Contemporanul, iulie-decembrie 1970 (Anul 24, nr. 27-52)
1970-07-03 / nr. 27
Şedinţa lărgită a prezidiului Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice • IN ZIUA de 1 iulie a avut loc şedinţa lărgită a prezidiului Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice a Republicii Socialiste România, la care au participat reprezentanţi ai unor organe centrale, directori de institute, oameni de ştiinţă şi cadre didactice. In cadrul şedinţei, prof. univ. Miron Constantinescu, preşedintele Academiei, a prezentat darea de seamă asupra activităţii Academiei în perioada februarie — iunie, proiectul principalelor direcţii de cercetare ştiinţifică pentru perioada 1971—1975 şi al principalelor teme de cercetare pe anul 1971. Prof. dr. Roman Moldovan, vicepreşedinte al Academiei, şi prof. dr. Constantin Ionescu, secretar general al Academiei, au prezentat informări despre participarea Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice la activitatea de reconstrucţie economică şi socială, în urma calamităţilor naturale din acest an, despre îmbunătăţirea activităţii de informare şi documentare în domeniul ştiinţelor sociale şi politice. Participanţii la dezbateri au făcut numeroase propuneri privind orientarea cercetării, legarea activităţii ştiinţifice de cerinţele majore ale actualei etape de dezvoltare a economiei şi culturii naţionale, precum şi sugestii referitoare la extinderea activităţii de cercetare ştiinţifică pe bază de contract. De asemenea, au fost făcute propuneri menite să asigure îmbunătăţirea organizării muncii de cercetare, ridicarea nivelului calitativ al rezultatelor cercetării, o mai bună valorificare a acestora în producţie şi în alte domenii ale vieţii socii. «Obiectul şi conceptele de bază ale ştiinţei conducerii societăţii socialiste“ • ACADEMIA de învăţămînt social-politic „Ştefan Gheorghiu" de pe lîngă C.C. al P.C.R., a organizat în ziua de 2 iulie o dezbatere asupra temei : „Obiectul şi conceptele de bază ale ştiinţei conducerii societăţii socialiste“, îns- Sesiune • CONDUCEREA Academiei Republicii Socialiste România a organizat, în zilele de 14 iulie 1970, o sesiune cu următoarea tematică : „Probleme de perspectivă ale cercetării ştiinţifice, matematică, fizică, chimie, medicină, biologie, ştiinţe sociale şi agricultură (irigaţiile)“. Participanţii la această sesiune fac scrisă în planul de cercetare al Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice a Republicii Socialiste România. Au participat cadre de partid şi de stat din domeniul cercetării ştiinţifice şi din învăţămîntul superior la Academie demicieni din Bucureşti, Iaşi, Cluj şi Timişoara — au dezbătut rezultatele obţinute în cercetarea unor variate probleme ale specialităţii. Prezidiul Academiei propune ca aceste rezultate să fie aplicate în economia naţională, în cadrul cincinalului și planului economia de perspectivă. Elaborarea Marii enciclopedii române • SIMBATA, 27 iunie, în aula Academiei R. S. România, sub preşedenţia tov. acad. Miron Nicolescu a avut loc prima şedinţă a comisiei de coordonare a Marii enciclopedii române. Din proiectul prezentat discuţiei de Editura enciclopedică română au reieşit concepţia, organizarea şi proporţiile acestei lucrări fără precedent în cultura românească : 12 volume a cite 100 de pagini, circa 70 000 de articole titlu, circa 15% ilustraţii , lucrarea va prezenta principalele informaţii privind civilizaţia şi cultura universală inclusiv cea românească (circa 30 o0 ; ea va fi elaborată pe baza celor mai noi date ale ştiinţei de un foarte mare număr de specialişti de prestigiu din toate domeniile ; lucrarea va constitui totodată un important instrument de răspîndire a concepţiei materialistdialectice asupra lumii şi societăţii în rîndurile maselor, va împlini un gol de mult resimţit în cultura noastră. După discuţii, Comisia de coordonare a aprobat, cu unele modificări, propuneri făcute de Editura enciclopedică română, care a şi început lucrul la prima fază, elaborarea propunerilor de glosar. Membrii comisiei de coordonare vor urmări şi coordona, în şedinţe succesive de lucru, îndeplinirea programului propus şi a cărui realizare va duce la apariţia primului volum al lucrării în anul 1975. 