Curentul, noiembrie 1928 (Anul 1, Nr. 289-318)
1928-11-26 / nr. 314
POPAS DUMINICAL „A candida“, — iată verbul săptămânii conjugat cu o amploare ce pune la grele încercări pe cei cari au amara competență de a selecta și distinge în aluviunile uriașe de speranțe, certitudini și nerabdări capitalizate în cei zece ani lungi de opoziție populară. Un imens torent de devotări și zeluri a depus încetul cu încetul, zi cu zi, an cu an, în albia naționalțărănistă depozite și straturi de pretenții cari parvin, în cele din urmă, să fie ele înșile piedică cursului puternic ce-au îmbogățit până acum ... Se povestesc scene tragice, de a căror aparență comică nu pot râde decât oamenii cu inima prea tristă. Sunt lacrămi și suspine cari impresionează fiindcă sunt sincere și omenești. Sunt căsnicii stricate (am auzit pe un biet „rămas pe din afară“ gemând : „Ce-o să zică nevasta, ce-o să zică nevasta !“). Sunt dureri atroce cari nimicesc și ruinează ce e mai de respectat: candoarea. Nu râdeți. In definitiv, nu e o vină prea mare să legi de silința și încrederile tale nădejdea unei satisfacții. E omenesc și drept. Dar, ca in orice partid nou, fără experiența limpezitoare a puterei, speranțele și ambițiile sunt fatal lipsite de veghia realităților , absent durul încercărilor... Oamenii, într’un astfel de partid, nu se văd îndeajuns unul pe altul, — fiindcă oamenii nu se sezisează reciproc decât când încep sa se concureze. Așa, fiecare se simte singur și cert destinat onorurilor sau atribuțiilor râvnite. In opoziție — în opoziția dintâi și așa de lungă — a unui partid fără o ierarhie fixată, nu stă nimeni să socotească proporția dintre demnitățile posibile și numărul competitorilor: fiecare se socoate (și e foarte explicabil psihologicește) un învestit incontestabil al locului și situației visate. De aici vin tragediile ce sunt azi în seama abilității d-lor Maniu, Mihalache, Vaida, Madgearu, să le rezolve. O ! nu e sarcina cea mai ușoară a acestor oameni încărcați de atâtea formidabile poveri istorice. * E o suferință pe care, bunăoară, d. Vintilă n’o mai are și pe care — poate — nu vor mai avea-o, la a 2 a venire la putere, nici național-țărăniștii. Intr’un partid care a guvernat — un partid istoric ! — știe fiecare raportul dintre ofertă și cerere. Iluzia nu e posibilă. Locurile sunt catalogate, numărate, pecetluite. Aglomerația e exclusă. Cum ai putea, bunăoară, sâ te înscrii în partidul liberal nu chiar cu gândul dement de a râvni portofoliul instrucției publice destinat întru eternitate d-lui dr. Angelescu, dar măcar cu speranța de a înlocui în parlament pe secularul d. Emil Petrescu ? In rândurile unui partid ce nu și-a ajustat ambițiile după putințele limitate ale puterii, toate nădejdile și țintirile sunt legitime. Căci, nu veți cere doar unui șef de partid să iasă la un moment dat în balconul clubului și să strige : — Potoliți-vă, d-lor, cu atâta entuziasm pentru noi ! Gândiți-vă că nu pot face mai mult de 20—25 de miniștri și că numărul parlamentarilor e fixat de constituție !... ♦ Așa că, firește, partidul național-țărănesc va avea de suferit inevitabil o scădere numerică de entuziasm conducător . — Și urăm să-și păstreze până la urmă entuziasmul condus ! Dem. Theodorescu Zisa DesnoMl „Universul" dă la iveală un fapt zguduitor ca un cutremur de pământ catastrofal . A trăit în București o familie, Andreescu, — sufli și șapte copii, cel mai mare de 14 ani. După toate semnele, fără alte mijloace de traiu decât munca de la zi la zi. Acum câteva luni a murit mama , scurt timp după aceea a murit și tatăl. Au murit odată cu părinții mijloacele de traiu de la zi la zi. Cei șapte copii (cel mai mare de l* ani) au rămas susper dați intre cer și pământ, fără o coajă de pâine, fără rude, fără prieteni, fără nimeni lângă ei. Erau în București veniți de aiurea, din Iași. Râmași ai nimănui și-au adus aminte ci au rude la Iași, departe, care i-ar putea ajuta. Și au pornit la drum cei șapte orfani, spre limanul depărtat al rudeniei și al mântuirii. Cel mai