Contemporanul, iulie-decembrie 1970 (Anul 24, nr. 27-52)

1970-07-03 / nr. 27

Şedinţa lărgită a prezidiului Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice • IN ZIUA de 1 iulie a avut loc şedinţa lărgită a prezidiului A­­cademiei de Ştiinţe So­ciale şi Politice a Re­publicii Socialiste Ro­mânia, la care au parti­cipat reprezentanţi ai unor organe centrale, directori de institute, oameni de ştiinţă şi ca­dre didactice. In cadrul şedinţei, prof. univ. Mi­ron Constantinescu, preşedintele Academiei, a prezentat darea de seamă asupra activită­ţii Academiei în peri­oada februarie — iu­nie, proiectul principa­lelor direcţii de cerce­tare ştiinţifică pentru perioada 1971—1975 şi al principalelor teme de cercetare pe anul 1971. Prof. dr. Roman Moldo­van, vicepreşedinte al A­­cademiei, şi prof. dr. Constantin Ionescu, se­cretar general al Aca­demiei, au prezentat in­formări despre partici­parea Academiei de Ştiinţe Sociale şi Poli­tice la activitatea de reconstrucţie economică şi socială, în urma ca­lamităţilor naturale din acest an, despre îmbu­nătăţirea activităţii de informare şi documen­tare în domeniul ştiin­ţelor sociale şi politice. Participanţii la dez­bateri au făcut nume­roase propuneri privind orientarea cercetării, legarea activităţii ştiin­ţifice de cerinţele ma­jore ale actualei etape de dezvoltare a econo­miei şi culturii naţio­nale, precum şi suges­tii referitoare la extin­derea activităţii de cer­cetare ştiinţifică pe bază de contract. De a­­semenea, au fost făcu­te propuneri menite să asigure îmbunătăţirea organizării muncii de cercetare, ridicarea ni­velului calitativ al re­zultatelor cercetării, o mai bună valorificare a acestora în producţie şi în alte domenii ale vie­ţii socii. «Obiectul şi conceptele de bază ale ştiinţei conducerii societăţii socialiste“ • ACADEMIA de în­­văţămînt social-politic „Ştefan Gheorghiu" de pe lîngă C.C. al P.C.R., a organizat în ziua de 2 iulie o dezbatere asu­pra temei : „Obiectul şi conceptele de bază ale ştiinţei conducerii so­cietăţii socialiste“, îns- Sesiune • CONDUCEREA A­­cademiei Republicii So­cialiste România a orga­nizat, în zilele de 1­­4 iulie 1970, o sesiune cu următoarea temati­că : „Probleme de per­spectivă ale cercetării ştiinţifice, matematică, fizică, chimie, medicină, biologie, ştiinţe sociale şi agricultură (iriga­ţiile)“. Participanţii la a­­ceastă sesiune f­ac s­crisă în planul de cer­cetare al Academiei de Ştiinţe Sociale şi Po­litice a Republicii So­cialiste România. Au participat cadre de partid şi de stat din do­meniul cercetării ştiin­ţifice şi din învăţămîn­­tul superior la Academie demicieni din Bucu­reşti, Iaşi, Cluj şi Timi­şoara — au dezbătut re­zultatele obţinute în cercetarea unor va­riate probleme ale spe­cialităţii. Prezidiul Academiei propune ca aceste rezul­tate să fie aplicate în economia naţională, în cadrul cincinalului și planului economia­­ de perspectivă. Elaborarea Marii enciclopedii române • SIMBATA, 27 iunie, în aula Academiei R. S. România, sub preşeden­­ţia tov. acad. Miron Ni­­colescu a avut loc pri­ma şedinţă a comisiei de coordonare a Marii enciclopedii române. Din proiectul prezen­tat discuţiei de Editura enciclopedică română au reieşit concepţia, organizarea şi propor­ţiile acestei lucrări fără precedent în cultura românească : 12 volume a cite 1­00 de pagini, circa 70 000 de articole titlu, circa 15% ilus­traţii , lucrarea va pre­zenta principalele in­formaţii privind civili­zaţia şi cultura univer­sală inclusiv cea româ­nească (circa 30 o­0 ; ea va fi elaborată pe baza celor mai noi date ale ştiinţei de un foarte mare număr de specia­lişti de prestigiu din toate domeniile ; lucra­rea va constitui totoda­tă un important instru­ment de răspîndire a concepţiei materialist­­dialectice asupra lumii şi societăţii în rîndu­­rile maselor, va împlini un gol de mult resimţit în cultura noastră. După discuţii, Comi­sia de coordonare a a­­probat, cu unele modi­ficări, propuneri făcute de Editura enciclope­dică română, care a şi început lucrul la prima fază, elaborarea propu­nerilor de glosar. Mem­brii comisiei de coordo­nare vor urmări şi coordona, în şedinţe succesive de lucru, în­deplinirea programului propus şi a cărui rea­lizare va duce la apari­ţia primului volum al lucrării în anul 1975. 