8 Noi documente inedite Eftimie Murgu • IN cercetările de arhivă întreprinse în Austria, Cornelia Bodea de la Institutul de istorie „N. Iorga“ a descoperit o serie de mărturii documentare menite să aducă lumină într-o perioadă, lacunar oglindită în documente, din viaţa şi activitatea lui Eftimie Murgu, cărturarul recent comemorat de UNESCO la împlinirea a 100 de ani de la moarte. Parte din aceste documente au fost aduse deja în copii la Arhivele Statului Bucureşti. Un prim lot — găsit la Allgemeines Verwaltungsarchiv (Arhiva Administraţiei generale, din Viena) — îl constituie o parte din mult căutatul dosar Murgu. El grupează piese justificative procurate in vederea procesului care i s-a deschis sub stare de arest la Buda , proces pe care îl va Întrerupe numai atît de triumfătoarea sa eliberare revoluţionară din aprilie 1848. Intre piesele de valoare deosebită figurează copia unui memoriu alcătuit de Murgu în august 1844, care pe lîngă un pronunțat caracter autobiografic pentru toată perioada 1834—1844, reprezintă o aspră diatribă împotriva politicii habsburgice în Răsăritul Europei. Reiese, din alte piese din dosar, că Murgu a întocmit acel memoriu la Pressburg (azi Bratislava) în înţelegere cu corifeii opoziţiei liberale maghiare, în special cu Mauriciu Perezel, cu intenţia de a fi prezentat in Dieta Maghiară. Alte documente, de o valoare egală, îl arată pe Murgu ca făcînd propagandă şi agitaţie în vederea emancipării sociale şi politic-naţionale printre românii bănăţeni. In strînsă legătură cu ideile şi activitatea revoluţionară care i-a atras arestarea din 1845, Cornelia Bodea mai citează un al doilea grup de documente găsite de d-sa în Arhivele de război (Kriegsarchiv, Wien, Feld Akten 1848—1849). Sînt două voluminoase memorii, nedatate, în care citim aceste cuvinte : „Renunţînd la interesele mele private, intenţionez să mă dedic apărării drepturilor conaţionalilor mei...*. In sfîrşit, o a treia grupă de acte se referă la activitatea lui Murgu din luna august 1849 , la întîlnirea sa cu generalul Bem la Făget, la urmărirea lui şi a generalului revoluţionar, la arestarea lui Murgu (a treia). Materialele, pregătite de Cornelia Bodea pentru tipar, vor apărea în volumul de documente editat de d-sa sub egida Institutului de Istorie „N. Iorga" şi a Direcţiei Generale a Arhivelor. . D.Z. O NOUA CARTE DE ISTORIA ROMÂNIEI APARIŢIA în anul 1969 a Istoriei României — Compendiu ’) marchează un eveniment însemnat în evoluţia istoriografiei româneşti din ultimii 25 de ani. Prin profilul şi destinaţia sa, Compendiul îmbogăţeşte literatura istorică românească cu o lucrare nouă. Expunerea sistematică a materialului în cele 10 diviziuni mari prin alternarea organică a aspectelor economice, sociale, demografice, administrative, politice, diplomatice, militare şi cultural-ştiinţifice de pe cuprinsul provinciilor româneşti : Ţara Românească, Moldova, Transilvania, Dobrogea, urmează în esenţă periodizarea marxistă a succesiunii formaţiunilor social-economice, cu notele specifice istoriei româneşti şi, fireşte, cu corectările şi amendamentele aduse de autorii înşişi, atît sub raportul interpretării cit şi sub cel al metodologiei. Partea antică a istoriei României este cuprinsă în două capitole : Epoca străveche sau comuna primitivă (p. 13—38) şi Epoca veche sau sclavagistă (p. 39—86). Sprijiniţi pe o informaţie amplă şi variată autorii pornesc în primul capitol de la cele dinţii „unelte“ ale omului paleolitic şi urmăresc evoluţia treptată a omului şi societăţii omeneşti prin toate fazele sale de dezvoltare, pînă la începutul sec. I î.e.n., cînd în Dacia se formează societatea împărţită în clase antagoniste, statul sclavagist dacic, sub cei doi regi puternici, Buerebista și Decebal, războiaiele crîncene din anii 