N. Jianu în romanul „Cumpăna luminilor", care reflectă un colţ al vastului proces de electrificare a ţării şi anume construirea unei hidrocentrale. „Cumpăna luminilor" ne arată cum în focul marilor greutăţi implicate de o asemenea construcţie, se căleşte materialul cel mai preţios necesar operei de electrificare: omul, ■devotat cu trup şi suflet cauzei socialismului, pătruns de ideia că orânduirea socialistă presupune un nivel de viaţă superior cu neputinţă de realizat fără electricitate. Literatura noastră actuală a atacat cu curaj şi problema industrializării ţării, a construirii industriei grele siderurgice. Un aspect istoric al problemei este cuprins în romanul „Oţel şi pâine" de Ion Călugăru, care redă viaţa muncitorilor de la combinatul Hunedoara, în perioada 1946—48. In „Oţel şi pâine" lupta împotriva sabotajului organizat de uneltele fostului regim, rămase în întreprindere, este surprinsă cu vigoare, romanul arătând în acelaş timp cum din masa ţăranilor refugiaţi din regiunile înfometate prin secetă, se ridică forţe puternice care vin să îmbogăţească rândurile muncitorilor metalurgişti. Aceiaşi temă este privită într’o altă latură a ei de dramaturgul Mihail Davidoglu, în piesa sa „Cetatea de foc". Problema pe care şi-a pus-o dramaturgul a fost de a înfăţişa eroismul simplu al muncitorilor reşiţeni în realizarea şi depăşirea sarcinilor de producţie trasate de partid şi guvern, modul în care se desvoltă conştiinţa lor de clasă, în însuşi procesul muncii şi în lupta împotriva sabotajului organizat de elemente duşmănoase, unelte ale forţelor imperialiste. Mihail Davidoglu a reuşit să redea specificul vieţii muncitorilor metalurgişti, dragostea lor pentru furnalele devenite proprietatea poporului. O realizare remarcabilă a acestei piese este zugrăvirea procesului de transformare a bătrânului maestru Arjoca, tributar încă vechii mentalităţi sădite în conştiinţa muncitorilor de puterea patronală şi de reformismul social-democrat, dar care în violentă ciocnire cu viaţa, sub influenţa comuniştilor, devine un om nou, cu o conştiinţă superioară. Problema muncitorului de tip nou, a comunistului gata să-şi dăruiască nu numai întreaga putere de muncă dar şi viaţa pentru făurirea vieţii noi, socialiste, stă în centrul poemului de mari proporţii „Minerii din Maramureş" de Dan Deşliu. Poemul prezintă cititorului o serie de admirabile figuri de muncitori mineri ca Toader „Coinarul", Remeş, Roman, secretarul de partid, ş. a. care întreprind acţiunea foarte anevoioasă de urcare a unui compresor la gura unei mine situată în vârful muntelui. întreprinderea este plină de primejdii şi până la urmă Toader, pentru a salva maşina de la prăbuşirea în prăpastie, o opreşte cu propriul său trup. Dan Deşliu a creiat eroi bine individualizaţi în procesul muncii, reacţionând fiecare într’un mod personal faţă de greutăţile pe care le au de întâmpinat, dar uniţi într’un bloc monolit în jurul ideii de a duce la capăt misiunea care le-a fost încredinţată. Dan Deşliu a căpătat în acelaş timp Premiul de Stat clasa l-a pentru volumul de poezii „In numele vieţii", în care exprimă mesagiul de luptă pentru viaţa nouă a celor ce muncesc. Poezia a ocupat un loc de frunte în cadrul Premiilor de Stat pentru literatură. Au fost premiaţi poeţii M. Beniuc pentru poeziile publicate în anii 1950—1951, Eugen Jebeleanu pentru poemul „In satul lui Sahia", Veronica Porumbacu pentru volumul „Mărturii", Eugen Frunză pentru volumul „Zile slăvite" şi Horvath Imre pentru volumul „Versuri". Procesul de identificare a poeţilor cu viaţa de fiecare zi a oamenilor muncii, cu marea lor bogăţie intelectuală şi sufletească, proces fără de care poezia realismului socialist nici nu poate fi concepută, este pe un drum bun. Caracteristică pentru etapa actuală a poeziei noastre este orientarea ei puternică spre tematica atât de înseminată a luptei pentru pace, a demascării forţelor întunecate ale imperialismului. Imaginea concretă a acestei tendinţe o găsim în reflectarea artistică a foarte variate momente ale vieţii noastre sociale ca şi în exprimarea dragostei poporului nostru pentru Uniunea Sovietică şi pentru marele Stalin. Asemenea poeme sunt mesagii de