Contemporanul, ianuarie-iunie 1968 (Anul 22, nr. 1-26)
1968-01-05 / nr. 1
Literatură 1 11 1 1"“ Calendar • 1 IANUARIE 1368 — în casa unui boiernaş boem din Tîrgovişte se naşte Ion Al Brătescu- Voineşti, interpretul muzicii sufletelor din provincie, nuvelist remarcabil prin spiritul de observaţie, prin capacitatea de a sesiza dramele autentice dincolo de aparenţele nesemnificative ale vieţii de toate zilele. A publicat primul volum în 1903 Nuvele şi schiţe după care au urmat : întuneric şi lumină (1912), In slujba păcii (1920), Rătăcire (1923), Firimituri (1939) şi volumul de eseuri Din pragul apusului (1935). Cit despre larga sa apreciere din partea cititorilor, Titu Maiorescu spunea la 1907 : „Icoanele acestei vieţi, îndeosebi provinciale, sînt descrise cu o căldură de stil care cîştigă de la început inimile cititorilor şi le lasă impresia unei binefaceri sufleteşti — cu atîta iubire şi cu o aşa respectuoasă decenţă a căutat autorul să priceapă generaţia care dispare din mijlocul nostru şi să ne-o înfăţişeze în forma nepieritoare a artei“. Bibliografie Călinesciană • ÎNTR-UN supliment la volumul II din Studia bibliologica, o publicaţie a Secţiei de biblioteconomie de pe lingă Facultatea de filologie a Institutului pedagogic din Bucureşti — a apărut recent partea I a unei foarte utile Bibliografii închinate lui G. Călinescu. Volumul, însumînd 163 de pagini, se deschide cu un pertinent Cuvînt despre George Călinescu, semnat de Florin Mihăilescu, şi cu o prezentare a lucrării, datorită alcătuitorilor ei, studenţii din anul III Radu Constantin şi Radu Marianne, în continuare, volumul cuprindă o Listă a periodicelor consultate, apoi prezentarea operelor călinesciene, în volume şi în periodice, pînă la 1941, data de apariţie a Istoriei literaturii române, în afară de prezentarea operelor de poet, prozator, dramaturg, critic şi istoric literar, publicist ale lui Călinescu, lucrarea cuprinde şi o secţiune de Referiri bibliografice culese din presa vremii. „Ritmuri hunedorene" n A APĂRUT Ritmuri hunedorene, primul număr al suplimentului de cultură scos de ziarul Drumul socialismului din Deva. Deocamdată fără un profil ferm, suplimentul anunţă un bogat sumar de literatură originală. Semnează, printre alţii, Traian Filimon, Augustin Jula, Valeriu Condraş, Adriana Dubariu, Adina Popescu, Silvia Faur, Neculai Chirică, Nicolae Baisan, Radu Selejan, Banu Rădulescu, Silvan Maximilian, Octavian Teodora, Irimie Străuţ, Tiberiu Istrate. O menţiune merită articolele Lucian Blaga, al lui Ion Clopoţel şi Tainele Ulpiei Traiana al academicianului Constantin Daicoviciu. Proust inedit • LE FIGARO LITTÉRAIRE publică un text inedit pînă acum din Marcel Proust, intitulat Necunoscutul. Se știe că în 1951 s-a descoperit un roman inedit neterminat al lui Proust, intitulat Jean Santeuil. Recent s-au descoperit 11 fragmente inedite din acest roman care urmează să apară sub titlul Texte regăsite la University of Illinois Press. Fragmentul publicat în Figaro Littéraire, redactat la prima mină, nu fără neglijenţe stilistice, prezintă un interes deosebit, mai întii pentru că pune în circulaţie personaje care nu au nimic comun cu lumea din A la recherche du temps perdu, apoi fiindcă tema sadismului care, în romanul său capital, deţine un rol voalat dar de o importanţă extremă, e abordată aici într-o manieră cu totul neaşteptată. Claude Simon şi timpul romancierului • ÎNTR-UN recent interviu, Claude Simon, laureat al premiului Goncourt pe 1967, declara, printre altele : „Cred că dacă aş putea (...) aş scrie numai la participiul prezent“. Căci, motivează el, dacă se foloseşte alt timp (perfectul simplu sau compus, bunăoară), „istoria povestită e prezentată ca fiind intr-adevăr reală“, pe cînd, dimpotrivă, utilizînd participiul prezent, scriitorul „nu afirmă