8 Noi documente inedite Eftimie Murgu • IN cercetările de arhivă întreprinse în Austria, Cornelia Bodea de la Institutul de isto­rie „N. Iorga“ a desco­perit o serie de mărturii documentare menite să aducă lumină într-o pe­rioadă, lacunar oglindi­tă în documente, din viaţa şi activitatea lui Eftimie Murgu, cărtu­rarul recent comemorat de UNESCO la împlini­rea a 100 de ani de la moarte. Parte din aceste documente au fost adu­se deja în copii la Ar­hivele Statului Bucu­reşti. Un prim lot — găsit la Allgemeines Verwal­tungsarchiv (Arhiva Ad­ministraţiei generale, din Viena) — îl consti­tuie o parte din mult căutatul dosar Murgu. El grupează piese justi­ficative procurate in ve­derea procesului care i s-a deschis sub stare de arest la Buda , proces pe care îl va Întrerupe numai atît de triumfă­­toarea sa eliberare revo­luţionară din aprilie 1848. Intre piesele de valoare deosebită figu­rează copia unui memo­riu alcătuit de Murgu în august 1844, care pe lîngă un pronunțat caracter autobiografic pentru toată perioada 1834—1844, reprezintă o aspră diatribă împotri­va politicii habsburgice în Răsăritul Europei. Reiese, din alte piese din dosar, că Murgu a întocmit acel memoriu la Pressburg (azi Bra­tislava) în înţelegere cu corifeii opoziţiei libe­rale maghiare, în spe­cial cu Mauriciu Pere­zel, cu intenţia de a fi prezentat in Dieta Ma­ghiară. Alte documente, de o valoare egală, îl arată pe Murgu ca făcînd propa­gandă şi agitaţie în ve­derea emancipării so­ciale şi politic-naţionale printre românii bănă­ţeni. In strînsă legătură cu ideile şi activitatea revoluţionară care i-a atras arestarea din 1845, Cornelia Bodea mai ci­tează un al doilea grup de documente găsite de d-sa în Arhivele de război (Kriegsarchiv, Wien, Feld Akten 1848—1849). Sînt două voluminoase memorii, nedatate, în care citim aceste cuvinte : „Re­nunţînd la interesele mele private, intenţio­nez să mă dedic apără­rii drepturilor conaţio­nalilor mei...*. In sfîrşit, o a treia grupă de acte se referă la activitatea lui Murgu din luna august 1849 , la întîlnirea sa cu genera­lul Bem la Făget, la ur­mărirea lui şi a genera­lului revoluţionar, la a­­restarea lui Murgu (a treia). Materialele, pregătite de Cornelia Bodea pen­tru tipar, vor apărea în volumul de documente editat de d-sa sub egi­da Institutului de Istorie „N. Iorga" şi a Direcţiei Generale a Arhivelor. . D.Z. O NOUA CARTE DE ISTORIA ROMÂNIEI A­­PARIŢIA în anul 1969 a Istoriei Româ­niei — Compendiu ’) marchează un eve­niment însemnat în evoluţia istoriogra­fiei româneşti din ultimii 25 de ani. Prin profilul şi destinaţia sa, Compendiul îm­bogăţeşte literatura istorică românească cu o lucrare nouă. Expunerea sistematică a materialului în cele 10 diviziuni mari prin alterna­rea organică a aspectelor economice, so­ciale, demografice, administrative, poli­tice, diplomatice, militare şi cultural-şti­­inţifice de pe cuprinsul provinciilor ro­mâneşti : Ţara Românească, Moldova, Transilvania, Dobrogea, urmează în esenţă periodizarea marxistă a succe­siunii formaţiunilor social-economice, cu notele specifice istoriei româneşti şi, fi­reşte, cu corectările şi amendamentele aduse de autorii înşişi, atît sub raportul interpretării cit şi sub cel al metodolo­giei. Partea antică a istoriei României este cuprinsă în două capitole : Epoca stră­veche sau comuna primitivă (p. 13—38) şi Epoca veche sau sclavagistă (p. 39—86). Sprijiniţi pe o informaţie amplă şi va­riată autorii pornesc în primul capitol de la cele dinţii „unelte“ ale omului pa­leolitic şi urmăresc evoluţia treptată a omului şi societăţii omeneşti prin toate fazele sale de dezvoltare, pînă la în­ceputul sec. I î.e.n., cînd în Dacia se for­mează societatea împărţită în clase an­tagoniste, statul sclavagist dacic, sub cei doi regi puternici, Buerebista și Decebal, războiaiele