Contemporanul, iunie-decembrie 1963 (Anul 17, nr. 24-52)
1963-07-12 / nr. 28
■ gmm UlillilllUl »minim Jinuiuui umiilllli 'I'»".... ujjiiiU); 1 Frumosul cotidian CHIOŞCURILE (pentru ziare, țigări, răcoritoare, eventual pentru fiori sau mici cadouri) completează peisajul urban, în£rumuseţîndu-I sau, dimpotrivă, dîndu-i un aer desuet, în funcţie de amplasarea lor, de forma, culoarea, materialul din care sunt construite. Aceste considerente au stat, desigur, în atenţia Ministerului Comerţului Interior, atunci cînd a hotărît amplasarea unor moderne şi elegante chioşcuri pentru răcoritoare (construite de I.M.I.L.-Rădăuţi). Construite din ţeavă metalică, cu soclul exterior şi acoperişul din masă plastică, avînd plafonul şi pardoseala izolate cu vată minerală şi fiind prevăzute cu o excelentă instalaţie pentru păstrarea la rece a buteliilor, aceste chioşcuri îmbină funcţionalitatea cu frumosul. Sticla, masa plastică, iluminatul fluorescent, firma cu caractere suple, aduc un plus de frumuseţe străzilor. Este de neînţeles însă de ce (în oraşele Bucureşti, Constanţa, Brăila etc.) aceste chioşcuri sînt tapetate şi pe dinăuntru şi pe dinafară cu anunţuri — scrise uneori de mînă — stîngace, cu reclame prost colorate, informaţii desenate pe o hirtie urîtă. Oare aspectul atrăgător al străzilor n-ar trebui să intereseze şi secţiile comerciale ale sfaturilor populare ? ■ PUBLICITATEA ŞI RECLAMA IN COMERŢUL SOCIALIST este titlul lucrării recent apărute în Editura ştiinţifică, sub semnătura profesorului T. Pavel. Folosind o vastă documentaţie şi o bogată ilustraţie, autorul explică amănunţit principiile reclamei şi publicităţii, formele şi mijloacele utilizate în acest important domeniu al desfacerii mărfurilor, modul în care a evoluat reclama de-a lungul istoriei comerţului mondial, influenţa tehnicii în dezvoltarea acesteia. Funcţia reclamei în condiţiile economiei socialiste decurge din caracterul producţiei de mărfuri şi al circulaţiei bunurilor, ea avînd rolul de a informa cumpărătorii asupra calităţii produselor, de a le educa gustul pentru frumos şi util. Pentru ca reclama să fie eficientă, autorul indică — celor care se ocupă de ea — întregul complex de mijloace care influenţează asupra consumatorilor (elemente grafice şi cinematice, efecte de lumină, culoare etc.). Deosebit de instructive sunt recomandările privind conţinutul şi forma stilului publicitar. Autorul se opreşte asupra condiţiilor în care pot fi executate şi folosite afişele comerciale (format, compoziţia culorilor etc.). Insuficient de edificator este modul în care autorul tratează filmul de reclamă, — aceasta, probabil, şi din cauza inexistenţei unei tradiţii autohtone. Numărul filmelor de reclamă a început să crească abia în ultima vreme. Neanalizîndu-le suficient, autorul se mărgineşte la exemplificări generale, neinsistînd în măsura cuvenită asupra calităţilor estetice şi funcţionale ale acestui mijloc de reclamă. Fără îndoială, volumul constituie un preţios îndreptar pentru toţi acei ce se străduiesc să creeze o reclamă eficientă, încadrată noţiunii de frumos cotidian. ■ SUBSTANŢIAL îmbogăţit, sectorul jucării , peste 35 de sortimente de păpuşi, numeroase şi variate modele de animale de pluş şi sifen (atelierul fabricii ,,Tricotajul roşu" din Bucureşti, realizînd produse mai frumoase decît în anii precedenţi) şi păpuşi de mînuit, al căror umor şi originalitate dovedesc o atentă preocupare creatoare. Familia celor douăzeci de personaje create de cooperativa „Arta lemnului’" se va mări în extrînd şi cu animale stilizate, solicitate de cei mici pentru interpretarea fabulelor. Bine reprezentat este, de asemenea, sectorul jocurilor de societate pentru