Contemporanul, iulie-decembrie 1966 (Anul 20, nr. 26-52)
1966-09-16 / nr. 37
Proletari din toate ţările, uniți-vă! Vineri 16 septembrie 1966 10 pagini, 1 leu LA ÎNCEPUT DE AN ŞCOLAR RECONFORTAŢI, după o binemeritată vacanţă, profesorii şi elevii sunt pregătiţi pentru a-şi relua activitatea şcolară. In condiţiile în care problemele dezvoltării şi perfecţionării continue a învăţământului de toate gradele constituie unul din obiectivele importante ale politicii partidului şi statului nostru, deschiderea fiecărui nou an şcolar a devenit o sărbătoare nu numai pentru elevi şi educatori ; acest moment este o sărbătoare a întregului nostru popor, care înconjoară cu grijă şi cu stimă şcoala şi pe slujitorii ei, fiind profund interesat în pregătirea multilaterală şi temeinică a copiilor şi tinerilor — cetăţeni de mîine ai patriei noastre socialiste. Anul şcolar 1966—1967 se deschide în condiţiile în care muncitorii, ţăranii, intelectualii, întregul nostru popor este angajat pe drumul unui puternic avînt creator în munca pentru îndeplinirea sarcinilor trasate, în toate domeniile de activitate, de cel de-al IX-lea Congres al PC.R. — eveniment de importanţă istorică în viaţa poporului şi a patriei noastre. Vastul program de dezvoltare a României socialiste stabilit de Congresul al IX-lea al P.C.R. a deschis largi perspective de dezvoltare şcolii, a cărei sarcină fundamentală este aceea de a fi „principal izvor de cultură şi factor de ostilizaţie”. Dezvoltarea învăţămîntului în perioada 1966—1970 se va caracteriza atît prin sporirea capacităţii de cuprindere a copiilor şi tinerilor în unităţile de învăţămînt, cît şi prin ridicarea necontenită a nivelului său calitativ, în vederea îndeplinirii acestor obiective majore, încă din acest an au fost luate o serie de măsuri menite să conducă la îmbunătăţirea cadrului organizatoric şi a conţinutului învăţămîntului, a planurilor de învăţămînt, programelor şi manualelor şcolare, precum şi a metodelor de predare. în acest sens, în domeniul învăţămîntului de cultură generală, prin înfiinţarea unor noi unităţi şcolare cu clasele I—IV, V—VIII şi IX—XII a crescut capacitatea de şcolarizare. Ca urmare, în noul an şcolar, vor fi cuprinşi în clasele I—VIII ale şcolilor generale un număr total de 2 967 000 de elevi, dintre care 368 000 în clasa I. Faţă de anul şcolar trecut, numărul elevilor cuprinşi în clasele V—VIII ale şcolilor generale va fi mai mare cu 76 200. Cursurile de zi ale liceelor de cultură generală vor fi urmate de 223 740 de elevi. O creştere se va înregistra şi în ceea ce priveşte numărul de elevi ce vor fi cuprinşi în învăţămîntul seral şi fără frecvenţă. La secţiile serale de pe lîngă liceele de cultură generală vor studia, în clasele IX—XI, un număr de 82 600 de elevi, din care în clasa a IX-a — 24 500, în secţiile fără frecvenţă ale şcolilor şi liceelor de cultură generală vor urma cursurile peste 150 000 de elevi, din care 63 000 în clasele V—VIII şi 87 600 în clasele IX-XI. Un număr apreciabil de elevi cu aptitudini artistice şi fizice deosebite sunt cuprinşi în liceele de artă şi liceele de educaţie fizică. Vor fi deci în învăţămîntul de cultură generală (toate formele) aproape trei milioane şi jumătate elevi, iar împreună cu alte ramuri de învăţămînt (profesional, tehnic) peste 4 000 000 elevi, în vederea creării unor posibilităţi cît mai bune de pregătire a unor cadre care să cunoască temeinic limbile de mare circulaţie, începînd cu anul şcolar 1966—1967 vor fi înfiinţate un număr de şcoli de cultură generală în care predarea unor obiecte de învăţămînt se va face în limbi moderne de mare circulaţie (limba rusă, limba franceză, limba engleză). Pentru asigurarea pregătirii mai ample şi de la o vîrstă mai mică a unor viitori specialişti cu largi cunoştinţe şi solide deprinderi în domeniul