Contemporanul, iulie-decembrie 1955 (Anul 9, nr. 26-52)

1955-07-22 / nr. 29

2 Despre creaţia literara­­ , destinată brigăzilor artistice de agitaţie •“­In jurul cercurilor şi cenaclurilor literare la început, şi apoi — extinzîndu-se conti­nuu — aproape în fiecare întreprindere şi in fiecare sat, a luat fiinţă o vie activitate creatoare, cu caracter literar, a oamenilor muncii. Ceea ce este însă esenţial nou , că în ultima vreme această activitate a capă­­tat un conţinut şi un ţel precis, a fost cap­tată şi valorificată în mişcarea brigăzilor artistice de agitaţie. Au luat fiinţă în întreaga ţară mii de colective de creaţie care, furnizează brigăzilor artis­tice de agitaţie scenete, scheciuri, mono­­loguri, poezii, inspirate din viaţa de fiecare zi a oamenilor muncii, din realitatea cea mai intimă a construcţiei socialiste. Numeroase dintre aceste producţii atacă probleme importante ale muncii şi educa­ţiei. In activitatea brigăzilor se manifestă cu putere spiritul critic al maselor, con­ştiinţa acestora de stăpîni ai ţării. In forme originale, cu multă inventivitate, unele brigăzi reuşesc să pună degetul pe vacile serioase. Brigada ceferiştilor de la Tg. Mu­reş „Locomotiva veselă“ de pildă, cu pri­lejul unei mari consfătuiri de producţie ,­nde se discuta despre greutăţile provocate de lipsa unor materiale, a prezentat un spectacol pe cît de original pe atît de ne­aşteptat. In plină adunare a înaintat pre­zidiului consfătuirii, însoţit de un scurt text, un pachet „omis să fie trimis de Moş Gerilă la vremea potrivită“. Spre mirarea generală pachetul conţinea, cu o mică dedi­caţie, cîteva mostre din materialele în jurul cărora se purtau discuţii şi care se aflau din belşug risipte în curtea întreprinderii. Rezultatul acestui fapt s-a concretizat în­tr-o mare cantitate de material strîns cu grijă în următoarele două zile. Se pot enu­mera multe asemenea exemple, atît în între­prinderi şi instituţii cît şi în lumea satului. Reuşesc să aibă o mare putere de influ­enţare — şi sporeşte continuu numărul lor­­— acele brigăzi care exprimă în pro­gramele lor opinia masei oamenilor mun­cii înaintaţi asupra anumitor stări de lu­cruri. Asemenea brigăzi înţeleg că ele nu trebuie să fie exponentul unor puncte de vedere înguste, personale, al nemulţumiri­­lor unuia sau altuia. Fiecare membru îna­intat al colectivului vede astfel dîndu-se glas propriului său gînd, propriei sale con­vingeri, însă într-un mod mai plastic, mai expresiv. De asemenea şi faptul că acţi­unile multora dintre brigăzi duc la rezulta­te practice a făcut să crească continuu interesul şi încrederea oamenilor muncii faţă de brigăzile artistice de agitaţie. O expresie a acestei încrederi este şi faptul că adeseori în jurul colectivelor de creaţie ale brigăzilor se grupează corespondenţi volun­tari, mereu mai numeroşi. Dar, dacă folosită just, în mod princi­pial, brigada artistică de agitaţie poate fi un factor în stare să aducă o contribuţie la educarea socialistă a oamenilor muncii, la lichidarea mai grabnică a unor lipsuri, a­­tunci cînd nu este bine orientată, cînd sub­ordonează chestiunile de principiu unor con­siderente secundare, ea poate exercita o in­fluenţă dăunătoare. Aceasta impune o atenţie deosebită pentru lichidarea tendin­ţelor­ irrituite să împingă brigăzile pe o pantă nesănătoasă. Cîteva dintre aceste ten­dinţe ne propunem să scoatem în evidenţă în cuprinsul acestui articol. ★ Trebuie arătat astfel că în ce priveşte la­tura satirică a activităţii brigăzilor se ma­nifestă o serie de denaturări care provoacă uneori efecte contrarii celor scontate. O înţelegere superficială a importanţei luptei ideologice duce uneori de pildă la combaterea exclusiv a aspectelor exterioare ale unor primejdioase manifestări ale ideo­logiei burgheze. Combaterea cosmopolitism­­ului se reduce de pildă în unele locuri la chestiuni de ţinută şi port. Cosmopolitul este prezentat de regulă ca un malagam­­bist. Se pierde din vedere combaterea dis­preţului acestuia faţă de creaţia materială şi spirituală a poporului nostru, adică toc­mai ce este esenţial în mentalitatea cosmo­politului. Această greşeală este frecventă în lu­m­ea multor brigăzi şi, în egală măsura, în activitatea caricaturiştilor amatori, în agitaţia vizuală din oraşele de provincie. In programele unor brigăzi artistice de agitaţie apar greşeli şi mai grave: prezen­tarea unor asemenea exponenţi ai ideologiei burgheze de pe poziţii de înţelegere, conci­liante. Rezultatul este că figura cosmopo­litului al cârui exemplu l-am luat, o fi­gură urîtă şi dispreţuită de popor — este prezentată publicului simpatică şi agrea­bilă, sau, în orice caz, inofensivă. Tot ast­fel, într-un program al brigăzii Ministeru­lui Comerţului Exterior zvonistul este pre­zentat ca un palavragiu spiritual. „Fraţilor, ştiţi voi ce-i acela zvon ?