copii. Mingile — cele lăcuite au un aspect agreabil datorită culorilor deschise — sunt desenate invariabil cu dungi; ar fi de dorit să li se imprime și alte desene. GH. COVALSCHI: „Canotaj“ (Mamaia). — ■ PE ACEEAŞI paralelă cu Coasta de Azur, plaja romînească concurează perla Mediteranei. Unii preferă peisajului accidentat, pe acela întins, neted, în care orizontala mării este întărită de cea a plajei cu nisip fin, care face faima puţinelor maluri din lume şi care te însoţeşte pe parcursul celor 245 kilometri ai falezei romîneşti, urmărindu-te adînc, în mare, stabilind o legătură organică, tonică între pămînt şi apă. Frumosul a fost creat pe litoral în spiritul şi în sensul naturii. Linia simplă a clădirilor, presărate ritmic la Mamaia, este solidară cu cea a peisajului. Culorile pastelate ale arhitecturii, fără stridenţe şi violenţe de ton, sunt în perfect acord cu cerul irizat şi tonalitatea potolită a nisipului. Mamaia îşi completează în continuare profilul de staţiune de odihnă cu obiective destinate manifestărilor culturale, sportive, distracţiilor. In apropierea hotelului „Perla“ se construieşte un teatru în aer liber cu o capacitate de 1200 de locuri şi un restaurant cu specific romînesc. Pe plajă se amenajează terenuri pentru gimnastică , pe malul Sutghiolului, un club nautic. Tot pe malul lacului, refugiile pentru maşini, simple, cu profil elegant, răspund unei necesităţi practice şi înfrumuseţează o latură a litoralului neglijată în anii trecuţi. Dintre ultimele realizări de pe litoral, ni se par inspirate cele din domeniul amenajărilor spaţiilor verzi. Corola copacilor a căpătat forma pe care arhitectul a găsit-o mai apropiată de cea a arhitecturii. Florile nu sunt puse la întâmplare. Tonurile de galben și portocaliu sunt cele mai adecvate peisajului. Intr-unul din havuzurile plasate la Mamaia, stuful, crescut supravegheat, aduce o notă de autentic, de inedit. Interioarele hotelurilor şi ale restaurantelor sunt elegante şi moderne, iar în camere au fost montate reuşite draperii imprimate, asortate la gama coloristică a camerei. Mobilierul are o linie simplă, modernă. Din păcate, nu întotdeauna este gîndit în ambianţă cu decoraţia peretelui lingă care este plasat (la hotelul Tomis, roşul puternic al unor piese distonează cu tonurile în care este realizat mozaicul). In baruri, braserii şi restaurante, vasele şi scrumierele greoaie de porţelan contrastează cu ambianța generală de bun gust; e necesară înlocuirea lor cu obiecte gîndite artistic. Nici lămpile nu și-au găsit încă forma cea mai potrivită. Aplicele de alamă, existente în unele hoteluri (Midia, de pildă), par mai degrabă inspirate din recuzita lui Figaro decît dintr-un decor modern. Băncile din parcuri sunt de o construcţie greoaie, aşezate prea simetric în raport cu asimetria de concepţie a spaţiilor verzi, creînd monotonie vizuală. In hoteluri se mai păstrează, ca mijloc de decoraţie, reproducerile policrome, nu după artişti valoroşi, înrămate în cadre greoaie de lemn. Ar fi bine ca acestea să fie înlocuite cu adevărate opere de artă. Sub raport estetic, interioarele magazinelor sînt mai ingenios concepute. De la proiectele standurilor, acelea ale vitrinelor sau ale chioșcurilor în aer liber pentru vînzarea fructelor se vădeşte o grijă deosebită pentru ţinuta estetică. Vitrina cu soarele din aramă bătută, în jurul căreia sunt plasate obiecte de plajă, dovedeşte preocupări scenografice. Alte vitrine sunt prea încărcate, în interiorul magazinelor, ca de altfel pretutindeni, au fost aşezate ghivece cu flori. De ce oare ideea de a înlocui florile artificiale cu cele naturale nu este întregită prin realizarea unor ghivece-aplice din ceramică, de formă artistică, multiplicate pe scară industrială ?Nu putem să trecem cu vederea uniformele noi pe care le arborează cu eleganţă vînzătoarele din magazinele Mamaiei). Pe tejghelele magazinelor, pe mesele agenţiei O.N.T., prospectele, reuşite din punct de vedere grafic, sînt bine venite. Cel indicînd ingenios planul amplasării vilelor la Mamaia ar putea fi afişat şi în troleibuze, înlocuind inesteticele reclame cu „Părinţi, daţi dulciuri copiilor“, „Conducători auto...