Contemporanul, ianuarie-decembrie 1972 (Anul 26, nr. 1-27)
1972-06-23 / nr. 26
-1 ____________ _pm • PREVIZIUNILE (de fapt dorinţele) noastre, exprimate în acest colţ de pagină, in numărul trecut, s-au dovedit prea îndrăzneţe: nu se mai anunţă nici o premieră „de sală“, stagiunea normală este, se pare, ca desăvîrşire încheiată ; „memento“-urile cotidienelor s-au subţiat pînă la dispariţie, doar după-trei spectacole pe seară, este limpede că începe stagiunea estivală. O stagiune care se anunţă (in sfîrşit !) extrem de interesantă. Citim astfel în „Scînteia“ de luni (deci informaţii de ultimă oră), sub semnătura autorizată a lui Amza Săceanu, că Bucureştiul va fi in cursul verii acesteia gazda unor numeroase şi ample evenimente teatrale. Este vorba, în primul rind, de „Luna teatrală bucureşteană" (asupra căreia v-am informat pe larg cu puţin timp în urmă), ce se va desfăşura în iulie, marcind evenimentul istoric al Conferinţei Naţionale a partidului; este vorba, apoi, de un şir de premiere pe care le vor oferi teatrele bucureşte- Glosa ne în perioada estivală ! Despre unele neajunsuri, lipsuri şi deficienţe in domeniul dragostei de Al. Mirodan (la Naţional), Licia de Pirandello (la Giuleşti). Anunţ la mica publicitate de Natalia Ginsburg (la „Bulandra“); este vorba, în sfîrşit, de spectacolele de divertisment ale altor teatre, de reprezentaţiile de sunet şi lumină etc. Să notăm la rîndul nostru şi să sperăm că nu e o întîmplare, ci doar un Început, turneele unor teatre din provincie , cel al Teatrului de Stat din Turda, al cărui program îl publicăm tot în această rubrică de informaţii. Sigur, întrebări ar fi de pildă, de ce trebuie să aşteptăm stagiunea estivală ca să avem abia acum încă o premieră cu o piesă originală (cea a lui Mirodan) sau un spectacol Pirandello (fie și cu Liola) ? Nu e cazul însă să discutăm aici acest lucruri. Deocamdată e limpede că vom avea o vară teatrală „fierbinte“, ceea ce e foarte bine. Sîntem atenți în continuare. 4 N LIBRARII M. DAVIDOGLU : Teatru (Neamul Arjoca, Trilologie dramatică) Ed. Eminescu, seria „Teatru românesc contemporan“, 276 p„ 7,25 lei DAN TARCHILA : Teatru. Ed Cartea Românească, 144 p„ 4,50 lei ŞTEFAN TITA : Acte şi antracte. Ed. Eminescu, colecţia „Rampa“, 124 p„ 3,50 lei HORIA DELEANU ! Teatru-antiteatru-teatru. Ed. Cartea Românească, 160 p„ 8 Iei. MIHAI NEAGU BASARAB : Scurtă poveste cu un suveran zănatec. Ed. Eminescu, colecţia „Rampa“, 128 p., 3 lei JOHN GASSNER : Formă şi idee in teatrul modern. Prefaţă de Andrei Băleanu. Ed. Meridiane, 272 p„ 24 fotografii, 8 lei. „Pledoarie pentru un răzvrătit“ La Televiziune • PLEDOARIE pentru un răzvrătit (in românește de Marcel Aderca) seamănă mult cu un foarte vechi spectacol al televiziunii, Montserat, ambele fiind, dacă nu ne înșelăm, singurele lucrări cunoscute la noi (alături de un roman tradus acum citiva ani din creaţia lui Emanuel Robles. Ca şi amintitul Montserat, Pledoarie pentru un răzvrătit este, aşadar, o piesă-proces, o piesădezbatere, inspirată de data aceasta din actualitate, dintr-o realitate politică precisă. Testul, fără virtuţi, este scris în tehnica tradiţiiipall a acestui gen de tea-’ tru, unde flash-back-ul întretaie mereu discuţia, pentru că o discuţie e toată piesa. Riscurile în apropierea de asemenea lucrări sunt cele ale convenţiei spectacolului, care poate suplimenta pină la insuportabil convenţia dramatică a procesului. Ideile s-au mişcat convingător in spectacolul realizat (in premieră pe ţară), pe micul ecran, de Horea Popescu. Regizorul şi-a demonstrat încă o dată apartenenţa la acea categorie specială de realizatori, pe cale de dispariţie astăzi, pentru care spectacolul „clasic". In cea mai tradiţională montare cu putinţă