“ — se întreabă cineva în scheciul brigăzii. Altcineva răs­punde: „Zvonul este o minciună“, la care primul oferă prompt o exemplificare: „ei bine, atuncea află că circulă zvonul că tu eşti băiat deştept“... A lăsa impresia că zvoniştii se ocupă cu asemenea cancanuri înseamnă a adormi vigilenţa oamenilor muncii. Dacă sînt combătute uneori cu blîiîdeţe manifestări primejdioase ale ideologiei bur­gheze, se întîmplă însă şi să se critice fără nici o blindeţe defectele educabile ale oamenilor muncii. In dorinţa exclusivă de a stîr­ni rîsul, unele brigăzi pornind de la criticarea unor lipsuri reale recurg la bat­jocură, satirizează pînă la urmă defecte de care nu sunt vinovaţi purtătorii lor (defecte fizice de pildă). La E.T.A.C.S.­Iaşi ideea „artistică“ a programului unei brigăzi ce satirizează un muncitor care a tăiat un porc în orele de serviciu, a fost paralelismul între criticat şi... victimă, la schela Băicoi un muncitor a fost criticat şi pentru că era prea... mărunt. De dragul efectului uşor ciştigat, în unele locuri, un program satiric care a avut odată succes este repetat la nesfîrşit, ignorîndu-se cu desărvîrşire efec­tul avut asupra celor vizaţi. La Casa raio­nală de cultură din Galaţi, un cuplet în care erau satirizate lipsurile unui om, a fost repetat — numai pentru „frumuseţea cazu­lui“ — la... 100 de spectacole. Este frecventă, pe de altă parte, în ultima vreme în progra­mul brigăzilor, făurirea unei imagini idilice asupra reeducării unor oameni, prezentarea transformării facile, neveridice, aproape de la sine, a celor atinşi de „pana“ criticii. Iată de pildă raţionamentul unui codaş invete­­rat, aşa cum şi-l închipuie brigada din co­muna Prejmer — regiunea Stalin : „Dacă-i vorba că-s codaş / Dacă-n pace nu mă laşi / Uite c-am ajuns fruntaş“. Uneori brigăzile transformă arma satirei într-un foc de paie. Critica se transformă în persiflare iar obiec­tivele sale principale devin faptele mărunte, nesemnificative, izolate. Multe brigăzi îşi irosesc „combativitatea“ pe seama dactilo­grafelor care se piaptănă prea des, a telefo­nistelor irascibile etc.. Creaţia literară a bri­găzilor trebuie îndrumată către problemele majore ale vieţii colectivului, aşa cum în­săşi creaţia scriitorilor profesionişti este în­drumată către cele mai arzătoare şi mai complexe teme ale vieţii poporului. In general, trebuie spus că în progra­mele brigăzilor este vizibil fenomenul oglindirii mai puternice, mai expresive, mai convingătoare, a lipsurilor, a laturilor ne­gative ale realităţii noastre. Eroul pozitiv este abordat încă cu timiditate, este reali­zat palid şi uneori schematic. Unii şi-au în­chipuit că se achită de această datorie pome­­nind numele fruntaşilor cu prilejul interpre­tării unor cîntece. Aici totul se reduce la formula stereotipă: „se va cînta în cinstea fruntaşilor...“ Alte brigăzi îşi pun ciudata întrebare: „cum să oglindeşti artistic cifre­le?“ şi chiar apar încercări de acest fel care sunt mai degrabă statistici rimate. Aceasta este o înţelegere birocratică a rolului bri­găzii. Cifrele sunt făcute pentru a oglindi succint bilanţul activităţii noastre. Dar în dosul acestor cifre se află munca vie a oa­menilor. Şi aceasta trebuie să fie obiectul artei brigăzilor. Brigada trebuie să se aplece cu căldură asupra fruntaşilor, să scoată la iveală eroismul muncii lor, fermitatea în luptă cu greutăţile, cinstea, curajul şi devo­tamentul acestora, optimismul lor neslăbit. Un factor care contribuie la prezentarea neveridică, schematică a vieţii este şi ma­niera oglindirii separate a noului şi a vechiului. Aspectele noului şi vechiului sunt prezentate în majoritatea cazurilor com­plet izolate unele de altele. In viaţă însă, noul şi vechiul se află în conflict. Concre­­tizînd, într-o întreprindere fruntaşii şi co­daşii muncesc la un loc, nu sînt izolaţi unii de alţii. Munca proastă a codaşilor nu poate lăsa indiferenţi pe muncitorii înaintaţi. Pe de a­ltă parte, însăşi opera de artă cere uni­tate. Iar această unitate trebuie închegată în jurul unei idei organic izvorîte din fapte, nu aşa cum se întîmplă uneori, cu ajutorul unor pretexte lipite. Unele programe