“ etc. Noaptea, peisajul citadin de pe litoral capătă valenţe estetice noi. Lumini — plasate pe înaltul clădirilor sau jos, ascunse în iarbă, iradiind din lămpi cilindrice — străpung întunericul. Reclamele şi firmele luminoase — deşi sub raport grafic ingenios concepute — păcătuiesc, am spune, din punct de vedere pictural, prin repetarea distonanţei bicromii de roşu-albastru. Pe şoseaua Mamaia — Constanţa, Constanţa — Mangalia afişele de popularizare ale Muzeului de artă plastică din Constanţa completează plastic decorul litoralului. Afişul realizat cu mijloace grafice, pe fond roşu şi litere negre, reţine atenţia. De altfel, cei care conduc muzeul înţeleg complex necesitatea popularizării valorilor artistice prin mijloace estetice. Dovadă stau vitrinele simple sau luminoase, plasate în exteriorul sau , în interiorul marilor complexe de pe litoral şi amintind, printre altele, de noile achiziţii ale muzeului, care înscriu numele lui Grigorescu, Andreescu, Tonitza, Petraşcu. Un loc deosebit trebuie acordat realizărilor Muzeului de Arheologie din Constanţa. In centrul oraşului, lingă hotelul Continental, se amenajează un parc arheologic. Intrarea este flancată de două lespezi mari de piatră, prin care pătrunzi în parcul străjuit de chiupuri gigante, coloane, căpiţele, un fronton. Ca orice parc, şi parcul arheologic are bănci. Sunt bănci de piatră, vestigii ale anticelor construcţii. Alături de „furnul măcelarilor“, făcînd parte din incinta Tonusului şi scos acum la iveală, se înalţă un mozaic plasat vertical pe un perete de o suprafaţă de 500—600 metri pătraţi, indicînd, prin conturul de granit roşu, harta albă de marmură a Dobrogei avînd desenate, prin simboluri de aramă bătută şi ceramică, centrele vechi de cultură dobrogeană. Izbutitei organizări a Muzeului de Arheologie din Constanţa i s-a adăugat astfel o nouă înfăptuire, vorbind convingător despre posibilitatea îndrumării publicului spre frumos prin frumos. Este poate una din cele mai potrivite forme de popularizare şi iniţiere vie, directă, de atragere spre artă cu ajutorul artei. UTOPICUL Campanella îşi dorea zidurile din „Civitas seris“ împodobite cu desene, care să vorbească oamenilor despre ştiinţă şi natură. Faţă de realizările decorative de pe litoral, care vorbesc despre aspiraţiile constructorilor socialismului, imaginaţia ilustrului vizionar păleşte. Aproape fiecare din marile clădiri de for public din Mamaia. Eforie, Mangalia, sînt gîndite şi realizate în spiritul colaborării dintre artist şi arhitect. întinderea neîntreruptă a peretelui exterior al Casei de Cultură din Mangalia era gîndită pentru o tapiserie decorativă. Mozaicul de porţelan, realizat de un colectiv condus de maestrul Jules Perahim, răspunde strălucit la apelul colaborării dintr' decoraţia murală şi arhitectură. Cu atît mai mult, cu cit aceasta nu se face doar prin contingenţe de formă, ci prin necesitatea de exprimare a aceluiaşi conţinut de idei, identificat în aspiraţia pentru frumos. Marina Vanei NOTAŢII DESPRE ESTETICA IIlTIIIIilLII I I „Muncitori pe plajă“ — grup statuar realizat de colectivul PETRE BALOGH, ILICA VETURIA, LEIZER MARTIN (Eforie Nord). Este fabula epocii noastre, în care ARGHEZI, „Scrieri", 3 