Contemporanul, 2016 (Anul 27, nr. 1-12)

2016-11-01 / nr. 11

CONTEMPORANUL IDEEA EUROPEANĂ Theodor Codreanu Un Roller al eminescologiei (II) D­e aici, spaima d-lui Boia faţă de formule precum cea a lui Petre Ţuţea, Eminescu, românul abso­lut, neînţelegând că filosoful tri­mite la arhetip, la arheului românilor, despre care poetul însuşi a vorbit în cele două articole de­dicate basmului popular Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. De aici frisoanele în faţa afirmaţiei lui A.D. Xenopol că Eminescu „va stă­pâni toate veacurile cât se va mai vorbi pe pă­mânt limba românească.” 2) Cel de al doilea exemplu de lăutărism se referă la aprecierea atitudinii lui Eminescu faţă de Războiul de Independenţă. D-l Boia încurcă borcanele de la bun început. El crede că volumul din seria Opere interzis spre difuzare de către Ni­­colae Ceauşescu, la presiunile rabinului Moses Rosen, este IX, nu X. In realitate, Opere, IX s-a ti­părit şi s-a difuzat în 1979. Volumul X a fost amâ­nat până în 1989, editorii, în frunte cu D. Vatamaniuc, sperând să poată fi difuzat cu ocazia centenarului morţii, ceea ce nu s-a întâmplat, la decizia tocmai a „beneficiarului mitului Emi­nescu”, care ar fi fost Nicolae Ceauşescu, în misti­ficările d-lui Boia. Masivul volum X (736 p. format academic) cuprinde începuturile publicisticii emi­nesciene la ziarul „Timpul”, din 1877-1878, exact cea consacrată Războiului de Independenţă, dar şi din anii 1879-1880. De cel mai mare interes sunt articolele prilejuite de Războiul de Indepen­denţă, în centrul căruia Eminescu pune problema Basarabiei, drept „cestiune de existenţă pentru poporul român”. Fireşte însă, nu şi pentru jude­cătorul lui de astăzi. Foarte probabil, lipsa apeti­tului pentru lectura publicisticii eminesciene îl determină pe Lucian Boia să evalueze atitudinea jurnalistului prin ochii lui Constantin Banu, cel care, în 1927, îi reproşa lui Eminescu faptul că a neglijat semnificativ evenimentele Războiului de Independenţă, jurnalistul de la „Timpul” conside­­rându-le inutile în contextul istoric. „Ba nu avea[,] în fond[,] dreptate”­, decide Boia, nepricepând profunzimea atitudinii eminesciene, subliniată de un istoric de profesie precum Nicolae Iorga. Emi­nescu nu numai că nu a neglijat evenimentele, dar este şi cel mai important observator şi eva­luator al lor. O dovedesc cele peste cinci sute de articole, studii, note dedicate Războiului de Inde­pendenţă şi Basarabiei. Păcat numai că atât Banu, cât şi Boia nu le-au observat! Sintagma nu se referă la aceea, devenită ce­lebră, emisă de Marin Preda, numind anii 1950-1960, chit că e un deceniu de... 11 ani. Lucian Boia îl transbordează în interbelic: 1930-1940. Astfel, „obsedantul deceniu” al prolet­cultismului devine „obsedantul deceniu” al mitului Eminescu ajuns pe culme. De aceea, d-l Boia îl dublează în capitolele VII și VIII. Deceniul Eminescu, recte Deceniul Călinescu, un deceniu în două ape, de coşmar, precum potopul din tim­pul lui Noe, salvatorul treaz al speciei culturale fiind, desigur, acelaşi domn Boia. Depinde unde pui corect accentul în limba română. A­poi, în limba română, înseamnă şi a falsifica, a denatura ceea ce-i natural, adevărat. Citim în orice dicţio­nar explicativ: a boi­­­a înşela, a