Contemporanul, ianuarie-decembrie 1972 (Anul 26, nr. 1-27)
1972-06-23 / nr. 26
itentura CORESPONDENTE „Sfînt trup şi hrană sieşi“ Radu Nicolae — Răspunsul „categoric şi oricît ar fi de crud“ pe care mi-l cereţi se referă, în primul rînd, la necesitatea de a învăţa elementarele reguli de ortografie. După aceea, dacă vom mai ajunge, vom discuta şi despre poezie, poate. Olga Neagu — Talent, sensibilitate, pasiune, simţ al limbii, prospeţime — toate atuurile sunt de partea dumneavoastră. Va mai fi auzit, cu siguranţă, numele dumneavoastră cu rezonanţe aspre, neidilice. Dar vă va fi greu, vă va fi foarte greu să scrieţi poezie de dragoste şi, femeie fiind, să nu lunecaţi în poezia feminină. Alma Larina — Compunerile dumneavoastră în versuri nu sînt poezii ; sînt, unele, fabule, altele, istorioare didactice. Nel Cor — Felicitări pentru încîntătoarea epistolă, plină de umor şi de prospeţime. Ea este de vină că versurile risipite printre fraze au rămas într-un con de umbră. Asta nu înseamnă că n-am putut să le observ calităţile ţinînd de originalitatea gîndirii mai mult decit de aceea a expresiei. Noruel — Mare, sîrguincioasă, lipsită de speranţă banalitate. Ştefan Scheianu — Mugurii cum strigă. Fruct al trupului şi Drum invers sunt autentice poezii, cuvinte vrăjite şi în stare să vrăjească, demne de cele mai exigente condeie. Mircea Manta — Există scriitori care, obsedaţi de categoriile morale, ajung, chiar fără să vrea, în atingere cu politicul. Este o atingere uimită şi dramatică, izvorîtă din contradicţia în virtutea căreia artistul îşi este suficient sieşi —sfînt trup şi hrană sieşi“, spune Ion Barbu — deci independent de circumstanţe, şi, în acelaşi timp, el este cel ce nu se poate împiedica să sufere pentru toţi, să fie, deci, dependent de durerea tuturor. Ana Blandiana . Dragoş Vrânceanu sărbătorit la Florenţa • UN volum antologic in limba italiană din versurile lui Dragoş Vrânceanu, sub titlul La tachicardia di Atlante (Tachicardia lui Atlas) a apărut la Milano, cu o prezentare de Carlo Bo, în versiunea unui grup de poeţi italieni, printre care Marie Iuzi, Piero Bigongiari, Andrea Zanzotto, Roberto Sanesi, Giancario Vigorelli, Mario de Micheli, E. F. Accrocca şi alţii Cu acest prilej au avut loc la Florenţa două manifestări în cinstea poetului român, care Împlineşte vîrsta de 65 de ani. La Palatul Strozzi, în cadrul vechiului Institut de cultură şi literatură „G. B. Viensseux“, preşedintele Institutului, G. Tadini, a prezentat publicului italian pe Dragoş Vrânceanu, după ce a invitat pe cei de faţă să păstreze un minut de reculegere în memoria criticului Vladimir Streinu, care, împreună cu Vrânceanu, a participat acum doi ani la o masă retundă la Florenţa despre „Valorile universale ale literaturii române“. Apoi, poetul Mario Iuzi a schiţat un portret critic al poetului român, citind versuri de ale sale din volumul La tachicardia di Amante. Dragoş Vrânceanu a ţinut o conferinţă intitulată „Amintiri literare florentine“, despre epoca de formaţie a mişcării poetice a hermeticilor italieni, la care autorul a participat, în cadrul Institutului de filozofie al Facultăţii de litere şi filozofie a Universităţii din Florenţa. Dragoş Vrânceanu a ţinut o a doua conferinţă, despre viaţa şi opera filozofului italian Francesco de Sarla, pe care poetul român l-a avut ca profesor în timpul studiilor