şi 4 (Urmare din pag. l a) alegoria se îmbină cu verbul deschis, cu proiectări în trecut, dar şi cu învăţătură în prezent, prilej de a nu regăsi în istoria crîncenă de odinioară, dar şi în năzuinţa noastră de perfecţiune morală de acum, pretext pentru reminiscenţe glosatoare asupra „eternului uman“, dar şi de critică a ceea ce întîrzie încă în conştiinţa rămasă, pedestru, în urmă, în unele, adresa e chiar pe meridiane de breaslă, scriitoriceşti, ca în Didactică . Eu te citesc, amice, ş-aş vrea un plod maî nou Să se străvadă-n zare prin felul tău de ou. L-au mai ouat şi alţii, tot moale şi 11 iei şi fără coajă, cum e, şi te-ai mînjit. Cătînd fărîmele de poleială Te-ntreb : nu te încearcă, spui drept, nici o-ndoială ? Nu ţi se pare, ţie, că prins în rotogol Te-nalţi în jos şi te-mplineşti în gol ? Că eşti jucat de-o undă ce te-nneacă Şi de năluca apei, ca o nucă seacă ? îndemnul către clocotul vieţii, către realitatea vie, plină, semnificativă, ţâşneşte direct din argument ca o mustrare : Ridică-ţi nasul din hîrţoage Şi pune-ţi-l Pe nasul la iesle-ntre hîrţoage. Nemistuitul jar de soare Dă foc la vetre şi cuptoare Şi fulgeră pe pluguri şi-n zăbale, Pe apa frămîntată de roţi, ca nişte zale, A morilor, pornite să macine lumina Amestecată cu mălaiul şi făina. Logoreea, desfrînarea condeiului pe sute şi sute de pagini care nu spun mare lucru sau nimic, lipsa de simţ al măsurii şi delirul în superficialitate sînt satirizate cu sarcasm de autorul, atît de zgîrcit şi de migălos, al Cuvintelor potrivite: Te-ai revărsat şi curgi ca un potop. Cerneala dumitale nu are fund şi dop? Condeiul, cînd e ager şi nu minte, Un gînd îl spune-n cîteva cuvinte. Ţi-e mătură condeiul şi mina cu copita, De te lăţeşti atîta şi cu nemiluita ? Probabil, autorul se bucură, nu glumă, Că a frecat fărîma să dea atîta spumă Şi că şi-a scris-o, cartea, cu săpun. Nu-i vorbă, pămătuful pare bun Şi pe bărbie-alunecă mai bine. In scris, nefericirea-i dlăbucul că nu ţine. (Volumul şi crîmpeiul). Copilăreştile ne transportă în lumea fragedei vîrste, unde credem că, pe ansamblul întregii noastre literaturi, Arghezi nu-şi poate afla nici pe departe un egal în sensibilitate şi măiestrie. Cel care a dat pe vremea adolescenţei noastre nemuritoarea-i Carte cu jucării pentru desfătarea, alături de Baruţu şi Miţura, a atîtor generaţii de copii, adună în voi. 4 versurile care astăzi constituie o comoară nu numai pentru vîrsta primei lor experienţe de lectori ci şi pentru cei îmbătrîniţi în ea. Măiestria argheziană surprinde prin ingenuitate şi încîntă prin ponderea inefabilă a înţelepciunii. Intr-o mai veche convorbire despre literatura pentru copii care, mai apoi, s-a transformat într-o tabletă în Contemporanul, maestrul deplîngea sărăcia literaturii pentru copii, fiind de acord că în genere ea cade victimă debutanţilor şi practicanţilor de la periferia artei, cînd ar trebui să stea în atenţia celor mai înzestraţi scriitori ai noştri. Exemplul lui Arghezi este, şi în această privinţă, elocvent prin el însuşi. Cunoscător neîntrecut al psihologiei copilului, maestrul se „copilăreşte“ dăruindu-se minţii şi inimii celor mici cu aceeaşi înaltă conştiinţă asupra misiunii scriitorului cu care se dăruieşte literaturii „majore“. Ba — cum ne spunea — pentru copii strădania lui e pe atît multiplicată cîţi ani în jos desparte pe cititorul matur de cel incipient. Volumul 4 al Scrierilor se încheie cu o Addenda cuprinzînd încă un bun număr de poeme care, în teme şi nuanţe, par un mozaic din tot atîtea straturi ale geologiei sale poetice. Marele cioclu e titlul care închide ultima filă a acestei culegeri, poetul polemizînd odată mai mult cu cel poreclit în cărţi Destin. Viziunea