adică, e departe de a constitui un complex ; e — dimpotrivă — permanent prilej de dovedire a unor solide calităţi profesionale, în felul ei aceasta este o „modestie asumată“, cu rezultate remarcabile. Pledoarie pentru un răzvrătit, spectacol excelent, frumoasă întilnire a asprimii bărbăteşti cu fiorul liric — a dovedit-o din plin. în sfîrşit, să remarcăm încă o dată inestimabilul privilegiu al teatrului TV, care este posibilitatea de a alcătui oricînd o distribuţie perfectă, cu actorii potriviţi în rolurile potrivite, toţi de la un anume nivel valoric în sus. Iar atunci cînd aceşti actori se întîlnesc cu un regizor care ştie foarte exact ce să le ceară, lăsîndu-le în acelaşi timp o zonă foarte largă de mişcare, efectul este remarcabil. In Pledoarie pentru un răzvrătit, preferințele noastre (care nu sunt decit urmarea aprecierilor noastre) au înclinat, în ordine, spre Victor Rebengiuc, Peter Paulhoffer, Iiinca Tomoroveanu, Fory Eterle, Constantin Rautchi. Spectacolul s-a bucurat de scenografia Teodorei Dinulescu. Teatrul „Ion Creangă" la Montreal • SPECTACOLELE prezentate la Montreal de colectivul Teatrului „Ion Creangă“ din București sunt amplu şi favorabil comentate de televiziunea şi ziarele din provincia Quebec şi din alte centre canadiene ca Ottawa, Toronto. Ziarul „The Gazette“ scrie că teatrul românesc a ui• În cadrul schimburilor artistice pe care Teatrul „A. Davila“ din Piteşti Ie-a stabilit cu Teatrul „Polski“ din Bydgoszcz, artiştii polonezi prezintă la Pimit întreaga audienţă şi pe participanţii la Congresul Asociaţiei internaţionale a teatrelor pentru copii şi tineret (ASSITEJ) şi a constituit una dintre cele mai remarcabile prezenţe. Aprecieri similare face şi ziarul „Globe and Mail“ din Toronto. Oaspeţi teşti, între 21 şi 28 iunie, spectacolele Jocul de-a vacanţa de Mihail Sebastian, Mutter Courage de Brecht şi Leşin la modă de W. Boguslawski. ÎN săptâmîna CE VINE • TEATRUL de Stat din Turda va fi săptămîna viitoare oaspetele Capitalei, cu un afiş de turneu extrem de interesant: — Roata in patru colţuri de Valentin Kataev (marţi 27, ora 16) — Gaiţele de Al. Kiriţescu (marţi 27, ora 20) —Maşina de scris de Jean Cocteau (miercuri 28, ora 120) Toate spectacolele (care vor avea loc în sala Teatrul Mic) poartă semnătura regizorală a lui Aureliu Meanea. IN PUNCT DE VEDERE Pentru un teatru politic PSU CRED să existe un teatru de calitate În afara unei opţiuni politice. Chiar şi acele spectacole aşa-zis neangajate aparţin totuşi unei atitudini politice tocmai prin refuzul de a avea o atitudine precisă. Evadarea din realitatea sau închiderea ochilor în faţa realităţii — este şi ea o clară şi precisă opţiune. Realitatea nu trebuie să fie arătată nimănui cu degetul, ea — fiind însăşi viaţa — se impune de la sine. Ceea ce ştiu precis este că avem obligaţia de a sprijini şi încuraja pe cei care au o atitudine politică precisă, dată în faţa realităţii. Din păcate tocmai aici, în acest spaţiu, domneşte încă o oarecare confuzie şi aceasta chiar de la început, de la definirea noţiunii de teatru politic. Unii înţeleg prin teatru politic un teatru festivist, un teatru unde frumoşi constructori se însoţesc cu rodnice textiliste şi mină în mină păşesc peste tarlalele înfrăţite spre un viitor luminos etc., etc. Nimic mai fals. Alţii înţeleg, prin teatru politic, acele texte sau spectacole care au un ton eminamente negativist. Evident că şi aceasta este fals. Mai există şi o categorie care consideră teatrul politic acel teatru al „aluziilor“ disimulate , iar acele texte total neinteresante, dar care conţin două, trei sau zece astfel de replici, sunt considerate texte curajoase. Să-mi fie iertat, dar cred că acesta este cel mai jalnic aspect al unei