capătă o pseudounitate cu ajutorul unei „lupe“ sau unei „lunete“ care „vede tot“ sau cu ajuto­rul unui „vehicul“ care te poartă peste tot. Aceste „închegări“ comode ale spectacolu­lui distrag atenţia brigăzilor de la preci­zarea unei idei centrale a programului, care să ţintească un anumit scop. ★ In ultima vreme a apărut în mintea unor membri ai brigăzilor o dilemă care se pare că joacă un rol nefast, şi anume: către ce tindem ? către brigadă de agitaţie sau către formaţie de estradă ? In înţe­legerea unor activişti culturali, noţiu­nea de formaţie de estradă este sinonimă cu noţiunea de artă uşoară, ieftină. Această noţiune, formată pe baza vizionării specta­colelor revuistice din trecut, corespunde pe deplin estradei burgheze. Se pare că acti­viştii culturali de care am vorbit — necu­­noscînd conţinutul nou pe care l-au căpă­tat spectacolele de estradă — se ridică acum împotriva genului ca atare. Ei se feresc de orice notă originală, de tot ceea ce ar putea scoate din şablon programele brigăzilor, de teama de a nu cădea în păcat. Aceasta este fără îndoială o înţelegere îngustă, care duce la crearea unor programe anoste, uscate, care favorizează maniera lozincilor versifica­te. Mult mai dăunătoare este însă tendinţa altor activişti culturali, aceea de a lua din spectacolul de estradă numai ceea ce este fastuos şi strălucitor şi — ceea ce e şi mai grav — uneori tocmai ceea ce era caracte­ristic vechilor formaţii burgheze: umorul gratuit, vulgaritatea. Această tendinţă duce la părăsirea caracterului educativ, mili­tant, al brigăzii, la alunecarea pe pan­ta apolitismului, la pervertirea gustului artistic. La baza acestei tendinţe sta influ­enţa mentalităţii mic-burgheze asupra dis­tracţiei. Asemenea spirit nesănătos este adus în brigăzi de oameni care trăiesc cu faţa spre trecut, care tînjesc după „distracţiile“ trecutului şi vor să te reînvie, şi a căror cultură se reduce la cunoaşterea unui număr de spectacole de muzic-hal­ (ale căror texte chiar le-au păstrat uneori). Ei îşi camuflează activitatea în dosul aşa-ziselor aspiraţii ale brigăzilor către forme artistice „mai înalte“. In oraşul Craiova, de pildă, există un anume Eleodor Vergati (secundat de M. Iliescu) care, căpătînd încrederea brigăzilor, face să circule în întreprinderi şi instituţii, şi chiar pe scenele mari ale oraşului, — sub privi­rile nepăsătoare ale secţiei culturale a sfa­tului popular regional — o ploaie de va­riante ale unei scenete îmbibată de trivali­­tăţi, intitulată „Coana Manda“. O influenţă nesănătoasă exercită în acest sens activita­tea „susaniştilor“ care furnizează din belşug material acestor amatori de „estradă.“ In tendinţa de a se transforma în „mari ansambluri de estradă“, unele brigăzi uită că principala lor sferă de activitate trebuie să fie colectivul, unitatea de muncă respec­tivă — la­ rigoare spaţiul dintre două maşini într-o hală, podiumul unui camion, sau un petec de iarbă verde — şi se înconjoară de un fast exagerat, îşi condiţionează specta­colele de elemente tehnice pretenţioase. Bri­gada Combinatului Metalurgic „Reşiţa“ s-a prezentat la recentul concurs sindical cu două camioane de decoruri. Pot fi oare ele folosite şi în fabrică? Pentru a părea cît mai spectaculoase, unele brigăzi introduc în program lupte greco-romane şi probe de haltere. Criteriul permanent al valorii unui program nu trebuie să fie fastul cu orice preţ, ci forţa sa educativă, eficacitatea sa. Fără îndoială că acestea nu se pot asigura dacă ideile nu capătă expresie artistică. In legătură cu aceasta se pune problema nive­lului artistic la care sunt realizate textele pentru brigăzile artistice de agitaţie. Din păcate, programele brigăzilor sunt uneori încorsetate în şabloane, în tipare stereotipe. Se face de pildă un mare abuz de „poştaşi“ meniţi să aducă noutăţile pen­tru brigadă, de „portretişti“ meniţi să treacă în revistă fruntaşii, de finaluri cu „La revedere“ şi „Noapte bună“. Se utili­zează uneori parodierea unor texte necunos­cute de public, care nu stîrnesc interes. Se parodiază texte care nu se pretează la a­­ceasta. Transpunerea pe muzică a unor texte se face fără nici un criteriu artistic. Pe melodiile unor cîntece ca „înfloreşte ţara mea“ se satirizează lipsurile la can­tină. Pe o melodie de operetă cum este „Cînd sărmanul tatăl meu“ din „Vînzătorul de păsări“ se pun versuri închinate unui strun­gar sau unui colectivist fruntaş. Nu sînt valorificate în programele brigăzilor satira și umorul popular. Se