universitare. IN LIBRĂRII OCTAVIAN PALER : „Drumuri prin memorie“ (Editura Albatros) • CUNOSCUTE încă din emisiunile radiofonice Atlas cultural, impresiile de călătorie ale lui Octavian Paler văd, în sfîrșit, lumina tiparului într-un volum omogen, echilibrat, beneficiind de o deosebit de caldă prefaţă (semnată Eugen Barbu) din care cităm : „Sînt aici paginile unui deosebit poet, de o vibraţie atît de încărcată de sensuri incit simt o sfială deosebită să încerc să-ţi restitui dumitale ceea ce ne-ai oferit tuturor cu o atît de mare instrucţiune şi cu atît de perfectă frază {...] Scriind astfel te obligi faţă de dumneata însuşi, incitiţi va fi greu să renunţi în viitor la regalitatea propriului dumitale talent care te sileşte nemăsurat.“ Poezie M. BENIUC Arderi. Ed. Eminescu, 240 p., 10,50 lei GELLU NAUM : Tatăl meu obosit. Ed. Cartea Românească, 80 p., 7.75 lei. BEN. CORLACIU : Poeme florivore. Versuri ilustrate de Benedict Gănescu. Ed. Eminescu, 88 p., 5.25 lei. VIOLETA ZAMFIRESCU : Pedeapsă de viaţă lungă. Ed. Albatros, 124, 7,75 lei. TUDOR MAINESCU : Soare cu dinţi. Prefaţa de Fănuş Băileşteanu. Ed. Minerva, 224 p., 8,75 lei. CAMIL BALTAZAR : Reculegere in nemurirea ta. Ed Cartea Românească, 140 p., 7,25 lei. EMIL MANU : Ceremonia faianţelor. Ed. Eminescu, 108 p. 7,50 lei AL. JEBELEANU : Transparenţe. Ed. Eminescu, 160 p., 5,75 lei. FR. PACURARIU : Ochean simplu. Ed. Eminescu 96 p., 5,50 lei ION POTOPIN : Discobolul. Ed. Cartea Româneasâ, 220 p„ 12 lei GR. AI.BU GRAL : Daruri. Ed. Eminescu, 72 p„ 4.50 lei MARCEL GAFTON : Non possumum. Ed. Cartea Românească, 72 p., 13 lei Proză PETRU REZUŞ! Dochiţa Impărătiţa. Basme şi poezii populare din Ţara de Sus. Ed. Minerva, 436 p., 17 lei • • • Cîmp în soare. Ed. Eminescu, 264 p, 10 lei FR. MUNTEANU : A venit un om (nuvele). Ed. Eminescu, 396 p , 13 lei N. MORARU : Conştiinţe curate. Ed. Eminescu, 283 p., 10 lei MIRCEA MICU : Patima. Ed. Cartea Românească, 192 p., 5 lei POEZIE ŞI ADEZIUNE , CURENT, o mişcare literară, oricît de novatoare ar fi — chiar explozive — în conceptele lor teoretice iniţiale, ca suprarealismul de pildă, ca toată avangarda în multele ei nuanţe de vreo cinci-şase decenii încoace, devin repede de tot — culmea ironiei — exact contrariul lor, prin noile canoane instituite. Rămîne însă din ele, din aceste răbufniri pătimaşe împotriva unor habitudini anchilozate, revolta în spirit, deosebit de fertilă, clamarea nevoii de aerisire a spaţiilor închise, ceea ce înseamnă de fapt foarte mult. De aceea, o asemenea nouă deschidere, chiar dacă nu se soldează neapărat cu realizări notabile în planul creaţiei — este şi cazul suprarealismului — poate sta la originea descoperirii de alte zări în artă. Cu condiția să-i fie sparte tiparele, pentru ca, eliberat de noile canoane, artistul să se poată mărturisi pe sine, nestingherit procustian. De ce am avut nevoie de acest preambul în prezentarea cărţii din urmă a lui Virgil Teodorescu, Poemul întîlnirilor ? Pentru a reaminti că un creator autentic exprimă, a exprimat întotdeauna numai spiritul — nu şi litera unui program — propus prin oricît de zgomotoase manifeste. Virgil Teodorescu, bunăoară, a fost asimilat suprarealismului, la noi, el însuşi cochetînd cîndva cu „ideologia“ acestuia. Deşi poetul n-a reţinut din suprarealism decit efervescenta căutării, în primul rînd: «Şi apoi anume