101—102 și 105—106, care s-au soldat cu cucerirea Daciei de către romani și organizarea ei în provincie romană. Tratînd problema abandonării Daciei de către împăratul Aurelian (270—275) lucrarea acordă un capitol consistent vieţii din Dobrogea care continuă să rămînă ca provincie romană pînă la începutul sec. VII. Condensat şi plin de miez este capitolul „Epoca de trecere la feudalism“ (p. 87—106) care cuprinde răstimpul dintre anul 271 (retragerea romană) şi sec. X. Prima parte a epocii (271 — sec. VII) este caracterizată prin existenţa obştilor săteşti autohtone, formă veche de organizare, iar în cea de-a doua (sec. VII—X) prin desăvîrşirea procesului de formare a poporului român şi a limbii sale, proces început odată cu ocuparea Daciei de către romani. La întrebările : cînd, unde şi cum s-a desfăşurat procesul de formare a poporului român şi a limbii române, autorii dau următorul răspuns : „Poporul român s-a format intr-un proces de lungă durată, ca un popor romanic din romanitatea estică, datorită colonizării şi romanizării Daciei traiane. Naşterea poporului pe teritoriul patriei sale a depins de continuitatea populaţiei latinofone şi după abandonarea oficială a Daciei, pe întreg cuprinsul dintre munţii Haemus şi nordul Carpaţilor dacici. E mai presus de orice îndoială că la menţinerea romanităţii din Dacia au contribuit operativ elementele romanizate din Moesia Inferior (inclusiv Dobrogea) adică din sudul Dunării, pe care Dunărea nu le-a despărţit niciodată de teritoriile de la nordul cursului său“. (p. 103) Acest punct de vedere lărgeşte simţitor orizontul înţelegerii procesului de formare a poporului român privit în dialectica dezvoltării sale prin sublinierea că după apunerea puterii romano-bizantine pe malul drept al Dunării (la începutul sec. VII) „centrul de greutate al romanităţii dacomoesice devine Dacia“. Aici populaţia daco-romană a vieţuit cîteva secole cu populaţia slavă pe care a asimilat-o treptat pînă spre sfîrşitul mileniului cînd se poate vorbi de „desăvîrşirea formării ") Miron Constantinescu, Constantin Daicoviciu, Hadrian Daicoviciu, Traian Lungu, Ion Oprea, Ştefan Pascu, Aron Petric, Alexandru Porţeanu, Gheorghe Smarandache : Istoria României — Compendiu, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1969, 728 p. + 225 planşe -1- 8 planşe color 4- 15 hărţi. poporului român şi a limbii româneşti, întimplată în spaţiul carpato-danubian de la nordul Dunării de Jos avînd ca teritoriu nucleu de formare şi conservare ţinuturile de deal şi de munte ale fostei Dacii romane“. (p. 104) In epoca cuprinsă între sec. IV şi sec. X, cind din cauza ştirilor relativ puţine încă, unii istorici au înclinat să creadă în trecut că, după părăsirea Daciei de către administraţia imperială, viaţa ar fi încetat să continuie, istoria consemnează o organizare social-politică cu totul aparte. Acum se înfiripă şi se dezvoltă formaţiuni politice populare, menţionate într-o serie de izvoare ca Diploma Ioaniţilor (1247), Gesta Hungarorum (sec. XIII) sub denumirea de „ţări“ : Ţara Făgăraşului, Ţara Birsei, Ţara Oltului, Ţara Haţegului, Ţara Oaşului, Ţara Năsăudului, Ţara Maramureşului, Ţara Zărandului, Ţara Severinului, Ţara Românilor (Vlaşca), Codrul românilor (Vlăsia), Ţara condusă de Jupan Dimitrie în Dobrogea s.a. Pe baza acestor formaţiuni s-au născut voievodatele menţionate in izvoarele sec. XIII : cel al lui Gelu (Podişul Transilvaniei), Glad (Banat), Menumorut (Crişana), Ion şi Fărcaş din sudul Carpaţilor, din care au apărut şi s-au dezvoltat in epoca feudală provinciile istorice : Țara Românească, Transilvania, Moldova și Dobrogea. Epoca medie (feudală) este tratata in trei mari diviziuni: feudalismul timpuriu, feudalismul dezvoltat și destrămarea feudalismului (p. 107—247) cuprinzînd cronologic perioada dintre sec. X—XVIII. Procesul de formare a noilor relaţii feudale şi de constituire a primelor formaţiuni politice în Transilvania, Ţara Românească, Moldova şi Dobrogea este prezentat in cadrul dezvoltării