recurge la o falsă notă populară care se reduce la cîteva ex­presii : „Măi nene“, „măi vere“, „măi frate“ repetate obsedant. Prezentatorul pro­gramului, care uneori este lipsit de perso­nalitate, trebuie să se inspire necontenit din marea noastră comoară folclorică. Limbajul folosit în programe este uneori plat, cenu­şiu, şi ceea ce trebuie remarcat în spe­cial, de cele mai multe ori nu caracterizează personajele, mentalitatea lor. O greşită pă­rere despre autenticitate face ca unele co­lective de creaţie ale brigăzilor să reflecte faptele în mod mecanic, în stil de proces verbal, fără nici o contribuţie creatoare a autorului. Imaginaţia creatoare, menită să plasticizeze faptele, să le scoată mai bine în relief, nu trebuie evitată ci, dimpotrivă, cu condiţia ca ea să nu denatureze adevă­rul, să respecte fondul real al personaje­lor, esenţa lor. * Numeroase din denaturările şi confuziile semnalate în producţiile pentru brigăzile artistice de agitaţie se datoresc slabei în­drumări primite. O îndrumare literară reală aproape nu există. Este de neînţeles cum Uniunea Scriitorilor şi filialele sale se pot complace, în situaţia de Spectatori pasivi a­i frământărilor sutelor de colective de creaţie ale brigăzilor artistice de agitaţie. Există cazuri — ca de pildă la Timişoara — cînd filiala Uniunii Scriitorilor şi cea a Uniunii Compozitorilor refuză chiar făţiş să acorde sprijinul cerut de acestea. Presa locală, re­vistele, almanahurile locale trebuie să pă­răsească de asemenea atitudinea de indife­renţă faţă de brigăzi, să dea un ajutor continuu creaţiei acestora; ar fi poate nevoie de organizarea unor concursuri literare lo­cale pentru creaţiile brigăzilor. Secţiile cul­turale ale sfaturilor populare regionale şi raionale şi consiliile sindicale regionale tre­buie să dovedească mai multă răspundere în îndrumarea ideologică şi artistică a a­­cestora, în stimularea lor. Există deficienţe şi în îndrumarea brigă­zilor de către Casa Centrală a Creaţiei Populare. Brigăzile se plîng de lipsa unor materiale de îndrumare care să lămurească probleme de principiu, de slaba cunoaştere a experienţei brigăzilor din Uniunea Sovie­tică. De curînd, Casa Centrală a Creaţiei Populare a organizat o consfătuire cu mem­brii colectivelor de creaţie. Credem că a fost greşită orientarea de a se limita numai la sfera industriei această consfătuire care, prin dezbaterea unor importante probleme de principiu, ar fi fost de un real folos şi colectivelor de la sate. O privire mai atentă trebuie, credem, fixată asupra activităţii desfăşurată în spri­jinul muncii de creaţie a brigăzilor artistice de agitaţie de către revista „Cultura Po­porului“ — organul Casei Centrale a Crea­ţiei Populare. Normal ar fi fost ca producţiile literare pentru brigăzi a­părute în „Cultura Poporu­lui", să aibă mai mult caracter de modele, să sugereze — pe baza cunoaşterii realităţii noastre — ce aspecte trebuie abordate de către brigăzi, forma artistică în care aceste aspecte urmează să fie oglindite, posibilită­ţile prezentării unui program unic, închegat, posibilităţile transpunerii pe muzică a unor texte etc. Normal ar fi fost de asemenea ca revista să publice producţii literare care să înfăţişeze tipuri reprezentative, personaje tipice, ajuntînd astfel brigăzile în conturarea personajelor din propriile lor programe. Ase­menea producţii ar putea fi interpretate şi ca atare. Cum procedează „Cultura Poporului“? In cele 7 numere de la începutul anului au apărut o serie de texte grupate sub titlul „Pentru brigăzile artistice de agitaţie“, — titlu care parcă invită brigăzile sa foloseas­că de-a gata aceste texte. Şi, intr-adevăr, majoritatea brigăzilor adaptează aceste texte la nevoile locale prin simpla schimbare a numelor personajelor (s-au văzut cazuri cînd nu s-au schimbat nici numele) fără ca revis­ta să fi luat vreodată atitudine faţă de o a­­semenea înţelegere greşită a ajutorului său. Dimpotrivă, ea se complace în această situa­ţie şi chiar o încurajează reproducînd uneori modele de „localizare“ (în nr. 7). Este clar că o asemenea practică a „adap­tării“ duce în ultimă instanţă la ruperea formei de conţinut. Dacă nu, izvorăşte din materialul concret, cules direct din viaţă, programul literar al unei brigăzi nu poate reda esenţa faptelor. A îmbrăca viaţa în forme preconcepute, croite independent de fapte, înseamnă — arată Maiakovski — fie ca faptul să se piardă cu totul, ca un purice în pantaloni, fie ca faptul să devină ridi­col, ieşind