matematicii şi fizicii, în noul an şcolar vor funcţiona, experimental, un număr sporit de clase speciale de matematică şi fizică, în aceste clase vor fi selecţionaţi elevi cu aptitudini şi interes deosebit pentru aceste ştiinţe. Funcţionarea claselor speciale va permite o pregătire mai completă și Prof. univ. Híren Constantinescu (Continuare în pag. a 2-a) GEORGE COŞBUC Desen de CONSTANTIN BACIU COŞBUC SUTA de ani de cînd, la 8 septembrie 1866, în ţinutul „grăniceresc“ al Năsăudului, s-a născut George Coşbuc. Istoria literară mai veche — începînd cu Gherea şi continuînd cu Ibrăileanu şi Călinescu — l-a preţuit pe „poetul ţărănimii“ şi esenţialul despre opera lui s-a spus cu dreptate, nu şi fără unele uşoare prejudecăţi estetizante. Dar poetul a rezistat chiar după experienţele de rafinament interbelic şi înseşi generaţiile tinere de atunci, încercate de „modernism“, îl stimau pe Coşbuc pentru autenticitatea filonului lui popular, în accepţia cea mai profundă a cuvîntului. (Confruntîndu-ne pe noi înşine, putem transcrie aproape neschimbat un articol de acum 25 de ani). Vlăstar rural al Transilvaniei, din părinţi şi strămoşi păzitori de datină şi de prezenţă românească, Coşbuc s-a hrănit într-atîta din spiritul şi stilul satului, încît, cum mărturiseşte într-un articol, dacă n-ar fi fost dat la şcoli înalte, ar fi fost unul din barzii anonimi ai poeziei noastre populare. Spre deosebire, însă, de Goga şi Iosif, Coşbuc n-a lăsat loc între manifestările lui literare acelei psihologii de dezrădăcinat şi de atitudine anti-sodomică, specifică multor ardeleni transplantaţi în Bucureşti, ale cărui ziduri li se păreauşi inospitaliere şi mustrătoare. Coşbuc a putut fi, totuşi, numit „poetul ţărănimii“ tocmai prin aceea că, necîntînd satul , şi ţăranul programatic, a creat o poezie de disponibilitate clasică, în care nu e nimic circumstanţial, ci totul pare de suflu etern şi universal.Şi aceasta într-o epocă literară şi politică străbătută profund de cele două curente: semănătorismul şi poporanismul. Noi vrem pămînt, poezia din 1894, care a avut un atît de larg ecou şi peste hotare, nu e nici ea atît de circumstanţială precum s-a tot spus, ci, privită în contextul întregii opere coşbuciene, apare ca o expresie a revoltei prin acumulare de suferinţă, dar nu anume determinată, ci sub semnul blestemului pentru o nedreptate ce va trebui curmată, altfel urmînd a se dezlănţui inexorabilul. Justiţia este invocată sub egida fatalităţii divine, ca atare stihială, nu socialmente şi lucid organizată. Lui Coşbuc îi lipsea temperamentul vulcanic al lui Goga, „cîntăreţul pătimirii noastre“, după cum nu era nici măcinat de timiditatea structurală a lui Iosif, care-şi căuta un reazem privind nostalgic înapoi, spre sat. Structura lui Coşbuc s-ar putea apropia de a lui Alecsandri, dar avîntul creator al poetului ardelean este infinit mai mare, pentru că mai direct şi mai autentic generat şi, prin aceasta, mai puţin permeabil. Desigur că obîrşia autentic ţărănească şi-a dat contribuţia în ceea ce priveşte rezistenţa la influenţe, punînd în condiţii necontingente o originalitate a unui puternic talent. Specificitatea în cazul lui Coşbuc se explică, deci, prin potenţialul lui de rezistenţă la curentele şi ideile trecătoare, la atitudinile de curent filozofic sau de şcoală literară. Nici chiar psihologia şi poezia eminesciană, nu s-ar fi putut exercita în vreun fel asupra lui Coşbuc. Numai aceasta, şi ar fi deajuns pentru definirea unuia din elementele esenţiale ale personalităţii sale literare. Pornind de la mediul ori atmosfera autohtonă, Coşbuc a creat o poezie cu un profil propriu, sub o rază deUniversalitate, atît prin proiectarea faptelor, cît şi prin valoarea ei artistică. Nunta Zamfirei şi Moartea lui Fulger au punctele de plecăre în tradiţia românească, se desfăşoară