pare a coborî din mitologia populară şi, cu conştiinţa supremului joc „de-a v-aţi ascunselea“, cititorului i se oferă o nouă certitudine : Cînd pămîntul doarme dus, ochii-mi umblă tot pe sus. După stele logostele, Să mai fur una din ele. Sunt pe drept şi-adevărate Hoţ de taine fermecate Şi-orice-ai vrea să-mi faci tu, mie, Nu mă las de-aşa hoţie, el însuşi istoria, scriind-o cu propria-i singe, cu jale şi moarte, cu luptă şi război, din rinduială în rînduială, de la sclav la om liber, trecînd prin noaptea oarbă pînă la lumina celui ce gîndeşte singur, stăpîn pe propriu-i destin — din zilele noastre — iată în 30 de secvenţe trasată ascensiunea demiurgică a omului pînă la înscrierea lui — presimţită — pe dimensiunea cosmică. Culegerea a fost publicată în 1955. E anul când nu numai poezia romînă contemporană, dar întreaga poezie a lumii a marcat o nouă treaptă pe scara cugetării umane, proiectate în infinitul cunoaşterii ca suprem izvor al certitudinii. Ş I ţi Poezia în ce au ele mai şi mai înalt s-au aliat astfel în Arghezi într-o unitate originală care, de pe relieful romînesc, îi înscrie numele pe o culme a întregului spirit uman. Cu Cîntare Omului, umanismul contemporan şi-a gravat în granitul perenităţii una din cele mai strălucite expresii ale sale. Pe spirala ei, cea mai înaintată concepţie despre lume, despre destinul uman ca o proiecţie lucidă a enigmei dezlegate a Istoriei, poartă prin Arghezi unul din cele mai strălucite diamante ale Artei cuvîntului. Aceeaşi concepţie a dat forţa ei de adevăr şi de perspectivă ciclului de „peisaje“ 1907. Prin ele, răscoala ţăranilor romîni de acum 56 de ani marchează veacul nostru eliberator cu un zvîcnet al conştiinţei sociale romîneşti pe care anii revoluţiei populare aveau să-l împlinească şi să dea urmaşilor lui Dumitru ţărănoiul, lui Stan căpitanul, lui Pătru al Catrincii izbînda visului de legitimi stăpîni în propria lor ţară prin lupta cea mare călăuzită de fraţii lor — muncitorii uzinelor. Tot în anii aceştia, poetul Arghezi şi-a aflat şi el cele mai prielnice condiţii pentru a continua cu puteri mereu înnoite, cu o lumină tot mai pătrunzătoare în veac, ceea ce prodigiosul lui talent dăruise deja simţirii şi cugetării romîneşti, de la 1896 încoace. „Frunzele“, care închid volumul 3, sunt ca o adiere lină în al cărei foşnet se deschide vol. 4 care ne readuce Fabulele şi piesele pentru cei mici, Copilăreşti. In cele dinţii e o lume în care ...............................adevărul, din belşug, E ţesut în frumuseţea graiului, cu meşteşug. Poate fi cînd poezie, cînd surîs, cînd pişcătură, După cum se-ntoarce acul şi izvoadele te fură, Altăd stă-n căptuşeală, pe furiş, dar azi pe faţă, clocit. Desuetudinea lui Bremond la DECENIUL care a urmat primului război mondial, au făcut o carieră de amploare europeană scrierile abatelui Bremond. Poezia pură şi Rugăciune şi poezie Ele constituiau cea mai categorică încercare de a acredita evaziunea literară, de a fundamenta teoretic metafora truistică a turnului de fildeş, într-o epocă dominată de anarhie şi dezorientare, cînd apăreau şi dispăreau succesiv toate acele pseudo-curente rămase în istorie ca nişte deconcertante hiatus-uri, ca pasagere triumfuri ale vidului de gîndire şi sensibilitate artistică. Astăzi este evident că așa-numitele isme n-au fost decît efemere focuri de artificii: cine ar putea numi — fie și în sumara perspectivă a celor cîteva decenii trecute — un mare poet dadaist, constructivist, ultraist, cubist etc. sau, altfel punînd problema, cine ar cuteza să încadreze pe oricare dintre marii poeţi ai secolului nostru în unul din aceste curente, în sensul în care spunem, de pildă, că romantismul a dat