din veşmîntul literar uzat, care plesneşte pe la cusături. Să vedem acum către ce aspecte ale realităţii sînt îndemnate brigăzile să se orienteze, prin programele publicate în pagi­nile revistei. Principalele personaje negative din textele publicate în cursul acestui an sînt directori de S.M.T., preşedinţi ai gospo­dăriilor agricole colective şi ai­ sfătuitor populare, salariaţi ai organelor de stat in nr. 7, de pildă, toată satira unui program este ţesută pe defectele activităţii sfa­tului popular comunal. Intr-un dialog pu­blicat in nr. 2 („Pregătiri de primăvară“ de Florin Iordăchescu) ni se oferă o ima­gine întunecată asupra muncii într-o gospo­dărie agricolă colectivă; toţi factorii de răs­pundere apar ca nişte elemente înapoiate, nepăsătoare. De bună seamă că oameni ca cei arătaţi mai sus nu sînt scutiţi de critică. Eroii negativi din programele arătate nu sînt prezentaţi însă opunîndu-se aspectului pozi­tiv dominant. Dimpotrivă, ei domină progra­mele publicate de revistă. Ce denotă această orientare a revistei? Se întrevede aici o în­ţelegere greşită a spiritului criticii. In loc să scoată continuu la iveală superioritatea vieţii noastre noi, critica din programele revistei aruncă o lumină deformantă, oare­cum generală, asupra cadrelor cu munci de răspundere. Revista pierde din vedere că brigăzile trebuie îndrumate astfel încît în programele lor să pulseze şi mai mult opti­mismul, încrederea în forţa noastră, în­crederea în superioritatea orînduirii noastre de stat la a cărei întărire continuă îşi aduce aportul marea majoritate a cadrelor cu titanci de răspundere în pofida birocraţilor, leneşilor sau risipitorilor. In unele materiale nu apare în numele cărui principiu, cărui ideal satirizăm noi, nu apare mobilul criticii, sînt înfăţişate lip­surile unui portar fără să se arate care sînt urmările acestor lipsuri. In nr. 2, există o scenetă intitulată „Bi­eteie“ — pe bună drep­tate criticată de „Gazeta Literară” — în care, datorită încîlcerii conflictului şi necla­rităţii caracterelor personajelor, nu mai ştii care dintre ele sînt negative şi care pozi­tive. Dar mai grav este faptul că din progra­mele publicate se desprinde o înţelegere profund greşită a realităţii vieţii satului nostru, a adevăratelor cauze care generează o serie de stări de lucruri criticabile. Aşa cum am mai arătat, greutatea specifică în critica programelor publicate de revistă o au salariaţii, factorii de conducere, organele de stat. Atunci cînd se prinde însă în focul satirei şi un sătean, un ţăran muncitor, a­­cesta e fie leneş, fie beţiv, fie fudul. Prin­cipalele racile ale satului, ceea ce trage înapoi mersul înainte­a­ satului spre so­cialism, apar astfel a fi lenea şi beţia. In nr. 2 al revistei personajul care simboli­zează colectivistul in dialogul „Pregătiri de primăvară“ este un leneş. In nr. 4, în pro­gramul „Vine Moş Ardei“, primul lucru satirizat este beţia unor ţărani muncitori, apoi lenea altuia care nu se îndură să meargă la prăşit. In nr. 6 este dat ca exem­plu un program al brigăzii din comuna Agrij-Zalău, alcătuit dintr-un cuplet des­pre un leneş. In nr. 7, fragmentul din pro­gramul brigăzii din comuna Sarasău-Sighet care „localizează“ sceneta „Vine Moş Ardei“, atacă în primul rînd beţia. Aceasta atrate atenţia de la principalele obiective pe care trebuie să le­, urmărească satira brigă­zilor de la sate. Nu jertea­ şi beţia sunt fac­torii cei mai negativi, cei mai primejdioşi, care acţionează în viaţa satelor. Influenţa­­ duşmanului de clasa—aceasta trebuie zădar-­ nţeită necontenit; individualismul, înapoierea, ignoranţa, misticismul — acestea trebuie bi­ciuite, împotriva lor trebuie iftdreptat focul criticii. Trebuie­ abordata marile probleme ale vieţii sat­elor, ale trăt­sformarii socialiste a agriculturii, ale ridicării conştitn­ţei ţăra­nului muncitor, ale perspectivei­­şi viitorului său în societatea socialistă. Activiştii Casei Centrale a Creaţiei Popu­lare eritică de multe ori brigăzile, şi pe bună dreptate, pentru slaba oglindire a aspectelor pozitive ale vieţii noastre, a figurii constructorului înaintat al socialis­mului. Dar ce model oferă oare în acest sens revista acestei instituţii? In cursul acestui an, cu excepţia a două numere (nr. 4 şi nr. 7), revista ignoră în mod inexplicabil a­­ceastă temă. însăşi revista „Cultura Poporu­lui“ dovedeşte, deci, că nu a înţeles bine însemnătatea acestei cerinţe tematice. Este de asemenea surprinzătoare orien­tarea revistei în alegerea