Contemporanul, iulie-decembrie 1966 (Anul 20, nr. 26-52)

1966-09-16 / nr. 37

Proletari d­in toate ţările, uniți-vă! Vineri 16 septembrie 1966 10 pagini, 1 leu LA ÎNCEPUT DE AN ŞCOLAR R­ECONFORTAŢI, după o binemeri­tată vacanţă, profesorii şi elevii sunt pregătiţi pentru a-şi relua activitatea şcolară. In condiţiile în care proble­mele dezvoltării şi perfecţionării continue a învăţământului de toate gradele constituie unul din obiec­tivele importante ale politicii partidului şi statului nostru­, des­chiderea fiecărui nou an şcolar a devenit o sărbătoare nu numai pentru elevi şi educatori ; a­­cest moment este o sărbătoare a întregului nostru popor, care în­conjoară cu grijă şi cu stimă şcoa­la şi pe slujitorii ei, fiind profund interesat în pregătirea multilate­rală şi temeinică a copiilor şi ti­nerilor — cetăţeni de mîine ai pa­triei noastre socialiste. Anul şcolar 1966—1967 se des­chide în condiţiile în care munci­torii, ţăranii, intelectualii, întregul nostru popor este angajat pe dru­mul unui puternic avînt creator în munca pentru îndeplinirea sarcini­lor trasate, în toate domeniile de activitate, de cel de-al IX-lea Congres al P­C.R. — eveniment de importanţă istorică în viaţa po­porului şi a patriei noastre. Vastul program de dezvoltare a României socialiste stabilit de Con­gresul al IX-lea al P.C.R. a des­chis largi perspective de dezvolta­re şcolii, a cărei sarcină funda­mentală este aceea de a fi „prin­cipal izvor de cultură şi factor de os­t­ilizaţie”. Dezvoltarea învăţămîntului în perioada 1966—1970 se va caracte­riza atît prin sporirea capacităţii de cuprindere a copiilor şi tinerilor în unităţile de învăţămînt, cît şi prin ridicarea necontenită a nive­lului său calitativ, în vederea în­deplinirii acestor obiective majore, încă din acest an au fost luate o serie de măsuri menite să condu­că la îmbunătăţirea cadrului orga­nizatoric şi a conţinutului învăţă­mîntului, a planurilor de învăţă­­mînt, programelor şi manualelor şcolare, precum şi a metodelor de predare. în acest sens, în domeniul învă­ţămîntului de cultură generală, prin înfiinţarea unor noi unităţi şcolare cu clasele I—IV, V—VIII şi IX—XII a crescut capacitatea de şcolarizare. Ca urmare, în noul an şcolar, vor fi cuprinşi în clasele I—VIII ale şcolilor generale un nu­măr total de 2 967 000 de elevi, dintre care 368 000 în clasa I. Faţă de anul şcolar trecut, nu­mărul elevilor cuprinşi în clasele V—VIII ale şcolilor generale va fi mai mare cu 76 200. Cursurile de zi ale liceelor de cultură generală vor fi urmate de 223 740 de elevi. O creştere se va înregistra şi în ceea ce priveşte numărul de elevi ce vor fi cuprinşi în învăţămîntul seral şi fără frecvenţă. La secţiile serale de pe lîngă liceele de cul­tură generală vor studia, în clasele IX—XI, un număr de 82 600 de elevi, din care în clasa a IX-a — 24 500, în secţiile fără frecvenţă ale şco­lilor şi liceelor de cultură genera­lă vor urma cursurile peste 150 000 de elevi, din care 63 000 în clasele V—VIII şi 87 600 în clasele IX-XI. Un număr apreciabil de elevi cu aptitudini artistice şi fizice deose­bite sunt cuprinşi în liceele de artă şi liceele de educaţie fizică. Vor fi deci în învăţămîntul de cultură generală (toate