general europene dar cu sublinierea luptei pentru autonomie a formaţiunilor politice în contact cu popoarele migratoare : pecenegii, cumanii, maghiarii ş.a. O atenţie deosebită se acordă procesului de constituire a statelor feudale româneşti de sine stătătoare din jurul Carpaţilor, ceea ce dovedeşte potenţialul uman, economic şi militar politic la care ajunsese poporul român în sec. XIII—XIV care se opune cu vigoare începînd din această epocă înaintării imperiului otoman in spre centrul Europei. Dezvăluindu-se structura societăţii feudale româneşti şi progresele economice şi culturale din veacurile următoare, cartea pune în evidenţă puternicile frămîntări sociale de pe cuprinsul României de azi prin răscoalele ţărăneşti din 1437, 1514, 1655 şi, totodată Junta antiotomană de sub Mircea cel Bătrîn (1386—1418), Alexandru cel Bun (1400—1431), Iancu de Hunedoara (1441— 1446), Vlad Ţepeş (1456—1462), Ştefan cel Mare (1457—1504), Petru Rareş (1527— 1538), Ion Vodă (1572—1574) ş.a. Un capitol aparte este consacrat epocii lui Mihai Viteazul, domnul Ţării Româneşti (1593—1601) care, în scurta sa domnie, a reuşit să înfăptuiască la 1599—1600 unitatea politică a tuturor teritoriilor locuite de români. Unirea Înfăptuită in timpul lui Mihai a constituit momentul cel mai însemnat din epoca feudală de la care au pornit tendinţele de unitate ale românilor din întreg spaţiul carpatodanubian timp de peste trei veacuri. Această tendinţă va fi continuată in sec. XVII, în timpul domniilor lui Matei Basarab şi Vasile Lupu în Ţara Românească şi Moldova şi al lui Gheorghe Rákóczi I în Transilvania, prin încercările de constituire a unei coaliţii antiotomane a ţărilor române, apoi in timpul lui Şerban Cantacuzino şi Constantin Brincoveanu în Ţara Românească şi Dimitrie Cantemir în Moldova la sfîrşitul sec. XVII şi începutul secolului XVIII. O nouă şi largă viziune se deschide interpretării istoriei României prin încadrarea începutului epocii moderne in aria fenomenului general european din sec. XVII—XVIII (p. 257—294). Punctul de plecare il constituie dezvoltarea forţelor productive, a manufacturilor, a mineritului, mijloacelor de comunicaţie, a apariţiei treptate a muncii salariate ,! a desfiinţării „româniei* in timpul domniei lui Constantin Mavrocordat (a doua jumătate a sec. XVIII). Aceste transformări au loc în împrejurările marilor răscoale sociale antifeudale, cu caracter revoluţionar, cea a lui Horia, Cloşca şi Crişan (1784—1785) în Transilvania, urmată de revoluţia lui Tudor Vladimirescu în Ţara Românească (1821) care au pregătit calea revoluţiei burghezo-democratice de la 1848/49 din Transilvania, Ţara Românească şi Moldova. Chiar dacă în această epocă modernizarea instituţiilor se face cu o anumită întirziere, începutul epocii moderne în sec. XVIII este determinat de marele avînt al dezvoltării economice sociale şi spirituale. Acum se dezvoltă învăţămîntul, apar operele „Şcolii ardelene“, se naşte o mentalitate specifică , aceea care pune temelia vieţii moderne. Este epoca deşteptării naţionale-politice şi sociale, a procesului de închegare organică, în întreg spaţiul carpato-danubian, a naţiunii române, al cărui prim program politic elaborat în faimosul „Supplex Libellus Valachorum“ (1791) va contribui la dezvoltarea ideologiei politice a noii clase in plină formare : burghezia. In capitolul Orînduirea capitalistă (p. 206—444) lucrarea înfăţişează sistematic principalele etape din epoca afirmării energiilor şi formelor moderne de viaţă socială şi politică, revoluţia de la 1848— 49, unirea Moldovei cu Ţara Românească (1859) şi începuturile procesului de formare a statului naţional român, reformele sociale, politice, administrative şi culturale din epoca domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859—1866), dezvoltarea României pe calea capitalismului. Paralel cu tendinţele României vechi de a-şi cîştiga independenţa şi înfăptuirea ei prin războiul ruso-româno-turc din 1877/78, cartea înfăţişează lupta de