Cronica, 1975 (Anul 10, nr. 1-52)

1975-05-16 / nr. 20

Iată un subiect care, supus atenției specialiștilor și cititorilor de către revista „Manuscriptum“ și comentat apoi de diferite publicații, a stîrnit un viu interes dat fiind faptul că iconografia eminesciană, destul de săracă de altfel, ar putea să-și adauge în mod recunoscut o imagine inedită a marelui nostru poet național. I’unindu-se în circuitul public această fotografie necunoscută, descoperită recent într-un album de familie ce a aparținut lui Iacob Negruzzi, cîțiva reputați oameni de litere și cultură iși împart opiniile în ceea ce privește identificarea personajului ce pozează rezemat de un scrin, îmbrăcat cu un costum de călărie dintr-un material gros, melon, monoclu atîrnînd pe pieptul vestonului și cizme, inalte, peste genunchi. După cele patru imagini incontestabile ale poetului, imagini reținute de istoria noastră literară, se pune fireasca întrebare dacă acest bărbat impunător, în postură de călăreț, poate fi Eminescu anului 1881. Am zis Eminescu anului 1881, fiindcă, așa după cum afirmă documentarista Maria Polojnițev de la Biblioteca centrală de stat (autoarea acestei descoperiri) fotografia este executată aproximativ in acel an și, ceea ce este sigur și rezultă după ștampilă, este lucrată în atelierul lui Franz Duschek. Multe din semnele de întrebare pe care le-a ridicat această posibilă imagine a lui Eminescu fiind intr-un anumit fel îndreptățite, se referă la ținuta vestimentară a bărbatului din fotografie, ținută care după impresia unora ar fi neverosimilă pentru psihologia și starea materială a poetului. De fapt, cei care resping cu ușurință acest portret nu fac altceva decît să raporteze imaginea tradițională a poetului, la poza recent descoperită. Orin această situație, avînd de confruntat o imagine fixată în interiorul conștiinței, cu o poză nouă, mai puțin obișnuită, contradicția este clară și nu ne putem aștepta la o opinie favorabilă. Pentru a participa la clarificarea identității din fotografia reprodusă de revista „Manuscriptum“, este necesar, în primul rând, să renunțăm la raportarea permanentă la model, învingind in acest fel propria prejudecată asupra tot ce ar părea neverosimil pentru psihologia eminesciană. Deci să admitem, deocamdată ca ipoteză, faptul că Eminescu putea să poarte acest costum. Pornim de la o observație simplă. Ținuta în care apare personajul din fotografie nu este o îmbrăcăminte folosită în exclusivitate pentru călărie. Mai întîi, luînd în discuție resursele financiare destul de modeste ale poetului, ne punem întrebarea pe cît de normală pe atît de necesară : oare Eminescu avea nevoie de un astfel de costum ? Știind, atît cu știm, că ocaziile de viață mondenă au fost rare și uneori departe de modul și posibilitățile sale de trai, răspunsul ar fi unul singur , nu. Desigur că referința la posibilitățile financiare ale poetului fiind un element al demonstrației indirecte, nu se mai justifică în situația cînd costumul în care apare fotografiat ar fi fost împrumutat. In fond tocmai acest punct al deducției care generează concluzii contradictorii ne obligă să apelăm la elemente directe pentru susținerea adevărului presupus. In sprijinul ipotezei noastre potrivit căreia costumul ar fi avut un domeniu de utilizare mult mai larg decit cel care pare la primă vedere (costum de călărie) venim cu unele precizări de arhivă. Costumul model „Franz Joseph“ în care este îmbrăcat bărbatul din ima 0 nouă fotografie a lui Eminescu Dino, reprezintă pentru deceniile 7— 9 ale secolului al XIX-lea îmbrăcămintea la modă lansată la Viena cu prilejul expoziției universale din mai 1873 (intr-un astfel de costum împăratul Austriei Franz Joseph a tăiat panglica inaugurală a expoziției, începînd cu anul expoziției și pînă aproape de 1900, ținuta in cauză devenise tradițională pentru studențimea română de la Universitatea din Viena și de la alte universități germane. Fiind un costum lejer și în același timp de efect și folosindu-se deopotrivă în călătorii, la vînătoare, la promenadă ca și în partidele de călărie, moda este repede asimilată mai întîi în Bucovina și apoi în restul țării. în jurul anilor 1875—1880, costumul „Franz Joseph“, va fi îmbrăcămintea favorită a tineretului autohton cît și a altor virste și categorii sociale care doreau să-și etaleze un anume grad de instrucție și stare materială. Numeroasele fotografii și însemnări de epocă sunt grăitoare în privința formei pe care o avea acest costum. Să nu uităm că, deși lipsit de prețiozitate, poetul nu disprețuia ținuta îngrijită, potrivită pentru sărbătoare, mai ales cînd sărbătorile sale se confundau în special cu venirea la București a Veronicăi Micle, sau cu plimbările la care Maiorescu său îl invitau. Despre aceste și grupul invitații, credem duminicale, iată ce scrie G. Călinescu în Viața lui Eminescu, ediția 1975 , pag. 275: „Maiorescu mai avea obiceiul să iasă din cînd în cînd la iarbă verde, la Cernica, la Pasărea în pădurea de la Tunari, la Căldurășani sau la Snagov ori la Țigănești (...) La aceste preumblări lua parte, pe lingă Maiorescu cu soția, Th. Rosetti, de asemeni cu soția, d-na Mite Kremnitz care era cumnata lui Maiorescu, nu rareori consulul german Griesebach, în răgazurile sale poet valoros, și pe deasupra Eminescu și Slavici care se simțeau bine in această atmosferă germanizantă“ Cum G. Călinescu localizează acest episod biografic în jurul anilor în care a fost făcută fotografia de care ne ocupăm, deținem încă un element prețios pentru a demonstra că la aceste ieșiri nu putea lipsi faimosul costum „Franz Joseph“. Pînă aici, în anumite limite, am putea concluziona că, în principiu, costumul se afla, prezumtiv, printre obiectele vestimentare ale poetului. Dar l-a văzut cineva pe Eminescu (măcar o singură dată) intr-un astfel de costum ? In această privință ar fi suficientă o singură mărturie scrisă a contemporanilor săi, și acest document (în alte împrejurări, cu valoare limitată) ar deveni de excepție, contribuind la validarea neobișnuitei fotografii. Printre bogatele colecții de publicații de epocă, iată insă că mărturia care ne lipsea există și o considerăm in ceea ce ne privește „sentința“ definitivă în pasionantul proces de identificare. Spunînd cele mai de sus avem in vedere un fragment din conferința Elenei Văcărescu, ținută la Paris, la 14 ianuarie 1914, în salonul Artelor. Conferința era prilejuită de împlinirea a 25 de ani de la moartea poetului și se intitula „Amintiri despre Eminescu“. Două zile mai tîrziu la 16 ianuarie 1914, discursul Elenei Văcărescu a fost publicat integral de revista „Les Lettres et le Théâtre“ (pag. 12—15). Reproducem fragmentul care ne interesează : „personal, l-am cunoscut tîrziu, tocmai în iunie 1881 și atunci prin intermediul unui procuror care ne frecventa casa. Sosisem în vacanță și îmi petreceam împreună cu sora mea ore lungi de lectură în mijlocul naturii. In una din zile, tata, hotărît să ne ofere citeva surprize, i-a inivitat la o partidă de călărie pe procurorul Ioan Mareș și pe prietenul nedespărțit al acestuia, poetul Mihai Eminescu, care era redactor la un ziar bucureștean, îmi sunt și acum vii în memorie momentele cînd Mareș și Eminescu, coborîți din trăsură, înaintau încet pe aleile parcului spre foișorul unde ne aflam. " Sincer vorbind, mi-l închipuiam pe poet, pe acest companion de visare, mai puțin monden decît arăta. (...) era îmbrăcat intr-un splendid costum de călărie, de culoare gris, cu cisme negre din lac și purta pe cap o pălărie neagră cu boruri largi". Scurtul fragment din discursul Elenei Văcărescu este revelator și incontestabil. în acel an 1881, Eminescu a fost văzut de contemporani îmbrăcat în costumul in care ni-l înfățișează fotografia descoperită în arhive. Dacă costumul i-a aparținut sau nu, aceasta credem că nu mai prezintă interes pentru nimeni. In fața acestui document probatoriu se spulberă toate îndoielile de pînă acum. Admițînd că, în celelalte detalii de fizionomie (aici nu mai este nici un dubiu după opinia generală, la care ne asociem) recunoaștem portretul „luceafărului“ poeziei românești, putem afirma că fotografia în cauză aparține in mod indubitabil marelui nostru poet, Emil GEORGEStl Vasile BASA N. BULENCEA: Esperanto — limba internațională Lucrarea Esperanto — limbă internațională, Ed. „Litera“ București, 1974), se adaugă puținelor lucrări de