nimic alta decit o viziune, o imagine (și nu ceva care s-a petrecut intr-o anume zi, într-o pretinsă «realitate»,) care se petrece foarte precis în momentul în care scrie“. Marele premiu pentru traducere • PREMIUL Helperine—Kaminsky a revenit anul acesta lui Georges Bonneau, profesor la facultăţile de litere din Tokio, pentru traducerea în limba franceză a romanului japonez Femeia nisipurilor de Abe Kobo (Ed. Stock), apărut în Japonia în 1962 (filmuil inspirat din acest roman a fost premiat la ultimul Festival de la Cannes) şi lui Claude Poncet, care în ultimii 20 de ani a tradus în limba franceză peste 25 de cărţi italiene, printre care aproape întreaga operă a lui Alberto Moravia (Flammarion). M. Blecher în limba franceză • NUMĂRUL pe decembrie al revistei Preuves publică, în traducerea Marianei Sora, nuvela lui M. Blecher Incidente din irealitatea imediată. Nuvela este prefațată de un articol semnat de Ov. S. Crohmălniceanu, care a apărut, pentru prima oară, în coloanele săptăminalului nostru. PREZENŢA STATORNICĂ A POEZIEI IACA „lauda“ se cuvenea, în 1967, criticii, pentru revelatoarele ei cuceriri, pentru lupta ei cu obişnuinţele tradiţionale, cu didacticismul, cu prejudecăţile teoretice şi comodităţile practice, poezia rămîne şi acum prezenţa statornică pe care o ştim de cîţiva ani. Ea şi-a încheiat „cuceririle“ de principiu şi poate exista, la adăpost de mari furtuni. In fond, mai toate „ochirile retrospective" care s-au consacrat literaturii cu prilejul Anului Nou, nedreptăţesc poezia, căci dacă nu s-a supus niciunei transformări spectaculoase, dacă n-a fost modificată de vocea niciunui nou mare poet, prin ea ne situăm la înălţimea celei mai fecunde epoci a literaturii române, aceea interbelică. Prin poezie, nu încă prin proză, nu încă prin critică. Ne lipsesc — sau poate nu le vedem ! — trei-patru piscuri absolute, un Blaga, un Arghezi, un Barbu, un Philippide, care să ne dea liniştea şi certitudinea valorii. E vorba însă de acel nivel mediu — superior în poezie — care, singur, măsoară puterea unei literaturi. A discuta despre poezie astăzi înseamnă a cita un număr atît de mare de cărţi bune, încît pînă la urmă ar părea absentă orice selecţie. Nu numai nu se poate spune care este „cartea anului“, dar nici măcar asupra „cărţilor“ anului nu putem cădea de acord. Cronicarul literar e în general un om pozitiv, nefantezist: el vrea să vadă lucrurile cu toată claritatea, vrea să aleagă. In poezie, alegerea nu e cu putinţă, nu convinge pe nimeni. Poate nicăieri nu se face atîta risipă de talent ca în poezie. Critici fără talent sînt foarte mulţi; poeţi fără talent n-am citit încă. Fireşte, exagerez, într-o măsură. Sînt totuşi obligat să scriu despre poezie, nu despre poeţi, pentru că poezia face pe poeţi ; cu alte cuvinte, poeţii ţin seama de nivelul poeziei. Această constatare se verifică dintr-odată dacă observăm calitatea neobişnuită a debuturilor (în paranteză fie zis, tocmai a acelora care nu s-au produs în cuprinsul colecţiei Luceafărul, de unde se poate deduce că uniformitatea tipografică atrage şi o altfel de uniformitate...) Niciunul din debutanţii anului trecut n-a fost primit cu uimirea şi vîlva cu care au debutat mai de mult Nichita Stănescu sau Ion Alexandru. Explicaţia e simplă : nivelul poeziei a crescut şi e greu ca un nume nou să aibă rezonanţa de altădată. Această direcţie a criticii este totuşi nemeritată , şi Angela Croitoru (Ochiul cel mare) şi M. Mihalaş (Nume) şi Miron Chiropol (Jocul lui Adam) sunt poeţi despre care se va mai vorbi. Despre ei am scris, eu sau altcineva, în această pagină. Doi poeţi remarcabili despre care voi scrie în curînd sînt şi Teodor Mihadaş (Ţărina serilor) şi Dan Laurenţiu (Poziţia aştrilor). Primul are un timbru fin şi o mare putere de incantaţie verbală. Al doilea scrie o