dragoste către apărătorii veţii şi ai construcţiilor noastre socialiste. Premiile de Stat au distins şi acele opere create în anii 1950—1951 care au în centrul preocupării lor tematica atât de însemnată a transformării socialiste a agriculturii noastre. In lumea satelor noastre se petrece o transformare de proporţii vaste. Trecerea de la sărăcie la viaţa îmbelşugată, de la gospodăria individuală la cea socialistă, colectivă, în mijlocul unei lupte aspre, necruţătoare, împotriva chiaburimii, generează zeci şi zeci de aspecte noi de viaţă, pe care literatura noastră le-a consemnat în opere valoroase. Romanul „Temelia“ de Eusebiu Camilar redă momentul culminant al luptei dintre ţărănimea muncitoare şi chiaburime, în jurul unei gospodării agricole colective recent înfiinţate. Necesitatea aspră a luptei generează forţe capabile să apere bunul obştesc al gospodăriei, să demaşte şi să înfrângă forţele ostile ale chiaburimii, „Temelia" este primul roman al literaturii noastre în care găsim oglindit acest larg proces al socializării agriculturii în ţara noastră. Romanul „Brazdă peste haturi" al scriitorului de limbă maghiară István Horvath ne oferă un tablou, impresionant prin realismul lui puternic, al trezirii la o viaţă şi conştiinţă nouă a satului ardelean. István Horvath a creiat câteva personalităţi bine conturate de eroi din lumea ţărănimii muncitoare maghiare şi a surprins cu măestrie viclenia duşmanilor poporului, în câteva tipuri de chiaburi care rămân întipărite în mintea cititorului. Premii de Stat au fost decernate şi unor piese de teatru ca „Vad nou" de Lucia Demetrius şi „Mireasa desculţă" de scriitorii în limba maghiară A. Sütő şi Z. Hajdú, care tratează aceiaşi temă a luptei pentru socialism în lumea satelor. O parte a operelor premiate au în centrul preocupării lor evocarea unor momente importante din trecutul istoric al poporului nostru. Interesul și dragostea cititorilor se îndreaptă astăzi în mod firesc în primul rând spre istoria recentă plină de fapte eroice a partidului clasei muncitoare din ţara noastră. Lupta ilegală a partidului nostru constitue un isvor inepuizabil de teme măreţe. O astfel de temă stă la baza romanului lui Alexandru Jar, „Sfârşitul jalbelor“, începutul unei trilogii în cadrul căreia romancierul intenţionează să descrie lupta clasei muncitoare din ţara noastră în epoca din jurul anului 1933, luptă care a culminat cu marea grevă de la Griviţa a muncitorilor ceferişti, reprimată cu sălbăticie de exploatatori. „Sfârşitul jalbelor" cuprinde epoca de început a marii mişcări a muncitorilor ceferişti în care, în urma muncii politice a comuniştilor, masa ceferiştilor este smulsă de sub influenţa nefastă a socialdemocraţilor de dreapta. Aceiaşi temă a luptei ilegale a partidului este tratată cu măestrie în piesa „Pentru fericirea poporului" de N. Moraru şi A. Baranga, care zugrăvind o acţiune de luptă împotriva exploatatorilor, condusă de comunişti, creiază admirabile figuri de luptători revoluţionari devotaţi până la sacrificiul vieţii, cauzei înalte a partidului. O epocă ceva mai îndepărtată este reconstituită în romanul „Zorii robilor" de V. Em. Gaian, care descrie un episod din răscoalele ţărăneşti ale anului 1907, insistând în mod deosebit asupra ajutorului dat ţărănimii răsculate de către clasa muncitoare. Frânturi din istoria recentă dar atât de frământată de lupte şi de suferinţi a patriei noastre, găsim în romanul „Cu ghiarele şi cu dinţii" de G. Kovács, care redă momentele pline de eroism ale eliberării Ardealului de către Armata Sovietică. Piesa de teatru „Ultimul mesagiu" de Laurenţiu Fulga redă epoca neagră a criminalului război antonescian. Piesa deschide o perspectivă largă asupra viitorului, prin înfăţişarea biruinţelor comune împotriva fascismului ,ale armatelor sovietice şi române, după zdrobirea regimului antonescian. Premiul de Stat a fost decernat şi piesei „Matei Millo" a dramaturgului Mircea Ştefănescu, în care se face legătura între tradiţiile progresiste ale începutului teatrului românesc şi epoca noastră, când poporul glorifică amintirea acelor străluciţi oameni, de teatru din trecut care au contribuit în chip hotărîtor la desvoltarea dramaturgiei