emancipare a românilor transilvăneni Încadraţi din 1867 în statul multinaţional austor-ungar — luptă care a culminat cu memorandul din 1892. In ultimul deceniu al sec. XIX şi primele decenii ale secolului următor apare mai accentuată lupta poporului care se desfăşoară in toate provinciile româneşti pe două-trei planuri, în strînsă şi permanentă colaborare : pe plan social prin intensificarea mişcărilor ţărăneşti împotriva rămăşiţelor feudale (răscoale ţărăneşti, 1905, 1907) şi prin organizarea şi lupta proletariatului împotriva exploatării capitaliste iar pe plan politic prin mişcarea întregului popor pentru desăvîrşirea unităţii politice a naţiunii române. Subliniind caracterul logic al înfăptuirii actului unirii de la 1 Decembrie 1918, cartea demonstrează prin argumente multiple şi temeinice necesitatea obiectivă a acestui eveniment epocal al istoriei României exprimat prin voinţa întregului popor român de a se contopi într-un singur stat, pe baza principiilor leniniste de autodeterminare naţională (p. 419—425). Epocii contemporane îi sunt consacrate două capitole ample : Perioada dintre cele două războaie mondiale (p. 451—544) şi Revoluţia populară (p. 544— 615). Primul înfăţişează situaţia economică, socială şi politică de după unirea din 1913, din perioada stabilizării vremelnice şi parţiale a capitalismului (1922—1928), din perioada crizei economice (1929—1931), din perioada dictaturii regale (febr. 1938—septembrie 1940) şi din timpul dictaturii militaro-fasciste şi a războiului antisovietic (1940—1944). Paragrafe speciale scot în relief lupta clasei muncitoare din România împotriva capitalismului şi exploatării, luptă din focul căreia, la 11 mai 1921, s-a născut Partidul Comunist Român. Atît in perioada activităţii sale legale (mai 1921— aprilie 1924) cit şi după intrarea sa în ilegalitate, pînă la 23 august 1944. Partidul Comunist Român a constituit singura forţă politică care a îndrumat clasa muncitoare din România pe calea luptei intransigente împotriva capitalismului intern şi internaţional, împotriva fascismului şi a războiului hitlerist. P.C.R. a stat în fruntea grevelor muncitoreşti din primii ani de după primul război, a organizat eroicele lupte ale ceferiştilor şi petroliştilor din ianuarie — februarie 1933, s-a ridicat împotriva dictatului fascist de la Viena, din august 1940, a desfăşurat o acţiune largă de organizare şi mobilizare a maselor împotriva dictaturii militaro-fasciste şi a războiului anti-sovietic. Lucrarea se încheie cu capitolul „Revoluţia populară“ în care o greutate specifică au paragrafele Insurecţia naţională antifascistă „moment crucial în istoria contemporană a României şi Participarea României la războiul antihitlerist“. (p. 547—557) Evenimentele care au urmat după eliberare sunt expuse în succesiunea lor prin analiza detaliată a Împrejurărilor in care s-a desfăşurat revoluţia populară din România prin lupta P.C.R. pentru transformarea radicală a vieţii sociale, economice şi politice a ţării. Momentele de însemnătate istorică ale acestei etape sunt : instaurarea guvernului democratic la 6 Martie 1945, legiferarea reformei agrare din 23 martie 1945, victoria forţelor democratice asupra reacţiunii în alegerile parlamentare din 10 noiembrie 1946, abolirea monarhiei şi proclamarea Republicii Populare Române la 30 decembrie 1947. Transformările revoluţionare care au urmat după acest eveniment epocal, în toate domeniile de activitate, economic, social, politic, diplomatic, cultural au pus temelia creării în august 1965 a Republicii Socialiste România, stat in care socialismul s-a dovedit biruitor. O nouă etapă a deschis dezvoltării României Congresul al X-lea al P.C.R. din august 1963 care a elaborat programul dezvoltării multilaterale a României socialiste in perioada 1971—1975 precum şi liniile directive ale dezvoltării ţării pînă în 1980. Citind cuvintele secretarului general al P.C.R., Nicolae Ceauşescu : „se poate spune fără greş că actualul Congres al partidului marchează o