poezie filozofică dar nu în înţelesul curent (care nici nu e potrivit) , este vorba mai degrabă de poezia unei experienţe filozofice, a spiritului care coboară în insondabil şi în necunoscut, cu aripile strînse, căci privirea îi este întoarsă înăuntru. Dar tinerii... consacraţi ? Cel mai ambiţios a fost Ion Gheorghe, al cărui volum, Zoosophia, a pus pe critici în contradicţie ca nici un altul. Deschide această carte un drum sau le închide pe toate, este de o originalitate totală sau de un epigonism total ? Nu poezia lipseşte Zoosophiei, ci cultura poetică. Dimpotrivă, în Parabola focului a lui Vasile Nicolescu, omul de cultură e acela care decide cuvintele şi gesturile poetului. Culegeri bune au publicat Doina Sălăjan şi Aurel Rău, ultimul în progres evident. Nici peste, nici sub aşteptări cărţile lui V. Felea, Gr. Hagiu, Gh. Tomozei (ultimul, inepuizabil). Aproape o surpriză este contribuţia unor poeţi care, dacă nu ne mai pot apărea modificaţi esenţial prin raport cu imaginea sub care îi cunoaştem de multă vreme, s-au dovedit, în 1967, mai prezenţi decît oricînd. In Destine paralele al Ninei Cassian semnificativă este reluarea (în anexă) a volumului cu care poeta a debutat acum aproape douăzeci de ani. La scara l/1. Autoarea are temeritatea de a propune singură o opoziţie şi de a recunoaşte o evoluţie : mărturisesc că volumul de debut pierde din confruntare. Impresia (sau poate numai inerţia gustului) era, înainte, cu mult mai favorabilă Scării. Mihai Beniuc nu se abate, cu toate că e vorba de Alte drumuri, de la un proces vizibil în cărţile anilor trecuţi, de la o apropiere de concertul lucrurilor, de la un spirit mai „pozitiv“ al meditaţiei lirice. Tocmai ieşeam din arenă al Măriei Banuș continuă nota acelor cînturi din poemul Diamantul, în care evocarea autobiografică (dinadins meticuloasă) făcea loc lirismului, reveriei, nu fără o intensă tristețe în stare (tocmai aceea) să transfigureze viziunea. Radu Boureanu, dimpotrivă, revine în Cheile somnului la cîteva motive, la o anume atmosferă care în primele lui cărţi dădeau descripţiei un aer fabulos, amestecau conturele, înnecîndu-le în ceaţă şi care, în definitiv, creau tocmai farmecul inanalizabil al versurilor. Sfîrşitul anului ne-a mai făcut surpriza unui bun volum al lui Ion Caraion, Dimineţile nimănui, al cărui Eseu de anul trecut (apărut după o lungă tăcere) nu m-a convins. Dimineţele nimănui este străbătut de ecourile unor intense întrebări şi suferinţe. Poetul redescoperă valoarea unor atitudini umane ignorate o vreme de către lirica noastră contemporană : indiferent de raporturile lui cu istoria, omul poate cunoaşte, cînd rămîne faţă în faţă cu sine, cu destinul, cu necunoscutul, fantomele spaimei, frigurile morţii. O carte excepţională este Monolog în Babilon a lui Al. Philippide, despre care am scris cu entuziasm şi uimire. Poetul este acelaşi, fără să se repete, păstrîndu-şi toată nobleţea şi gravitatea meditaţiei. Şi de îndată, se cuvine reamintită acea Elegie pentru floarea secerată a lui E. Jebeleanu, deşi nu vreau să reiau ceea ce am scris la apariţia cărţii acum cîteva luni. Poetul Hiroshimei, al dezastrelor războiului, al vieţii şi al morţii sociale, descoperă acum sensul existenţei individuale : abisurile şi înălţările, suferinţele şi moartea omului privit în solitudinea fiinţei lui. Generaţiile mature sunt prezente şi altfel , prin reeditări. I. M. Raşcu, Perpessicius, D. Botez, Camil Baltazar, D. Stelaru sunt numele care ne-au atras atenţia. Dar dacă avem oricînd nevoie de „opere complete“, nu orice autor merită o reeditare. La numele menţionate, abia rezist ispitei de a adăuga altele nemaipomenit de zadarnice. Editurile au ieşit învinse de diligentele unor poeţi (adesea ale urmaşilor lor!) a căror republicare poate fi o operă de caritate, în nici