Cotidianul, aprilie 2002 (Anul 12, nr. 76-101)

2002-04-16 / nr. 89

* 10 Cotidianul cultură și mass-media ! Revenire după 30 de ani Actorului Septimiu Sever destinul i-a oferit totul pe tavă Directorul Teatrului Național din București, Dinu Săraru, i-a făcut o surpriză, oferiidu-i Diploma de Onoare a TNB '78 și i'am dat întâlnire cu Septimiu Sever în holul Hotelului Majestic.­­­­ Aveam emoții, pentru că, sinceră să fiu, despre Septimiu Sever nu jLwiL știam decât ceea ce îmi spuseseră unii și alții. Știam că a cucerit inimile femeilor, știam că jucase la „Bulandra“, știam că jucase în filme. Eu nu am apucat să-l văd, deoarece a părăsit țara pe când aveam vreo trei ani. Și se știe foarte bine că orice persoană care pleca definitiv de pe plaiurile mioritice înceta să mai existe. Nu se mai vorbea despre acea persoană, de parcă nu ar fi existat niciodată. L-am văzut la Gala UNITER, invitat de Ion Caramitru să ofere Premiul pentru cea mai bună actriță. Nu mică mi-a fost surpriza să văd că Septimiu Sever, la cei 76 de ani, este încă un bărbat șarmant, volubil și plin de viață. Discuția cu acest actor, care a revenit în atenția noastră după 30 de ani, a fost foarte interesantă. Veți vedea de ce... Francezii l-au jignit Invitat să ofere Premiul UNITER pentru cea mai bună actriță, Septimiu Sever a revenit după 30 de ani în atenția tuturor. De când a venit în țară, a bătut drumurile pe la radio, pe la televiziune, pe la teatru. Joi, 11 aprilie, seara, după ce a urmărit spectacolul „Cadavrul viu" la Teatrul Național, Septimiu Sever a fost chemat pe scenă de directorul instituției, Dinu Săraru, care i-a oferit o diplomă de onoare. Emoțiile l-au asediat pe Septimiu Sever. „Este pentru prima dată când sunt invitat în țară oficial. De­venit am mai venit în România de trei ori. Nu m-am așteptat să fiu chemat pe scena Teatrului Național, pe scena pe care am jucat în «Maria Stuart» alături de Simona Bondoc, de Irina Răchițeanu, de Dina Cocea. Tot la Național am jucat și «Febre» cu Marcela Rusu, cu Carmen Stănescu. Eu eram acolo să văd spectacolul. M-a emoționat foarte mult acest neașteptat gest al direc­torului Dinu Săraru". Unde a fost până acum Septimiu Sever? Ce a făcut el în ultimii 30 de ani? „Aș putea spune că tot ce mi-am dorit destinul mi-a oferit pe tavă. Mai devreme sau mai târziu. Povestea a fost cam așa: în 1971 am primit pașaport. Voiam să văd și altceva. Dar acum pot spune că nu am găsit nicăieri atmosfera și nivelul teatrului de aici. Și nu e o chestie spusă de complezență. Am plecat pentru că voiam să-mi scot copilul din țară, să-i ofer un viitor. Și, oricum, teatrul începuse să fie foarte controlat. Am plecat la Paris și am cerut azil politic. Nu mi s-a dat imediat. Au spus cei de acolo că sunt o personalitate și că nu se poate să nu fiu trimis cu vreo treabă la ei. Le-am spus că vreau să spionez teatrul. Cei de la prefectură mi-au spus să revin după vreo trei săptămâni ca să-mi comunice ce hotărâre au luat. După vreo câteva zile m-au chemat și mi-au spus că au făcut verificări și că sunt «curat». Chestia asta m-a jignit foarte tare. Așa că am hotărât să nu rămân în Franța, în 1972, am ajuns în Canada și m-am stabilit la Montreal. La Paris cu­noscusem un director al unui teatru din Montréal, Jean Louis Rouix, care mi-a spus că mă văzuse la Bulandra în «Danton». Era un spectacol făcut de Ciulei, iar eu îl interpretam pe Saint Just. Mi-a spus că ar avea nevoie de mine la teatrul lui. A fost o șansă pentru mine, în Canada m-am reciclat. Am făcut foarte multe filme documentare, ca realizator. Ca să faci astfel de filme, ca să faci regie (cum am făcut eu la «Ah! Six bons movies") îți trebuie o cultură specială. Eu nu am prea avut timp să citesc, dar am avut lângă mine o femeie cu totul excepțională. E vorba de Krestia Peltz, autoarea libretelor «Lăsați-mă să cânt», «Spune inimioară, spune» și «Rochia de bal». A fost ștearsă de pe afișe, de pe programe. Am fost angajat de Ministerul Cultelor din Canada și am făcut documentare despre spitalele din Montréal, care, în marea majoritate, au fost înființate de călugări, în urmă cu patru ani, am reușit să-mi fac propriul meu teatru. Joc spectacole mai ușoare, pentru că publicul dorește să se amuze. Acolo, un spectacol nu poate dura mai mult de două ore, cu tot cu pauză". Numele lui a fost șters de pe genericul filmului Mihai Viteazul Septimiu Sever se lăsase purtat de valul amintirilor, își amintea cu plăcere de foștii săi colegi cu care, după plecarea sa din țară, nu a mai ținut legătura. Asta ca să nu se facă probleme aici, în țară. Excepția a fost Florin Piersic. „Florin Piersic a fost singurul cu care am corespondat. Nu-i păsa deloc de ce ar putea să i se întâmple. De la el am o grămadă de scrisori. Lui îi place foarte mult să scrie. Mie îmi place mai mult să vorbesc la telefon, îmi pare rău că nu l-am întâlnit încă. El e la Paris cu ultima lui piesă. Sigur, îmi amintesc și lucruri mai puțin plăcute. De exemplu, cu câtva timp în urmă, a rulat la Montreal filmul «Mihai Viteazul», în care jucam rolul lui Radu Buzescu. Eu nu am apucat să merg să văd filmul, dar prietenii mi-au spus că numele meu a fost șters de pe generic. Sergiu Nicolaescu, regizorul acestui film, nu mi-a dat nici un telefon, nici nu m-a avertizat în vreun fel că așa stau lucrurile. Dar, mă rog! Mi-aduc aminte că înainte de a pleca din țară am vrut să fac Teatrul Romantic care urma să funcționeze la Teatrul Odeon. Sur­prinzător, mi s-au dat toate aprobările. Dar nu l-am mai făcut pentru că s-a întâmplat ceva cu Nixon, Mao Tze Dun și Ceaușescu. Atunci am avut un sentiment de panică, de frică". „Ana Aslan mi-a dat un tratament pentru păr“ Amintirile lui Septimiu Sever sunt multe, firește. Ar trebui, poate, o carte serioasă pentru a afla prin ce experiențe a trecut, ce oameni i-au marcat existența. Acum, în final, să-l lăsăm pe Septimiu Sever să ne spună ceea ce nu a avut curajul să-i spună Anei Aslan: „îi spusesem Anei Aslan că am probleme cu părul, că-mi cade. Atunci ea mi-a spus că-mi face un tratament. Și mi-a făcut o serie de injecții cu H3. Mi le făcea în gât. Eu, sincer să fiu, nu am prea observat rezultate. După un timp Ana Aslan și doamna Bulandra au venit la spectacolul «Don Carlos» de Schiller, piesă în care jucam și eu. Peruchierul mi-a făcut o perucă inspirându-se dintr-un tablou al lui Tizian. Peruca era foarte reușită. Atunci, Ana Aslan i-a zis doamnei Bulandra: «Vezi ce păr frumos are Septimiu?». Ea credea că datorită tratamentului ei arată așa bine părul meu. După mai mulți ani, Ana Aslan a venit la Montréal, unde ținea conferință despre efectele tratamen­­­telor pe care le aplică. Am fost invitat să vorbesc despre cum mi-a făcut ea tratamentul pentru păr și ce succes a avut. Atunci nu am avut curajul să-i spun adevărul". Gabriela SIMON Septimiu Sever sau actorul care se întoarce acasă după 30 de ani Caricaturistul Sorin Postolache crede în viață Sorin Postolache este unul dintre numele reprezentative ale caricaturii românești. O expoziție inedită, cu peste 30 de caricaturi semnate de Sorin Postolache, a fost vernisată luni, 15 aprilie, în Amfiteatrul Institutului Oncologic „Prof. Dr. Al. Trestioreanu" (in­trarea din Șoseaua Fundeni). Lucrările, expuse sub titlul „Tre­buie să luptăm pentru viață!", au fost realizate pe patul de spital, unde artistul caricaturist se află internat, și urmează să fie donate Spitalului Fundeni, în scopuri caritabile. Fănuș Neagu scria despre Sorin Postolache și des­pre caricaturile acestuia: „Se află printre noi un ins formidabil. Se numește Sorin Postolache și are miraculosul dar de a ne reduce esența persoanei (și personalită­ții) la două-trei-patru linii sugesti­ve. O caricatură e o poveste inte­ligentă, ironică și plină de surâ­suri. Viața oamenilor e, cel mai adesea, pricepută de-a-n-doase­­lea. Măi, aceștia, de-a-n-doase­­lea e viața! Sorin Postolache ne vede cum nu vrem noi să ne vadă. Rușine să-i fie! Noi suntem mereu cei ce nu suntem, cei ce credem că ne aflăm acolo". Expoziția marchează și împli­nirea a 55 de ani de viață a artistului. (EV.) NOI NE GÂNDIM LA BANII DUMNEAVOASTRĂ Abonați-vĂ direct la ziarul „Cotidianul“ si veti economisi bani Avantajul este net de partea dumneavoastră !