originale. In domeniul literaturii pentru copii a fost distins basmul în versuri „Nică fără frică" de Nina Cassian. Au fost premiate deasemenea traducerea poemului ,,Ruslan şi Ludmila" de A. Puşkin, realizată de poetul Miron Radu Paraschivescu, precum şi volumul „Poeme alese" de Lermontov, în traducerea poetului AL Philippide. Victoria de astăzi a literaturii noastre se cere continuată şi desvoltată. Pe scriitorii care şi-au închinat efortul creator cauzei măreţe a poporului, laurii câştigaţi nu-i îmbie la sterilă somnolenţă, ci la noi cuceriri în domeniul literaturii. Avem de împlinit goluri care se fac resimţite mai ales în domeniul schiţei, nuvelei şi reportajului literar şi de lichidat rămânem în urmă cum sunt acelea din domeniul criticii literare. Partidul nostru este acela căruia îi datorăm succesele literaturii noastre. îndemnul partidului ne luminează — prin cuvintele tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej, adresate conferinţei scriitorilor din R.P.R. din Martie 1949 — misiunea noastră în viitor : „In faţa scriitorilor din ţara noastră stau astăzi sarcini de onoare, dar şi de mare răspundere. Ei sunt chemaţi să creeze o literatură care să oglindească profundele transformări prin care trece ţara noastră în drumul ei spre socialism, o literatură pare să fie ea însăşi un factor activ al acestor transformări... Ei trebue să arate cum în procesul luptei pentru transformarea societăţii şi construirii socialismului se naşte în ţara noastră omul nou — omul socialist“. In decretul pentru pace era. A I" t ! C C borât de Lenin şi adoptaii de Congresul al ll-lea al Sovietelor din întreaga Rusie în noaptea zilei de 25 Octombrie/7 Noembrie 1917, în clipele măreţe când se făurea o nouă orânduire socială, cuvintele , puterea sovietelor stăteau alături de cuvintele : pace popoarelor. Ţara Sovietică este ţara construcţiei. Eroii literaturii sovietice sunt oamenii care construesc în libertate, sunt luptătorii pentru pace. Titanicul Gorki este deschizătorul de drumuri al literaturii sovietice- Gorki a adus în literatură o întreagă lume de idei noi, de chipuri, teme, subiecte, norme sociale, morale, estetice. Eroii operelor lui Gorki visează să construiască cu îndrăzneală, visează o muncă fericită, liberă. Ei se aruncă în vâltoarea vieţii, a cărei lege va deveni dragostea măreaţă pentru om: „omul — ce mândru sună acest cuvânt". Nu există niciun colţ pe întreg globul pământesc unde oamenii să nu cunoască renumita legendă a tânărului Dance, cel care şi-a smuls inima din piept şi a ridicat-o ca pe o făclie ca să lumineze oamenilor drumul spre lumină şi libertate. Aidoma eroului său Dance, tânărul scriitor a luminat drumul de început al noii literaturi cu făclia unui nou şi adevărat umanism în lupta activă pentru fericirea oamenilor. — Stăpân este cel ce munceşte! — spune mecanicul de locomotivă Nil din piesa „Micii burghezi“ a lui Gorki. Poate că niciodată înainte de aceasta nu s-au rostit în literatură cuvinte atât de simple şi cu atâta înţeles. Munca devenită creaţie înseamnă dragoste faţă de oameni, înseamnă apărarea păcii pe pământ, pentru că nu există nimic mai opus decât munca şi războiul de jaf, decât creaţia şi distrugerea. Acestea sunt temele permanente ale creaţiei artistice şi ale publicisticii lui Gorki. Dacă eroul operei lui Gorki îşi dedică toate forţele luptei pentru a face posibilă şi necesară pe pământ munca liberă constructivă, eroul din operele urmaşilor lui Gorki, ale continuatorilor săi, a devenit omul care a ştiut să cucerească dreptul la muncă, omul care a început să înfăptuiască acţiuni eroice străbătute de patosul fericirii de a-şi transforma radical Patria. Poezia celui mai talentat poet al epocii sovietice, Vladimir Maiacovschi, este străbătută de tema eroismului şi a fericirii de a construi. „Pe pământ noi suntem toţi soldaţii unei singure oştiri care crează viaţa“ — prin aceste cuvinte Maiacovschi a definit rolul scriitorului, acela de a fi un soldat al păcii. Un asemenea soldat a fost Vladimir Maiacovschi în viaţă; el i-a biciuit pe duşmanii construcţiei, pe aţâţătorii la război şi fiecare vers al lui este o chemare la lupta pentru pace în întreaga lume. Pe întreaga