elemente de tehnică a imaginii. Numai așa a izbutit să nu rămînă în neant, prin ce a scris, să nu, ilustreze doar un program, de la care a pornit numai, fără să rămînă însă aici. „Poezia sparge cu temeritate arterei epoeților“ — avea să-și definească el discursul, alături d° Gellu Naum. Ceea ce vrea să spună că, dincolo da "•''“’■’me, realitatea se impune sensibilităţii creatorului,' care nu poate face abstracţie de ea. Singurul lucru de care tace+,’l a făcut, într-adevăr, abstracţie, fiind — în toate cărţile sale. — moda, pe care am respins-o sistematic,în ciuda obstinatei sale revolte împotrirea expresiei confortabile în poezie. Tn fond, Virgil Teodorescu a clasîcizat o resurecție în spirit — suproreo'ismul — fumînd în noile tipare adevăruri sociale catacritîce, cum o fa*e atît de evident în Poemul întîlnirilor, unde convoacă piese mai vechi, din volume anterioare, deşi altele, inedite, multe la număr. Poezie tensiune, dar o tensiune declarat, militantă. Poemul titular al culegerii, care este şi cel mai întins, apare pentru rrima dată integră, după ştiinţa noastră, în „Rocadă“ (1966). Fragmentar andros, şi în „Scriu negru pe alb“ (1955). E reprodus apoi, succesiv, în „Blănurle oceanelor“ (1969) şi în „Vîrsta cretei“ (1970). Alte poeme sînt din periodice şi inedite (1931—1947), incluse şi acestea în selecţia amintită. „Blănurile oceanelor“, din „Drepturi şi datorii“ (1958), „Semicerc“ (1964), precum şi nepublicate pînă acum în volume. Nota lor comună, liantul fiindu-le punerea în lumină a mersului inexorabil al istoriei spre împlinirea ei firească. De aceea, în poemul care numeşte cartea, autorul îşi va rememora, din perspectiva timpului, uşor nostalgic, propria sa traiectorie de luptă şi a clasei sale, adeziunea, frumoasă ca un cîntec, la o credinţă nestrămutată, a cărei înălţare în faptă o întrezărea încă din anii îndepărtatei adolescente : „La întîlnirile noastre, / ca nişte stoluri de păsări, / gestul era un diamant cu fîlfîit înalt, / era o aşchie subţire / care sărea din trunchiul luptei / mereu prezentă-n închisori, / în porturi, marile plantaţii, / cu rădăcinile înfipte în carnea minelor adinei, / mereu prezentă pretutindeni...“. Pîraiele subterane se pregăteau să se adune în marele fluviu ce avea să cureţe grajdurile istoriei maştere a celor oprimaţi şi mulţi. Versul poetului devine incandescent, verbul ajunge imprecaţie, sentinţă pentru o lume crepusculară : „Şi dacă fruntea mea aparţine proletariatului / ca nările de jăratec ale lopeţii, / şi dacă poemul meu e pentru el / vultur pleşuv sau aripi foarte palide, / pentru voi, duşmani sceleraţi ai dialecticei, / e un venin, / un ghimpe, / e o rindea, / un fus , / sau o interminabilă explozie de muguri / deasupra stîrvurilor voastre“. Ca în basmele noastre străvechi, unde lumina se înfruntă cu întunericul, eroii noilor zări anunţă semnele viitorului, pentru care nu mai există praguri : „Libertate, libertate iubită, / la sunetul vocii tale hienele aleargă înnebunite pe câmp, / tu tai capetele hidrei / aşa cum briciul lunei taie pînzele norului, / străbaţi lumea ca o infinită nervură, / ca o limbă de flăcări, / de care, şi singe“. Şi în sfîrşit, apoteoza victoriei îndelung presimţită, adăstată, încoronînd lupta comuniştilor din anii grei ai ilegalităţii : „E limpede că azi corabia pluteşte / cu pînzele întinse spre ţărmurile