activităţi intelectuale. Orice teatru care se vrea conştient, care priveşte cu seriozitate marile probleme ale epocii contemporane, este politic prin esenţa sa, pentru că orice atitudine filozofică a unui creator faţă de realitate este implicit şi o artă politică, nu numai o artă poetică, sau — de fapt — amîndouă la un loc. Dacă atitudinea evazionistă nu mă interesează şi dacă textişoarele cu „înţepături“ şi „aluzii“ le dispreţuiesc, trebuie să mărturisesc că sunt deosebit de preocupat de un teatru care să se dedice studierii şi producerii spectacolelor politice agitatorice şi a textelor de acest gen. Acest teatru poate şi trebuie să fie diferit de celelalte teatre existente la ora actuală. De mult timp sunt preocupat de un teatru care să studieze şi să producă spectacole actuale, mereu în pas cu preocupările de progres şi de dezvoltare ale ţării. Un teatru care, funcţionînd în cadrul legislaţiei generale, să fie apt de a selecţiona rapid (deci util) textele noi româneşti, tinerele talente actoriceşti sau regizorale. Teatru care să aibă o schemă redusă la maximum, dar elastică în acelaşi timp, după necesităţi. Intr-un cuvînt, un teatru extrem de „sărac“ (ca să folosesc o expresie cu un caracter mai cuprinzător a lui Grotowski). Dar care să-şi propună sarcini artistice şi politice deosebit de ambiţioase, în peisajul teatral al oricărei ţări cu o cultură teatrală dezvoltată, teatrele mici au jucat şi continuă să joace un rol deosebit de important. In jurul formaţiilor profesionale de acest gen s-a dezvoltat întotdeauna dramaturgia naţională, s-au grupat dramaturgii debutanţi, şi tot în jurul acestui gen de teatre tinerii scriitori au cunoscut contactul (nu întotdeauna victorios, dar întotdeauna deosebit de util) cu publicul, scriitori care au devenit mai tîrziu, datorită acestor experienţe, dramaturgii de bază ai unei naţiuni. în astfel de teatre s-au putut experimenta şi crea forme agitatorice de spectacol, forme politice directe, percutante, forme ce au avut o mare valoare agitatorică atît în clipa cînd au apărut, cît şi după aceea, cînd au continuat să exercite o mare şi reală influenţă asupra mişcării teatrale universale. în viaţa internă a unor astfel de teatre mici a fost posibilă formarea, crearea şi dezvoltarea profesională a unui colectiv de 10—12 actori ; imprimarea unui stil de muncă unitar şi crearea unui mod de gîndire unic, atît din punct de vedere profesional cît şi politic. în astfel de colective s-a putut dezvolta spiritul de echipă, spirit centrat în jurul unui regizor animator, regizor care la rîndul său şi-a putut dezvolta şi concretiza crezul său artistic, ideologic. Noi avem anumite spectacole excelente şi o multitudine de oameni de teatru de o rară valoare. Există însă un decalaj, un mare decalaj între valoarea acestor spectacole reprezentative şi pregătirea profesională şi administrativă a teatrelor noastre. Se pierde o imensă cantitate de muncă pentru a face o perioadă, o lungă perioadă de timp „şcoală“ pentru imprimarea unui stil de gîndire şi de joc actorilor, stil ce este distrus mai repede sau mai tîrziu, sau pierdut cînd actorii (care au descoperit noi orizonturi ale meseriei lor sub o anumită îndrumare regizorală) se văd nevoiţi de a lucra îngust şi practicist, închistaţi în maniere şi soluţii-şablon, sub conducerea unor regizori de o altă pregătire profesională. La un moment dat, colectivul în care se lucra cel mai bine şi mai repede din întreaga ţară, era colectivul Teatrului Tineretului din Piatra Neamţ, unde actorii erau aleşi după cele mai exigente criterii, unde exista un climat de reală preocupare profesională teatrală. Nu am mai lucrat de mulţi ani în acest teatru, aşa că nu ştiu care este nivelul său