colaboratorilor pentru scrierea producţiilor destinate să servească drept modele brigăzilor. Lipsa colaborării unor scriitori şi poeţi de valoare nu poate d­ert dăuna nivelului artistic al acestor producţii. Este mai presus de orice îndoială că ase­menea greşeli în munca revistei Casei Cen­trale a Creaţiei Populare lasă urme nedo­rite în orientarea muncii de creaţie a brigă­zilor. Aceasta este cu atît mai grav, cu cît dintre toţi artiştii amatori, membrii brigăzi­lor au munca cea mai plină de răspundere, cea mai delicată. Şi desigur, activitatea bri­găzilor va putea progresa, se va putea ri­dica pe o treaptă superioară, numai cu aju­torul unei Îndrumări competente şi princi­­piale. Dumitru Popescu Noi cadre de interpreţi ai muzicii populare­ ­••La Şcoala medie de muzică din Bucu­reşti, o dată cu celelalte examene de sfîrşit de an, a avut loc şi un examen mai puţin obişnuit: examenul primei serii de cîntă­­reţi populari, înfiinţat din iniţiativa Mi­nisterului Culturii, în scopul de a creşte cadre bine pregătite, cursul de interpretare a cîntecului popular a constituit o expe­rienţă reuşită. Acest examen este pentru învăţămîntul muzical din ţara noastră un eveniment im­portant ţinînd seama de faptul că pentru prima oară interpretarea cîntecului popular se studiază într-o şcoală de specialitate. Dragostea pentru frumuseţea cîntecului nostru popular, pentru redarea lui cît mai autentică şi mai artistică a fost obiectivul principal de care s-a călăuzit în munca sa profesoara Maria Tănase. Concomitent cu aceasta, pornind de la citirea şi analizarea textelor unor cîntece de genuri diferite, sub­liniind care este ideea lor centrală şi ce sentimente exprimă ele, prof. Maria Tănase a sădit în sufletele viitorilor cîntăreţi popu­lari pasiunea trăirii sentimentelor şi ata­şamentul pentru tot ceea ce a creat şi creează poporul nostru. Cu toate acestea, în desfăşurarea activi­tăţii sale, cursul de interpretare a cîntecu­lui popular s-a lovit de o seamă de greutăţi provenite din lipsa colaborării cu cele­lalte catedre şi în special cu cea de folclor, unde materialul de studiu este tocmai crea­ţia muzicală populară. Cunoaşterea de către Interpreţii de mu­zică populară a genurilor cîntecului nostru popular şi a caracteristicilor regionale pre­cum şi a criteriilor ştiinţifice cu ajutorul cărora să poată culege o melodie populară pe care apoi să o valorifice printr-o inter­pretare plină de autenticitate folclorică şi cu multă sensibilitate artistică, — este o condiţie indispensabilă pentru oricare viitor interpret de muzică populară. La împlinirea acestor necesităţi ar fi putut contribui cu mult succes şi cursul de teorie şi solfegii. Acest curs urma să creeze deprinderea viitorilor interpreţi, prin multi­ple exerciţii teoretice de ritmică şi intona­ţie specifice cîntecului nostru popular, de a transcrie cu uşurinţă o melodie ori de câte ori este nevoie. Deşi cursul a fost în­fiinţat în mod special pentru aceşti elevi, prof. C. Ionescu, subdirector al Şcolii medii de muzică, repartizat la această catedră, s-a lăsat absorbit de probleme cu caracter administrativ, trecînd îndatorirea de profe­sor pe un plan secundar. Sperăm că experienţa acumulată în cursul acestui an va constitui o bază pentru per­fecţionarea pedagogică şi însuşirea unor me­tode cît mai înaintate de creştere a tinerelor cadre de interpreţi ai muzicii populare. C. Buescu I. Patraşcu SPRE ANUL 2000 Eroul muncii socialiste C. Vasilache lucrează în contul anului 2000. Contemporan a! marilor fundaţii, priveşte ochiul, străjuind în timp, cum zboară anotimp cu anotimp, din roata cu o mie de turaţii. Aci e toamnă doldora de grînă, aci se cern ninsori In atelier, aci zîmbesc brînduşele spre cer, — şi fiecare ceas e săptămînă. Iar anii trec mai iuţi ca telegarul, ce din potcoave scapără scîntei. Cu firul slobod călărind pe ei, a năvălit in 2000 strungarul. Spre veacul viitor s-a spart o poartă atîta numai cît să treacă unul, dar zidul vremii, cu intrarea spartă, l-am biruit cu strungul, nu cu tunul. Din urmă vin cu miile oştenii aceleiaşi prea falnice armate, să zvîrie­ un cap de pod peste milenii, cu raniţele faptelor In spate. Şi toţi spre anul 2000, tovarăşi, lărgită vrem, ca de-un pluton, spărtura.