formele) a­­proape trei milioane şi jumătate elevi, iar împreună cu alte ramuri de învăţămînt (profesional, tehnic) peste 4 000 000 elevi, în vederea creării unor posibili­tăţi cît mai bune de pregătire a unor cadre care să cunoască te­meinic limbile de mare circulaţie, începînd cu anul şcolar 1966—1967 vor fi înfiinţate un număr de şcoli de cultură generală în care preda­rea unor obiecte de învăţămînt se va face în limbi moderne de mare circulaţie (limba rusă, limba fran­ceză, limba engleză). Pentru asigurarea pregătirii mai ample şi de la o vîrstă mai mică a unor viitori specialişti cu largi cunoştinţe şi solide deprinderi în domeniul matematicii şi fizicii, în noul an şcolar vor funcţiona, expe­rimental, un număr sporit de clase speciale de matematică şi fizică, în aceste clase vor fi selecţionaţi elevi cu aptitudini şi interes deo­sebit pentru aceste ştiinţe. Func­ţionarea claselor speciale va per­mite o pregătire mai completă și Prof. univ. Híren Constantinescu (Continuare în pag. a 2-a) GEORGE COŞBUC Desen de CONSTANTIN BACIU C­OŞBUC SUTA de ani de cînd, la 8 septembrie 1866, în ţinutul „gră­niceresc“ al Năsăudului, s-a născut George Coşbuc. Istoria literară mai veche — în­cepînd cu Gherea şi continuînd cu Ibrăileanu şi Călinescu — l-a pre­ţuit pe „poetul ţărănimii“ şi esen­ţialul despre opera lui s-a spus cu dreptate, nu şi fără unele uşoare prejudecăţi estetizante. Dar poetul a rezistat chiar după experienţele de rafinament interbelic şi înseşi generaţiile tinere de atunci, încer­cate de „modernism“, îl stimau pe Coşbuc pentru autenticitatea filo­nului lui popular, în accepţia cea mai profundă a cuvîntului. (Con­­fruntîndu-ne pe noi înşine, putem transcrie aproape neschimbat un articol de acum 25 de ani). Vlăstar rural al Transilvaniei, din părinţi şi strămoşi păzitori de datină şi de prezenţă românească, Coşbuc s-a hrănit într-atîta din spiritul şi stilul satului, încît, cum mărturiseşte într-un articol, dacă n-ar fi fost dat la şcoli înalte, ar fi fost unul din barzii anonimi ai poeziei noastre populare. Spre deo­sebire, însă, de Goga şi Iosif, Coşbuc n-a lăsat loc între manifes­tările lui literare acelei psihologii de dezrădăcinat şi de atitudine anti-sodomică, specifică multor ar­deleni transplantaţi în Bucureşti, ale cărui ziduri li se păreau­­şi inospitaliere şi mustrătoare. Coşbuc a putut fi, totuşi, numit „poetul ţărănimii“ tocmai prin aceea că, necîntînd satul , şi ţăranul progra­matic, a creat o poezie de disponi­bilitate clasică, în care nu e nimic circumstanţial, ci totul pare de suflu etern şi universal.­Şi aceasta într-o epocă literară şi politică străbătută profund de cele două curente: semănătorismul şi po­poranismul. Noi vrem pămînt, poe­zia din 1894, care a avut un atît de larg ecou şi peste hotare, nu e nici ea atît de circumstanţială pre­cum s-a tot spus, ci, privită în contextul întregii opere coşbucie­­ne, apare ca o expresie a revoltei prin acumulare de suferinţă, dar nu anume determinată, ci sub sem­nul blestemului pentru o nedrep­tate ce va trebui curmată,­­ altfel urmînd a se dezlănţui inexorabi­lul. Justiţia este invocată sub egida fatalităţii divine, ca atare stihială, nu socialmente şi lucid organizată. Lui Coşbuc