actual. Insă păstrez vie în amintire acea excelentă perioadă de lucru de la Piatra Neamţ. La un teatru mic se poate stabili un repertoriu pe o perioadă foarte lungă, de 2 sau 3 ani, aceasta în ceea ce priveşte piesele străine. Lăsîndu-se în mod deliberat cîte 2 sau 3 locuri libere pentru piesele româneşti, fără a le numi. Aceasta pentru a putea permite ca imediat ce o piesă contemporană românească apare, din iniţiativa scriitorilor sau ca rezultat al muncii teatrului, ea să poată intra imediat în repetiţii, teatrul răspunzînd direct, nemijlocit, de calitatea artistică şi ideologică a textului. Un astfel de teatru poate şi trebuie să organizeze periodic turnee în ţară, organizate însă de, pe cu totul alte principii decit sunt organizate actualele turnee. Neavînd nevoie de mari desfăşurări scenografice, acest teatru trebuie să joace în centre muncitoreşti, în centre universitare, pe marile şantiere naţionale, în cantine, în săli de sport, în aer liber, în orice spaţii polivalente. Un oraş sau un centru vizitat le acest teatru nu va fi pur şi simplu „vizitat“ de către colectivul de actori. Se va căuta să se intre în intimitatea muncii şi preocupărilor şantierului sau centrului universitar unde se organizează acest gen de mici stagiuni. Dramaturgii care au scris sau care vor să scrie pentru acest teatru vor merge şi ei în aceste turnee, şi astfel se va stabili o legătură trainică, directă, reală, între membrii colectivului şi cei vizitaţi. Un astfel de teatru trebuie să se deosebească de celelalte teatre tocmai prin principiul său de „economie estetică“. Un teatru fără mochete elegante, fără fotolii tapisate, fără jocuri de lumini savante, fără decoruri costisitoare — jucat şi gîndit în şi pentru un spaţiu polivalent — care poate fi de multe ori o scenă şi de multe ori nu. Preocuparea principală fiind textul, jocul actorilor şi ideea regizoralpolitică a spectacolului. Din păcate, un astfel de teatru nu lipsește. Dinu Cornescu Primele repetiţii pe scena Teatrului de Comedie cu piesa Preşul de Ion Băieşu, sub direcţia regizorală a lui Ion Cojar. De la stingă la dreapta : Mihaela Buta, Mircea Şeptilici, Dem. Savu, Vladimir Găitan, Stela Popescu, Ştefan Tapalagă, Constantin Băltăreţu şi Ion Cojar. j ' . . . . V '8âptâmêrvl . nceputa timid, cu destule ezitări şi cu prea multe reluări inutile, mult discutata stagiune 1971—1972 ne-a oferit totuşi citeva spectacole de referinţă şi citeva veritabile evenimente teatrale. Intre ele se situează şi recenta gali de la Bacău care a creat recitalului dramatic cadrul propice unei stimulative treceri in revistă, iar criticii teatrale i-a dat prilejul unor constructive dezbateri profesionale puse sub semnul sporirii exigenţei şi autorităţii actului critic atît în exercitarea sa jurnalieră, cit şi in domeniul lucrărilor de sinteză asupra fenomenului teatral. Timp de trei zile, Bacăul şi-a făcut astfel o datorie de onoare din a găzdui unele dintre cele mai reprezentative nume şi stiluri ale recitalului dramatic, tinzind spre configurarea unui tablou, dacă nu încă suficient de cuprinzător, in orice caz concludent pentru posibilităţile genului şi cota realizării sale artistice. Departe de a fi un festival formal, oarecare. Gala recitalurilor dramatice de la Bacău are meritul incontestabil de a fi sesizat cu destulă promptitudine momentul de eflorescenţă al genului, de a fi răspuns deci unei necesităţi reale, de autodefinire, de dobîndire a unei identităţi şi a unei cetăţenii, cu toate drepturile şi obligaţiile ce decurg de aici. Premiul criticii, pentru cel mai bun recital prezentat la prima ediţie, nu avea decit să sporească prestigiul manifestării şi să dea greutatea şi recunoaşterea cuvenită unei practici a vieţii