­ In marşul celor grele, fiecare-şi­­ cunoaşte bine lancea şi armura. Şi vin mereu — şi duduie ţărîna, cărbunii rupţi din abataj din maluri,­­ vin sonde cu petrol ce-şi umflă vina,­­ cuptoare roşii cu oţelul valuri. Oţelul dur şi uleios petrolul, cărbunele cel negru ca o smoală, îşi părăsesc nerăbdători subsolul şi-n veacul de lumină dau năvală. ( Maşini imense vor încinge hora, Ingemănînd oţelul cu atomul Şi le va da poruncă tuturora Cu flăcările minţii sale — OMUL! ) Strungarul de la Tirgovişte Despre Vasil­­he s-a scris in fel şi chip. Ziariştii o cunosc bine, iar el e aproape tot atît de familiar cu ziariştii ca şi cu strungarii din hala uzinelor. Cînd te duci la el te întreabă neapărat ce mai face cu­tare reporter de la „Scinteia“ sau de la „Munca“, ba Citeodată iţi şi evocă persoa­na celui in cauză cu un anume gest sau cu un anume tic prins cu vervă. Datorită ziariştilor, toată ţara îl ştie pe Vasilache. Vasilach­a a furnizat presei un material inedit şi plin de îndemnuri spre o muncă de nivel superior. Eroul muncii socialiste care lucrează în contul anului 2000, pe pieptul căruia strălucesc ordine şi me­dalii, care a fost un schimb de experienţă la Budapesta sau la Karlovy-Vary, strun­garul care a finut conferinţe la Şcoala Politehnică din Bucureşti şi ale cărui me­tode de muncă au fost expuse in refera­tele unor conferenţiari universitari, omul acesta care a adus talent şi har intr-o meserie riguros tehnică, muncitorul pen­tru zugrăvirea căruia ziariştii şi literaţii folosesc metafore alese cu grijă, este de­sigur şi fără nici un fel de exagerare o expresie vie a geniului popular. Vasilache este frate bun cu meşterii anonimi care creează scoarţele olteneşti sau maramele bănăţene, frate bun cu poetul care a dor­nit cel dinţii povestea plină de farmec a „Mioriţei“. In mina acestui om din popor, înzestrat cu o minte efervescentă şi cu o sensibilitate bogată, tehnica a devenit un fel de vioară măiastră la care degetele lui cîntă cu o extraordinară virtuozitate. Vasilache este un virtuos şi un poet al tehnicii, un om care sparge cu îndrăz­neală tiparele convenţionale ale timpului şi care merge chiuind înainte, indemnin­­du-i şi pe alţii să facă la fel. * Intr-adevăr, exemplu! lui Vasilache este molipsitor. Cei din jurul său caută să-i studieze cu atenţie mişcările şi sa deprindă tehnica sa L-am văzut şi eu in timp ce lucra la strung. Corpul său făcea impresia să fie intr-un repaus deplin, iar privirile sale mi se păreau visătoare şi aproape contemplative. Dar nu era la mij­loc decit o­­iluzie. Intre Vasilache şi­ strungul său circulau de fapt un fel de fluid şi un fel de înţelegere tiuită., Strun­gul îl avertiza pe Vasilache prin semnale invizibile pentru mine ide momentul cînd mina sa trebuia să intervină, şi atunci strungarul intervenea cu mişcări retezate şi iuţi, de o extraordinară precizie. Dacă este cumva un secret in prodigioasa ac­tivitate tehnică a lui Vasilache, apoi a­­cesta nu e altul decit pînda iscusită a vi­braţiilor strungului, pînda acestui om care ştie să prindă momentul celei mai feri­cite intervenţii în mişcarea maşinii De altfel, Vasilache nu face din meşteşugul său o ştiinţă ocultă, şi nu se acoperă cu nici un fel de magie. De jur împrejurul său, pe toţi pereţii, el a aşezat numeroase panouri explicative, incit dacă cineva ar vroi ca orice areţ să-i găsească vreun motiv de acuzare, atunci ar trebui mai degrabă să-l acuze de pedanterie şi de didacticism. Poate şi fiindcă a avut o ti­nereţe atît de zbuciumată, strungarul de la Tirgovişte este aşa de grijuliu cu pre­gătirea celor mai tineri, şi aşa de stărui­tor pentru o solidă calificare a lor. De­spre această trăsătură a lui Constantin Vasilache mi s-a­u povestit multe. Intr-o bună zi, a venit in uzină un bă­iat sfios de la gară, încălţat cu nişte ciu­bote enorme şi purtind pe cap o căciulă miţoasă cu­ toate zilele, de parcă ar fi fost însuşi băiatul din Humuleşti cînd a fost să vină la şcoala popească. Gheor­­ghe Petrişor, căci despre el este vorba, şi-a rezemat desaga cu merinde de un perete al atelierului, apoi s-a aşezat jos, turceşte, şi a început să despice, cu un briceag frumos cu plăsele albastre, nişte ridichi ci­ pumnul. Şedea aşa cum se stă pe pajiştea verde, şi poate că in si­nea lui se mira de cele ce i-i vedeau ochii in această hardughie ciudată, lungă cu­ toate zilele şi cu tavanul de sticlă. Acolo a dat peste el meşterul Vasilache. — Ce faci aici, măi sfirlează ? — Ce să fac? Iaca, stau... —• Aşa, stai... Dar din ridichea aia nu-mi dai şi mie? Petrişor a ridicat la meşter privirea plină de mulţumire. Dacă cineva vine şi-l întreabă de vorbă, şi dacă pe deasupra ti mai cere şi din ridichi, înseamnă că nu e el chiar aşa de neînsemnat şi