crîncene din anii 101—102 și 105—106, care s-au soldat cu cucerirea Daciei de către romani și organizarea ei în provincie romană. Tratînd problema abandonării Daciei de către împăratul Aurelian (270—275) lucrarea acordă un capitol consistent vieţii din Dobrogea care continuă să rămînă ca provincie ro­mană pînă la începutul sec. VII. Condensat şi plin de miez este capi­tolul „Epoca de trecere la feudalism“ (p. 87—106) care cuprinde răstimpul din­tre anul 271 (retragerea romană) şi sec. X. Prima parte a epocii (271 — sec. VII) este caracterizată prin existenţa obştilor săteşti autohtone, formă veche de organizare, iar în cea de-a doua (sec. VII—X) prin desăvîrşirea procesu­lui de formare a poporului român şi a limbii sale, proces început odată cu ocu­parea Daciei de către romani. La întrebările : cînd, unde şi cum s-a desfăşurat procesul de formare a po­porului român şi a limbii române, au­torii dau următorul răspuns : „Poporul român s-a format intr-un proces de lungă durată, ca un popor romanic din romanitatea estică, datorită colonizării şi romanizării Daciei traiane. Naşterea poporului pe teritoriul patriei sale a de­pins de continuitatea populaţiei latino­­fone şi după abandonarea oficială a Da­ciei, pe întreg cuprinsul dintre munţii Haemus şi nordul Carpaţilor dacici. E mai presus de orice îndoială că la menţinerea romanităţii din Dacia au contribuit operativ elementele romani­zate din Moesia Inferior (inclusiv Do­brogea) adică din sudul Dunării, pe care Dunărea nu le-a despărţit nicio­dată de teritoriile de la nordul cursului său“. (p. 103) Acest punct de vedere lăr­geşte simţitor orizontul înţelegerii pro­cesului de formare a poporului român privit în dialectica dezvoltării sale prin sublinierea că după apunerea puterii romano-bizantine pe malul drept al Du­nării (la începutul sec. VII) „centrul de greutate al romanităţii dacomoesice de­vine Dacia“. Aici populaţia daco-ro­­mană a vieţuit cîteva secole cu popu­laţia slavă pe care a asimilat-o treptat pînă spre sfîrşitul mileniului cînd se poate vorbi de „desăvîrşirea formării ") Miron Constantinescu, Constantin Daicoviciu, Hadrian Daicoviciu, Traian Lungu, Ion Oprea, Ştefan Pascu, Aron Petric, Alexandru Porţeanu, Gheorghe Smarandache : Istoria României — Com­pendiu, Editura Didactică şi Pedago­gică, Bucureşti, 1969, 728 p. + 225 plan­şe -1- 8 planşe color 4- 15 hărţi. poporului român şi a limbii româneşti, întimplată în spaţiul carpato-danubian de la nordul Dunării de Jos avînd ca teritoriu nucleu de formare şi conser­vare ţinuturile de deal şi de munte ale fostei Dacii romane“. (p. 104) In epoca cuprinsă între sec. IV şi sec. X, cind din cauza ştirilor relativ puţine încă, unii istorici au înclinat să creadă în trecut că, după părăsirea Daciei de către administraţia imperială, viaţa ar fi încetat să continuie, istoria consem­nează o organizare social-politică cu to­tul aparte. Acum se înfiripă şi se dez­voltă formaţiuni politice populare, men­ţionate într-o serie de izvoare ca Di­ploma Ioaniţilor (1247), Gesta Hungaro­­rum (sec. XIII) sub denumirea de „ţări“ : Ţara Făgăraşului, Ţara Birsei, Ţara Oltului, Ţara Haţegului, Ţara Oa­şului, Ţara Năsăudului, Ţara Maramu­reşului, Ţara Zărandului, Ţara Severi­­nului, Ţara Românilor (Vlaşca), Codrul românilor (Vlăsia), Ţara condusă de Jupan Dimitrie în Dobrogea s.a. Pe baza acestor formaţiuni s-au năs­cut voievodatele menţionate in izvoarele sec. XIII : cel al lui Gelu (Podişul Tran­silvaniei), Glad (Banat), Menumorut (Crişana), Ion şi Fărcaş din sudul Car­­paţilor, din care au apărut şi s-au dez­voltat in epoca feudală provinciile isto­rice : Țara Românească, Transilvania, Moldova și Dobrogea. Epoca medie (feudală) este tratata in trei mari diviziuni: feudalismul timpu­riu, feudalismul dezvoltat și destrăma­rea feudalismului (p. 107—247) cuprin­­zînd cronologic perioada dintre sec. X—XVIII. Procesul de formare a noi­lor relaţii feudale şi de constituire a primelor formaţiuni politice în Transil­vania, Ţara Românească, Moldova şi Dobrogea este prezentat