păcăli, bine l-am boit! zice un personaj al lui Ion Creangă. Limba niciodată nu minte, cu atât mai mult când este vorba de cromatonime. D-l Boia regretă dramatic că, după Grama şi primii detractori, până la E. Lovinescu, nimeni n-a mai încercat să se opună mitizării lui Emi­nescu. La început, l-a atacat, ca şi Ştefan Zeletin, pentru reacţionarismul gândirii, ca antiliberal. Lăsăm la o parte că şi pretinsul „antiliberalism” eminescian este relativ, poetul vizând pe radicalii „roşii” (specia C.A. Rosetti), iar nu liberali feriţi de boiaua roşie, ca Mihail Kogălniceanu. Textele o atestă, dar asta nu contează în ochii d-lui Boia. Nu mai vorbim de „ruşinoasa” etichetă de „reac­ţionar”, mult vânturată în celălalt „obsedant de­ceniu” (de la Ion Vitner la Mihai Novicov şi Ovid S. Crohmălniceanu). Eminescu a explicat cum stă semnificativă şi neputincioasă mirarea lui Boia că nu doar Lovinescu s-a lăsat ademenit de Eminescu, ci şi un Eugen Ionescu. Acesta îi făcuse praf, în pe Tudor Arghezi, pe Ion Barbu, pe Camil Petrescu ş.a., dar n-a avut curaj să se lege de Eminescu, motivând că nu vrea să comită „matrapazlâcuri optice”. Şi nu avea dreptate? Boia însă a pariat tocmai pe astfel de matrapazlâcuri optice, cunoscute în arta barocă drept anamorfoze treaba cu „reacţionarismul” său (a reacţiona întru însănătoşirea unui corp grav ameninţat de mala­die à la mort, vorba lui Kierkegaard), iar gândi­tori postmoderni şi transmoderni precum Virgil Nemoianu, Jean-François Revel, Antoine Com­pagnon ş.a. vorbesc de şansa de a fi reacţionar, ca Dante, Shakespeare, Cervantes sau Montaigne. Şi Eminescu, de adăugat1­­­2. Maniacii caţavencieni ai progresului cu orice preţ nu vor putea înţelege astfel de observaţii: „Progresul deplin, nestânjenit şi linear reprezintă drumul cel mai scurt spre stagnare şi moarte. Această tendinţă este împie­decată, întârziată şi, de fapt, contracarată de reacţia (s.n.) unor gesturi creatoare.”3 Exact ce spune şi Eminescu. Să revenim însă la E. Lovinescu. La înce­put, acesta l-a contestat pe Eminescu nu doar ca jurnalist, prevăzând că, alături de Caragiale, şi autorul Luceafărului se va învechi. Revizuindu-se critic însă, Lovinescu şi-a menţinut scepticismul în legătură cu viitorul dramaturgului, în schimb nu şi-n ce-l priveşte pe Eminescu: „Până şi Lovi­nescu se aliază la opinia generală”4, zice cu mâh­nire Boia, ba, de necrezut, îl aşază pe român alături de Dante: „Prea repede a cedat Lovi­nescu!” se indignează istoricul justiţiar, obser­vând cât de amarnic s-a înşelat criticul: „Astăzi, ar fi putut constata deja o erodare de netăgăduit a operei eminesciene.”5 Hotărât lucru: Lucian polemice Distrugerea mitului Eminescu are vreo altă semnificaţie? „Obsedantul deceniu” 1 Lucian Boia, op. cit., p. 82. 2 Vezi şi Theodor Codreanu, Şansa de a fi reacţio­nar, în „Origini”, Romanian roots, A Review of Literature, Ideas, and The Arts Sponsored by „LiterArt XXI” & Crite­rion Publishing, Atlanta, Georgia - USA, vol. XI, nr. 9-10, septembrie-octombrie 2007. 3 Virgil Nemoianu, O teorie a secundarului, 1989, trad. rom. de Liviu Szász Câmpeanu, Editura Univers, București, 1997, p. 210. 4 Lucian Boia, op. cit., p. 82. 5 Ibidem, p. 85. Anul Contemporanul ■ 135 Anul XXVII ♦ Nr. 11 (776) ♦ 2016

Next