îi lipsea tempera­mentul vulcanic al lui Goga, „cîn­­tăreţul pătimirii noastre“, după cum nu era nici măcinat de timi­ditatea structurală a lui Iosif, care-şi căuta un reazem privind nostalgic înapoi, spre sat. Structura lui Coşbuc s-ar putea apropia de a lui Alecsandri, dar avîntul creator al poetului arde­lean este infinit mai mare, pentru că mai direct şi mai autentic gene­rat şi, prin aceasta, mai puţin per­meabil. Desigur că obîrşia autentic ţărănească şi-a dat contribuţia în ceea ce priveşte rezistenţa la in­fluenţe, punînd în condiţii necon­­tingente o originalitate a unui pu­ternic talent. Specificitatea în cazul lui Coşbuc se explică, deci, prin potenţialul lui de rezistenţă la curentele şi ideile trecătoare, la atitudinile de curent filozofic sau de şcoală lite­rară. Nici chiar psihologia şi poezia eminesciană, nu s-ar fi putut exer­cita în vreun fel asupra lui Coşbuc. Numai aceasta, şi ar fi deajuns pentru definirea unuia din elemen­tele esenţiale ale personalităţii sale literare. Pornind de la mediul ori atmos­fera autohtonă, Coşbuc a creat o poezie cu un profil propriu, sub o rază de­­Universalitate, atît prin proiectarea­ faptelor, cît şi prin va­loarea­ ei artistică. Nunta Zamfirei şi Moartea lui­ Fulger au punctele de plecăre în tradiţia românească, se desfăşoară şi în aspectul general românesc, dar ele reprezintă nunta şi moartea ca două din momentele esenţiale­­ ale condiţiei umane. In Nunta Zamfirei numele sunt sim­bolice şi, deşi în formă românească, ele reprezintă factori eterni şi uni­versali : mirele e „Viorel“,­ iar cel care urează perpetuitatea e „Mu­gur împărat“, primul sugerînd e­­lementul­­ generator, tinereţea şi bărbăţia, celălalt începutul vieţii. Nunta se petrece in luna mai, în anotimpul renaşterii naturii, eve­nimentul cuprinzînd întreg pămîn­tul şi avînd însuşi Soarele ca spectator. Atmosfera e fabuloasă, pentru a sugera universalitatea fe­nomenului : nuntaşii păşesc pe un covor de flori, iar mesele pentru ospăţ ocupă un hotar întreg al unei împărăţii nedefinite. Şi pentru ca vălul epopeic să fie punctat cu o notă de umor fabulos, poetul îl in­troduce pe Statu-Palmă. Ţinuta grupurilor şi vorbirea sunt ţără­neşti, fiindcă ţărănimea reprezintă un element de statornicie, de în­tindere şi de generalizare. In Moartea lui Fulger, Coşbuc prezintă ceremonia morţii valabi­lă pentru întreaga societate uma­nă, demonstrînd totodată concep­ţia mulţimilor asupra sfîrşitului vieţii, izvorul ei fiind în religie, dar şi în experienţa milenară care se bazează pe resemnarea senină, pe ideea zădărniciei reacţiunilor per­sonale în faţa rotaţiei lumii , taina morţii ca şi a vieţii neputînd fi pătrunse — spune bătrînul înţe­lept —, împotrivirea e zadarnică. Psihologia ţărănească a fost sur­prinsă de Coşbuc în procesul ei cel mai bogat: iubirea. Complica­ţiile iubirii, crizele erotice în sta­diul incipientei, sau în cel al trăirii concrete, toate acestea au căpătat la poet aspecte de mare poezie. Cîntecul fusului, Balada, Vîntoase­te, Duşmancele sînt creaţiuni din cele mai specifice. Procesul de cre­aţie e cel liric, cu toate că poziţia poetului pare cea a obiectivităţii epice. Ca şi aspectele naturii, miş­cările grupurilor umane, în