etapă nouă, calitativ superioară a dezvoltării partidului nostru, a activităţii de construcţie socialistă în România“ (p. 597), lucrarea încheie expunerea lăsînd să se întrevadă perspectivele mereu lărgite ale dezvoltării României pe calea socialismului şi păcii în lumea întreagă. Descriind curba desfăşurării jaloanelor mari ale istoriei României în timp şi spaţiu cu perioadele sale de avînt sau de reflux, cu părţile sale luminoase sau umbrite, cartea pune la îndemina cititorului român şi străin un material istoric vast, închegat şi ordonat metodic. Ea nu este numai o sinteză a istoriei României, ci este totodată un instrument de lucru prin discuţiile pe care le face pe marginea unor probleme controversate, prin materialul bibliografic care împinge eforturile omului de cultură la urmărirea mai adîncă a unor aspecte ale istoriei româneşti. Referirile care se fac mereu la evenimente şi relaţii cu popoare şi state vecine, mai ales cu cele din sud-estul european, lărgesc considerabil orizontul de cuprindere a cărţii ancorînd astfel istoria românească în cadrul istoriei universale. Această latură este întregită de tabelele cronologice (p. 620—662) care pun faţă în faţă cele mai însemnate evenimente ale istoriei româneşti cu istoria universală. In cele 15 hărţi de la sfîrşitul volumului cititorul găseşte un instrument util pentru a lega informaţia textului de reprezentare cartografică a spaţiului de locuire a poporului român, in diverse epoci. Prevăzută cu un indice general (p. 663—716) şi cu o ilustraţie bogată, cartea se prezintă şi din acest punct de vedere la nivelul celor mai moderne publicaţii de profil. Elaborată sub girul ştiinţific al unor istorici de prestigiu, cartea s-a bucurat de o bună primire în ţară şi peste hotare. Apariţia ei în ediţia franceză, în colecţia „Histoire des Nations Européennes“ vorbeşte de la sine despre valoarea pe care o reprezintă în literatura de specialitate. Dr. V. Curticăpeanu - ■ * ........ZTTHTsî „Studii de istoria limbii române literare - secolul al XIX-lea“ . DE mult au apărut în librării două masive volume colective, cuprinzînd 30 de Studii de istoria limbii române literare din secolul al XIX- lea (Editura pentru literatură, 1969, 358 + 546 p.) și avînd ca redactori responsabili pe acad. Al. Rosetti şi prof. B. Cazacu, membru coresp. al Academiei. Aparţinînd unor cunoscuţi cercetători din generaţia vîrstnică şi din cea tînără, printre care, pe lîngă cei doi coordonatori, se numără regretatul acad. Tudor Vianu, acad. Iorgu Iordan, prof. G. Ivănescu, prof. D. Macrea, membri corespondenţi ai Academiei, Valeria Guţu-Romalo, N. A. Ursu, Gh. Bulgăr, I. Gheţie, M. Seche, Paula Diaconescu şi alţii, studiile sînt concepute — după cum sîntem avertizaţi în Prefaţă — drept cercetări preliminare în vederea unei lucrări de sinteză, care va continua Istoria limbii române literare, vol. I. De la origini pînă la începutul secolului al XIX-lea, realizat de acad. Al. Rosetti, prof. B. Cazacu şi conf. Liviu Onu, cu colaborarea unor cercetători mai tineri (Editura Ştiinţifică, 1961). Putem spune, spre cinstea colectivului de autori, că cele două volume reprezintă de pe acum o contribuţie însemnată la istoria limbii române literare în secolul al XIX-lea, epocă în care, graţie eforturilor mai multor generaţii de scriitori, publicişti, filologi şi oameni de ştiinţă, ea a luat, în esenţă, aspectul modern pe care îl are astăzi, ocupînd un loc cu cinste în rîndul altor limbi de cultură dezvoltate din Europa — romanice, germanice, slave şi altele. Relativ nouă în ţara noastră, ca şi în alte ţări, istoria limbii literare a atras atenţia cercetătorilor în mod deosebit în ultimii ani, prin problematica pe care o pune, ca disciplină de graniţă între lingvistica propriu-zisă, istoria literaturii, estetica şi istoria culturii. S-a dovedit, în mod categoric, că limba literară, deşi bazată în esenţă pe limba întregului popor, reprezintă forma îngrijită a acesteia, că normele ei — fonetice, morfologice, lexicale, semantice