noastre. / Pilotul din Octombrie ne-a dus în ape-adinei, ochii noştri ştiu să urmărească busola, / mîinile noastre ştiu să urmărească sextantul, / restul a fost zvîrlit / şi cîrma ne-aparţine“. Iată o probă că se pot scrie şi astăzi, şi se vor scrie oricînd poeme epopeice, angajate. Scăldate în cel mai pur lirism. Iar pentru aceasta nu este nevoie decit de adeziune la un crez, şi de har. Pe care Virgil Teodorescu le întruneşte şi le îngemănează fericit. E resurecţia în spirit, cum spuneam, turnată în tiparele vieţii şi pusă în slujba vieţii: „Legile istoriei sunt cu noi / şi pentru viitoarea eră / le cucerim le apărăm / din cuiburile noastre de mitralieră.“ (Poem de dragoste, 1935). Aceeaşi generozitate, disponibilitate, confundare cu o clasă socială în ascensiune, şi în alte poeme („Fascinaţie“, „Song“, „Nu e totul“): „Nu, nu e totul să iubeşti aşa / cu-o bunătate zilnic irosită, / ci să aduni mereu, ca-ntr-un focar, / în inimă, iubirea hărţuită, / şi s-o arunci să ardă luminînd, / să ardă luminînd măcar o clipă, / chiar de-o să cadă moartă la pămînt, / cu ultima zvîcnire de aripă“. O invitaţie să trăim intens, cu suprema finalitate : aceea de a lumina, de a încălzi o lume căreia i s-a refuzat omenia. Sentiment pe care ajungi să-l realizezi firesc şi să-l cînţi firesc, atunci cînd ştii să priveşti în jur, cum o spune atît de convingător poetul într-un „Fragment autobiografic“, din care desprindem : „Ca să ajung în fluviul comunist / Nu mi-a sunat din fluier un meşter flautist, / Vrăjit n-am fost de gnomi, de albe rele, / Nu mi-am citit cărările în stele. / M-a asurzit cu vuiet de cascadă / Şi m-a trezit mizeria nomadă...“ Născut pe meleaguri dobrogene, Virgil Teodorescu nu putea să nu evite acest crîmpei de patrie, de care îl leagă însuşi mersul clasei sale în atac, spre zarea de azi, cum o şi spune undeva. Leagănul copilăriei va fi aşadar invocat, în sonuri de cuceritoare armonie şi de indestructibil ataşament, ca în „Tînăra himeră“ : „E totuşi un privilegiu să te naşti, să trăieşti / cu marea la dreapta sau la stingă şi în faţa / ta sau în spate cu bătrinii Munţi Hercinici / care scad încet ca o flacără veche...“ Şi ca în aceste versuri, în care iarăşi, într-o cromatică a Dobrogei numai pentru cine o cunoaşte, îşi slăveşte plaiurile natale, încrustate pentru întotdeauna pe un uluitor ecran lăuntric : „Mai departe sunt frunzele de un roşu mat din colierul arţarului, / pregătite pentru ziua ta de naştere, / sunt frunzele roşii / ale arţarului din Tariverde şi din Adamclisi / care-şi găsesc echivalentul în pietrele ca un atol/ în vechile cetăţi de unde permite au fluviile noastre, / în dalele care păstrează ecoul curgerii din timp / în acordatul şi subtilul schimb / pe care lucrătorii, ciobanii şi năierii / l-au declanşat în masa vrăjmaşelor materii / şi-au mlădiat această seducătoare oră mult mai frumoasă ca un gît de proră...