planetă, tovarăşi oameni, Declarăm , nu va fi război ! Aceste cuvinte ale lui Maiacovschi sunt un apel plin de patos pe care-l face întreaga literatură sovietică. Prin fiecare cuvânt, opera clasică a literaturii sovietice „Pe Donul liniştit“ de Mihail Şolohov a afirmat triumful asupra constrângerii, asupra urii feroce a hrăpăreţilor imperialişti. Eroul acestei epopei cu adevărat populare este însăşi viaţa, însăşi dragostea. Numai un popor puternic, un popor iubitor de pace putea să creeze o asemenea operă. Simţi în romanul „Pe Donul liniştit“ durerea pentru soarta acelor oameni simpli pe care duşmanii muncii paşnice izbutesc să-i înşele, înveninându-i cu otrava lor şi, distrugându-le fără milă viaţa, îi svârle în groaznicul iad al războiului împotriva poporului. „Pe Donul liniştit“ este străbătut de la un capăt la altul de năzuinţa biruitoare spre o viaţă armonioasă, nouă, spre o muncă eroică, năzuinţă pe care Grigori Melehov erou tragic al romanului, a pierdut-o fărâ nădejde. Literatura sovietică a arătat cu câtă pasiune creatoare şi-a început omul sovietic opera sa fericită de construcţie, îmbrăcat într’o manta de soldat al Armatei Roșii, el a venit într’o uzină pe jumătate distrusă, s’a înapoiat în satul său natal, și oricum s’ar numi — Gleb Ciumalov din „Cimentul” de Fedor Gladcov, Kirill Jdarkin, eroul romanului „Bruski” de Fedor Pante-I scris pentru „Contempo de Vladimir Ermilovrov, Uvadiev, directorul şantierului combinatului de hârtie din romanul „Soţi“ de Leonid Leonov — acest erou a concentrat în el o energie şi un eroism în opera de construcţie care nu puteau fi inspirate decât de noua societate sovietică, liberă. Această particularitate a eroului literaturii sovietice, dorinţa lui de a construi şi credinţa în faptul că el construeşte pe vecie, în ciuda zvârcolirilor tuturor duşmanilor, este exprimată cu profunzime în operele scriitorilor sovietici. Cel care construeşte pe vecie, nu poate să nu fie un luptător pentru pace trainică în întreaga lume. Puterea de atracţie pe care o exercită asupra omului sovietic munca paşnică, pasiunea cu care face el această muncă, ura faţă de cei ce deslănţue războaiele, mânia stârnită de faptul că omul epocii noastre trebue să dea războiului atâtea jertfe pentru a-şi apăra patria de duşmanii păcii — iată teme care ocupă un loc important in literatura sovietică din perioada Marelui Război pentru Apărarea Patriei: întreaga amărăciune şi grozăvie a războiului, dorinţa puternică, imperioasă de pace — toate acestea s’au îmbinat într’una din cele mai puternice poezii ale lui A. Surcov „Pe linia de demarcaţie". Pe un morman de secară arsă zace cadavrul unui om împuşcat de hillerişti El a fost ucis pentrucă n’a vrut să dea duşmanului această secară, pe care o arsese. In mintea cititorului va rămâne veşnic întipărit chipul plugarului ucis, chip al păcii ucise. Poeziile acestea în care liniştea este mai violentă decât toate cuvintele pline de ură, răsună ca un cântec popular de tristeţe şi ţitanie. Romanul „Tânăra gardă“ de A. Fadeev dovedeşte în mod convingător că dorinţa de pace inspiră pe scriitorii sovietici nu numai în ceea ce priveşte tematica, ci din ea izvorăşte însăşi frumuseţea literaturii sovietice. „Tânăra gardă“ este o dovadă a originalităţii literaturii sovietice, a noutăţii ei pe plan istoric. Nu este oare uimitor ca o operă , care redă tot întunericul ocupaţiei fasciste, pieirea unor oameni dragi, ca un roman în care îndurăm alături de eroi chinurile închisorilor, în care mergem alături de ei la moarte, nu este oare uimitor că, totuşi, acest roman-tragedie afirmă în acelaiş timp, cu o rară profunzime şi vigoare lumina, dragostea de viaţă, bucuria vieţii ? Dar nu numai dragostea pentru tot ceea ce este viu şi minunat dă frumuseţe romanului lui Alexandr Fadeev. Legătura indisolubilă dintre dragoste şi setea de luptă pentru triumful frumuseţii vieţii şi al farmecului ei dă o deosebită forţă romanului. Unul din principiile fundamentale ale esteticii realismului socialist, este unitatea omului cu natura. Stăpânul pământului cunoaşte valoarea frumuseţii pământului. Iată de ce figura tinerei eroine Uliana Gromova se reflectă atât de firesc, de luminos