mare de 14 ani, cel mai mic probabil de 2—3 anișori, închideți ochii și concentrați vă un moment ca să-i urmăriți pe marginea șoselei de la București spre Iași, desculți, neîmbrăcați, flămânzi, bolnavi unii dintre ei, naivi, înfricoșați de puterea necunoscutului și a nopților, dârduind de frigul toamnei și azi de ploaie, cu pustiul morții în inimă, cu pustiul văzduhului deasupra, lihniți de foame și izolați in străpădul lor de întreaga lume. De nemăsurat de departe a fost lașul pentru acest convoiu de șapte orfani cu pasul mic și șovăelnic, prigoniți de groaza morții și halucinați de necunoscutul unei speranțe deznădăjduite! Patru dintre ei au murit pe drum, (cine îi va fi îngropat ? vor fi rămas in câmp? vor fi murit măcar prin sate ?), iar trei au ajuns, însfârșit, la Iași. Unul din trei, bolnav de scarlatina, a închis și el ochii tocmai la limanul închipuitei mântuiri. Fericiții supraviețuitori ai acestei expediții pe care cruzimea de imaginație a niciunui romancier n'ar fi putut s'o născocească, au fost internați întrun azil. In acelaș timp noi, iubite cetitor, vărsăm lacrimi de profundă umanitate la cinematograf, urmărind pe pânză, din fotolii, expediția la Pol a generalului Nobile, ne entuziasmam de eroismul biciclistului care, neanîrd ce face, a pornit să ocolească planeta, și uflam de fericire că a sosit triumfal in Capitală călăreața Dorange. Poate ca unii din noi erau chiar vecini cu casa din mahala unde izbucnise catastrofa familiei Andreescu și nici nu a observat când s'a pornit expediția celor șapte orfani ca să-l petrecem cu flori la barieră și sa punem rămășaguri, ca la cursele de cai, câți din șapte vor ajunge pe jos până la Iași. Dar in fața acestei tragedii fără seamăn, revizuind pervertita noastră umanitate, înțelegem ce verdict definitiv a dat Dostoievsky când a scris : „Toți suntem vinovați față de toți". Nichifor Crainic Spargerea Clocelul minoritar Confuziile paritantei mogtuli și lectica d-nul mim Planta Felul cum a fost rezolvatt problema cartelurilor electorale cu minoritățile a făcut ca maghiarii — adică reprezentanta lor politică, partidul maghiar să rămâe izolat și să se prezinte în alegeri bazat pe propria sa popularitate. Despărțit de germani, părăsit de evrei, partidul maghiar al contelui Bethlen va avea strălucita ocazie de a oferi forurilor internațional — prin alegeri libere — dovada populanțării sale și — prin aceasta — afirmarea politică a maghiarimei din Ardeal in adevărata sa putere numerică. Să recunoaștem, la acest rezultat, tactica d-lui Iuliu Maniu, tactică bănuită de conducătorii partidului maghiar dar taxată mai de grabă ca o curiozitate de demograf cu posibilități de înlăturare, decât un mijloc pentru înfățișarea sa în adevăratul sau cadru politic. Se știe că partidul maghiar in activitatea sa politică se afirma că nu au apărător al tuturor minorităților uz. Ardeal. Confuzia cu evreii In special fată de evrei partidul maghiară nu numai că-i lua in remarca intereselor sale, ci și de aclara — printr’o curioasă definiție a naționalității — de unguri, pentru simplul motiv că conștiința lor a fost formală la școala maghiară, că numele lor sunta toate ungurește, că, in fine, trecutul legându-l de Budapesta prezentul ii leagă de soarta magnaților rămași in transilvania. Înțelegerea încheiată de d. Iuliu Maniu cu d. E h. Jacaby, șeful sioniștilor din Ardeal, deci cu reprezentanta cea mai distinctă a etnității evreiești pune capăt situației fabricată de partidul maghiar și sapă manșeta distincției asupra a două minorități, intre cari necesitățile demagogice Internationale ale magnaților creaseră o confuzie. Raporturile cu Germanii Tot așa de semnificativă este și intelegerea cu Partidul german. Firește, ungurii n’au putut afirma, niciodată că germanii sunt niște eretici ai maghiarimei, cari vorbesc altă limbă, dar nici odată nu s-au dat înlături de a întrebuința mijloacele ce se puteau intrebuinta in monarhia habsburgică pentru desnationalizarea acestora. Malt cu ajutorul bisericei politica de