“ Ţară de vis, pămînturi mirifice, aici — la porţile Orientului, unde am fost şi am rămas, împotriva tuturor vitregiilor. Este — acest volum al lui Virgil Teodorescu —, o profesiune de credinţă unitară în alcătuirea ei, un omagiu adus comuniştilor şi patriei pentru care aceştia şi-au rostuit şi îşi rostuiesc viaţa. Un mănunchi de poeme la temperatură înaltă, cum ne-a obişnuit acest poet — mare în generaţia sa şi pilduitor pentru mai tinerii săi confraţi. Hrîstu Cândroveanu Uitare Uitare, ceaţă, noul nevăzut Ce-nvălui în cenuşa-ţi funerară Ca un amurg universal de sară Tot ce a fost departe, în trecut, — Ce ai făcut cu viaţa mea trecută De-ai şters cu tot şi amintirea ei. Şi-ai otrăvit cu floare de cucută, Tot ce-au văzut odată ochii mei ? In locul vieţii, mii de amintiri Rămaseră ca altă viaţă-n vis, S-a stins în minte ce-a fost în priviri Şi-n urma mea e noapte şi abis. Tot ce-am uitat e ca şi cum N-aş fi trăit nimica în trecut, Şi anii ce s-au destrămat pînă acum, Sînt ca-nainte de-a mă fi născut, îmi rămăseseră-amintirile şi eu Aveam în ele o fantomă-a mea, Unde-i acum ? Ce ai făcut cu ea,Că nu-mi găsesc acum nimic al meu ? Uitare, ceaţă deasă, ireală. Mai ai puţin pentr-un sfîrşit de gală. Insesizabil şi crud asasin Cu mersul sigur, leneş şi felin, Ia-mi totul, tot, din ce-am fost bob solar, Dar lasă-mi amintirile măcar. Demostene Botez CRONICA LITERARĂ V. Voiculescu: „TEATRU" IACA poezia era pentru V. Voiculescu un mod aşa-zicînd oficial de existenţă literară, iar proza, modul cel mai apropiat sufletului său, drept care a şi ţinut-o ascunsă toată viaţa, teatrul pare să fi fost un „violon d’Ingres“ pasager, un fel de exerciţiu tematic în întîmpinarea prozei. De interes astăzi preponderent documentar şi fără prea mare ecou nici chiar în epoca în care, unele, au fost publicate ori jucate, piesele spun mai mult dacă sunt privite în contextul eposului voiculescian decit dacă ar fi luate ca unităţi dramaturgice autonome. Cu atît mai meritorie ne apare iniţiativa editurii „Dacia“ de a tipări, sub îngrijirea lui Mircea Tomuş şi Ion Voiculescu, un volum cu cele mai reprezentative lucrări dramaturgice ale lui V. Voiculescu. Reprezentative pentru orientarea de mai tîrziu a prozei scriitorului şi, bineînţeles, pentru „obsesia“ literaturii lui în genere. Căci despre o obsesie a mitului naţional, a ritualurilor obscur-folclorice antrenate în mit, este vorba în aproape tot ce a scris V. Voiculescu, de la Poemele cu îngeri la povestirile editate de Vladimir Streinu, excepţie făcind Ultimele sonete, cîteva povestiri şi piesa Gimnastică sentimentală, nu şi romanul Zahei orbul. In Faţa ursului, drama se consumă în jurul unui episod epic rural ce are ca pretext o anecdotă izolat folclorică, întîlnită mai ales în zonele montane de deasupra Buzăului ; o fată frumoasă şi săracă e furată în noaptea nunţii cu primarul şi bogătaşul satului de un urs ; cel puţin aşa presupun sătenii în memoria cărora anecdota folclorică e vie şi, ca atare, productivă. Timp de un an nu se ştie nimic de soarta ciudatului cuplu pentru ca, odată depistate nişte urme, organizîndu-se o poteră, fata să fie prinsă, coborîtă în sat, şi păzită armat de o eventuală fugă a ei sau venire a ursului spre ea. Ursul, conform aşteptărilor, coboară şi el, e ucis de primar, dar sub piele este descoperit Lixandru, ibovnicul fetei, strîngînd la piept fructul iubirii de un an. Ce contează în toată această poveste dramatizată — în general, cum observa VI. Streinu, dramaturgia lui V. Voiculescu e o dezvoltare în replici a unei ficţiuni epice — este, în primul rînd, reacţia sătenilor la mit, candoarea unanimă a încrederii în posibilitatea regenerării permanente a acestuia. Mica anecdotă folclorică creează comunităţii dorinţa subconştientă de a transfera iluzia în real. Altfel, piesa e rău ţesută