în imaginea vie, minunată, a florii. O minunată însuşire a literaturii sovietice, care luptă cu hotărîre pentru pacea întregii lumi, este aceea că ştie să afirme frumuseţea vieţii, a luminii, a fericirii, în ciuda forţelor negre ale războiului şi distrugerii, că ştie să pună imaginea poetică a păcii mai presus de imaginea războiului. In nuvela „Curcubeul“ de Wanda Vasilievskai, nuvelă care zugrăveşte în chip realist grozăviile ocupaţiei hitleriste în Ucraina, deasupra forjelor negre, îngrozitoare, se înalţă imaginea curcubeului, care se întinde vast de la Răsărit la Apus: e imaginea minunată a păcii în întreaga lume! Această imagine străbate şi luminează întreaga nuvelă a Vandei Vasilievska, apărând la început şi ivindu-se din nou la sfârşitul ei. In aceaistă apariţie circulară a luminii, care deschide şi închide nuvela, în imaginile luminii, victoriei ale păcii, conţinute în operele scriitorilor sovietici stăruie o profundă lege poetică: încrederea în victorie pe care şi-au păstrat-o oamenii sovietici în zilele cele mai grele ale războiului şi confirmarea acestei încrederi. Să ne amintim un episod din nuvela Wandei Vasilievska. O tânără fată-ostaş moare, r â n U I“ „Tânăra fată brunetă cu ochii negri zăcea întinsă, cu braţele desfăcute, cu faţa spre cer... Viaţa o părăsea, scurgându-se din trupul ei odată cu sângele. Degetele îi înţepeneau, picioarele i se răceau, trupul încremenea Dar ochii ei fericiţi priveau spre curcubeu, spre drumul luminos ce se întindea de la un capăt la altul pe cerul îndepărtat. Cărarea luminoasă ducea nu se ştie unde, drumul bucuriei era tot mai luminos, pe el se aşternea mereu soarele cerului, albastru... Pe această cărare a bucuriei începea să păşească tânăra fată, cea mai frumoasă fată din sat, cea mai buna muncitoare din colhoz". Nu, strălucirea curcubeului nu era înşelătoare. Curcubeul n’o minţea pe tânăra fată în ultima clipă a vieţii ei! Dar acesta era preţul cu care ea obţinea nemurirea poporului său. Cea mai iubită, cea mai frumoasă fată din sat murea pentru ca deasupra întregii lumi să se înalţe curcubeul păcii. Şi viaţa care o părăsea se strecura încet, ca o picătură cristalină în această strălucire, pentru ca viaţa omenirii să fie în veri luminată de curcubeul păcii. Când şi ce poezie, când şi ce muzică au afirmat pacea în întreaga lume cu atâta pasiune, cu atâta încredere, cu atâta vigoare! Mesteacănul alb, — Copacul rusesc atât de cântat — dă lumină întregului roman cu acelaş titlu, pe care M. Rubennov l-a dedicat Marelui Război pentru Apărarea Patriei. Modestul mesteacăn se împotrivește peisagiului trist al retragerii, ca un simbol preves- titor al victoriei apropiate, un simbol curat, încărcat de bucurie, aidoma cuvântului „pace“. Poate fi oare considerat întâmplător faptul că în literatura sovietică a fost creată o poezie ce nu poate fi numită altfel decât poezia păcii? Dacă imaginea porumbelului lui Picasso este generală pentru mişcarea mondială a luptei pentru pace, fiecare dintre popoare, fiecare dintre artiştii înrolaţi în această mişcare măreaţă, oferă la rândul său, imaginile create de ei, întruchipând dorința de pace a popoarelor. Modestul mesteacăn rusesc este de tot atâta folos ca și imaginea crinului minunat ce se reflectă în ochii veşnic vii ai Ulianei Gromova, sau ca imaginea curcubeului fericirii ce se întinde de la un capăt la altul al lumii. Imagini ca acestea reprezintă mesajul de pace al poeziei, înmânat tuturor ţărilor, tuturor posipoarelor. Niciodată însă oamenii sovietici nu au simţit atât de profundă bucuria muncii libere, creatoare, ca după război. Şi tocmai acele opere care slăvesc poezia muncii, se bucură de dragostea lor cea mai fierbinte- Cititorul sovietic iubeşte „Fericirea“ şi „Soarele în stepă“ ale lui P. Pavlenko, străbătute de patosul fericirii de a construi, romanele lui S. Babaevschi, T. Sâdâkbekov, G. Lebereht, B. Kerbabaev, nuvela-poem „O primăvară la Saken“ a lui G. Gulia şi alte opere care cântă munca. Munca socialistă înseamnă lupta pentru pace. Şi în literatura sovietică de după război, imaginile păcii pot fi întâlnite tot mai des, melodia păcii răsună tot mai puternic, împletindu-se cu melodia muncii. Operele