in cadrul dez­voltării general europene dar cu subli­nierea luptei pentru autonomie a forma­ţiunilor politice în contact cu popoarele migratoare : pecenegii, cumanii, ma­ghiarii ş.a. O atenţie deosebită se acordă procesului de constituire a statelor feu­dale româneşti de sine stătătoare din jurul Carpaţilor, ceea ce dovedeşte po­tenţialul uman, economic şi militar po­litic la care ajunsese poporul român în sec. XIII—XIV care se opune cu vi­goare începînd din această epocă înain­tării imperiului otoman in spre centrul Europei. Dezvăluindu-se structura so­cietăţii feudale româneşti şi progresele economice şi culturale din veacurile ur­mătoare, cartea pune în evidenţă puter­­nicile frămîntări sociale de pe cuprin­sul României de azi prin răscoalele ţă­răneşti din 1437, 1514, 1655 şi, totodată Junta ant­iotomană de sub Mircea cel Bătrîn (1386—1418), Alexandru cel Bun (1400—1431), Iancu de Hunedoara (1441— 1446), Vlad Ţepeş (1456—1462), Ştefan cel Mare (1457—1504), Petru Rareş (1527— 1538), Ion Vodă (1572—1574) ş.a. Un ca­pitol aparte este consacrat epocii lui Mihai Viteazul, domnul Ţării Româneşti (1593—1601) care, în scurta sa domnie, a reuşit să înfăptuiască la 1599—1600 unitatea politică a tuturor teritoriilor locuite de români. Unirea Înfăptuită in timpul lui Mihai a constituit momentul cel mai însemnat din epoca feudală de la care au pornit tendinţele de unitate ale românilor din întreg spaţiul carpato­­danubian timp de peste trei veacuri. A­­ceastă tendinţă va fi continuată in sec. XVII, în timpul domniilor lui Matei Ba­sarab şi Vasile Lupu în Ţara Româ­nească şi Moldova şi al lui Gheorghe Rákóczi I în Transilvania, prin încercă­rile de constituire a unei coaliţii antio­­tomane a ţărilor române, apoi in timpul lui Şerban Cantacuzino şi Constantin Brincoveanu în Ţara Românească şi Di­mitrie Cantemir în Moldova la sfîrşitul sec. XVII şi începutul secolului XVIII. O nouă şi largă viziune se deschide interpretării istoriei României prin înca­drarea începutului epocii moderne in aria fenomenului general european din sec. XVII—XVIII (p. 257—294). Punctul de plecare il constituie dezvoltarea for­ţelor productive, a manufacturilor, a mineritului, mijloacelor de comunicaţie, a apariţiei treptate a muncii salariate ,! a desfiinţării „româniei* in timpul domniei lui Constantin Mavrocordat (a doua jumătate a sec. XVIII). Aceste transformări au loc în împrejurările ma­rilor răscoale sociale antifeudale, cu ca­racter revoluţionar, cea a lui Horia, Cloşca şi Crişan (1784—1785) în Transil­vania, urmată de revoluţia lui Tudor Vladimirescu în Ţara Românească (1821) care au pregătit calea revoluţiei burghe­­zo-democratice de la 1848/49 din Transil­vania, Ţara Românească şi Moldova. Chiar dacă în această epocă moderniza­rea instituţiilor se face cu o anumită în­­tirziere, începutul epocii moderne în sec. XVIII este determinat de marele avînt al dezvoltării economice sociale şi spi­rituale. Acum se dezvoltă învăţămîntul, apar operele „Şcolii ardelene“, se naşte o mentalitate specifică , aceea care pune temelia vieţii moderne. Este epoca deş­teptării naţionale-politice şi sociale, a procesului de închegare organică, în întreg spaţiul carpato-danubian, a na­ţiunii române, al cărui prim program politic elaborat în faimosul „Supplex Libellus Valachorum“ (1791) va con­tribui la dezvoltarea ideologiei politice a noii clase in plină formare : bur­ghezia. In capitolul Orînduirea capitalistă (p. 206—444) lucrarea înfăţişează sistematic principalele etape din epoca afirmării energiilor şi formelor moderne de viaţă socială şi politică, revoluţia de la 1848— 49, unirea Moldovei cu Ţara Româneas­că (1859) şi începuturile procesului de formare a statului naţional român, re­formele sociale, politice, administrative şi culturale din epoca domniei lui A­­lexandru Ioan Cuza (1859—1866), dezvol­tarea României pe calea capitalismului. Paralel cu tendinţele României vechi de a-şi cîştiga independenţa şi înfăptuirea ei prin războiul ruso-româno-turc din 1877/78, cartea înfăţişează lupta de e­­mancipare