un caz nu este una de istorie literară. Dar anul 1967 este marcat de pierderea unui mare poet: Arghezi. El a murit scriind, mîna oprită a lăsat versul neterminat. Omul se odihneşte, dar cîntecul neodihnitului poet îşi sună mai departe în urechea noastră tristeţile sfîşietoare din pragul ultim ! N-auzi ? E două noaptea. E vîntul din grădină, Şi în fereastra ta e tot lumină. Ce-aştepţi ? Odihna lumii a şi-nceput demult. Şirul de ore moarte să treacă mi-l ascult. S-au deşteptat cocoşii, s-a destrămat şi ceaţa. Iţi cîntă deşteptarea şi bună-dimineaţa. Mai fuge după mine un gînd, cel mai ascuns. La mine încă somnul odihnei n-a pătruns. Ca să te simţi mai ager în ziua care vine, De dormi cîteva ceasuri ai să te simţi mai bine. Pierdute-n adormire n-am ceasuri câştigate, Am vreme să-mi dorm somnul cît o eternitate. Eu nu ştiu ce-i odihna. Mă ştie cucuvaia Care-mi păzeşte noaptea, fereastra şi odaia. Tovarăşa de noapte, de fiecare clipă, Acoperit de blinda şi gingaşa-i aripă. Nicolae Manolescu ECHIPA DE COLINDĂTORI a Facultăţii de limbă şi literatură română din Bucureşti a urat şi anul acesta tradiţionalul „Pluguşor". Iat-o — aici — în casa primitoare a lui Zaharia Stancu, preşedintele Uniunii Scriitorilor fiind înconjurat de Vasile Blendea, șeful echipei, Florentin Popescu, Ion Nedelcu, Paul Agarici, Dumitru Avram și Mihai Moraru. O femeie cîntă O femeie tinarS cîntă în munţi — undeva pe-o cărare departe — fi nu o văd Dar glasul melodios şi puternic face sä vibreze clopotul mare al văilor fi de-odată viaţa devine taină fi înfiorare, magiea timpului dus, miracol al perpetuării ţmilenare... Ataitejdinärä cîntă în «unfi fi les cîntecuî el iți platină codrii nevăzufi al istoriei. Victor Felea Reviste de elevi O INIŢIATIVA editării de către elevii de liceu a unor reviste proprii se îmbogăţeşte pe măsura răspîndirii exemplului viu, stimulator. Astfel Muguri, revista editată de Liceul nr. 24 din Bucureşti, aajuns în al treilea an, la nrul 5. Sumarul e larg, cuprinzător, variat, cu colaborări numeroase, reflectind preocupări, vocaţii, aptitudini. După ce Tudor Stancu (cl. VIII-a D) deschide numărul cu un editorial în deplinătatea cuvîntului consacrat celor 20 de ani de la proclamarea Republicii, după evocarea „Clipelor de neuitat“ ale tinerilor utecişti, urmează descrieri de călătorie (Nadejda Protopopov şi Adriana Mărgineanu din cl. Vil-a C), completate cu mărturii despre o „Tabără a matematicienilor“ (Claudiu Popescu, cl. X-a B) sau despre „Prima oră de laborator“ (Claudia Ceauşescu, cl. Vil-a B), relatarea unui matineu poetic (Dumitrăchescu Natalia, cl. Xl-a C), traduceri din franceză (din Anatole France — Florin Mărgineanu, cl. IX-a C, din Alain Robe- Grillet — Blajovici Liliana, cl. Xl-a C). O încercare de eseiu („Geniu şi sculptură“), în jurul artei lui Brâncuşi e semnată de Rodica Dumitrescu. Exerciţii literare mai notabile semnează Paula Diaconescu (cl. Vll-a E), Mariana Chiriţă (cl. IX-a C), Ana Dan (cl. Xl-a A, versuri în franceză), Ileana Kovács (cl. IX-a A) ş.a. O altă revistă, cu un titlu nu mai puţin simbolic, este Licăriri, editată de elevii Liceului „Al. I. Cuza“ din Focşani. N-rul 1 aduce texte îngrijite, unele vădind talent (Constanţa Coman, cl. Xl-a C, Ionel Mustea, cl. Xl-a C, Mariana Nicolau, cl. Xl-a A), cu preocupări de valorificare a tradiţiilor locale (elevele Simona Bicu şi Iosefina Popa din cl. X-a B semnează cîteva „con.tribuţii" la cunoaşterea trecutului oraşului Focşani), un grup de elevi în cadrul cercului literar au consacrat o lucrare lui Duiliu Zamfirescu ; în sfîrşit, rubrica de Ştiinţă a revistei aduce o „Tratare trigonometrică a unor chestiuni de dinamică“ (Nicolae Mihăilescu şi Doru Ionescu, cl. XI-a E), o rubrică de Sport, alta . Ştiaţi că ? şi Biblioteca vă informează fiind întru totul binevenite. Am