Contemporanul, ianuarie-iulie 1998 (Anul 8, nr. 1-26)

1998-01-08 / nr. 1-2

3 Suiţii In memoriam: Tatălui meu, Semion Potlog Foamea de suferinţă în segmente egale o împărţeam pentru vulturi, munţi, capre, petale, pentru îndrăgostiţi, donjuani, dona juane, savanţi ai melancoliei, nezidite Ane. Şi suferinţă mai rămânea... Atunci în umbra zidului abstract cineva dintre noi începea să caute alte nume durerii... Din frică toamna, în ceruri, era mai subţire, mai mică... Ascultam lecţii de supraomenire, atenţi la nuanţe: ele stau la timonele vieţii. Travaliul iubirii îl suportam, vehemenţi şi tandri, veseli, în aulele dimineţii. Din foamea de viaţă, suferinţă, ne înfruptam. Tineri zei, tineri demoni, veşnic însetaţi eram Ediful de MUMUSUL O, umbră discretă a nemăsurii!! De-atâtea ori destinul am sfidat şi m-am retras din cochilia urii. Spre un prezent de gheaţă am alergat de bunăvoie şi-n mine am lovit, privindu-mă-n puternica splendoare. Nemairecunoscându-mă, m-am rănit. Viaţă am împărţit la fiecare cu lipsă de măsură, căci am iubit. Ce lege m-a sorbit în litera ei? De unde puterea, de neocolit, tandră durere?... Cei îndrăgiţi de zei sunt răsfăţaţi şi pedepsiţi să fie temelie lumii. Cine-s ei? Cine?! Stefie Minunată expresie a foamei de noi înşine, marea. Noapte de iulie, profund răscolită de zei mici, orgolioşi şi goi, pân-ajung la ei înşişi, în abisul imund, suav, neştiut, al propriului trup uitat. Se contemplă dinlăuntru o dată pe an, dincolo de toţi sorii veacului celălalt, gemeni melancolici ai stelei Aldebaran. E de-ajuns să scurmi în nisip şi dezgropi straturi de sori, oseminte de raze, relicvele durerilor, urme de îngeri înalţi, maturi, urme de statui învinse, reci manivele... Ceva te opreşte să rămâi în aerul verii, al trupului, ascultându-i vaerul. s4c/kz, Pe MMMUX4L dc4,c>iicxii Pe măsură ce-l descriu, zidul meu e tot mai ceţos, tot mai deznădăjduit. M-am oferit să-i acopăr fiece fisură, să-i fiu miez şi carcasă, mit. I-am spus basme noi şi i-am adus ninsori, pantere, cuvinte, mesageri proscrişi, l-am adormit de milioane de ori sub aştrii ce-i înconjurau, indecişi. Am chemat demoni să i se închine, să-i cânte de dor, de singurătate. Mi se închinau, îl uitau lângă mine şi-nchideau zidul, râzând, într-o carte. Rămâneam singur şi deznădăjduit. Demonii îmi strigau: „Transformă-te-n zid!“ Ochi litecfre de Ochiule senin, ce mă fixezi din fundul beznei, deasupra mea întârzii netulburat ades, când noaptea mi se ridică la nivelul gleznei. Nu-mi rămâne decât să mă aleg. M-am tot ales nu rareori şi cu mine am împărţit tot ce nu se-mparte. In ape bolnave m-am azvârlit ca vidul meu de adâncime să se vindece. In jurul spaimelor constante, de neocolit, eu cercuri desenam, ca să mă apăr, stins har... Se dezvelea în faţă trecutul, neoglindit in lacurile Tale de gheaţă şi un hotar care făptura îmi cutremura, de neclintit din largul beznei, de unde, Ochiule, mă fixezi. Şi cad, recad în mine din focoasele amiezi. Biet cctuuiu El va veni şi-mi va sparge jucăriile. Va face poate totul praf fără regrete, îmi va amâna cu mâna-i de plumb stihiile, privind răcorosul pahar cu margarete, în aerul nopţii limpede, substanţial, voi sta ca pe vremi lângă zidul meu cenuşiu, numărând, aşteptând să treacă timpul, vasul secretos al eului, reîntors în pustiu. Mă voi gândi să-mi schimb planeta, prietenii, să schimb regulile jocului superior „de-a poezia“, în care te constrângi să fii, să te reculegi din infernul