scriitorilor sovietici iau parte la lupta înflăcărată pentru pace în întreaga lume. Dar scriitorii sovietici luptă şi ca autori de opere publicistice combative şi ca activişti politici. Şi creaţia artistică, şi publicistica, şi activitatea politică nemijlocită a scriitorilor sovietici sunt deosebit de importante, pentru că decurg din însăşi esenţa, din însăşi natura literaturii sovietice — literatura păcii şi a muncii In acest spirit educă Partidul lui Lenin Stalin pe scriitorii sovietici. In Raportul C.C. al P.CU.S., prezentat la Congresul al XIX-lea al Partidului, tov. G. M. Malencov a arătat că sarcina literaturii sovietice este de a da o luptă măreaţă „de creştere a ceeace este nou, luminos şi de extirpare a ceeace este învechit şi anchilozat în viaţa socială“. ....... Partidul Comunist şi marele Stalin,dragotea sa neţărmurită pentru omenire, însufleţesc pe scriitorii sovietici în lupta lor de zi cu zi pentru pace. SOLDATI AI PA Cil Ştefan Heym „Cruciaţii“ (E. S. P. L. A.) Romanul lui Ştefan Heym, „Cruciaţii“, este o carte despre târziul război purtat de armatele americane în Normandia, pe Rin, în Germania, atunci când victoria se hotărîse de mult pe câmpiile sovietice; un roman despre generalii şi despre ofiţerii americani, ca şi despre simplii soldaţi aduşi în Europa de dincolo de Atlantic. Lupte mărunte sau încleştări sângeroase ; cucerirea dramatica a unei cazemate; un grup de prizonieri masacraţi de fascişti ; morţi inutili din cauza ordinelor absurde ; generali fanfaroni, avizi de reclamă ; imaginea oraşelor distruse, arse, cu zidurile goale şi dezolante care mai rămân după bătălie; brutalitatea şi pofta de câştig, de jaf, de afaceri — acestea sunt faptele. Şi apoi oamenii, oameni buni şi răi, cinstiti şi ticăloşi, cu gândurile şi frământările lor. Unii dintre ei ştiu pentru ce fac acest război, la ce foloseşte războiul fiecăruia dintre ei : generalul Farrish, pentru glorie şi pentru putere, lucruri care mai târziu vor cântări greu, cât un post de senator; maiorul Willoughby, pentru ca să poată face afaceri şi săse îmbogăţească ; şi aceşti doi nu sunt singurii turnaţi pe acelaş calapod. Dar pentru alţi eroi ai lui Ştefan Heym, pentru alţi oameni pe care războiul i-a transformat în militari, nimic nu e limpede. Pălăvrăgeala despre „libertatea“ şi despre „democraţia” americană nu ajunge. Ei se îndoiesc ; simt că sub aceste sforăeli se ascunde ceva ce nu este adevărat. Un astfel de om este locotenentul Yates de la serviciul de propagandă al unei divizii americane. Când este pus să scrie un manifest adresat soldaţilor germani, un manifest prin care să le explice acestora de ce nu mai trebue să lupte, Yates îşi dă seama că nici el însuşi nu ştie ce caută în acest război ; el îşi dă seama de sunetul fals al formulelor despre „libertatea şi democraţia“ americanilor şi nu găseşte să le spună oamenilor din partea cealaltă a frontului, soldaţilor abrutizaţi de anii de dominaţie fascistă, altceva decât: „predaţi-vă, altfel veţi fi nimiciţi“. Aşa începe cartea lui Ştefan Heym, cu nedumerirea unui om cinstit pe care întâmplările din jurul său îl fac să înceapă să se îndoiască de valabilitatea cuvintelor în care se obişnuise să creadă. Lupta împotriva nazismului, a asupririi ? Sergentul Dondofo îl persecută pe soldatul Abramovici, fiindcă acesta nu e american sută la sută ; maiorul Willoughby îl trimite la moarte pe fruntaşul Tolachian, pentru că acesta are o conştiinţă mai înaltă despre ceea ce înseamnă adevărata libertate şi adevărata democraţie , căpitanul Loomis îl împinge până la nebunie pe soldatul Thorpe, pentru a-şi ascunde afacerile şi pentru că Thorpe vedea primejdia noului fascism care se năştea. „Nu vedeţi că pierdem războiul ?“ spune la un moment dat Thorpe. „II pierdem în fiecare zi. Suntem împresuraţi de fascişti... Văd cu ochii mei cum se furişează printre noi. Chiar aici, în camera asta, în castelul ăsta, în armata asta, în patrie...