desnationalizare a continuat și sub ochii nepăsători ai guvernelor noastre de până acum Cazul cu școlile maghiare din regiunea Sătmarului este destul de elocventă, spre a înțelege de ce politica urmată de d. Iuliu Maniu va duce la clarificarea tuturor raporturilor dintre maghiari și germani și, deci, și pentru pășirea la rezolvarea problemei minoritare spre câștigul statului. Spre rezolvarea problemei maghiare Politica urmată de d. Iuliu Maniu cu încheirea cartelurilor electorale nu trebue înțeleasă ca o licitație după voturile minoritare așa cum au făcut partidele ce s'au perindat până acum la cârma fă iii. Cartelurile încheiate nu aduc vreun folos electoral partidului național-țărănesc, care — o recunosc și germanii și evreii — are atâta popularitate ca să n aibă nevoe de aportul electoral al altor partide. Ci rezolvirea chestiunei minoritare, în speță punerea problemei maghiare în adevărata ei lumină. Ion Biciolia RITM NORMAL —" ult, Venirea la guvern a partidului 1 al conducerii Statutul. Ce sunt alt national-tărânist a simplificat in ceva desele crize franceze de îubună parte viata noastră politică,— împingând spre o reînviere a sistemului celor două partide, menite să alterneze la guvern in cadrul actualei organizații burgheze a societății. Colegul meu Dem . Theodorescu a arătat, intr’un articol, principalele scăderi ale acestui sistem: «Orice voință nouă, orice gândire renovatoare, orice originalitate onestă trebue să se strângă indeajuns ca să incapă intr’un număr de ordine pe registrele celor două partide. Alt fel de a face politică nu e". Firește că Încadrarea ia orice fel de partid înseamnă o mutilare a individualităților Prea pronunțate, înseamnă o parțială abdicare de la o concepție personală, și trecerea la o concepție colectiv împărtășită. Personalitățile prea mari iși au, firește, dinamica lor proprie; ele refuză disciplina de partid, — se singularizează. Este cazul d-lui N. Iorga, această inepuizabilă forță animatoare, care nu a izbutit sa formeze un partid cu hotărâtoare greutate în viața politică a țârii, — deși a crescut și alimentat cadrele tuturor celorlalte partide. Un temperament tumultuos rupe zăgazurile oricărui partid ; disciplina înseamnă o acceptare, deci o srudare a libertății de mișcare, a gândirii ca și a actelor. Adică partidele socialiste să nu fi avut aceeaș atitudine eliminatoare fată de orice individualitate ce depășea noțiunea colectivității? Imaginea vieții politice franceze se duce pe oricine, prin diversitatea grupărilor ce nu sunt decât polarizări in jurul diferitelor personalități. Dar pitorescul acestor grupări iși are consecințele in mersul normal verii, decât victorii ale diferitelor personalități ce dispun de capacitatea de a deplasa atitudinea unor grupuri, strict tol echilibrul unei majorități cu filate alcătuită ? O personală akNff,ianmă și o voință de afirmare, deci o permanentă pândă de a-și bate drum în ordinea stabilită, ceea ce înseamnă o continuă nesiguranță a guvernelor sprijinite pe oscilatoria aprobarea unor majoritati schimbătoare. Pulberea de grupări frământate de capriciile personalităților, dau vieții politice o acută nesiguranță. Se afirmă individualitățile, dar se sabotează opera de guvernământ, care cere adesea ori mai puțin talent și fulgerări de retorică genială, și mai multă trudă gospodărească. In sine, sistemul parlamentar liber, conține elemente suficiente de nesiguranță ; el lasă prea mult câmp liber capriciului individual, și subordonează adesea acțiunea de guvernare unei ambiții inarmate cu talent. Se poate ca viața politică a Angliei să fie mult mai mediocră, mai săracă în expresii de energii politice individuale ce depășesc măsura comună ; dar viața politică a Angliei, cu sistemul celor două partide, are mai multă orânduială creiatoare decât viața politică franceză. Așa de puternic este înrădăcinată concepția celor două partide în Anglia, încât atunci când partidul laburist a luat proporția unui partid de guvernământ, partidul liberal a fost în bună