şi în aspectul general românesc, dar ele reprezintă nunta şi moartea ca două din momentele esenţiale ale condiţiei umane. In Nunta Zamfirei numele sunt simbolice şi, deşi în formă românească, ele reprezintă factori eterni şi universali : mirele e „Viorel“, iar cel care urează perpetuitatea e „Mugur împărat“, primul sugerînd elementul generator, tinereţea şi bărbăţia, celălalt începutul vieţii. Nunta se petrece in luna mai, în anotimpul renaşterii naturii, evenimentul cuprinzînd întreg pămîntul şi avînd însuşi Soarele ca spectator. Atmosfera e fabuloasă, pentru a sugera universalitatea fenomenului : nuntaşii păşesc pe un covor de flori, iar mesele pentru ospăţ ocupă un hotar întreg al unei împărăţii nedefinite. Şi pentru ca vălul epopeic să fie punctat cu o notă de umor fabulos, poetul îl introduce pe Statu-Palmă. Ţinuta grupurilor şi vorbirea sunt ţărăneşti, fiindcă ţărănimea reprezintă un element de statornicie, de întindere şi de generalizare. In Moartea lui Fulger, Coşbuc prezintă ceremonia morţii valabilă pentru întreaga societate umană, demonstrînd totodată concepţia mulţimilor asupra sfîrşitului vieţii, izvorul ei fiind în religie, dar şi în experienţa milenară care se bazează pe resemnarea senină, pe ideea zădărniciei reacţiunilor personale în faţa rotaţiei lumii , taina morţii ca şi a vieţii neputînd fi pătrunse — spune bătrînul înţelept —, împotrivirea e zadarnică. Psihologia ţărănească a fost surprinsă de Coşbuc în procesul ei cel mai bogat: iubirea. Complicaţiile iubirii, crizele erotice în stadiul incipientei, sau în cel al trăirii concrete, toate acestea au căpătat la poet aspecte de mare poezie. Cîntecul fusului, Balada, Vîntoasete, Duşmancele sînt creaţiuni din cele mai specifice. Procesul de creaţie e cel liric, cu toate că poziţia poetului pare cea a obiectivităţii epice. Ca şi aspectele naturii, mişcările grupurilor umane, în îndeletnicirile sau pasiunile lor, constituie pentru Coşbuc tot atîtea puncte de plecare lirice. Spre deosebire de Eminescu, Coşbuc are simţul sublimului cosmic surprins direct şi netrecut prin filtrele meditaţiei, ale „filozofării“. Natura lui Coşbuc pare prezentă nu ca stare de suflet, ci ca fenomen fremătînd de viaţă, care te izbeşte nemijlocit : Priveam fără de ţintă-n sus — Intr-o sălbatecă splendoare, Vedeam Ceahlăul la apus, Departe-n zări albastru dus, Un uriaş cu fruntea-n soare, De pază ţării noastre pus, Şi ca o taină călătoare, Un nor cu muntele vecin Plutea-ntr-acest imens senin Şi n-avea aripi să mai zboare ! Şi tot văzduhul era plin De cîntece ciripitoare. Strofa nu e pictorică, ci sugestivă, datorită celei mai pure autenticităţi lirice. Beţia soarelui nu e bahică, ci de o seninătate de patriarh biblic . Mi-e inima de lacrimi plină. Că-n ea s-au îngropat mereu Ai mei şi o să mă ingrop şi eu ! O mare e, dar mare lină — Natură, in mormîntul meu. E totul cald, că e lumină ! De aceea şi „optimismul“ lui Coşbuc nu este altceva decit sănătatea şi echilibrul sufletului lui de „clasic“ (Coşbuc nu e un „monument al naturii" — cum spune Călinescu despre Creangă), rezemat pe un robust bun simţ ţărănesc, cu un imens potenţial, însă, de plasticizare psihologică şi de filtrare în expresie. Prin toate aceste atribute, Coşbuc este unul dintre cei mai specifici dintre poeţii noştri, naţional în punctele de plecare şi în expresie, universal în măsura în care a înţeles să cînte resorturile cele mai intime ale ţărănimii, mare artist prin prodigioasa lui capacitate de transpunere a sensibilităţii populare şi de transfigurare a universului rural pînă la contingenţa valorilor inefabile. De unde trăinicia, clasicitatea lui. Omagiul de astăzi e al ţării şi al poporului în deplinătatea sentimentului de preţuire, cea pe care ne-o dă, tuturor, trăirea la veritabila scară naţională a istoriei creaţiei