a românilor transilvăneni În­cadraţi din 1867 în statul multinaţional austor-ungar — luptă care a culminat cu memorandul din 1892. In ultimul de­ceniu al sec. XIX şi primele decenii ale secolului următor apare mai accentuată lupta poporului care se desfăşoară in toate provinciile româneşti pe două-trei planuri, în strînsă şi permanentă cola­borare : pe plan social prin intensifica­rea mişcărilor ţărăneşti împotriva rămă­şiţelor feudale (răscoale ţărăneşti, 1905, 1907) şi prin organizarea şi lupta prole­tariatului împotriva exploatării capita­liste iar pe plan politic prin mişcarea întregului popor pentru desăvîrşirea u­­nităţii politice a naţiunii române. Subliniind caracterul logic al înfăp­tuirii actului unirii de la 1 Decembrie 1918, cartea demonstrează prin argu­mente multiple şi temeinice necesitatea obiectivă a acestui eveniment epocal al istoriei României exprimat prin voinţa întregului popor român de a se contopi într-un singur stat, pe baza principiilor leniniste de autodeterminare naţională (p. 419—425). Epocii contemporane îi sunt consa­crate două capitole ample : Perioada dintre cele două războaie mondiale (p. 451—544) şi Revoluţia populară (p. 544— 615). Primul înfăţişează situaţia econo­mică, socială şi politică de după unirea din 1913, din perioada stabilizării vre­melnice şi parţiale a capitalismului (1922—1928), din perioada crizei econo­mice (1929—1931), din perioada dictaturii regale (febr. 1938—septembrie 1940) şi din timpul dictaturii militaro-fasciste şi a războiului antisovietic (1940—1944). Pa­ragrafe speciale scot în relief lupta cla­sei muncitoare din România împotriva capitalismului şi exploatării, luptă din focul căreia, la 11 mai 1921, s-a născut Partidul Comunist Român. Atît in pe­rioada activităţii sale legale (mai 1921— aprilie 1924) cit şi după intrarea sa în ilegalitate, pînă la 23 august 1944. Parti­dul Comunist Român a constituit singura forţă politică care a îndrumat clasa mun­citoare din România pe calea luptei in­transigente împotriva capitalismului in­tern şi internaţional, împotriva fascis­mului şi a războiului hitlerist. P.C.R. a stat în fruntea grevelor muncitoreşti din primii ani de după primul război, a or­ganizat eroicele lupte ale ceferiştilor şi petroliştilor din ianuarie — februarie 1933, s-a ridicat împotriva dictatului fas­cist de la Viena, din august 1940, a des­făşurat o acţiune largă de organizare şi mobilizare a maselor împotriva dictatu­rii militaro-fasciste şi a războiului an­ti-sovietic. Lucrarea se încheie cu capitolul „Re­voluţia populară“ în care o greutate specifică au paragrafele Insurecţia na­ţională antifascistă „moment crucial în istoria contemporană a României şi Par­ticiparea României la războiul antihit­lerist“. (p. 547—557) Evenimentele care au urmat după eliberare sunt expuse în succesiunea lor prin analiza detaliată a Împrejurărilor in care s-a desfăşurat revoluţia populară din România prin lupta P.C.R. pentru transformarea radicală a vieţii sociale, economice şi politice a ţării. Momentele de însemnătate istorică ale acestei e­­tape sunt : instaurarea guvernului de­mocratic la 6 Martie 1945, legiferarea re­formei agrare din 23 martie 1945, vic­toria forţelor democratice asupra reac­­ţiunii în alegerile parlamentare din 10 noiembrie 1946, abolirea monarhiei şi proclamarea Republicii Populare Ro­mâne la 30 decembrie 1947. Transfor­mările revoluţionare care au urmat după acest eveniment epocal, în toate dome­niile de activitate, economic, social, po­litic, diplomatic, cultural au pus temelia creării în august 1965 a Republicii So­cialiste România, stat in care socialis­mul s-a dovedit biruitor. O nouă etapă a deschis dezvoltării României Congre­sul al X-lea al P.C.R. din august 1963 care a elaborat programul dezvoltării multilaterale a României socialiste in perioada 1971—1975 precum şi liniile di­rective ale dezvoltării ţării pînă în 1980. Citind cuvintele secretarului general al P.C.R., Nicolae Ceauşescu : „se poate spune fără greş că actualul Congres al partidului marchează o etapă