înde­letnicirile sau pasiunile lor, consti­tuie pentru Coşbuc tot atîtea punc­te de plecare lirice. Spre deosebire de Eminescu, Coşbuc are simţul sublimului cos­mic surprins direct şi netrecut prin filtrele meditaţiei, ale „filozofării“. Natura lui Coşbuc pare prezentă nu ca stare de suflet, ci ca feno­men fremătînd de viaţă, care te izbeşte nemijlocit : Priveam fără de ţintă-n sus — Intr-o sălbatecă splendoare, Vedeam Ceahlăul la apus, Departe-n zări albastru dus, Un uriaş cu fruntea-n soare, De pază ţării noastre pus, Şi ca o taină călătoare, Un nor cu muntele vecin Plutea-ntr-acest imens senin Şi n-avea aripi să mai zboare ! Şi tot văzduhul era plin De cîntece ciripitoare. Strofa nu e pictorică, ci suges­tivă, datorită celei mai pure au­tenticităţi lirice. Beţia soarelui nu e bahică, ci de o seninătate de pa­triarh biblic . Mi-e inima de lacrimi plină. Că-n ea s-au îngropat mereu Ai mei şi o să mă ingrop şi eu ! O mare e, dar mare lină — Natură, in mormîntul meu. E totul cald, că e lumină ! De aceea şi „optimismul“ lui Coşbuc nu este altceva decit sănă­tatea şi echilibrul sufletului lui de „clasic“ (Coşbuc nu e un „monu­ment al naturii" — cum spune Că­linescu despre Creangă), rezemat pe un robust bun simţ ţărănesc, cu un imens potenţial, însă, de plasticizare psihologică şi de fil­trare în expresie. Prin toate aceste atribute, Coşbuc este unul dintre cei mai specifici dintre poeţii noştri, naţional în punctele de plecare şi în expresie, universal în măsura în care a în­ţeles să cînte resorturile cele mai intime ale ţărănimii, mare artist prin prodigioasa lui capacitate de transpunere a sensibilităţii popu­lare şi de transfigurare a univer­sului rural pînă la contingenţa va­lorilor inefabile. De unde trăinicia, clasicitatea lui. Omagiul de astăzi e al ţării şi al poporului în deplinătatea senti­mentului de preţuire, cea pe care ne-o dă, tuturor, trăirea la verita­bila scară naţională a istoriei crea­ţiei româneşti. George Ivaşcu AM VĂZUT OAMENI A VĂZUT Ga­nzere, nesfirşi­­te cortegii de oameni, cum nu mi s-a întîmplat să mai văd. Am vă­zut străzi înţesate de ■oameni, şose­le mărginite de oameni, pieţe un­duind de chipuri omeneşti, de sta­turi, de ochi, de braţe de oameni. Am văzut oameni ţîşnind, mijind de pretutindeni şi oameni stind ne­clintiţi sub spuzeala ploii, sub trim­­bii soarelui. Am văzut oameni for­fotind, zim­bind, strigînd şi jucînd. Am văzut oameni dospind cu pa­şii lor pămîntul pe care îl muncesc şi care le aparţine. Şi am văzut oa­meni bătînd în palmele lor aerul din care îşi trag suflul, pentru a-l preface în omagiu. Am văzut oameni la răspîntii, oameni sub porţi, oameni pe stînci de munte şi pe zid de baraj. Am văzut oameni presăraţi în păduri de brad şi alţii răspîndiţi în hale de fabrici, şi mi s-a părut, nu ştiu cum, că sînt aceiaşi oameni. Am văzut oameni îngrămădiţi ciorchine pe vîrfuri de case, pe terase, balcoane şi acoperişuri, aş­­teptînd cu înfrigurare, făcînd sem­ne, ţinînd torţe, aclamînd. Stăteau acolo, in linişte şi fără teamă, la marginea blocului peste al optulea sau al nouălea etaj, ţinînd torţa în mină. Şi nu era unul, nici zece, erau sute de oameni, poate mii. A­veau întrînşii linişte şi siguranţă, şi aşa cum­ stăteau cu torţa la al zecelea nivel, făcut de ei, păreau că sînt simbolul unor certitudini cîştigate, etaj cu etaj, că torţa lor vesteşte o lumină tot mai înal­tă. Şi i-am văzut stind şi pe vîrful cetăţii lui Ştefan, de la Neamţ, cu sentimentul că e tot a lor, că o au in păstrare de In moşii moşilor lor, şi că deci stau dintotdeauna acolo. Aşa am văzut două zile oameni, pretutindeni şi mereu. Am trecut pe covoare de flori, sub ghirlă­nzi, pe covoare de aplauze. Am auzit multe, nesfîrşite aplauze omeneşti, cite n-o să aud, ca autor, într-o via­ţă întreagă, sau chiar în mai mul­te. Eram acolo cîţiva scriitori şi a­­plauzele veneau la noi ca un me- Paul Everac (Continuare în pag. 8-a) LA CETATEA NEAMŢULUI... La Cetatea Neamţului, bătrînă, Auzit-aţi codrii cum răsună, Codrii şi cu munţii împreună, Cînd un corn din văi bărbaţi adună ? Nu e corn de vreun stîrpit berbece, Glasul lui prea tare ne petrece Şi-are un atît de dulce timbru Că e corn din primul cap de zimbru. Şi el apără hotarul ţării Ca un împietrit memento mort Spus şi tînguios şi dur ; şi iată-l Cornu-i stă pe chip lui Ştefan Tatăl, Apărare şi onoare, arcă, Ţara-n univers îşi toarnă puntea Crincen cornul zimbrului, de parcă, Zimbrul însuşi suflă-n el cu fruntea. E Cetatea Neamţului abruptă, Şi rămasa nouă ca o luptă, Păsări călătoare n-au crezare Tn crenelurile sclipitoare. Sînt din nou plăieşti pe Cetate. Cornurile lor înfiorate Cînd bătrînul corn ca vîntul bate Toarnă peste văi eternitate. Fiecare dintre ei adie într-o împietrită bucurie Că el însuşi corn putea să fie De n-avea Moldova timpurie Zimbri mulţi cu capu-n cer să ţie. Şi eroii iarăşi se adună, N-ar putea să le tihnească somnul. Vin cu noi, trăiesc cu noi, căci sună Peste România veşnic cornul. Dacă lor nu le vedem obrazul, Numim muntele — Mihai Viteazu, Numim Mircea — apa mişcătoare. Zidul îl numim Ştefan cel Mare. Şi Vlad Ţepeş e numirea multor Brazi meniţi a fi lucraţi cu barda, Şi toate fîntînile sint Tudor, Decebal numeascâ-ni-se iarba. Cornul din Cetate se răsfrînge Peste molul prim de nervi şi singe El numiri dă ritmic sau alene, Unor lucruri, unor fenomene. Şi numeşte patria această Dragoste şi energie­ a noastră, Şi numeşte comunişti pe fiii Cei mai îndrăzneţi ai României. Iarăşi cornul prim bărbaţi adună La Cetatea Neamţului, bătrînă Şi puternic îşi întinde puntea. Pare ca atunci cînd el răsună Zimbrul insuşi suflă-n corn cu fruntea. Adrian Pounesiu RESPONSABILITATEA SOCIOLOGILOR CONTEMPORANI DUP­A o săptămînă de dezbateri şi confruntări au luat sfîrşit lucrările celui de al VI-lea Congres mondial de sociolo­gie. Ca preşedinte al Asociaţiei internaţionale de sociologie a fost ales prof. J. Szczepanski (Polonia). Dincolo de comunicarea rezultatelor cercetărilor între­prinse în diferite ţări, congresul a prilejuit formularea unor opinii asupra „vocaţiei actuale a sociologiei“, ca să reiau ti­tlul unei cunoscute lucrări a lui Georges Gurwitch, a cărui me­morie a fost evocată la congres. Cîteva personalităţi prezente la congres au binevoit sa-mi împ­ătăşească, pentru publicul românesc, opiniile lor asupra semnificaţiei celui de al VI-lea Congres mondial de sociologie şi a perspectivelor pe care le deschide el dezvoltării