noastre teatrale, tot mai frecvente şi mai valoros afirmate în ultimele stagiuni. Spectatorii au putut urmări astfel, in prima zi, recitalul de versuri Un pămînt numit România, susţinut de actorii Teatrului „Bacovia“, în regia lui Gh. Miletineanu, recitalul Scrisorilor eminesciene oferit de Dan Nasta şi cel de poezie contemporană al Evei Pătrăşcanu, recitalul de folclor al Irinei Răchiţeanu-Şirianu — „De viaţă, de dragoste, de moarte“, in regia lui Ion Cojar. Au urmat, in cea de a doua zi, recitalul de largă respiraţie Walt Whitman, prezentat de Dumitru Furdui, şi excelentul spectacol Premiera de John Cromwell, cu Olga Tudorache şi Ica Matache, in regia lui Laurenţiu Azimioară, repetatele aplauze ale publicului răsplătind generos virtuozitatea şi forţa dramatică a creaţiei realizate de Olga Tudorache. Excesiv încărcat, programul celei de a treia zile s-a bucurat de prezenţa contrabasistului Wolfgang Gütttler, căreia i-a urmat Tudor Gheorghe, cu un uimitor repertoriu de poezie populară şi cultă, în bună parte inedit, apoi Ina Otilia Ghiulea, dezamăgind pînă la nedumerire in recitalul „Poezie şi cîntec românesc“, Sorin şi Rodica Postelnicu In — iarăşi binecunoscutul recital ! — „Clavicele plîng în oraş“, pe versuri de George Bacovia. In interpretarea actorilor Cătălina Murgea şi Stelian Preda, premiera piesei într-un act Cina la vreme de veghe, de George Genoiu, care a încheiat gala recitalurilor, ne-a atras atenţia asupra posibilităţilor reale ale autorului de a surprinde cu mijloacele comicului grotesc esenţa tragică a existenţelor cenuşii, consumate ireversibil. In locul unui spectacol de comedie, la care textul invita cît se poate de clar, regizorul Gh. Miletineanu a căutat insă „altceva“, o „re-descoperire“ a textului încă de la premiera sa absolută. Este meritul piesei că se susţine doar prin virtualităţile ei dramatice, în ciuda unui spectacol „voit" : voit grav, voit ambiguu, voit şi inutil încifrat, voit invers. Parcurgerea agendei reale a festivalului de la Bacău — din care au lipsit anunţaţii Elena şi Toma Caragiu, Silvia Ghelan, Stela Popescu şi Amza Pellea — ne obligă să constatăm că organizatorii n-au avut totuşi un criteriu selectiv ferm, măcar al exigenţei artistice, dacă titlul de gală a recitalurilor dramatice n-a funcţionat suficient de restrictiv. Pe de altă parte, faptul că majoritatea recitalurilor fuseseră văzute de critică cu o stagiune, două sau chiar mai multe in urmă — fapt inevitabil la o primă ediţie, care s-a vrut nu atît inedită cît reprezentativă — a scăzut interesul participărilor. O mai judicioasă selecţie valorică a recitalurilor, o popularizare făcută din timp, care să antreneze şi să mobilizeze forţe actoriceşti de la cît mai multe teatre din ţară, va putea să asigure celei de a doua ediţii succesul deplin la care are dreptul să aspire o asemenea iniţiativă. Revenind lui Tudor Gheorghe, Premiul criticii dramatice a încununat binemeritatele succese de pină acum ale unui trubadur modern de valoare internaţională, iar primul colocviu de teatrologie, luînd în discuţie conceptul de teatru şi de teatralitate contemporană, condiţia spectacolului, împlinirile şi dezideratele criticii teatrale, a deschis calea unui fructuos schimb de opinii, pe care ediţiile viitoare işi propun să-l instituţionalizeze. Victor Parhon •• Gala recitalurilor dramatice (La Bacău) iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiIiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiHHiiiiii _____---------------------------------------1 Fiorul criticii ACA sala, cu spectatorii ei, aparţine spectacolului, dacă teatrul, deci, înseamnă şi publicul său, atunci el înseamnă şi critica sa, întrucît cel ce o scrie trebuie să fie, pe lingă