dat doar două exemple din multele iniţiative similare, menite a întreţine şi stimula interesul pentru cultură, a descoperi şi dezvolta aptitudini şi talente în aria atît de întinsă a şcolii. O „revistă a revistelor“ de elevi, ca rubrică permanentă, şi-ar avea desigur rostul ei atît la Gazeta învăţămintului, cît şi la Colocvii. DOINA SIMIONESCU 3 NOTE DE LECTOR CORNELLU OMESCU: ,,Adam id evadeaza iN LUPTA cu inerţia sau evadarea TM din inerţie sau drumul spre un echilibru activ, cam asta ar fi semnul de zodie sub care vrea să trăiască noua carte a lui Corneliu Omescu. Intr-o schiţă, nuvelă sau roman în care un personaj sau personajele se /bat întru eliberarea din inerţie, un lucru este prin condiţie realizat : trăirea. Intr-o asemenea scriere se trăieşte prin mişcare, iar mişcarea poate să aibă sens (cînd modifică starea psihofizică a personajului) sau să nu aibă sens (cînd inerţia e înlocuită de inerţie). Ambele situaţii sunt dramatice pentru că în primul caz este propusă o stare nouă care trebuie afirmată prin existenţă, iar în al doilea se revine prin eşec la un tipar existenţial odată refuzat. Adam evadează... este o culegere selectată de astfel de universuri sprijinite mai ales pe momente insolite caracterizate la personaj printr-o enormă sensibilizare psihică. Toate personajele din cele şase instantanee biografice care, alături de romanul Invidia, acoperă spaţiul cărţii lui C. Omescu, au în chiar structura lor sufletească justificarea propriilor inerţii dar şi dorinţa de modificare. Conflictul este inevitabil fără a presupune sau a propune numaidecit soluţii. Pentru că soluţiile ţin de relaţia, şi ea obligatorie, dintre eul magnific, autoritar prin singularitate şi reflectarea lui în afară. De obicei fisiunea conflictului porneşte de la un pretext, întîmplător ca oricare altul, şi continuă apoi cu intensitate de clipă în memoria revoltată a personajului pentru a sfîrşi fie cu rezolvarea, fie cu suspendarea temporară a motivelor care au provocat-o. Un tînăr topograf (Roşcovana) are sentimentul inerţiei fiindcă, obligat din afară, nu-şi poate concretiza aptitudinile. Şovăie în a sări peste obstacole o bună bucată de vreme, îşi suportă deci inerţia, pentru ca şocul unor constatări pe care le face aparent cu indiferenţă asupra unui alt personaj aflat într-o situaţie asemănătoare prin dramatism (cîntăreaţa îmbătrînită şi complexată) să-i dea plusul de forţă psihică necesar anulării ei. Altă dată (iubire falsă), o noapte lunară oferă unui bărbat surghiuit într-o căsnicie de o fericire austeră şi uniformă, posibilitatea de a evada, imaginativ, într-o amintire nu regretată ci respinsă. Tendinţa de a pleca în spaţiul ei, acolo, este barată de fiecare dată de argumente căutate cu febrilitate, probînd inutilitatea actului. Este şi aici un efort de a depăşi inerţia, numai că prozatorul are abilitatea de a nu comenta pro sau contra nici una dintre situaţii, îneît nu ştii care din ele este refuzată, atît sînt de egal posibile amîndouă. In sfîrşit, intr-o altă povestire, care dă şi titlul volumului, evadarea se produce, însă fals, doar o mimare, involuntară desigur, personajul rămînînd parcă mai mult în indiferenţă. Poziţia e dramatică dar impresia la lectură este de şarjă, din pricina unei aglomerări de expresii comune şi argotice cu iz de umor. Povestirile la care ne-am oprit pînă aici, suportă, prin ceea ce comunică, un grad important de generalizare, deci sunt într-un fel aşteptate, obişnuite. Altceva găsim în schiţa Suflet tăiat. Intîi pentru că inerţia personajului este neobişnuită : urmarea unui acut dezechilibru interior, mereu evolutiv, a cărui manifestare în exterior o constituie o stare permanentă de aşteptare (inutilă) şi obsesia albului. Al doilea pentru că acest suflet tăiat îşi trăieşte cu luciditate crispată