nume ca Shelley şi Keats, Eminescu şi Lermontov, Hugo şi Leopardi? Ce sunt, sub acest raport, Arghezi, Apollinaire, Machado, Saba, Lorca, Esenin etc.? E adevărat că suprarealiştii revendică o descendenţă a lor din Apollinaire. In numele lor, Breton întocmise chiar o listă mult mai îndepărtată în timp, cuprinzînd pe toţi cei ce şi-i dorea strămoşi, începînd de la Young, poetul Nopţilor. N-ar avea nici un rost să luăm în serios asemenea exerciţii şi să le probăm netemeinicia. Dar, revenind la autorul Alcoolurilor, e suficient să-i citim nu numai versurile, ci şi opiniile lui despre poezie, pentru a ne da seama că paternitatea suprarealismului, pe care i-o atribuie unii, e cu totul iluzorie. E lesne de observat cît de opuse suprarealismului sînt asemenea aserţiuni: „Poeţii nu sînt numai oamenii frumosului. Ei sînt, de asemenea, şi mai ales, oamenii adevărului, dat fiind că el le permite să pătrundă un necunoscut, incit surpriza, neaşteptatul, sunt printre principalele resorturi ale poeziei de azi. Şi cine ar îndrăzni să spună că, „pentru cei demni de bucurie, ceea ce e nou nu e cu adevărat frumos?". Echivalenţei stabilite odinioară de Keats între frumos şi adevăr (Odă la o urnă grecească) marele poet francez îi substituie una între frumos şi nou. Cu cit e mai aproape de noi o asemenea opinie decît de suprarealiştii care ignorează în mod expres ambele categorii ale »„„preai 9nu flUld Cfir” poezia să nu se „...cantoneze în afara mediului înconjurător", să nu „...ignoreze magnifica exuberantă a vieţii pe care oamenii, prin activitatea lor, o adaugă naturii şi care le îngăduie să modeleze lumea în chipul cel mai de necrezut". Un crez asemănător vom găsi la oricare dintre poeţii de prim plan ai epocii. Totuşi, nu e mai puţin adevărat că, între cele două războaie, conceptul artei pure, în formulări înrudite cu aceea a abatelui Bremond, a circulat intens, acceptat uneori chiar de scriitori a căror operă îi contrazice, fapt ce subliniază încă o dată adevărul spuselor lui Engels despre Balzac. Părea atunci o problemă foarte acută, aceea de a se stabili că literatura e mai presus de orice, că e o lume suprapusă, o lume de valori imanente şi nu o formă de manifestare a vieţii, de investigare a necunoscutului, cum se exprima Apollinaire. Pare desigur greu de înţeles cum se puteau vehicula atari teorii, în timp ce contrariul lor îl ilustra nu numai opera poeţilor citaţi — şi a atîtor altora! — ci şî proza unor Thomas Mann, Faulkner, Mauriac, pentru a ne limita la cîteva nume. Cu atît mai vîrtos, cut teoreticienii se contraziceau singuri adesea, fără să-şi dea seama. însuşi Bremond, bunăoară, după o vehementă diatribă împotriva poeziei didactice, considerată „o absurditate, un cerc patrat“ şi definită ca produsul „oricărui om ce deschide gura sau ia condeiul pentru a comunica o idee“ pare să-şi fi uitat vorba, pentru că în aceeaşi carte (Priere et poésie), ocupîndu-se de funcţiunea cuvintelor în poezie, afirmă negru pe alb că la lectura versurilor „...ne simţim dintr-odată nu numai îmbogăţiţi de ideile pe care aceste cuvinte le transmit, ci tulburaţi în profunzimile fiinţei noastre". Iată deci că poezia poate transmite idei, fără ca prin aceasta să devină un cerc patrat! Iar dacă transmite idei, înseamnă că are, implicit, un sens ideologic, și nu mai e deci atît de... pură. Cel de-al doilea război mondial, cu toate evenimentele pe care le-a implicat, a însemnat o răscruce în întreaga gîndire artistică. Prea multe, prea răscolitoare au fost dramele trăite de omenire, pentru ca literatul cu un minim de conştiinţă să poată reclama independenţa faţă de lumea în sînul căreia trăieşte, sau să invoce perimetrul imaginar al temelor