româneşti. George Ivaşcu AM VĂZUT OAMENI A VĂZUT Ganzere, nesfirşite cortegii de oameni, cum nu mi s-a întîmplat să mai văd. Am văzut străzi înţesate de ■oameni, şosele mărginite de oameni, pieţe unduind de chipuri omeneşti, de staturi, de ochi, de braţe de oameni. Am văzut oameni ţîşnind, mijind de pretutindeni şi oameni stind neclintiţi sub spuzeala ploii, sub trimbii soarelui. Am văzut oameni forfotind, zimbind, strigînd şi jucînd. Am văzut oameni dospind cu paşii lor pămîntul pe care îl muncesc şi care le aparţine. Şi am văzut oameni bătînd în palmele lor aerul din care îşi trag suflul, pentru a-l preface în omagiu. Am văzut oameni la răspîntii, oameni sub porţi, oameni pe stînci de munte şi pe zid de baraj. Am văzut oameni presăraţi în păduri de brad şi alţii răspîndiţi în hale de fabrici, şi mi s-a părut, nu ştiu cum, că sînt aceiaşi oameni. Am văzut oameni îngrămădiţi ciorchine pe vîrfuri de case, pe terase, balcoane şi acoperişuri, aşteptînd cu înfrigurare, făcînd semne, ţinînd torţe, aclamînd. Stăteau acolo, in linişte şi fără teamă, la marginea blocului peste al optulea sau al nouălea etaj, ţinînd torţa în mină. Şi nu era unul, nici zece, erau sute de oameni, poate mii. Aveau întrînşii linişte şi siguranţă, şi aşa cum stăteau cu torţa la al zecelea nivel, făcut de ei, păreau că sînt simbolul unor certitudini cîştigate, etaj cu etaj, că torţa lor vesteşte o lumină tot mai înaltă. Şi i-am văzut stind şi pe vîrful cetăţii lui Ştefan, de la Neamţ, cu sentimentul că e tot a lor, că o au in păstrare de In moşii moşilor lor, şi că deci stau dintotdeauna acolo. Aşa am văzut două zile oameni, pretutindeni şi mereu. Am trecut pe covoare de flori, sub ghirlănzi, pe covoare de aplauze. Am auzit multe, nesfîrşite aplauze omeneşti, cite n-o să aud, ca autor, într-o viaţă întreagă, sau chiar în mai multe. Eram acolo cîţiva scriitori şi aplauzele veneau la noi ca un me- Paul Everac (Continuare în pag. 8-a) LA CETATEA NEAMŢULUI... La Cetatea Neamţului, bătrînă, Auzit-aţi codrii cum răsună, Codrii şi cu munţii împreună, Cînd un corn din văi bărbaţi adună ? Nu e corn de vreun stîrpit berbece, Glasul lui prea tare ne petrece Şi-are un atît de dulce timbru Că e corn din primul cap de zimbru. Şi el apără hotarul ţării Ca un împietrit memento mort Spus şi tînguios şi dur ; şi iată-l Cornu-i stă pe chip lui Ştefan Tatăl, Apărare şi onoare, arcă, Ţara-n univers îşi toarnă puntea Crincen cornul zimbrului, de parcă, Zimbrul însuşi suflă-n el cu fruntea. E Cetatea Neamţului abruptă, Şi rămasa nouă ca o luptă, Păsări călătoare n-au crezare Tn crenelurile sclipitoare. Sînt din nou plăieşti pe Cetate. Cornurile lor înfiorate Cînd bătrînul corn ca vîntul bate Toarnă peste văi eternitate. Fiecare dintre ei adie într-o împietrită bucurie Că el însuşi corn putea să fie De n-avea Moldova timpurie Zimbri mulţi cu capu-n cer să ţie. Şi eroii iarăşi se adună, N-ar putea să le tihnească somnul. Vin cu noi, trăiesc cu noi, căci sună Peste România veşnic cornul. Dacă lor nu le vedem obrazul, Numim muntele — Mihai Viteazu, Numim Mircea — apa mişcătoare. Zidul îl numim Ştefan cel Mare. Şi Vlad Ţepeş e numirea multor Brazi meniţi a fi lucraţi cu barda, Şi toate fîntînile sint Tudor, Decebal numeascâ-ni-se iarba. Cornul din Cetate se răsfrînge Peste molul prim de nervi şi singe El numiri dă ritmic sau alene, Unor lucruri, unor fenomene. Şi numeşte patria această Dragoste şi energie a noastră, Şi numeşte comunişti pe fiii Cei mai îndrăzneţi ai României. Iarăşi cornul prim bărbaţi adună La Cetatea Neamţului, bătrînă Şi puternic îşi întinde puntea. Pare ca atunci cînd el răsună Zimbrul insuşi suflă-n corn cu fruntea. Adrian Pounesiu RESPONSABILITATEA SOCIOLOGILOR CONTEMPORANI DUPA o săptămînă de dezbateri şi confruntări au luat sfîrşit lucrările celui de al VI-lea Congres