—r —­­-----------------------------------------------—I Numele..........................Prenume.......... Vârsta...............Profesia....................... Adresa: localitate.................................... str....................................................... bloc................scara..........ap.......sector, Telefon................................................ Achitați prin mandat poștal, în contul 2511.31 -15.3/ROL BCR - Plevnei contravaloarea abonamentului dorit și expediați dovada achitării mandatului poștal împreună cu talonul de mai sus, în care va fi completată adresa unde veți primi ziarul, la OP 67, CP 34 cu mențiunea­­ pentru abonamente. Pentru luna următoare plata se poate face pănă la 14 ale lunii curente. ..nr.. LA CHIOȘC ABONAMENT ECONOMISIȚI DIRECT 125.000 lei/lună 72.500 lei/lună 52.500 lei/lună­­ 175.000 lei/3 luni 198.000 lei/3 luni 177.000 lei/ 3 luni 750.000 lei/ 6 luni 385.000 lei/ 6 luni 365.000 lei/ 6 luni m Și Cotidianul scot la concurs trei posturi de corector Condiții: ✓ studii superioare ✓ vârsta 24-40 ani ✓ posibilitate de a lucra în condiții de stres și sub presiunea timpului ✓ viteză de lucru CV-urile can­didaților vor fi trimise prin­­ poștă, pe adresa redacției­­ Calea Plevnei 114, sector 5, București - e-mall, pe adresa: ioneld@cotidianul.ro - fax, la numerele: 313.97.53, 313.97.54. Concursul va avea loc în data 20 aprilie a.c., ora 11.00, la sediul redacției. Termenul-limită de depunere a CV-urilor este vineri, 19 aprilie, ora 20.00. umv(Miiiuí Uü­ii) Patrik Deville despre romanul contemporan Astăzi, la Institutul Francez din București, cunoscutul romancier francez Patrik Deville va susține o conferință cu tema „Romanul contemporan: experimentarea codurilor postmo­­derne". Conferința va începe la ora 19.00 și are ca punct de pornire ultimul său roman, „Une femme parfaite", apărut în 1995, la Editura Minuit, din Paris (roman aflat în curs de traducere în limba română). Intr-un interviu acordat lui Henri­ Scepi în 1991, Patrik Deville își exprimă concepția sa despre roman: „mai întâi o dorință de a descrie lucrurile așa cum sunt ele, fără axiologie". Celelalte trăsături definitorii ar fi atenția acordată frazei ca entitate - cel mai important este ceea ce se întâmplă între o majusculă și un punct -, gustul jocului și al structurii, precum și abandonul unui anume antropomorfism al romanului tradițional. Multă ironie, precum și detașare. (E.V.) Swüotm RwtuuiÄ de Radwüíuziuwe 0­1 invită in Studioul de­ concertt “JHibuit Qora“ miecenei. 17 aprilie, 6 m. 1915 ORCHESTRA DE CAMERĂ RADIO dirijor Jin Wang sofiste Cristina Angh­olescu - vioară Rivka Gofani - violă R. Wagner idila lui Sieg­fried W. A. Mozart Sim­fonia concertantă pentru vioară, violă și orchestră în mi bemol major K 364 B. Bartók Muzicăyentm corzi, vercusic și cefestă op. 106 Concert realizat in colaborare cu Consiliul Britanic și Centrul Cultural al Republicii Ungare la București marți, 16 aprilie 2002 (continuare din pagina 1) Spre deosebire de plante, care se aclimatizează la noile lor condiții de viață, buruienile românești își păstrau structurile lăuntrice carpatine, cu o tenacitate pe cât de stupidă, pe atât de diabolică. Înainte ca imagologia să se bucure de o definiție și să capete importanța actuală în politică, ghiuleaua legată de glezna migranților noștri era imaginea națională, pe care văii