esperantologie care în cursul ultimelor cinci-șase decenii au văzut lumina tiparului in țara noastră. încă din primele pagini, autorul ne avertizează că „lucrarea nu este un manual, ci o prezentare analitică, destinată perfecționării esperantiștilor care posedă limba, dar poate servi in același timp și începătorilor la însușirea limbii esperanto“. Lucrarea prezintă următoarele părți : fonetică, ortografie, ortoepie, morfologie, sintaxă, exerciții și un vocabular. In partea introductivă se face un foarte scurt istoric al limbii esperanto, apoi sunt prezentate cele 16 reguli de bază extrase din opera lui Zamenhof Fundamento de Esperanto. l’crtea a doua cuprinde un compendiu de gramatică a limbii esperanto. Citeva probleme de lexic apar în partea destinată gramaticii. Sunt prezentate sistematic sufixele și prefixele specifice limbii esperanto. O listă edificatoare a afixelor cuprinde și particule, pseudoprefixe, pseudosufixe de proveniență greacă și folosite în diferite domenii de activitate (știință, medicină, matematică, tehnică). Autorul subliniază frecvent particularitățile limbii internaționale. Așa se explică atenția acordată de pildă prepozițiilor „da“ și „de“, bogatelor forme participiale ale acestei limbi, pronumelui reflexiv etc. In lucrare se folosesc numeroase grafice interesante și sugestive. Se subliniază și se ilustrează principiul „necesității și suficienței“, care guvernează alegerea mijloacelor de expresie în limba esperanto. Este totuși discutabilă, sub raport metodic, intenția autorului de a scrie o carte care să se adreseze simultan atît celor ce știu bine limba și vor să se perfecționeze, cît și celor care n-au idee de esperanto ; începătorii nu vor înțelege mare lucru din încercările de clasificare savantă a consoanelor și vocalelor (clasificare de altfel inutilă aici), iar avansații de bună seamă nu vor avea nevoie de explicații subelementare cum sunt : definiția majusculei, a alfabetului etc. Cartea cuprinde, de asemenea, unele erori ușor de sesizat — unele de către lingviști, altele de către esperantiști și care ar putea constitui obiectul unor analize mai atente. Ne limităm a menționa faptul că o seamă de probleme teoretice ale lingvisticii precum și probleme de gramatică râmîn neclare în formularea lui N. Bulencea. A considera pe „și“ prepoziție sau pe „cu“ adverb constituie, pentru un cititor cu un nivel mediu de culsă, un certificat de necalificare. Ne-am fi așteptat să întîlnim în această carte texte conținut divers : politico-ideologic, filozofic, ști cultural-artistic, etc., împrumutate din iurael unui, reviste ce apar în esperanto sau din cărțile ce se publică în toate domeniile, in circa 80 de edituri de pe glob. Or, cele citeva texte literare, de regulă cu un conținut puțin actual, dau o nejustificată impresie de sărăcie a domeniului cultural се-și găsește azi în esperanto o bogată și diversă expresie. Cu toate aceste neajunsuri, apreciem că lucrarea Esperanto — limbă internațională are meritul de a readuce în atenții maselor de cititori o problemă ce frămîntă tot mai insistent lumea contemporană, pe măsură ce se întețesc contactele de toate felurile între popoare. Dorin COSMA (Cercul de esperantologie de la Universitatea din Timișoara) tară, cu un ințific, roasele cronica • 8 Casa Meitani sau vocația fantasticului cult Despre Princepele, „operă deschisă“, carte stranie asupra căreia, în mod sigur, se va mai stărui, s-a scris mult și „pro“ și „contra“, așa cum era și firesc de altfel. Unii au depistat și subliniat în Princepele , ipostaze puterii, alții ceremoniile metaforice ale cărții, alții, în sfirșit, prodigioasa ei expediție (sentimentală) în istoria limbii române, cu alte cuvinte, harul incontestabil al autorului de a descoperi, reevalua și întrebuința cuvinte cu destin și parfum aparte. Dar, Princepele, parcursă cu atenție și bună credință este și o carte a vocației fantastice ; mărturie stă, în chip strălucit, capitolul Inițieri, unde găsim acea extraordinară descriere a casei baronului Meitani, altfel spus 0 — unică în literatura noastră — panoramare asupra drumului inițiatic, labirintic, al cunoașterii. Dacă vom vedea (programatic) în Princepele, pe