universal umane, în sensul de extraistorice sau paraistorice. Fără abile alibiuri, e greu să mai negi astăzi determinările istorice şi social-umane ale scrisului. E semnificativ cum, în mai mic, acelaşi fenomen s-a petrecut în Spania, unde cei mai izolaţi scriitori ai vechilor generaţii, ce se alimentaseră încă la sursa ereziei bremondiene, au ieşit în stradă, cum spune Vicente Aleixandre, nu mai puţin grăitoare este şi atitudinea scriitorilor străini faţă de tirania franchistă, pe care altă dată o ignoraseră mulţi dintre ei. Numărul pe iunie al revistei franceze Esprit consacră un compartiment întreg memoriei lui Julian Grimau, cuprinzînd un articol şi două poezii, ceea ce spune mult dacă ne gîndim că publicaţia respectivă e de orientare catolică, iar cel evocat e un luptător comunist. Sub titlul Crima s-a petrecut la Madrid (parafrază după celebra poezie scrisă de Machado la asasinarea lui Garcia Lorca), Manuel Tanen de Lara arată amploarea acestui caz: «In Franţa, în Italia, in Belgia, în Anglia, în America Latină, în Algeria, în Maroc, în Uniunea Sovietică, în Polonia, în ţările scandinave etc., oamenii simpli şi personalităţile, presa şi radioul, scriitorii şi preoţii, studenţii, sindicatele etc., au înfierat acest gest stîngaci şi primitiv de răzbunare politică. Numele lui Grimau a devenit acela al unui „martir al libertăţii căzut în Spania“». Intr-o asemenea atmosferă e greu să se mai audă o pledoarie pentru arta pură, pentru evaziune din epocă etc. Chiar şi acea sferă manifestari considerate altă dată etern umane a trebuit să sufere o reconsiderare în spiritul noilor exigenţe artistice. Alberto Moravia o arată limpede cînd spune: „Nu se poate scrie un roman despre dragoste. E necesar să vorbeşti despre alte lucruri, să tratezi un caz psihologic, să critici anumite feluri de viaţă, societatea însăşi, pentru a putea vorbi cu adevărat despre dragoste. Nu sexualitatea, ci omul este ceea ce e important în Agostino". Scriitorul italian se referă la un roman al său care fusese supralicitat de criticii dornici să discute despre sexualitate, freudism etc. şi gata oricînd să „teoretizeze“ pînă la absurd o simplă vizită la bordel a unui adolescent ispitit de experienţa virilă. Tot mai frecvente sînt profesiunile de credinţă cu un asemenea conţinut şi tot mai rare sînt rigidităţile vechilor dogme bremondiene. Literaţii occidentali refuză vidul clopotului de sticlă, penumbra posomorită a atelierelor, iluzia robinsonadei artistice, şi optează pentru pleinair-ul realităţii, pentru lumina şi irezistibila combustie a vieţii. Modificarea aceasta ce s-a produs aproape imperceptibil lasă loc încă multor confuzii, multor itinerarii deviate, dar un fapt e cert: expresia artă pură pare să intre într-un con de umbră. Şi e firesc ca să fie afectată şi acea noţiune mai recentă, neangajarea, care nu e decît o derivaţie a ei. A. E. Baconsky SPORT NOCTURNA ! A ÎNDEMNUL insistent al ziarelor, stadionul Republicii a redevenit scena feerică a meciurilor în nocturnă, atît de gustate de spectatori (ora convine, lumina e cam zgîrcită, dar decit să te prăjești la 4 în tribunele de beton, fără bazin alăturea, fără răcoritoare...). Cam demultişor nu mai văzusem un meci de fotbal, dar noutăţi n-o să am o spune, pentru că situaţia la acest domeniu e... staţionară. Au jucat deci : Steaua, Dinamo-Bucureşti şi cele două Ştiinţe. Dintre cele patru garnituri, cea mai bună impresie au lăsat-o timişorenii, aplaudaţi la scenă deschisă, nu numai pentru că au cîştigat cu acest prilej un binemeritat loc trei în clasament, ci şi pentru voinţa şi dârzenia dovedite. Echipa de pe malul Begăi a avut tot timpul iniţiativa şi campionii nu s-au simţit nici