cercetă­rilor în acest domeniu . Prof. I. SZCZEPANSKI Preşedintele Asociaţiei inter­naţionale de sociologie : A­­­SOCIAŢIA In­ternaţională de sociologie se găseşte într-o si­tuaţie nouă, s-ar putea spune în­tr-o situaţie de „criză de creştere“ foarte rapidă. Agităm la o verita­bilă „explozie sociologică“ în lume, mai ales în Europa răsăriteană şi în ţările în curs de dezvoltare. Scopul esenţial al Asociaţiei ră­­mîne, desigur, promovarea cunoaş­terii sociologice în toată lumea. As­tăzi, însă, nu mai este vorba nu­mai despre această „avansare“ a sociologiei, ci de organizarea şi coordonarea activităţilor cerute de noua situaţie. Ca în toate împreju­rările asemănătoare, pentru Comi­tetul Executiv aceasta este o sarci­nă deosebit de grea şi de delicată pe care nu o poate îndeplini decât cu ajutorul tuturor asociaţiilor sau comitetelor naţionale. Eu cred că acest congres a pus în evidenţă faptul că, astăzi, socio­logia a încetat pretutindeni de a fi o preocupare pur academică şi că ea a ajuns într-un stadiu de „profesionalizare“, fiind totodată implicată în toate marile probleme care frămîntă omenirea. Mi se pare că Asociaţia şi membrii ei trebuie să aibă conştiinţa totală a acestei noi faze a sociologiei Evident că, în primul rînd, prin funcţia ei ştiinţifică, prin explicaţiile sale şi prin comprehensiunea pe care o generează, sociologia poate contri­bui la soluţionarea acestor pro­bleme. Este o datorie a sociologilor să contribuie nu numai la cunoaş­terea societăţii prezente ci şi la conturarea imaginii despre lumea viitoare, pe care noi o considerăm a fi o lume mai bună. Noi nu am reuşit la actualul congres să rezolvăm problema de a şti dacă sociologia este ea însăşi unitară ca ştiinţă. Asociaţia are ca funcţie să faciliteze desfăşurarea dialogului între diversele orientări şi şcoli sociologice, ea fiind un fo­rum în care se întîlnesc diverse concepţii ideologice şi curente de idei, a căror confruntare trebuie să contribuie la colaborarea forţelor intelectuale, oricît de diverse ar fi ele, în scopul de a servi ştiinţele sociale, ceea ce va ajuta, sperăm, la rezolvarea marilor probleme ale umanităţii. Prof. O. KUNEBERG (Sorbona) EL de-al VI-lea Congres mon­dial de sociologie reprezintă o eta­pă foarte importantă în istoria so­ciologiei relaţiilor internaţionale. Desigur, nu este prima oară cînd sociologii s-au preocupat de aceas­tă problemă capitală, în Norvegia, în Ţările de Jos, în Anglia, şi în alte ţări, există institute pentru studiul sociologic al conflictelor, al războiului şi al păcii, sub auspiciile UNESCO mai mulţi sociologi au participat la anchete de acest gen. In prezent, se recunoaşte, în lumea întreagă, importanţa studierii aces­tei probleme, ca şi responsabilitatea sociologilor care constituie Asocia­ţia internaţională de sociologie. O altă asociaţie internaţională de ştiinţă umană a recunoscut deja o responsabilitate asemănătoare. Comitetul executiv al Uniunii in­ternaţionale de psihologie ştiinţifi­că a formulat o declaraţie care ar putea suna astfel : „Comitetul Exe­cutiv adresează celor treizeci de societăţi naţionale ale sale, mem­bre ale Uniunii, apelul următor: ele şi psihologii individuali să-şi (Continuare In pag. 8-a)

Next