interior... Oriîncotro aş alerga, el mă va găsi şi-mi va strica răsfăţatele jucării. "TfCeitUL AteLfUiKtllui Mi s-a întins o mână nebună, uriaşă, înţeleaptă, în faţa stăpânului eu stau, aştept să-mi spună să mă urnesc din trup, din dimineaţa aproape trecută, din somnul ceţos... Dar din mine nu mă mişc. Aştept să smulg ancora somnului din fiece os, spre mine însămi mai repede să fug. Strâng aştrii bolnavi, petele soarelui, până aflu intangibila lege. Aştept călăii zorilor, marelui vrăjitor ce urma să mă dezlege de mine, de acea mână ca de lună. Ce să fac cu ea vreau să mi se spună. SfântceUuci. Am greşit uneori, Domine. Nu vedeam sfârşitul nopţii şi voiam să-mi izbesc sufletul de zidul pe care nu-l iubeam. N-am aşteptat să fiu iubită. Şi firesc era păianjenul ce-nchidea-n plasa lui veieuza, memoria. Firească părea rugămintea adresată nimănuide a-mi izola-n temniţa beznei ce creştea gândul, trupul, trecutul... Doamne, mă rugam, vine cândva împărăţia; vei chema pe toţi în Grădina unde o să proclami Legile şi-n limitele noi vei ierta, căci ne iubeşti şi străine sunt rănile înţelegerii Tale, bezna-i, vămile... /4fU* ttcf&ui Nu sunt singură în fântâna nopţii, nu! Prin lucruri nu-mi trec laserul luminii stinse. Eu nu pe Tine Te rog. Ia-mă şi mă du în hăţişurile, definitiv învinse. Nu pentru Tine ard de tot. Ard pentru nimeni. Şi-n focul meu alte-nceputuri pot să văd şi să revin la mine, de parcă-n Nimeni, in forma-i fără formă mă arunc cum un aed într-un verset uitat îşi concentra toată fiinţa şi-o înmormânta în el pentru un timp... Cu mine durerea o-mpart şi noaptea mată, cu urşii mei uituci, de pluş, din golul tâmp priviţi. Eu nu pe Tine Te rog, Doamne, nu. Culege-mă din noapte şi mă du, mă du... ele iusuc Aş vrea să trec prin locul de unde vin anotimpurile. Ţărmul ce-a născut golul adânc, viu ca văzduhul alpin aş vrea să-l văd înzeindu-se. De mult ţin să gust din fericirea intactă a fluturilor, liniştea mărilor după furtună, din privirea exactă (ca o ghilotină) a vulturilor, îmi doresc să aflu vreodată de ce, în umbrele soarelui iute-alergând, nu ne risipim; ce mână, olice ne menţin în noi, în jurul unui gând? Stăm în duh strânşi, în voinţa străină, care din golul nins ni se închină. /interefUtaţie Imitam existenţa. Imitam râsul rostogolit în cascadele gloriei ca îngeru-n amintirea candorii însângerate. Eram călcâiul unui mit neştiut, care-şi amâna cu voluptate venirea printre cărturarii subteranei învinse, antice. Un vesel necunoscut îmi declara că împreună cu patru-cinci inşi, de pe teritoriile pontice ale poeziei, stăpânesc lumea, aspra-i cunună o sprijin, o fixez în dosare-nvinse, orgolios completate cu păsări, scoici, plante, sisteme din parfum de imortele, din resturile poeziei, pe os de voievod încolăcite ca şuviţele de fum... Discutam rămăşiţele poemului netrăit. La capătul răbdării am învăţat să mă imit. @&Utfe*Uc Cu sufletul la gură să continuăm secreta călătorie. Noaptea-n curând va intra-n legile ei. Să ne sufocăm în labirintul frumuseţii. Mai e timp mult pe noi înşine să ne dăm uitării, acceptând tot ce ni se oferă pe drum. Să-naintăm pe culoarele negării din surplus de iubire aici şi acum. Să ne urmăm eterna călătorie. Ochi în ochi vom mai sta şi, da, ne vom privi fix, până la fiinţă, o veşnicie. Singuri, prin noi înşine, de tot ce va fi fost, ne vom apăra, de tot ce vine cândva. Ştim că ne depăşeşte doar călătoria. Din volumul „Ultimul Zid” ©@JMTriloffl^©llie13flay)L - ideea europeană