lingă altele, și o cursă și o „provocare“ a culturii și nu doar un anticariat de frumuseți și exotisme spirituale, vom înțelege adîncimea și întinderea unui capitol echivalent cu un micro-roman, sau eseu despre „lumea ca labirint“, despre cei învestiți să caute cu disperare parametrii magici ai existenței. Lumea casei Meitani, căci de o Întreagă lume, condensată în registrul epic, e vorba in capitolul Inițieri, nu e numai un depozit de culori, curiozități și invocații, un teritoriu sublunar și subteran, „mundus subteraneus“, e o lume a simbolurilor, a informației, a emoției culte, a fiorului stilistic. Paradoxală și secretă ca o zidărie Bomarzo, casa Meitani e revelatorie pentru o simptomatologie a fantasticului baroc , uimitor de numeroasele lecturi ale lui Eugen Barbu din cărți rare și parfumate, precum cele semnate de Valverde, A. Kicher, Pico de la Mirandola, Hieronn J eppe, R. Steiner, E. Lévi, E. Schuré, A. Moreț, R. le Masson, S. Reinach, Dion Fortune, J. Batsusaitis, M. Brion, R. Caillois ș.a. n-au adus in scriitură nimic manierist, totul e în cele din urmă : de atmosferă, totul e ciudat, fascinant, degajînd acel evident magnetism al frazei care a devenit o constanță a prozei lui Eugen Barbu. Fantasticul cult, baroc și alchimic al romanului Princepele, cu referire specială (și nu doar de decor) la casa Meitani (în capitolul Inițieri) se încastrează la un mod personal în linia de primă mină a fantasticului românesc, cu variantele și personalitățile sale : fantasticul romantic și livresc la Eminescu, cel schtodacic la Sadoveanu (în „Uvar“ și Creanga de aur), cel anecdotic și balcanic la Mateiu I. Caragiale, Panait Istrati și Fănuș Neagu și cel esoteric și magic de care Eugen Barbu e cel mai legat. Ziceam deci, că descrierea casei Meitani — loc al căutărilor spagirice, templu al tăcerii, lojă masonică, colecție de Însemne magice cu aluzii pythagoreice : „In mijlocul porții era semnul Tetragramei, sub el un ochi și cifra 5“. Cifra 5, vom comenta noi, zisă Fraga, pronosticînd succesul în dragoste, simbolizînd în kabbală steaua strălucitoare ca flacăra agnosticilor, cifră a celor 5 degete ale mîinii, a sărutului, păcii etc. Notăm toate astea pentru ca lectorul obișnuit al cărții să-și dea seama de întinderea și nuanțarea conotațiilor de cultură ce stau la baza multora dintre propozițiile acestui capitol în special și ale cărții în general, carte pe care autorul, el însuși, o divulgă în „Avertisment" a fi o „sinteză“. Princepele expresie a încordării dramatice dintre vis și realitate, dintre putere și speculație inițiatică își are „topul arhimedic“ al construcției fantastice în capitolul Inițieri, unde apare ca legitimă deformarea fantastică, dovedindu-se deosebit de convingătoare ca mijloc estetic, și unde tehnica enumerării savante avîndu-și un punct de referință în proza lui Alejo Carpantier are o rara putere de seducție, dă spaime dulci, incintă : „.. .cilindrii chinezești de metal, bastoane cu clopoței, și diadema zhorah, arce metalice, pietre di pavone cu incrustații, amulete cu cei 28 de ochii divini, un test reprezentînd sexul zeiței Isis, lame ciudate, rupte la colțuri, amulete hinduse Kavac, cum văzuse la Roma, plante presate culese din India în noaptea Amathasya, talismanele celor 72 stele malefice și cele ale stelelor benefice în număr de 36, sigiliuri din lemn de piersic, discuri circulare de jad, semnul demnității hieratice imperiale, canalul influențelor celeste, lung din jad galben...“. Nu e vorba în Princepele, după cum se vede, doar de măiestrie în regizarea literară a lentorilor ori convulsiilor visului, ci și de cunoaștere a unor domenii cu tradiție specială, pline de poezie și de neprevăzut și, hotărît lucru, o parte a criticii noastre nu este, din păcate, indeajuns de pregătită să comenteze, „dinăuntru“, în articulațiile ei intime o asemenea carte, fiindcă Eugen Barbu, asemenea alchimiștilor Renașterii vede lumea nu cu ochi fizic, ci, cum ar spune Gustav René Hocke , „cu un ochi sufletesc“, iar semnificația paginilor sale nu este și nici nu poate să fie numai ludică. Dan MUTAȘCU ------------------------------------------------ Lucilia ARMAȘU-NEGRI : „Toamnă la Ipotești"