nouă, ca­litativ superioară a dezvoltării partidului nostru, a activităţii de construcţie socia­listă în România“ (p. 597), lucrarea în­cheie expunerea lăsînd să se întrevadă perspectivele mereu lărgite ale dezvol­tării României pe calea socialismului şi păcii în lumea întreagă. Descriind curba desfăşurării jaloanelor mari ale istoriei României în timp şi spaţiu cu perioadele sale de avînt sau de reflux, cu părţile sale luminoase sau umbrite, cartea pune la îndemina citi­torului român şi străin un material istoric vast, închegat şi ordonat meto­dic. Ea nu este numai o sinteză a istoriei României, ci este totodată un instru­ment de lucru prin discuţiile pe care le face pe marginea unor probleme controversate, prin materialul biblio­grafic care împinge eforturile omului de cultură la urmărirea mai adîncă a unor aspecte ale istoriei româneşti. Referirile care se fac mereu la evenimente şi re­laţii cu popoare şi state vecine, mai ales cu cele din sud-estul european, lărgesc considerabil orizontul de cuprindere a cărţii ancorînd astfel istoria românească în cadrul istoriei universale. Această la­tură este întregită de tabelele cronolo­gice (p. 620—662) care pun faţă în faţă cele mai însemnate evenimente ale isto­riei româneşti cu istoria universală. In cele 15 hărţi de la sfîrşitul volumului ci­titorul găseşte un instrument util pentru a lega informaţia textului de reprezen­tare cartografică a spaţiului de locuire a poporului român, in diverse epoci. Prevăzută cu un indice general (p. 663—716) şi cu o ilustraţie bogată, cartea se prezintă şi din acest punct de ve­dere la nivelul celor mai moderne pu­blicaţii de profil. Elaborată sub girul ştiinţific al unor istorici de prestigiu, cartea s-a bucurat de o bună primire în ţară şi peste hotare. Apariţia ei în ediţia franceză, în colec­ţia „Histoire des Nations Européennes“ vorbeşte de la sine despre valoarea pe care o reprezintă în literatura de spe­cialitate. Dr. V. Curticăpeanu - ■ * ....­­....ZTTHTsî „Studii de istoria limbii române literare - secolul al XIX-lea“ . DE mult au apărut în librării două masive volume colective, cu­­prinzînd 30 de Studii de istoria limbii române literare din secolul al XIX- lea (Editura pentru literatură, 1969, 358 + 546 p.) și avînd ca redactori responsabili pe acad. Al. Rosetti şi prof. B. Cazacu, membru coresp. al A­­cademiei. Aparţinînd unor cunoscuţi cercetători din generaţia vîrstnică şi din cea tînără, printre care, pe lîngă cei doi coordonatori, se numără regre­tatul acad. Tudor Vianu, acad. Iorgu­ Iordan, prof. G. Ivănescu, prof. D. Macrea, membri corespondenţi ai A­­cademiei, Valeria Guţu-Romalo, N. A. Ursu, Gh. Bulgăr, I. Gheţie, M. Seche, Paula Diaconescu şi alţii, studiile sînt concepute — după cum sîntem aver­tizaţi în Prefaţă — drept cercetări preliminare în vederea unei lucrări de sinteză, care va continua Istoria limbii române literare, vol. I. De la origini pînă la începutul secolului al XIX-lea, realizat de acad. Al. Rosetti, prof. B. Cazacu şi conf. Liviu Onu, cu colaborarea unor cercetători mai ti­neri (Editura Ştiinţifică, 1961). Putem spune, spre cinstea colecti­vului de autori, că cele două volume reprezintă de pe acum o contribuţie însemnată la istoria limbii române literare în secolul al XIX-lea, epocă în care, graţie eforturilor mai multor generaţii de scriitori, publicişti, filo­logi şi oameni de ştiinţă, ea a luat, în esenţă, aspectul modern pe care îl are astăzi, ocupînd un loc cu cinste în rîndul altor limbi de cultură dez­voltate din Europa — romanice, ger­manice, slave şi altele. Relativ nouă în ţara noastră, ca şi în alte ţări, istoria limbii literare a a­­tras atenţia cercetătorilor în mod deo­sebit în ultimii ani, prin problema­tica pe care o pune, ca disciplină de graniţă între lingvistica propriu-zisă, istoria literaturii, estetica şi istoria culturii. S-a dovedit, în mod catego­ric, că limba literară, deşi bazată în esenţă pe limba întregului popor, re­prezintă forma îngrijită a acesteia, că normele ei — fonetice, morfolo­gice, lexicale, semantice