mulți dintre ei, lepădându-se de ea, o întrețineau totuși cu inconștiență. Fiecare se credea un demn reprezentant al României adevărate și-i detesta și denunța pe aproapele său că n-ar fi un bun fiu al patriei. Câtă deosebire între diaspora maghiară sau diaspora poloneză, de o parte, și sărmanii noștri frați învrăjbiți iremediabil, de cele mai multe ori din motive personale, extrem de meschine, de altă parte! Fiecare român era căzut în adorația propriei imagini, asemenea unui Narcis hidos și pervers. Iată de ce nu l-am prea înțeles niciodată pe deplin pe Petre Țuțea, omul superior care - cu vocea lui de tunet - declara: „Sunt mândru că sunt români", oferind aceste cuvinte grave, ca justificarea, unor gușați care le profanau mereu... Astăzi, în epoca tuturor libertăților, dragostea și încrederea în sine a românilor n-a scăzut (în pofida realităților jalnice în care ne zbatem!...), dar nici pofta lor de a se lua la harță cu aproapele nu s-a micșorat. Înjurătura, bârfa, calomnia, insulta, ultragiul, invectiva, blestemul, precum și alte producte pitorești și scârboase ale graiului părintesc, constituie substanța raporturilor interindividuale pentru mulți­­ regretabil pentru mulți­­ compatrioți. Cerul gurii lor, negru ca smoala, nu e străfulgerat decât de exploziile murdare dictate de cele mai inevitabile resentimente. La televiziune, spectacolul este complex, cotidian, neîntrerupt, in cele mai multe talk-show-uri, dulcea limbă românească nu mai e folosită ca mijloc de comunicare, ci ca instrument de agresiune. Opinii. Schimburi de idei? Păreri personale? Să fim serioși! Aceste flori nobile ale limbajului - care oglindeau cândva o gândire demnă de a se numi așa - par a nu mai fi cultivate, decât extrem de rar, pe plaiurile noastre mioritice. Nici un spectator nu poate urmări o pretinsă discuție în care unii politicieni nu se respectă reciproc, vociferează unul la celălalt și nu-i permit preopinentului să-și termine fraza. Cutare lider politic sau lider sindical, erijați în salvatori ai neamului, domină emisiunea cu „papagalul" lor, cu decibelii asurzitori: un atare schimb penibil de vorbe nu merită numele de dialog! Oare conlocutorii n-au obligația, față de milioanele de oameni care-i ascultă, să discute în mod civilizat? Oare moderatorul n-are datoria morală de a smulge microfonul din pieptul celui care-și agresează partenerul? In politică, în sport, în lumea oamenilor de afaceri sau a oamenilor de artă,­­ peste tot se poate constata, de multe ori - chiar dacă, slavă Domnului, nu întotdeauna - o irepresibilă dorință a omului care deschide gura de a-și anihila „adversarul", fie prin insultă, fie prin ridicarea vocii. Mândria fiecărui asemenea personaj pare a fi acela de a-l reduce la tăcere pe celălalți... Astfel, orice pretins dialog devine un simplu spectacol de circ. Milioane de spectatori participă, fără să vrea, în propriile lor cămine, la o adevărată școală de locvacitate violentă și vulgară, câțiva tipi buni de gură­­ pe care-i stimulează grav diverse telefoane (mai mult sau mai puțin anonime), se disting, aproape seară de seară, prin lipsa de idei și prin excesul de retorică găunoasă. Cine-i poate deosebi, și suporta, pe un „părinte al Constituției", de un „rege al fotbalului", în viitura de limbarită trivială care ne împroașcă auzul? ML ÎL,­ " M­HI * J Dragoste cu patos rusesc Cinemateca rămâne. Nu-mi place să mă autocitez, deși uneori e bine să-ți lași modestia de-o parte, dar sâmbătă noapte mi-a venit în gând chiar un vers care îmi aparține, ceea ce, jur, iarăși nu mă caracterizează. El face parte din cartea mea de debut și sună așa: „Să ne iubim clasic și frumos ca-n filmele de cinematecă“... Vă mărturisesc că eu, unul, uitasem în zilele noastre ce e aceea o cinematecă. Și am redescoperit-o sâmbătă seară la TVR. Prin filmul „Sămânța de tamariu", regizat în 1974, de Blake