de mic cum se simte. Meşterul are chef de taifas. II iscodeşte despre viaţa de-acasă, despre fraţi şi cumnaţi, despre toate. Apoi II cheamă la el la strung şi, nici una, nici două, ii spune să ţină şpanul care ţiş­­neşte în roşit din maşină, de o mie de on mai frumos de cum iese talaşul cină dai cu vindeaua pe lemn. Din ziua aceea Petrişor a început să lu­creze cu meşterul Vasilache. Meştc■ ul nu-l bătea la cap şi nu părea să aibă o fire de soacră. Il lăsa să se descurce sin­gur din micile treburi pe care i le încre­dinţa, dar îl supraveghea îndeaproape şi era întotdeauna surîzător. Intr-o zi i-a dat să facă o piesă mai complicată, un ax, şi atunci Petrişor s-a uitat stăruitor in ochii meşterului să vadă dacă glu­meşte sau ba. Dar cum meşterul nu glu­mea, băiatul a început să facă piesa şi, pînă cînd a sfirşit-o, a trecut prin toate sudorile iadului, cînd lovea cuţitul, cînd il tocea, cînd făcea cine ştie ce altă năz­­bitie. Vasilache nu-l slăbea din vedere, se ţinea tot timpul Ungă el, îi arăta ce să facă, păriind că nu se amestecă decit în lucruri mărunte, apoi, iarăşi, il lăsa să se descurce cum il tăia capul. Intr-un rind, Petrişor a cercat să dea vina pe strung. Dacă ar lucra el la un strung­hrou-nouţ, cum lucrează alţii din atelier, ehei, atunci să te ţii, să vezi ce mai piesă ar scoate! Atunci Vasilache l-a cuprins binişor de umeri, şi i-a povestit cum a lu­crat el la Reşiţa. La Reşiţa, unde plecase odată un schimb de experienţă, s-a în­dreptat spre cel mai vechi strung din uzină fără să arunce măcar o privire, spre strungul ultra-modern pe care tovarăşii săi de acolo i-l pregătiseră şi pe care-l împodobiseră sărbătoreşte. „Să baţi re­corduri cu un strung nou-nouţ, asta poate oricine, i-a spus el un chip de morală lui Petrişor, să te văd insă cum lucrezi la un strung vechi, aici se vede cit plăteşte pielea strungarului“... Din ambiţie sau din incăpăţînare, Pe­trişor a făcut piesa. Teama de nereuşită l-a părăsit atunci. Meşterul său izbutise să-i facă o transfuzie straşnică de încre­dere în forţele sale. Ce a urmat mai Urziţi — coeficienţii, unghiurile şi cele­lalte —! -toate acestea s-au altoit trainic in mintea setoasă de învăţătură a flăcău­­lir de la ţară. Astăzi Petrişor, împreună Cu Emil Păsărică, şi cu alţi piţiva tineri strungari din uzină, s­e ’ fălesc a fi învă­ţat meseria chiar de la Constantin Va­silache. Pentru vestitul strungar din Tirgovişte viaţa nu pune niciodată o barieră artifi­cială intre munca din fabrică şi viaţa de-acasă. Vasilache nu se mulţumeşte să facă numai strungari pricepuţi din aceşti băieţi de la ţară, ci mai cu seamă oameni puternici şi fericiţi. Contactul dintre Va­silache şi elevii săi nu dispare odată cu luminarea carnetului de calificare, ci se stringe. Pe Petrişor la urmărit in viaţă, cu grija trează a unui părinte. Cind Pe­trişor s-a făcut băiat mare, c­nd s-a apu­cat să facă năzbitii in întunericul de la cinematograf, cind a început să umble cu chiştocul de ţigară lipit bărbăteşte şi ştrengar pe buze, Vasilache i-a vorbit de frumuseţea dragostei adevărate şi, aseme­nea poetului, l-a sfătuit să nu risipească iubirea in bani mărunţi, ca nu cumva mai tlrziu singur să se căiască. Petrişor nu l-a ascultat chiar de prima dată, fiindcă îi venea mai lesne să adune un­ghiul alfa cu unghiul beta sau să scoată o bijuterie de piesă din strung decit să lase fetele in pace, mai ales cind sunt codane şi au privirea şăgalnică asa cum o au tirgoviştencele atit de ades. Dar in­tr-o bună zi a simţit cum gindul îi alear­gă numai şi numai la o anumită codană şi cum toate celelalte pălesc pe lingă a­­ceasta ca stelele îndepărtate in preajma luceafărului Vasilache, care ştia să fie şi prieten şi nu numai meşter, i-a ţinut lui Petrişor o tovărăşie înţelegătoare şi dis­cretă şi in­di­pete sale de zbucium roman­tic. Apoi cind a simţit că iubirea din su­fletul tînărului se coace şi se răs­coace, l-a sfătuit să se-nsoare, a umblat să-i gă­sească şi casă, iar la civilă i-a adus trandafiri din grădina ta­ fiindcă ar fi poate momentul să spunem că ma­rile pasiuni ale strungarului sînt grădină­ritul şi jocul de popice. Astăzi cele două familii sunt in strînsă prietenie, işi fac vi­zite, nevestele se consultă întotdeauna a­­supra dulceţii de vişine. Iar Petrişor — şi mulţi alţii ca el — este mereu in zona de molipsire a suflului amplu de viaţă a lui Constantin Vasilache, meşter neîntre­cut al subtilităţilor strungului şi pr­intre oamenii de la Tirgovişte. N. Vâlmaru

Next