şi stilistice — evoluează, că prin urmare ea însăşi are o istorie internă, strins legată de condiţiile extralingvistice. Evident, metodele de cercetare a limbii literare, cu stilurile ei diverse, în continuă devenire, sunt diferite, şi in acest sens relativa varietate a mo­dalităţilor de abordare aplicate de au­tori­­ni se pare pe deplin îndreptăţită. Căci cele două volume au fost con­cepute nu numai ca un rezultat al cercetărilor, ci şi ca o culegere de modele posibile de studiu, menite să sugereze cercetătorilor mai tineri, studenţilor chiar, noi subiecte de In­vestigaţie. Iată de ce primul volum se deschide cu o serie de Indicaţii me­todologice : acad. Al. Rosetti şi prof. B. Cazacu prezintă principalele as­pecte ale studierii foneticii limbii li­terare din sec. al XlX-lea , prof. G. Ivănescu oferă o serie de îndrumări în cercetarea morfologiei. Valeria Guţu-Romalo se ocupă de unele pro­bleme ale studierii sintaxei, iar prof. B. Cazacu de cele ale studierii lexicu­lui. In sfîrșit, se reproduce aici stu­diul lui Tudor Vianu, Cercetarea stilului, la ale cărui concluzii vor subscrie, credem, atît lingviştii, cit şi istoricii literari: „Un prim principiu al cercetării stilistice, al oricărei cer­cetări stilistice, este că particularită­ţile de expresie pe care le studiază nu sînt simple fapte de constatare, ci fapte de apreciere, valori“ (p. 85). Și mai departe . ....Orice cercetare sti­listică trebuie făcută în strînsă le­gătură cu istoria literară... Cercetarea stilului în opera scriitorilor români al secolului al XIX-lea (și ai altor secole — n.n.) nu trebuie concepută deci nu­mai ca un capitol al istoriei limbii li­terare, dar şi al literaturii. Ea este locul în care istoria limbii şi istoria literaturii se întîlnesc“ (p. 107). Cea de-a doua secţiune cuprinde patru studii consacrate Dezvoltării di­verselor stiluri: artistic (Tudor Via­nu), ştiinţific (N. A. Ursu), adminis­trativ (Gh. Bulgăr), publicistic (Al. Andriescu). Deosebit de utile pentru cercetători şi publicul mai larg sunt prezentările de sinteză ale Discuţiilor asupra limbii literare la începutul epocii moderne,­intre anii 1830-1860 (I. Gheţie şi M. Seche), şi în a doua jumătate a seco­lului al XlX-lea (D. Macrea). Acesto­ra li se adaugă două articole abordînd Valorificarea limbii şi stilului vechi­lor texte româneşti în creaţia scrii­torilor din prima jumătate a secolu­lui al XlX-lea (Al. Andriescu) şi Ecourile curentelor italienizant şi la­tinist în a doua jumătate a aceluiaşi secol. Volumul al doilea este consacrat în întregime studiului unor aspecte ale limbii şi stilului unor scriitori repre­zentativi din secolul trecut: Ion He­­liade Rădulescu, Costache Negruzzi, Grigore Alexandrescu, D. Bolintinea­­nu, Nicolae Bălcescu, Vasile Alecsan­­dri, N. Filimon, Al. I. Odobescu, B. P. Hasdeu, Mihai Eminescu, Ion Crean­gă, I. L. Caragiale, George Coşbuc, Ioan Slavici, Al. Macedonski, D. An­­ghel şi Şt. O. Iosif. Culegerea se încheie cu o foarte utilă şi bogată Bibliografie privitoare la istoria limbii române literare din secolul al XIX-lea, întocmită de Aurel Nicolescu şi cuprinzînd peste 550 de titluri. Putem spune, deci, că specialiştii, lingvişti şi istorici literari, profesorii de limba şi literatura română din li­cee, studenţii filologi şi toţi cei ce se interesează de evoluţia limbii noastre literare, ca instrument suplu şi bogat al culturii naţionale, au satisfacţia de a citi şi studia o amplă lucrare co­lectivă, care îmbogăţeşte sensibil cu­noştinţele noastre în acest domeniu, făcîndu-ne să aşteptăm cu interes sinteza asupra secolului al XIX-lea şi noi cercetăm­ asupra evoluţiei limbii române literare şi a stilurilor ei în secolul nostru. G. Mihaila De ce atîta­­neîncredere? ( ) MUL echilibrat, ne­­atins de otrava unei a­­numite filozofii a neîncrederii şi deznădejdii, se bucură că poate vorbi, aşa cum se bucu­ră că poate munci şi iubi l­e bucuria trupului sănătos, care zburdă cînd îşi slujeşte meni­rea în consens cu dorinţele spi­ritului. Şi, mă rog, de ce ar fi nemulţumit? Cuvintele