şi stilistice — evoluează, că prin urmare ea însăşi are o istorie internă, strins legată de condiţiile extralingvistice. Evident, metodele de cercetare a limbii literare, cu stilurile ei diverse, în continuă devenire, sunt diferite, şi in acest sens relativa varietate a modalităţilor de abordare aplicate de autorini se pare pe deplin îndreptăţită. Căci cele două volume au fost concepute nu numai ca un rezultat al cercetărilor, ci şi ca o culegere de modele posibile de studiu, menite să sugereze cercetătorilor mai tineri, studenţilor chiar, noi subiecte de Investigaţie. Iată de ce primul volum se deschide cu o serie de Indicaţii metodologice : acad. Al. Rosetti şi prof. B. Cazacu prezintă principalele aspecte ale studierii foneticii limbii literare din sec. al XlX-lea , prof. G. Ivănescu oferă o serie de îndrumări în cercetarea morfologiei. Valeria Guţu-Romalo se ocupă de unele probleme ale studierii sintaxei, iar prof. B. Cazacu de cele ale studierii lexicului. In sfîrșit, se reproduce aici studiul lui Tudor Vianu, Cercetarea stilului, la ale cărui concluzii vor subscrie, credem, atît lingviştii, cit şi istoricii literari: „Un prim principiu al cercetării stilistice, al oricărei cercetări stilistice, este că particularităţile de expresie pe care le studiază nu sînt simple fapte de constatare, ci fapte de apreciere, valori“ (p. 85). Și mai departe . ....Orice cercetare stilistică trebuie făcută în strînsă legătură cu istoria literară... Cercetarea stilului în opera scriitorilor români al secolului al XIX-lea (și ai altor secole — n.n.) nu trebuie concepută deci numai ca un capitol al istoriei limbii literare, dar şi al literaturii. Ea este locul în care istoria limbii şi istoria literaturii se întîlnesc“ (p. 107). Cea de-a doua secţiune cuprinde patru studii consacrate Dezvoltării diverselor stiluri: artistic (Tudor Vianu), ştiinţific (N. A. Ursu), administrativ (Gh. Bulgăr), publicistic (Al. Andriescu). Deosebit de utile pentru cercetători şi publicul mai larg sunt prezentările de sinteză ale Discuţiilor asupra limbii literare la începutul epocii moderne,intre anii 1830-1860 (I. Gheţie şi M. Seche), şi în a doua jumătate a secolului al XlX-lea (D. Macrea). Acestora li se adaugă două articole abordînd Valorificarea limbii şi stilului vechilor texte româneşti în creaţia scriitorilor din prima jumătate a secolului al XlX-lea (Al. Andriescu) şi Ecourile curentelor italienizant şi latinist în a doua jumătate a aceluiaşi secol. Volumul al doilea este consacrat în întregime studiului unor aspecte ale limbii şi stilului unor scriitori reprezentativi din secolul trecut: Ion Heliade Rădulescu, Costache Negruzzi, Grigore Alexandrescu, D. Bolintineanu, Nicolae Bălcescu, Vasile Alecsandri, N. Filimon, Al. I. Odobescu, B. P. Hasdeu, Mihai Eminescu, Ion Creangă, I. L. Caragiale, George Coşbuc, Ioan Slavici, Al. Macedonski, D. Anghel şi Şt. O. Iosif. Culegerea se încheie cu o foarte utilă şi bogată Bibliografie privitoare la istoria limbii române literare din secolul al XIX-lea, întocmită de Aurel Nicolescu şi cuprinzînd peste 550 de titluri. Putem spune, deci, că specialiştii, lingvişti şi istorici literari, profesorii de limba şi literatura română din licee, studenţii filologi şi toţi cei ce se interesează de evoluţia limbii noastre literare, ca instrument suplu şi bogat al culturii naţionale, au satisfacţia de a citi şi studia o amplă lucrare colectivă, care îmbogăţeşte sensibil cunoştinţele noastre în acest domeniu, făcîndu-ne să aşteptăm cu interes sinteza asupra secolului al XIX-lea şi noi cercetăm asupra evoluţiei limbii române literare şi a stilurilor ei în secolul nostru. G. Mihaila De ce atîtaneîncredere? ( ) MUL echilibrat, neatins de otrava unei anumite filozofii a neîncrederii şi deznădejdii, se bucură că poate vorbi, aşa cum se bucură că poate munci şi iubi le bucuria trupului sănătos, care zburdă cînd îşi slujeşte menirea în consens cu dorinţele spiritului. Şi, mă rog, de ce ar fi nemulţumit? Cuvintele