“ Şi apoi, capitol cu capitol, pagină cu pagină, Yates Troy şi ceilalţi eroi cinstiţi ai lui Heym se conving de adevărul pe care îl întrevăzuse soldatul simplu Thorpe. Fanfaronada generalilor are nevoe de alte şi alte succese, de reclamă. Şi aici începe farsa „eliberării“. La Paris, americanii se purtaseră brutal ca nişte cuceritori. Pe Rin, femei şi copii cad sub focurile artileriei americane, dintr’o greşală absurdă, criminală. Un detaşament de soldaţi e trimis să elibereze un lagăr de prizonieri , acţiune plină de glorie pentru generalul „eliberator“, care trebuia să apară la momentul prielnic însoţit de o întreagă echipă de ziarişti şi fotografi. Dramatismul, tristeţea profundă pe care o degajă evocarea acestei acţiuni, se datoresc faptului că ea e poruncită cu indiferenţă pentru om, cu nepăsare pentru cei chinuiţi şi torturaţi de nazişti, numai şi numai pentru gloria generalului, pentru ca numele lui să fie înconjurat de o aureolă de eliberator. Dar totul nu este decât o sinistră farsă ; pe ofiţeri americani, demni reprezentanţi ai băncilor şi ai trusturilor, nu-i interesează în fond nici un fel de eliberare, nici un fel de democraţie. După izgonirea gardienilor nazişti, prizonierii sunt lăsaţi în părăsire, daţi uitări. Oamenii deportaţi din ţinuturile lor — aşa numitele „persoane deplasate“ — sunt trimişi din nou la muncă, în mine, pentru interesele aceloraşi concernuri; numai că, de data asta, nu cei de la SS îi păzesc, ci poliţiştii americani. Nici n’au încetat bine ostilităţile şi au şi început afacerile. Cât mai multe din acţiunile uzinelor şi fabricilor germane trebuiau să treacă în buzunarele proaspeţilor cuceritori. Aici, în această a doua parte a cărţii sale, Heym vorbeşte despre pacea care a urmat războiului : o pace jalnică, în care ocupanţii au trecut peste toate idealurile pentru care spuneau că luptă. S-au împăcat cu cei care puteau să le fie cel mai mult de folos, cu aceeaşi oameni care-i slujiseră pe nazişti şi se îmbogăţiseră de pe urma naziştilor. Willoughby, devenit acum guvernator militar al unei regiuni, face afaceri cu acţiuni ale industriei de oţel ; căpitanul Loomis percepe suprataxe pe care le bagă în propriul său buzunar ; alţii, mai mărunţi, se ocupă de bursa neagră sau jefuiesc în diferite chipuri populaţia locală. Schiţând tabloul josnic al cârdăşiei dintre imperialiştii americani şi fasciştii germani, Stefan Heym nu arată însă destul de clar locul pe care-l ocupă Germania în planurile monopoliştilor din Wall Street. Scriitorul american nu desvălue cu destulă putere legătura adâncă dintre politica internă fascistă a cercurilor conducătoare ale S.U.A. şi politica lor externă expansionistă. Deasemeni, comuniştii, luptători adevăraţi şi cei mai hotărîţi pentru democraţie, nu au — aşa cum ar fi trebuit — locul cuvenit, în „Cruciaţii“. Sunt în roman soldaţi care detestă războiul. II fac totuşi pentru că simt vag că primejdia de moarte a fascismului trebue înlăturată. Şi acest sentiment al lor devine cu atât mai puternic cu cât pătrund mai adânc în miezul ororilor săvârşite de fascism, cu cât simt mai puternic cum pericolul ameninţă pe fiecare dintre ei. Pe măsură ce devine mai limpede că printre ei, în armata lor, în patria lor — aşa cum spusese cândva simplul şi eroicul soldat Thorpe —■ se naşte un nou fascism, oameni ca Bing, Yates. Troy se ridică la luptă împotriva duşmanului înfrânt pe front, dar renăscut în rândurile lor. Concluzia cărţii este că Yates, Troy, De Witt vor continua lupta în patria lor. Va fi greu. Persecuţii. Lagăre de concentrare. Ei cunosc viitorul, dar nu se tem de el. II privesc cu încredere. Ştiu că vor izbuti. Vorbindu-ne despre război şi despre soldaţi, — despre acei soldaţi americani pentru care ţelurile luptei împotriva fascismului au fost reale —„despre generalii venali şi ofiţerii corupţi, ca şi despre elementele cinstite din cadrele aceleiaşi armate, vorbindu-ne despre femeile şi despre bărbaţii din Franţa şi din Germania care urăsc fascismul şi războiul, scoţând la iveală ce este pozitiv şi demascând puternic putreziciunea din rândurile armatei americane, Ştefan Heym a dăruit o carte utilă tuturor celor care se ridică azi şi luptă împotriva renaşterii fascismului, împotriva războiului de cotropire şi jaf, împotriva aţâţătorilor la un nou război mondial — imperialiștii americani. Zaharia Stancu FIȘIER Calistrat Hogaş Pe drumuri de munte (E. S. P. L. A.) In „Biblioteca pentru toţi“ a apărut