dramaturgic, fără personaje memorabile ci doar cu un anume fler al atmosferei sociale, singurul moment ce ar putea conveni adaptării scenice fiind confruntarea dinspre final între primar şi mama fetei. Mai interesantă, chiar şi sub aspect compoziţional, mi se pare Pribeagă, piesă istorică, zice autorul, dar, de fapt, invocîndu-l iarăşi pe VI. Streinu, „protoistorică“ pentru ce se întîmplă pe teritoriul naţional şi „anistorică“ pentru întîmplările imaginate în Bizanţ. Las de o parte „povestea“ piesei, ca să mă opresc asupra sentimentului general ce se propagă prin ea. Urmărind aventura Irinei, fiica împăratului bizantin pe meleagurile nord-dunărene în căutarea logodnicului, un ton misterios ce o salvase cîndva din mîinile piraţilor, scriitorul face un fel de excurs hesiodic de-a lungul anotimpurilor unui an, într-o geografie precis conturată şi înlăuntrul linei comunităţi omeneşti a cărei existenţă, fără să poată fi ordonată istoric, are de-acum nişte caractere specifice. Nu interesează atît felul de a gîndi al oamenilor de aici, cu felul de a simţi, plin de sechelele traiului de dinaintea încorporării micilor sate în formaţiune statală. Personajele autohtone au simţul libertăţii şi nu ideea de libertate, simţul proprietăţii, iar nu ideea de proprietate, tot aşa cum au un colosal simţ al utilului şi, implicit al muncii, în afara oricăror idei pragmatice. Modelul lor e natura pe care o imită cu rafinamentul brutal al noului născut. Dacă în Faţa ursului subiectul se subordona unei anecdote folclorice de arie izolată, aici subiectul e o încercare, dificilă ce-i drept, de a sistematiza într-o ordine mitologică întreg spaţiul românesc subcarpatin. Scenele ce se petrec în Bizanţ trebuie să fi fost dictate scriitorului de dorinţa realizării unui contrast care să pună în evidenţă majoră particularitatea mitică a lumii de peste Dunăre. Levantinismului, sterilităţii rafinate şi pustiului aurit din Bizanţ i se opun, dincoace, vitalitatea, pactul natural şi acuitatea simţirii. Intre Irina şi Ione, înainte de toate, o diferenţă de vîrstă mitologică ; sînt două tipuri de civilizaţie şi au nevoie unul de altul din motive, şi ele, opuse, pentru a muri frumos, cu speranţa continuităţii într-un alt sistem şi sub alt cer, Irina, pentru a-şi altoi vitalitatea nouă dar nenuanţată cu subtilitatea bizantină înaltă dar descărnată, Ion. Dar aceasta e numai prima parte a ipotezei mitologice, la nivel naţionalfolcloric, propuse de V. Voiculescu. Fundamentele celeilalte le găsim — întîmplător ? — tot într-o piesă : Demiurgul. Trec iarăşi peste drama propriu-zisă, peste modul dramaturgie şi peste substanţa epică amintind „avant la lettre“ de Dürrenmatt din Fizicienii, şi rezum în cîteva cuvinte conflictul dramei : un savant maniac se dedică unei activităţi, în aparenţă bizare, de perfecţionare a lumii zoologice sperînd să obţină prin infuzie de sentimente în instinctul animalelor, exemplare noi, peste măsura naturii ; fiul savantului, cam deocheat în purtări dar senzualist îndărătnic şi apărător al lucrurilor naturale, se împotriveşte tatălui, reuşeşte chiar să destrame întreprinderea aceluia, dar sfîrşeşte pe o masă de operaţie, unde i se extrage surplusul de vitalitate ce va fi apoi transferat prin grefă unui bătrîn. Scopul operaţiei, zice tatăl maniac, e de a-l readuce pe băiat la curăţenia rasială a