mondial de sociologie. Ca preşedinte al Asociaţiei internaţionale de sociologie a fost ales prof. J. Szczepanski (Polonia). Dincolo de comunicarea rezultatelor cercetărilor întreprinse în diferite ţări, congresul a prilejuit formularea unor opinii asupra „vocaţiei actuale a sociologiei“, ca să reiau titlul unei cunoscute lucrări a lui Georges Gurwitch, a cărui memorie a fost evocată la congres. Cîteva personalităţi prezente la congres au binevoit sa-mi împătăşească, pentru publicul românesc, opiniile lor asupra semnificaţiei celui de al VI-lea Congres mondial de sociologie şi a perspectivelor pe care le deschide el dezvoltării cercetărilor în acest domeniu . Prof. I. SZCZEPANSKI Preşedintele Asociaţiei internaţionale de sociologie : ASOCIAŢIA Internaţională de sociologie se găseşte într-o situaţie nouă, s-ar putea spune într-o situaţie de „criză de creştere“ foarte rapidă. Agităm la o veritabilă „explozie sociologică“ în lume, mai ales în Europa răsăriteană şi în ţările în curs de dezvoltare. Scopul esenţial al Asociaţiei rămîne, desigur, promovarea cunoaşterii sociologice în toată lumea. Astăzi, însă, nu mai este vorba numai despre această „avansare“ a sociologiei, ci de organizarea şi coordonarea activităţilor cerute de noua situaţie. Ca în toate împrejurările asemănătoare, pentru Comitetul Executiv aceasta este o sarcină deosebit de grea şi de delicată pe care nu o poate îndeplini decât cu ajutorul tuturor asociaţiilor sau comitetelor naţionale. Eu cred că acest congres a pus în evidenţă faptul că, astăzi, sociologia a încetat pretutindeni de a fi o preocupare pur academică şi că ea a ajuns într-un stadiu de „profesionalizare“, fiind totodată implicată în toate marile probleme care frămîntă omenirea. Mi se pare că Asociaţia şi membrii ei trebuie să aibă conştiinţa totală a acestei noi faze a sociologiei Evident că, în primul rînd, prin funcţia ei ştiinţifică, prin explicaţiile sale şi prin comprehensiunea pe care o generează, sociologia poate contribui la soluţionarea acestor probleme. Este o datorie a sociologilor să contribuie nu numai la cunoaşterea societăţii prezente ci şi la conturarea imaginii despre lumea viitoare, pe care noi o considerăm a fi o lume mai bună. Noi nu am reuşit la actualul congres să rezolvăm problema de a şti dacă sociologia este ea însăşi unitară ca ştiinţă. Asociaţia are ca funcţie să faciliteze desfăşurarea dialogului între diversele orientări şi şcoli sociologice, ea fiind un forum în care se întîlnesc diverse concepţii ideologice şi curente de idei, a căror confruntare trebuie să contribuie la colaborarea forţelor intelectuale, oricît de diverse ar fi ele, în scopul de a servi ştiinţele sociale, ceea ce va ajuta, sperăm, la rezolvarea marilor probleme ale umanităţii. Prof. O. KUNEBERG (Sorbona) EL de-al VI-lea Congres mondial de sociologie reprezintă o etapă foarte importantă în istoria sociologiei relaţiilor internaţionale. Desigur, nu este prima oară cînd sociologii s-au preocupat de această problemă capitală, în Norvegia, în Ţările de Jos, în Anglia, şi în alte ţări, există institute pentru studiul sociologic al conflictelor, al războiului şi al păcii, sub auspiciile UNESCO mai mulţi sociologi au participat la anchete de acest gen. In prezent, se recunoaşte, în lumea întreagă, importanţa studierii acestei probleme, ca şi responsabilitatea sociologilor care constituie Asociaţia internaţională de sociologie. O altă asociaţie internaţională de ştiinţă umană a recunoscut deja o responsabilitate asemănătoare. Comitetul executiv al Uniunii internaţionale de psihologie ştiinţifică a formulat o declaraţie care ar putea suna astfel : „Comitetul Executiv adresează celor treizeci de societăţi naţionale ale sale, membre ale Uniunii, apelul următor: ele şi psihologii individuali să-şi (Continuare In pag. 8-a)