il fac capabil să vorbească despre univers, să gîndească şi să-şi analizeze gîndurile, să comunice cu semenii, iar dacă semenii aceştia se exprimă în altă limbă, omul interesat o învaţă sau uzează de traduceri. Homo loquens se hrăneşte cu cuvinte şi produce cuvinte; ospăţul lingvistic al conversaţiei sau al lecturii sau al monologului interior sau al absorbţiei de fraze într-o sală de spectacol, de curs sau de conferinţe ori în faţa aparatelor de radio şi televiziune e singurul ospăţ care nu astîmpără foamea, oricît l-am prelungi. Ne saturăm de anumite cuvinte, dar nu de cuvinte, în general. Homo loquens vrea să emită şi să asculte vorbe de ceva rău în asta ? Ar fi mai profitabil pentru el să comunice prin gesturi, mimică, steguleţe colorate sau tam-tam? O să mă întrebaţi cum de mi-au putut trece prin minte asemenea gînduri. Afară de profesorii de gramatică, obsedaţi de problema corectitudinii, o omenire întreagă vorbeşte nestînjenită şi fericită de acest dar, ca de lumina ochilor. Da, dar... Dar mai sînt semănătorii de neîncredere, profeţii dezastrelor şi toată ceata invidioşilor pe tihna şi echilibrul altora. — Cuvintele ne fac capabili să vorbim despre univers, zice convins tot omul neotrăvit de neîncredere. — Exact! Să vorbim, atît şi nimic mai mult. Să vorbim, nu să cunoaştem; cuvintele sînt o stavilă in calea cunoaşterii, limbajul nu reflectă realitatea, ci ne creează iluzii — răspunde doct apostolul neîncrederii. Spun „doct“, pentru că l-a citit pe englezul Hobbes, care zicea că raţionamentele noastre nu conchid asupra naturii lucrurilor, ci asupra denumirii lor ; l-a mai citit şi pe Bacon, cel care a demascat „fantomele pieţii“, şi a aflat de la el că, de milenii, vorbirea e presărată cu termeni fără suport real: noroc, soartă, vîrcolaci etc.; tot el spunea despre cuvinte că „siluiesc intelectul şi tulbură totul, împingîndu-i pe oameni în controverse şi închipuiri sterile şi nesfîrşite“. — Cuvintele ne fac capabili să gîndim şi să ne analizăm gîndurile. — Gîndim, dar nu cu ajutorul cuvintelor, ci aşa cum vor cuvintele — sună replica semănătorilor de neîncredere. Schemele limbii materne determină felul de a gindi al oamenilor (pentru, că — zic ei — limba are verbe, și verbele au timpuri, noi nu sîntem capabili să gîndim decit sub specie temporis). Analizăm noi gîndirea, dar la capătul analizei dăm tot peste limbaj! — Vorbind, comunicăm cu semenii. Aici Invidiosul pe tihna omului încrezător în virtuţile limbajului rîde sarcastic : — Comunicăm, ai zis ? Dar dumneata nici măcar pe John Locke nu l-ai citit! Uite ce spunea el: „Chiar la oamenii care au dorinţa să se înţeleagă unii pe alţii, o denumire nu reprezintă totdeauna aceeaşi idee pentru vorbitor şi pentru ascultător“. Ţi-aş putea cita multe alte opinii (autorizate) despre incomunicabilitate. — Dar traducerea ? — Despre asta nici nu mai merită să discutăm. Dacă nu te poţi face înţeles de unul care vorbeşte aceeaşi limbă cu tine, darmite... Tradu dumneata cuvîntul nostru iobag în limba unui popor care n-a cunoscut iobăgia ! Desigur, limbajul e o unealtă cu multe imperfecţiuni şi nu e nevoie să fii poet sau filozof ca să devii conştient de ele. Să le privim şi să le discutăm cu luciditate şi cu realism, cu severitate chiar — dar nu cu neîncredere. Utilizarea limbajului cere efort de a te exprima (clar, complet) şi de a-ţi înţelege interlocutorul (cu atenţie încordată şi simpatie). Limbajul e mereu perfectibil ; dacă uneori comunicarea e defectuoasă, parţială, generatoare de conflicte, de vină nu este limbajul ca atare, ci dezinteresul, comoditatea, lenea, egoismul, reavoinţa vorbitorilor. Pe detractorii limbajului să-i lăsăm să vorbească , cu cit vor vorbi mai mult — în dorinţa lor de a demonstra cu fraze zădărnicia frazelor şi cu voluptatea de a vedea cuvintele devorîndu-se între ele — cu atît se vor dovedi mai convinşi de puterea vorbelor. Iar noi să ne păzim cu străşnicie încrederea în cuvinte, prietenelor noastre la bine şi la rău. Sorin Stati