neamului. Piesă antirasistă s-a spus şi, desigur, o asemenea interpretare rămîne oricînd posibilă. Mai important mi se pare altceva : intenţia autorului e de a pune în balanţă (şi de a-şi oferi sieşi argumente, eventual contraargumente) natura, în înţelesul naturalului, cu abaterea de la natură, în înţelesul corectării naturii, fie în bine, fie în rău. Tocmai pentru că, medic fiind, ştie că, nu de puţine ori, abaterea de la natură are, cel puţin pentru om, un sens benign, scriitorul ezită să opteze. Şi ezită chiar în numele propriei sale viziuni mitologice. Intr-un fel, raportul dintre bătrînul savant şi fiul său e raportul dintre Ion şi Irina din Pribeagă. Cu asta am spus, de fapt, că naturismul voiculescian suportă, ca pe un act liber de conştiinţă, varianta „naturismului ca măsură“. Şi, cum afirmă o propoziţie celebră, ca să depăşeşti măsura, trebuie mai întîi să ieşi din ea. Cit despre Gimnastică sentimentală, a patra piesă inclusă în recentul volum, e interesantă exclusiv pentru transferul unei teorii psihologice în replici de teatru. Fără valoare literară deosebită, dramaturgia lui V. Voiculescu reprezintă efortul de explicitare teoretică (în replici, e adevărat a unei viziuni mitologice de tip naturist şi punctul de sprijin cel mai important pentru înţelegerea extraordinarei sale proze. Laurenţiu Ulici Patria, poate o iarbă vrajba. Patria, poate un cer aflat. Patria, poate o streașină udă. Patria, poate un bulgăre aspru, sălbatec vin pietrificat.Ori mai presus de toate, patria, poate-o rotire dedesubt, poate-un luceafăr dinlăuntru, poate-o vreme fără vreme, un Eminescu neîntrerupt. Eugen Frunză Adîncul 3 ANA BLANDIANA • ROMULUS RUSAN :.Convorbiri subiective“. • SE observă în ultimii ani atracţia tot mai mare pe care genurile specific gazetăreşti — interviul şi reportajul — o exercită asupra poeţilor. De la Adrian Păunescu (al cărui volum, sub semnul întrebării, reprezintă un punct de referinţă fundamental în acest sens) şi pînă la recentele dialoguri conduse de Gabriela Melinescu, tentaţia interviului tinde să se generalizeze, cuprinzîrid tot mai multe nume, în special din generaţia tînără. De aceea, faptul că, alături de Romulus Rusan — a cărui formaţie publicistică era vădită încă din volumele Itîul ascuns şi Expres ’65 —, apare ca autoare de interviuri Ana Blandiana, departe de a surprinde, conduce, încă o dată, la o reevaluare a condiţiei poetului de azi, apetenţa la cotidian, in acest mod, devenind, prin constanţă şi seriozitate, o trăsătură definitorie... Cunoscute publicului, în bună parte, din paginile revistei „Viaţa studenţească“, convorbirile însumate în volumul de faţă se constituie, printr-un subtil echilibru interior, într-un întreg. Asta pentru că autorii, „purtători ai unei democratice subiectivităţi“, au pornit, de fiecare dată, de la o idee de bază: „nevoia de a ne preciza un punct stabil de la care să ne revendicăm“. Este ceea ce, de altfel, demonstrează lunga listă a celor intervievaţi, alcătuită riguros din personalităţi cu recunoscută autoritate în domenii dintre cele mai diverse : D. D. Roşea, Dimitrie Cuclin, Grigore C. Musil, Al. Rosetti, Ion Basgan, C. Daicoviciu, Ioan Goia, Dorin Pavel, Antonin Ciolan, Ștefan Mileu, Remus Raduleț, Petre Ștefănescu-Goanga, Valeria"'I. Bologa, Mihai Pop, Marin Preda',"‘Liviu Ciulei, Ascaniî» Damian, Lia Manoliu, Dom