il fac capabil să vorbească despre u­­nivers, să gîndească şi să-şi a­­nalizeze gîndurile, să comunice cu semenii, iar dacă semenii aceştia se exprimă în altă limbă, omul interesat o în­vaţă sau uzează de tradu­ceri. Homo loquens se hră­neşte cu cuvinte şi produce cuvinte; ospăţul lingvistic al conversaţiei sau al lecturii sau al monologului interior sau al absorbţiei de fraze într-o sală de spectacol, de curs sau de conferinţe ori în faţa aparate­lor de radio şi televiziune e singurul ospăţ care nu astîm­­pără foamea, oricît l-am pre­lungi. Ne saturăm de anumite cuvinte, dar nu de cuvinte, în general. Homo loquens vrea să emită şi să asculte vorbe d­e ceva rău în asta ? Ar fi mai profitabil pentru el să comuni­ce prin gesturi, mimică, stegu­­leţe colorate sau tam-tam? O să mă întrebaţi cum de mi-au putut trece prin minte asemenea gînduri. Afară de profesorii de gramatică, obse­daţi de problema corectitudi­nii, o omenire întreagă vorbeş­te nestînjenită şi fericită de a­­cest dar, ca de lumina ochilor. Da, dar... Dar mai sînt semănătorii de neîncredere, profeţii dezastre­lor şi toată ceata invidioşilor pe tihna şi echilibrul altora. — Cuvintele ne fac capabili să vorbim despre univers, zice convins tot omul neotrăvit de neîncredere. — Exact! Să vorbim, atît şi nimic mai mult. Să vorbim, nu să cunoaştem; cuvintele sînt o stavilă in calea cunoaşterii, limbajul nu reflectă realitatea, ci ne creează iluzii — răspunde doct apostolul neîncrederii. Spun „doct“, pentru că l-a citit pe englezul Hobbes, care zicea că raţionamentele noastre nu conchid asupra naturii lucruri­lor, ci asupra denumirii lor ; l-a mai citit şi pe Bacon, cel care a demascat „fantomele pieţii“, şi a aflat de la el că, de milenii, vorbirea e presăra­tă cu termeni fără suport real: noroc, soartă, vîrcolaci etc.; tot el spunea despre cuvinte că „siluiesc intelectul şi tulbură totul, împingîndu-i pe oameni în controverse şi închipuiri sterile şi nesfîrşite“. — Cuvintele ne fac capabili să gîndim şi să ne analizăm gîndurile. — Gîndim, dar nu cu ajuto­rul cuvintelor, ci aşa cum vor cuvintele — sună replica semă­nătorilor de neîncredere. Sche­mele limbii materne determină felul de a gindi al oamenilor (pentru, că — zic ei — limba are verbe, și verbele au tim­puri, noi nu sîntem capabili să gîndim decit sub specie tempo­­ris). Analizăm noi gîndirea, dar la capătul analizei dăm tot peste limbaj! — Vorbind, comunicăm cu se­menii. Aici Invidiosul pe tihna o­­mului încrezător în virtuţile limbajului rîde sarcastic : — Comunicăm, ai zis ? Dar dumneata nici măcar pe John Locke nu l-ai citit! Uite ce spunea el: „Chiar la oamenii care au dorinţa să se înţeleagă unii pe alţii, o denumire nu re­prezintă totdeauna aceeaşi idee pentru vorbitor şi pentru as­cultător“. Ţi-aş putea cita mul­te alte opinii (autorizate) des­pre incomunicabilitate. — Dar traducerea ? — Despre asta nici nu mai merită să discutăm. Dacă nu te poţi face înţeles de unul care vorbeşte aceeaşi limbă cu tine, darmite... Tradu dumneata cuvîntul nostru iobag în limba unui po­por care n-a cunoscut iobăgia ! Desigur, limbajul e o unealtă cu multe imperfecţiuni şi nu e nevoie să fii poet sau filozof ca să devii conştient de ele. Să le privim şi să le discutăm cu luciditate şi cu realism, cu se­veritate chiar — dar nu cu ne­încredere. Utilizarea limbajului cere efort­ de a te exprima (clar, complet) şi de a-ţi înţe­lege interlocutorul (cu atenţie încordată şi simpatie). Limbajul e mereu perfecti­bil ; dacă uneori comunicarea e defectuoasă, parţială, genera­toare de conflicte, de vină nu este limbajul ca atare, ci dezin­teresul, comoditatea, lenea, e­­goismul, reavoinţa vorbitorilor. Pe detractorii limbajului să-i lăsăm să vorbească , cu cit vor vorbi mai mult — în dorinţa lor de a demonstra cu fraze zădărnicia frazelor şi cu volup­tatea de a vedea cuvintele de­­vorîndu-se între ele — cu atît se vor dovedi mai convinşi de puterea vorbelor. Iar noi să ne păzim cu străşnicie încrederea în cuvinte, prietenelor noastre la bine şi la rău. Sorin Stati

Next