drama, inerţia lui ineluctabilă, încercînd totuşi cu un ultim efort, ca un cîntec de lebădă, să-şi modifice propoziţia existenţială. Eşecul, nespus, e bănuit şi fatal. Fiecare dintre povestirile despre care am vorbit cheamă, prin felul în care sunt relaţionate straturile lor interne, la repetarea lecturii. In ciuda maximei lor concentrări ori poate tocmai de aceea. Romanul Invidia nu atinge nivelul problematic şi valoric al schiţelor, cu toate că, paradoxal, are mai multă viaţă decit ele. Personajul prim suferă însă o metamorfoză ciudată, trecînd din starea de febrilitate specifică goanei şi acţiunii într-o apatie reclamată din cea mai pură inerţie. Nu situaţia ca atare mi se pare nepotrivită, ci argumentul literar care o provoacă. Drumul de la acţiune la inerţie este mai dramatic decît inversul său, iar răsturnarea psihică prin care se realizează este mai puţin violentă, deci cumva mai greu sesizabilă. In romanul lui Corneliu Omescu accentul căzînd pe un motiv exterior modificarea eroului pare gratuită. ALEXANDRA TÂRZIU: „Nu se poate preciza" ŞI INUTILĂ căutarea propoziţiei * de pe coperta acestei cărţi la sumarul ei. Nu există nici o schiţă în volumul Alexandrei Târziu cu un asemenea titlu. Nu se poate preciza este ceea ce rămîne dacă cititorul ar putea uita totul după lectură esenţa individuală a fiecărei proze şi, în acelaşi timp, semnificaţia lor comună. Analiza stărilor psihice imprecise, necontrolabile şi deci cil atît mai covîrşitoare în sensul naturalului este o constantă tematică predilectă în literatura tinerei prozatoare. Nebuloasa psihică e conţinută în fiecare vîrstă, diferenţa specifică fiind dată de modalitatea eruperii şi, la nivelul aceleiaşi vîrste, de situaţia, adică starea de existenţă în care se află personajul. Duda (Iluziile din cais şi Oblonul), Niculae (Fără maladii albastre), „băiatul frumos“ (închide totuşi fereastra), Trifoi şi Cicerone (Plăcerea de a fluiera) sunt preadolescenţi sau adolescenţi dominaţi de nelinişti calme, privite cu detaşare ca ceva străin şi uimitor. Şi cum motivul neliniştii este imprecis, adică necunoscut, reacţia primă a eroilor în dialogul cu celelalte personaje va fi o întrebare repetată în multiple variante plimbîndu-se concentric din ce în ce mai aproape de limpezirea care, însă, nu se va produce pentru că nu este încă timpul, iar în cazul „băiatului frumos“ acest timp nici nu va veni. In fond, fiecare dintre personajele numite încearcă să transmită ceea ce de obicei prin forţa lucrurilor se ţine ascuns: subconştientul. Procesul e extrem de interesant pentru că e complet spontan, fără urme de premeditare. Spontană este şi reacţia maturilor în faţa unor posibile modificări psihice, numai că aici (Nunta sau celelalte confuzii, 34, Fata cu ciorapii coloraţi) intervine un soi de automatism al gîndirii, şi el inexplicabil, desigur la nivelul eroilor, care îi face obositor de uniformi, indiferent de variaţia stărilor prin care trec. Ei încetează să mai dea importanţă amănuntelor, tocmai acelea care diferenţiază momentele şi stările de existenţă. In schimb, bătrînul din Autoportret, prins şi el într-un „nu ştiu ce“ psihic, repetă, într-un alt moment evident, pasiunea copiilor pentru amănunt. Dorinţa lui de a poza unei pictoriţe cu sonda de oxigen în nas, pe patul de spital fiind, este şi bizară dar şi perfect justificabilă din perspectiva unui sfîrşit simţit însă şi înţeles. Dacă există totuşi un inefabil al prozei, apoi cartea despre care vorbim îl are, după cum ea însăşi este o încercare de a transmite artistic ceva din inefabilul existenţei psihice. Intr-adevăr, sunt atîtea lucruri pe care nu le putem preciza şi „nu le-am înţelege chiar dacă am vorbi la telefon cu cel mai deştept om din lume“. Alexandra Târziu a ştiut să motiveze frumos această constatare banală. Laurenţiu Unci