o clipă la largul lor, fiind siliţi să plece în cele din urmă de pe teren învinşi (declinul acesta final pare tuturor observatorilor inexplicabil şi este într-adevăr inexplicabil dacă ne gîndim că Dinamo Bucureşti a avut de la mijlocul campionatului un ritm de joc demn de invidiat). După eliminarea din Cupă, formaţia cea mai constantă din ţară ar fi trebuit să se prezinte relaxată (titlul în buzunar, mari ambiţii la adversari, teoretic nu puteau să existe, atunci ?) Să invocăm căldura, uzura nervilor, lipsa unor rezerve corespunzătoare, parcă nu ţine ! (gîndiţi-vă la echipele braziliene care joacă din două in două zile). Ni se pare, mai de grabă, că e vorba de acel spirit boem atît de încetăţenit in mentalitatea majorităţii jucătorilor noştri : ei, gata, am cîştigat, ce haz mai are să ne omorîm ? De ce scriu toate acestea ? Pentru că tot spiritul boem sau poate numai o uşurinţă a antrenorilor au făcut să fim lipsiţi de un final de campionat de-a dreptul pasionant , gîndiţi-vă că Steaua nu pierdea meciul cu Petrolul. Ce ne arată clasamentul la ora de faţă ? Militarii ar fi stat numai la un punct în spatele dinamoviştilor şi ultima etapă ar fi putut duce la răsturnări spectaculoase în etajul superior al ierarhiei fotbalistice pe anul în curs. Iată deci că niciodată nu există campionate sau meciuri dinainte pierdute sau câştigate. Din aceste lucruri se mai pot învăţa multe, dacă ai urechi de auzit... Steaua (după o recentă înfrîngere la scor) a arătat duminică lucruri foarte frumoase. Ca şi Dinamo-Bucureşti, valoric, ea justifică locul bun din clasament. Fotbalul practicat dovedeşte maturitate şi e surprinzător să auzi că la Ploieşti s-a pierdut sever, cînd vezi ce se întîmplă pe teren. E drept că clujenii au dat o replică destul de palidă, ei continuind să rămână datori publicului bucureştean cu multe, dar cine ştie să vadă îşi dă seama că militarii (într-o fază de reîmprospătare) au păstrat ceva din stilul perioadei de aur , adică impetuozitate, construcţie solidă, voinţă, forţă de străpungere. Cîte ceva şi despre Ştiinţe. Clujenii, vorbind despre cele două recente apariţii la Bucureşti, ni se par buni tehnicieni, cu un joc bun pe mijlocul terenului, deşi lent, fără fantezie. Cu o apărare slabă, uşor penetrabilă. In care numai Petru Emil mai străluceşte, e fatal să primească goluri multe. La înaintare, numai zvîcnirile dezordonate ale Iul Ivansuc de duminică nu ne-au convins. Balonul e trimis înainte, fără o gindire prealabilă, cine apucă se bate pentru el, cine nu, se uită resemnat. Un astfel de fotbal e demodat ! Cit privește 4—1—4-trul, el este aplicat aproximativ, lăsindu-se adversarilor adevărata bulevarde libere (Voinea, de pildă, a marcat cum a vrut şi cînd a vrut, ca să nu mai pomenim despre autogolul lui Cromel copilăresc şi stupid). Nu ştim ce să mai credem, păcat că dintr-o echipă de elan am ajuns să vedem o formaţie lentă, fără iniţiativă ostenită, jucînd fără orizont. Timişorenii, lipsiţi şi el de un sistem tactic, au meritul că doresc victoria de la început pînă la sfirşit (şi, cum a fost duminică, o şi obţin citeodată !). Tănase ne-a plăcut mult pentru vervă, putere de luptă, ca şi Manolache (tot dezordonat, tot anarhic, dar un pericol real, dacă nu-l iei din scurt, pentru că se duce, loveşte balonul cu furie şi chiar marchează). Ultima partidă a cuplajului (Dinamo-Bucureşti—Ştiinţa Timişoare» a impresionat tocmai pentru dârzenie (iată ce mai trebuie din cînd în cînd şi ceea ce nu strică niciodată). Cil acestea zise, să vedem ce se va inttmpla in ultimul act, pentru Că pină ţara asta încă nu ştim cine ne va părăsi (e vorba, fireşte, despre cea de-a treia echipă care va retrograda). Eugen Barbu