parte lichidat; revenindu-se la sistemul clasic al celor două partide (laburist și conservator), partidul liberal a fost redus doar la 24 de reprezentanți. Adesea ești îndreptățit să crezi că regimul democrat, ca sistemul parlamentar, nu poate da rezultate prea strălucite la popoarele latine, tocmai din pricina tendinții spre o afirmare individuală a personalităților.Evident că alternarea perpetuă a două partide creează o birocratatizare a noțiunii de politică, totul fiind in funcție de șef și de acel comitet restrâns care fixează ierarhia valorilor și functia capacităților. Adesea unele mediocrități promovate de stagiu și de servicii discrete, constitue o permanentă amenințare pentru orice Individualitate mai răsărită, căci in fiecare valoare tânără și viguroasă bătrâna mediocritate cu stagiu vede o posibilitate de înlocuire. Ceva mai mult, siguranța cadrelor și a soroacelor de venire la guvern creează în jurul șefului acea gardă grijulie care îl împiedică mai întotdeauna să vadă cu ochi proprii realitățile ambiante.Mandarinii dau miopia șefilor ; ei dau acea anchilozare care oprește aiupesui de împrospătare a euei,chiar ce dau spor creiator partidului. Dar pentru viața noastră politică, — neașezată încă, străbătută de toate nesiguranțele, — sistemul celor două partide ar aduce o perioadă de așezare , ar da răgazul necesar normalizării spiritului puolic.Individualitățile au prea puternic resortul ambiției, ca să nu reprezinte o permanentă necunoscută de direcție. Chiar cu prețul unei perioade de mediocratizare, va trebui să sprijinim ritmul normal ce-i dă vieții politice sistemul celor două partide. Pamfil Șeicaru luni 26 Noembrie 1928 Director PAMFID ȘEICARU REDACȚIA BUI .IVANDUL ELISABETA No 8 ADMINISTRAțiA STR. SĂRINDAR No. 2» TELEFON 312/29 / 364/38 Dezonorarea forței Abia a fost ridicată starea de asediu, — și 12.000 de jandarmi socotiți inutili trimiși pe la vetre — și un comitet de inițiativă umanitaristă își anunță constituirea, pentru a „obține amnistia generală, politică, militară și agrară " In coloanele ziarului nostru, sub semnătura colegului Cezar Petrescu, s’au scris chiar acum câteva luni rânduri de generoasă indulgență pentru comunistul mijor unul din martirii politici în ajutorul cărora aleargă astăzi acest spontan „comitet de inițiativă”, încredințați de inutilitatea represiunilor arbitrare, am socotit întotdeauna primejdioasă tendința partidului liberal de a răsco’’, din interes de partid destine ale trecutului: vinovățiile cele mai evidenta pot deveni prilej de primejdioasă învrăjbire socială, atunci când pierzându-și virtutea pilduitoare sau aspectele provocătoare ale agresiunii de partid. Nu acesta pare să fie, însă, cazul tuturor celor pentru cari a pornit la lucru comitetul de caritabilă inițiativă , fiindcă nu toți condamnații politici din închisorile țării sunt ideologi nevinovați, judecați după bunul plac al unor „judecători supuși disciplinei militare“. In clipa când proza eiegiacă a echipei răsbunătorilor misticismului social se pregătește să se desfete în presă și întruniri publice, este poate nimerit să indicăm primejdiile ce muijesc sub un program care se inaugurează pe un ton destul de agresiv și de deplasat. Libertatea, de la venirea noului guvern, a fost promovată la locul de cinste. Libertatea, — pur și simplu. Cuvinte cu sonoritatea mistică, — libertatea, autoritatea, unirea, trebuesc totuși raportate la altceva, spre a putea fi calificate in bine sau în rău. Unire, dar in jurul cui ? Autoritate, — dar pentru cine ? Libertate, — dar pentru ce idei ? De la libertate la licență, dela licență la despăț nu e mare pasul. Imparțialitatea în fața doctrinelor și a mișcărilor nu poate fi în nici un caz atitudinea unui guvern național. Prin chiar pozițiunea sa, omul de Stat este un om de acțiune, — și acțiunea nu este decât o succesiune de gesturi de părtinire: între mai multe îndemnuri la faptă, omul politic alege pe cel conform cu propriile sale concepții asupra menirii puterii. Imparțialitatea înseamnă