de curând o culegere din operele lui Calistrat Hogaş, scriitorul can în timpul vieţii n’a avut fericirea să şi,vadă operele înmănunchiate în volum. Contemporană marilor creaţii ale clasicilor noştri Mihail Eminescu, Ion Creangă şi I. L. Caragiale , opera lui Hogaş a fost ignorată şi denaturată de critica literară burgheză. Explicaţia ostilităţii lui Titu Maiorescu, de pildă, pentru acest umil dascăl de latină pe care guvernele ce se succedau la cârma ţării îl mutau dintr’un târg Într’altul, pentru scriitorul care a zugrăvit În pagini nemuritoare măreţia oamenilor şi priveliştilor din munţii Neamţului, o aflăm într’o proiectată prefaţă a lui Calistrat Hogaş, adevărat crez literar al scriitorului. „Nu ştiu dacă dumneata pui mănuşi sau nu, când faci literatură — scrie Calistrat Hogaş. Eu insă, n- am făcut şi nici nu am de gând să fac vreodată înaltă şi subţire literatură de salon ; am dat oamenii şi locurile aşa cum se găsesc ele in măreaţa lor sălbăticie ; şi poate prea bine să strâmbe din nas finul estei X şi mult prea sensibilul decadent". Urmaşii „finului estet”, în care cu uşurinţă îl ghicim pe Titu Maiorescu , s-au străduit să ascundă caracterul democratic şi patriotic al operei lui Calistrat Hogaş, realimul puternic al eroatei sale, critica pe care el o face societăţii burghezo-moşiereşti. Ei au vorbit despre Hogaş ca despre un descriptiv pur, atunci când el era un cântăreţ înflăcărat al naturii Patriei noastre, au vorbit despre râsul lui „homeric" şi despre reminiscenţele sale livreşti dar n’au suflat un cuvânt despre tristeţea care răzbate din paginile zugrăvind mizeria neagră în care se sbătea poporul. Ei l-au prezentat pe neobositul călător din munţii Neamţului, ca pe un diletant pentru care literatura este doar un joc. Ei auvăzut în Ho’gaş doar un primitiv exotic şi nu un scriitor, care istorisindu-şi cu mare artă peregrinările nesfârşite, critica stările de lucruri existente atunci. „Râsul homeric", ironia fină nu pot ascunde amărăciunea, sentimentul greu al tristeţii pe care scriitorul îl trăieşte atunci când poposeşte în colibele goale ale muntenilor sau când sfătueşte cu moş Alisandru Coşoleată, care-i mărturiseşte cu obidă că roata lumii, „nu se'nvărteşte ; a'mpiedecat-o nu ştiu cine şi merge de-a săniuşul ; cei de deasupra tot deasupra şi cei dedesubt tot dedesubt. Ş'apoi bat-o întunericul de roată... că prea te curmă’n două când te-apucă dedesubt..." Câtă tristeţe se ascunde în fraza bătrânului baci, care, cu glasul lui aşezat, dar clocotind de indignare, demască caracterul de clasă al justiţiei burghezo-moşiereşti : „D'apoi vezi că regea-i proastă, eu chitesc că giuraţii aceia îs puşi acolo numai ca să le dee drumul hoţilor". De aceşti oameni simpli şi curaţi sufleteşte Hogaş se apropie cu căldură. Atunci însă, când e nevoit să poposească în saloanele unde tronează îngâmfatul domn Georges, scriitorul se simte stingher şi nu-şi ascunde dispreţul pentru aceşti „stâlpi ai societăţii", care n’au deprins în Occident decât bunele maniere sub care să-şi ascundă vidul sufletesc, meschinăria, răutatea şi dobitocia. In mănăstirile pe care le colindă, Calistrat Hogaş, scriitor profund ataşat vieţii, format la şcoala literaturii clasice şi a literaturii populare, nu poate vedea un loc de izbăvire, de pocăinţă, căci ideia ruperii de viaţă, a ascetismului, nu poate fi concepută de autor. El socoate că „virtutea nu capătă preţ şi strălucire decât atunci când iese biruitoare din lupta făţişă cu răutatea şi stricăciunea omenească". In mânăstie, Hogaş vede cu indignare cum stareţii şi economii burduhănoşi se îndoapă cu toată dulceaţa pământului. . Scriitor patriot, care demască vechea orânduire, Calistrat Hogaş cântă entuziastfrumuseţile ţării noastre, priveliştile măreţe ale munţilor Neamţului. Priveliştile răpitoare care i se desfăşoară înaintea ochilor nu-l fac însă pe scriitor să uite cruda realitate. Editarea celor mai bune lucrări din opera lui Frogaş, studiul documentat care prefaţează culegerea, ca şi articolul scriitorului Gala Galaction cu care se deschide volumul, constitue o contribuţie serioasă în opera de popularizare şi reconsiderare a înaintaşilor, literaturii noastre. Eugen Luca 3