multe altele, şi un foarte bun spectator, parte astfel, încă o dată, a artei teatrale. Deplîngînd acele devieri, de funcţie şi scop, pe care le-au subliniat şi scriitorii adunaţi în recenta lor conferinţă — adică o critică uneori interesată mai mult de persoană, decit de operă, critică antrenată în jocul partizan, dar al unui partizanat degradant, atit timp cît nu este unul faţă de principii — nu vom putea ignora şi un alt aspect, direct legat de realizarea ca atare a articolului, de litera şi spiritul cronicii. Ne interesază, şi încă foarte mult, atît justeţea (reflex al obiectivităţii) aprecierilor, principiile aplicate în judecata de valoare, întemeierea ştiinţifică — de ce nu?! — a acestora, temeiul lor cultural; dar ele nu sunt decit condiţii necesare — nu şi suficiente ! — ale conexării criticii la ■realitatea artistică a cărei conştiină este (sau trebuie să fie). Cite pagini de critică nu rămin în afara domeniului de interes public, cîţi quadraţi de pagină tipărită nu ocupă locul unor însemnări care chiar dacă se ocupă de lucruri mai puţin importante decit teatrul, o fac mai bine, adică mai talentat. Fiorul cronicii face din aceasta spectacolul secund, admirabil tensionat, trăit şi Înţeles, populat cu personaje şi idei convingătoare, polemic dacă , este cazul, cu o desfăşurare dramatică, asemănătoare aceleia prin care ajungem în realitatea artei sau existenţei, la adevăr. Investiţia de pasiune, fără de care critica decade în act de rutină sau în factologie neutră, se resimte direct în fiorul ei. O cronică scrisă cu indiferenţă faţă de destinul ei, ignorînd dea faptul lecturii ei şi al consecinţelor acestei lecturi, este mai păgubitoare, prin efectele ei, decit un spectacol prost. Şi pasiunea excesivă, determinată de scopuri care nu mai au legătură reală cu obiectul criticii, se trădează prin lipsa fiorului sau prin metamorfoza acestuia în iritare, reacţie de tip umoral acolo unde e de aşteptat expresia bucuriei (sau tristeţii) pe care spectatorul-critic a avut-o. Să recunoaştem, privind puţin în ograda vecină, că avem cîţiva colegi care fac o critică de film realmente înfiorată, ceea ce nu înseamnă nici înecarea aprecierii critice în metafore, nici hiperbolă admirativă, nici (sau mai puţin decit altădată) compromisul, ci inscrierea In realitatea artei da care dau seama prin scrisul lor. în urmă cu nu foarte mult timp, lucrurile stăteau cumva invers. Nu există reţete ale fiorului critic , există doar simptomele sale, plăcerea și utilitatea lecturii cronicii dramatice, necesitatea pe plan social ce o dobîndeşte. Sau indiferenţa faţă de ea. Oricum, fiorul criticii nu e reflexul talentului literar (refulat sau nu), nici al preţiozităţii, el înseamnă mult mai mult şi spune despre convingerea fiecărui rind scris,, şi despre dorinţa transmiterii acestei convingeri ca imagine aparţinînd şi ea teatrului, după cum şi publicul îi aparţine. Există un talent al criticului de teatru care determină, în corelaţie cu pregătirea şi sensibilitatea sa, nu numai opţiunea ca atare, ci şi modul exprimării ei. în cele din urmă fiorul criticii nu este o chestiune de gust, discutabil fireşte, nici de emoţie (subiectiv determinată) şi nici una de stilistică, ci de talent. Mai exact, de realizare a talentului. Şablonul criticii, de orice tip, afectează mai mult decit plăcerea lecturii întîmplătoare a unui cititor ; fiecare rind de cronică se reprezintă pe sine, dar reprezintă şi critica în ansamblul ei, reprezintă şi teatrul. Ca urmare, investiţia de înţelegere şi simţire, de cinste şi talent, de libertate şi răspundere a opţiunii, pe quadratul de critică publicat nu are voie să fie mai mică decît aceea din marea şi tulburătoarea realitate a teatrului. Mihai Nadin