echilibru și inerție ; acțiunea este făcută din desechilibru între tendințe și din părtinire. Omul de Stat părtinește interesele naționale, preferindu-le celor private sau de partid. Și cel mai infirm conducător politic este cel care aleargă strigând : „Eu unul nu țin să fiu ministru— sau ia hotărîri „cu imparțialitatea care ne caracterizează“. Adevăratul om de Stat nu crede decât în propriile sale idei, — și le anulează pe acelea ale adversarilor, in postura aceasta, — necesară și firească, — el se vrea ministru permanent, — refuzând precarele prestigii ale modestiei. Pe el, ca om de acțiune nu-l poate caracteriza nici o imparțialitate. Amintim aceste elementare principii nu pentru a scuza abuzurile de forță comise sub regimul senilului fakir de la Mihăiești, ale cărui ilegalități nu slujeau decât interesele partizanilor. Ci pentru de ION DIMITRESCU a semnala primejdiile unei statii de spirit care tinde sa devină generală. Sub cuvânt de combatere a samavolniciilor trecute, se por»nește astăzi o perfidă și sistema(1 •mtmtart* în toți, Un) Ii ecraic Să mă iertați, dar eu nu văd nici un păcat inexistenta numeroaselor dizidențe liberale.„ Mai întâiu, se găsesc deplin îndreptățite, într un partid, în care până și d. Sassu a ajuns fost ministru, d. Istrate Micescu nu atins decât demnitatea de vice-președinte al Camerei. Și, în vreme ce dL Sassu călărește cu duioșia ce-l caracterizează pe două organizații — Constanța și Vaslui. — d-lui Istrate Micescu i se tăgăduește dreptul de-a cârmui o singură organizație Sâ mai amintim că, la Constanța, între cei nedreptățiți este bătrânul I. N. Roman, fostul primredactor al „Adevărului" lui Beldiman, un om cun. — fără supărare ! — nu posedă prea mulți partidul liberal ? hotărît, dizidențele liberale sunt perfect îndreptățite. Dar — și aici este adevărata problemă — aceste dizidențe sunt, pentru partidul liberal, salvatoare. După accidentul de zilele trecute, după prăbușirea de la putere a liberalilor în împrejurările știutei după aducerea la cârmă a partidului național-țărănesc, după guvernarea acestui partid, partidul liberal sau se democratizează profund, real, sincer sau se exclude din viața politică. Cine își inchipue că acest partid va mai putea veni la cârmă împotriva voinței populare, se înșeală. De-acum înainte, România a intrat — oricine s ar opune — pe făgașul adevăratului constituționalism. Guvernele vor trebui să fie expresia votului mulțimilor. De aceea, în treacăt fie zis, eu cred că mim ajunge la guverne parlamentare și că, odată cu guvernul Maniu, epoca guvernelor de partid s’a închis. Niciodată mai ales dacă se schimbă legea electorală ■— niciodată un partid, — nici chiar partidul național-țărănesc, nu va mai avea popularitatea excepțională, de care se bucură azi partidul național-ț ărănesc și pe care nu au creiat-o decât cei zece ani de inutilă și apolitică prigonire. Guvernele de mâine, ca să-și asigure majoritățile necesare în parlament — vor fi obligate să ia forma de guverne de concentrare. In această operă de democrațizare a partidului liberal, dizidentele sunt elementul cel mai activ. Dizidentele din vremea lui Ion lrâlianu bătrânul, începând cu dizidenta lui Dimitrie Brătianu au atenuat tendințele reacționare care marcau finalul carierii politice a lui Brătianu bătrânul. Dizidentele de azi sunt avemtomeniul prim ce se dă conducerii actuale a partidului. D. Vintili Brătianu are de ales între anturajul d-sale, care poartă vina celor, mai multe din greșelile săvârșite in acest din urmă timp și între elementele independente care cer o nouă îndrumare pentru un partid anchilozat în forme de mult perimate. Fiabilitatea unui partid nu stă în elementele disciplinate, care urmează orbește o conducere nepricepută , ci în spiritele mai nărăvașe dacă vreți, dar care înțeleg să-și exercite dreptul de control asupra conducerii partidului. De aceea, îi salutăm cu entuziasm pe cei ce vor să dea o viață nouă partidului liberal. Lusutlus Liarea (an HaMar scann viitoarele alegeri tfencrsle