Hociotă, Alexandru Bălăci şi Mircea Maliţa. In ceea ce priveşte modalitatea dialogului, autorii Convorbirilor subiective s-au menţinut tot timpul în:umbră, intenţiile lor, declarate în Explicaţia însoţitoare a volumului, urmărind ca şi „subiectivitatea partenerilor de discuţie să rămînă neatinsă“ . „Rolul nostru a constat din a pune o oglindă, în modul cel mai convenabil, pe chipuri care ni s-au părut reprezentative pentru o mentalitate sau alta, interesante pentru o trăsătură a lor, comună sau de excepţie dramatice prin realizarea (sau nerealizarea) cite unei intenţii hotărite să vorbească despre situaţii la care au asistat ca protagonişti sau numai ca martori ; singulare prin mesajul pe care îl păstrau din alte vremi sau generaţii ; capabile să definească revelatoare serii umane, de la care generaţiile următoare să se poate revendica“. Datorită concepţiei unitare, care adună într-o singură imagine,, plină de forţă şi savoare, ceea ce creatorii contemporani au mai specific românesc, ca şi frumuseţii confesiilor, nealterate de indiscreţii sau insistenţe, volumul depăşeşte cu mult valoarea strict documentară — apreciabilă, de altfel —, inscriindu-se ca o sigură reuşită literară. Cele Patru evocări, aparţinînd lui Romulus Rusan, întregesc, prin tonul lor particular, meritele acestei cărţi deosebite, de aleasă spiritualitate. LEONID DIMOV : „Deschideri“ • CARACTERISTICA versurilor lui Leonid Dimov ni se pare o anumită construcţie lineară, realizată prin montajul imaginilor în aglomerări succesive, neaşteptate, satisfacţia lectorului constînd, in primul rînd, în urmărirea lanţului de surprize ale unei inepuizabile invenţii verbale. Cuvintele se cheamă unele pe altele, se înşiruie parcă la întîmplare, creînd deseori aparenţa — imediat dezminţită de profunzimile textului — că ele determină ideile, că totul nu este decit un joc strălucitor şi gratuit, o pură demonstraţie lingvistică : „In cvartalul cu streşini piezişe / Fluieră mierle printre frunzişe / Ca să necăjească pisicile de ciment / Din tinda caselor de agrement. // E o toamnă cu soare / Dublu pe coridoare, / Iar în fund, la şapte fix, / Se deschid uşile de onix / Şi-ncepe să ningă leneş, afară, / Cu petale de primăvară. // O, ce durere dulce ne duce ! Gîndul de purpură peste uluce...“. Intre luciditate şi spontaneitate. Intre aspectul hilar şi esenţa gravă a problematicii, între dispersiunea imaginilor şi soliditatea viziunii generale, poemele din volum se situează la admirabila confluenţă a tuturor acestor tendinţe contrarii, fuzionarea lor într-un unic fior fiind semnul de unde începe POEZIA. Nebănuite adîncimi ni se relevă, ca în aceste tulburătoare versuri despre moarte: „Vine o clipă de ceară / Cînd suntem chemaţi pîn-afară / Şi, bineînţeles, nu ne mai întoarcem înapoi. / Cam asta e tot. Apoi / După cum bine ştim, / începem să plutim / In neguri lăptoase, prin canale / Pline cu dodeeaedre romboidale / Aşezate din loc în loc. // Drept in mijloc / E Cuvîntul , fără îndoială ! ! / Cu peisaje de mîntuială / Şi fete desculţe apucind peste sine / In direcţii cristaline. / Pe urmă dispar, departe, / Furişaţi între arşiţă şi moarte, / Printre sîrme ce se desfată, / Ceferişti de ciocolată / Ori tot felul de alte fiinţe huinate de porunci şi dorinţe. / Iar noi, nepăsători, lingă lavabou, / Privim cum se clăteşte sufletul cel nou“. Dan Hadeanu