Edwards, cu un cuplu de amorezi în care EL e deja consacrat, monstruos de frumos, în celebrissimul „Dr. Jivago" - Omar Shariff. Alături, celaltă parte a cuplului, EA, o blondă firavă, suferind cvasimetafizic în urma unor șocuri oferite nedrept de viață, Julie Andrews - melancolică, traumatizată psihic, introvertită în spectrul ochilor ei albaștri, cu priviri adesea tragice. Sigur este, ca și în alte cazuri, o formulă, o rețetă clasică de film. El, egipteanul Omar, tot rus ca și-n Jivago, însă de data aceasta spion kaghebist, brunet, mustăcios, frumos, romantico-pragmatic și viril, așa s-a consacrat el ca imagine. Urmează apoi, cuplul însuși, Andrews­ Shariff, evocând ideea de „dragoste tragică, dureroasă, cu patos rusesc". De altfel, trecând peste adâncimea sentimentală a filmului, găsită mai ales de scenarist în tensiunea permanentă, restul e rețetă, cum spuneam, un comerț plăcut. Peisajul unic al Insulelor Barbados în care te poți îndrăgosti și de un fluture, darmite de o femeie singură, blondă, cu ochii albaștri-albaștri, venită să-și oploșească rănile sentimentale, după ce soțul i-a murit într­­un accident groaznic („dar nu l-am iubit, eram pe punctul de a ne despărți") și amantul (și șeful ei) a păcălit-o că va divorța pentru ea. Mai e apoi și asemănarea, până la un punct, cu cel puțin două filme cunoscute. O dată „Onoarea familiei Prizzi" (în cazul de față El spion, Ea ținta unei recrutări), căci la un moment al filmului te așteptai la finalul din Prizzi, când, după o iubire devastatoare între doi criminali de profesie, Ea îl așteaptă în pat, cu pistolul sub pernă, iar El, încă de la ușă îi aruncă în gât cuțitul mortal. Al doilea film evocat e superbul, inubilabilul, clasicul „Casablanca“, transpus aici pe fondul războiului rece, în rest, aluzii la biografiile unor spioni celebri, comuniști din convingeri și homosexuali, spaima serviciilor engleze Mi 5, e clar, derivând din realul grup al celor Cinci magnifici. Conduși și recrutați pe criterii de orientări pro-marxiste și homosexuale de către Cairncross, alături de celebrul Philby, defectat și retras la Moscova, toți acești trădători, Burgess, Maclean și Blunt, au servit KGB nu numai din ura pe capitalism, dar și pentru ceva bănuit. Ceea ce te ține cu sufletul la gură în acest love story e întrebarea ce vrea să facă scenaristul cu cei doi? îl omoară pe El, o termină pe Ea sau pier amândoi? Ei bine, tot conform rețetei de succes, în finalul fals unor amândoi, apoi ea este arătată în spital cu fața arsă, pentru ca apoi să se întâlnească amândoi fericiți în Canada, pe un peisaj răcoros și luminos, cu un cer albastru ca ochii ei, cu iarbă verde și munte pe fundal. Adică, la momentul când se băgau viorile, iar la cinema-ul de pe Bulevard, în timp ce coafezele plângeau discret, se trăgea brusc draperia și sala era invadată de lumina realității, iar plasatoarea striga obișnuitul „Ieșirea prin sărindar"! Apropo de muzică și succes/comerț, la un asemenea film muzica a fost doar ilustrativă, nereușind să lase posterității un șlagăr, ca-n „Dr. Jivago" sau „Love Story". Un film plăcut, refulant, nu o capodoperă, dar oricum, ca mesaj, simplu și eficace, și situat cu mult peste ororile „sentimentale" pe care ni le oferă ecranul azi. Cinemateca rămâne! Gallagher și fiii. Dacă tot am avut nostalgia filmelor din anii 70, și nu numai, iată că spectacolul cu trupa rock Oasis, dar pe TVR 2, m-a „nostalgizat" subit, în primul rând că am fost un mare fan al showman-ului și chitaristului, vocalistului nebun care a fost Rory Gallagher, dispărutul tată al celor doi frați ce sunt baza trupei, Liam și Noel. Apoi, ce mi-a mai plăcut e faptul că acești puști, la fel de nebuni, dar și de talentați, ca tatăl lor, reușesc să cânte un rock de bună calitate, care ne place mult, atât mie, cât și fiului meu de 17 ani. Când muzica e bună, iată, ea nu are vârstă.

Next