Curentul, iulie 1929 (Anul 2, nr. 520-550)

1929-07-01 / nr. 520

\ Cercetarea paternităţii — Cum, negi că-i al tău ? uiţi ce-i născut in a 300-ea zi liberă din »sara in care te ai împăcat cu băr­batu-meu ? Luni 1 iulie 1929 Măşti Fiindcă iubesc tot ce e ritm şi viaţă, pe nimenea nu judec... Fiecărui, ce e al său, tu veci, Tu Doamne, -i dărui... Şi ’n veci sub mască-ascunsă-i orice fată... Văzui: înfrânt cu lauri prinşi în pâru-i... Văzui, milogi ce n aur se răsfaţă, — muiată ’n lacrimi purpura semeaţă, — râzând pe cel cărui norocu-i nărui... nu desfrânaţi şi ştiu femei de stradă , a suflet cu comori fără de nume — şi criminali ce-au mântuit o lume.» Văd drame-ades sub fastul de paradă, - un sărutat — rânjirea laşă-a cursei — şi ’n ideal, vai — josnicia burseii!­George Voevidca. » Georges Courteline Nimic mai chinuitor decât desti­nul umoristului profesionist, lidsul la zi fi la ord fixă devine grimasă. Anii sleiesc vâna veseliei­­născute. La capătul drumului așteaptă mi­zantropia, adesea delirul melanco­lic, uneori sinuciderea. Alphonse Allais după o existență fantastic-pitorească in care strămu­ta farsele scrisului In viata de toa­te zilele, a sfârșit in cea mai poso­morită oroare de oameni si de râsul oamenilor. Feydeau, autorul comediilor irezi­stibile care și astăzi fac serie: „On purge Bébé, Mais ne te promene done pas toute nue", a murit in casa de sănătate, torturat de delir melancolic. Faimosul clown Footit, rivalul de odinioară al lui Chocolat şi premergătorul celor 3 Fratellini, s'a sinucis într’un acces de mizan­tropie. Pomelnicul se poate prelungi, trecând la ceilalţi umorişti ori sa­tirici, care după hohotul râsului ifi lasă intre dinţi gust mort de cenuşa: Cehov sau Caragiale, Marit Twain sau Roda-Roda, Shaw sau D. D. Pa­­traşcanu. Râsul lui Courteline, a rămas ro­bust şi gras, până la sfârşit. Mai întâi, fiindcă n'a căzut in profesio­nism ca să devină un supliciu co­tidian ori săptămânal ori lunar la pentru cei dintâi. Mai apoi, fiindcă humorul său a fost lipsit de atitu­dine — era „râs pentru râs”, dacă s’ar putea c­reia această analogie cu ‘Arta pentru artă", iar nu o exte­riorizare artist­ieă și ai arcot nunei dezinteresată, a criticismului, ca pentru cei din urmă. Sub fiecare umorist se ascunde un moralist. Courteline se confunda cu persona­giil­e, se complăcea în compania lor, nu ținea să le admonesteze; prin ele nu satiriza nici moravuri, nici caractere. Se amuza numai, cu pi­torescul, absurdul și comicul aces­tor moravuri și acestor caractere. Se amuza el ,înaintea lectorilor ori a spectatorilor. De aceea cele nouă volume de pro­ză și cele vreo optsprezece piese în­­trun act l-au situat intr’un loc aaprte, de frunte și altfel dura­­ibl, printre toţi oamenii de duh ai scrisului francez din ultimele decenii, începând cu Alfred Capus şi sfârşind cu Tristan Bernard. Ni­­căiri nu se vede urzeala scrisului, preocuparea de efect, profesia. Era un om care povestea direct, simplu, in afară de modele trecătoare, sub­stantial şi adesea brutal, cu o vervă lipsită de artificiu, ca să inches în­­tr’un hohot de râs cum Franţa na mai cunoscut de la Rabelais şi de la Moliére. Aci, in această spontaneitate fi­rească a veseliei, se află şi taina e­­galei preţuiri de care s'a bucurat atât din partea marelui public, cât şi din partea amatorului de litera­tură subţire. Nici un scriitor fran­cez din ultimii patruzeci de ani, n’a întâmpinat ca Georges Courte­line o recunoaştere atât de lipsită de rezerve, unanimitatea criticei şi popularitatea împinsă până la raf­tul de sus al galeriei de teatru şi până la cabina de jos a portăresei pasionata de romane-foileton. Eroii săi sânt recrutaţi din viaţa cea de toată ziua: funcţionari abru­tizaţi şi chiulangii in „Messieurs Ies Ronds de­ Cuir"; soldaţi, vagmiştri şi ofiţeri în „Les gallés des VEsca­­dron"; clientela de cafenea a soţilor încornoraţi în „Boubouroche'’, bo­­hema famelică a Parisului în „Les Linuttes". Logica femenină, cu VA absurdul şi cu toate capriciile, din „Les Femmes d'amis", „La Paix chez Soi'­ .floriense, couche-toi!", „Un Client sérieux”, depăşeşte acui­tatea de observaţie a celor mai fini şi gravi psicologi. O simplă schiţă şi dialogul unui act, echivalează cu un tractat, şi a­­muzând, explică şi dezarmează. Du­pă o asemenea lectură, femeia apa­re ceea ce este: o jucărie detracată pe care nu trebuie s’o iei in serios şi nu merită să fie privită din un­ghiul tragic. Pe rând, ostaş, funcţionar, stâlp de cafenea, Georges Courteline n’a evadat cu fantezia dincolo de pre­zenta personagiilor mereu sub ochi. Comicul său, numai le-a deformat făptura şi firea, interpretăndu-le după optica sa specială, cu acea vervă îndrăcită care na ostenit­­ până In ultimul ceas, deşi nu mai ] scria demult, ţintuit in fotoliu, cu­­ un picior amputat. Îmi amintesc că acum un an, nu ştiu ce cronicar­­ parizian, după o vizită la acest bol­nav straniu de vesel, povestea ceasul petrecut în tovărăşia celui mai de duh membru al Academiei Goncourt, ca un episod intrecănd verva celei mai vesele comedii citite vreodată. De altfel nici o mirare. Courteline avea verva în sânge, singura moşte-­­ nire de la părintele său, faimos pe­­ vremuri şi creator al unor tipuri de­­ burghez care l-au supravieţuit. Cezar Petrescu __ Aoleo! Tocmai când se vorbeş­te mai mult de ocrotirea minori­­a» — Nu m­i-ar fi aşa de cald, Sofia, dacă n'aşi fi cetit in toate ziarele că sui alouă toată ziua 11 i \. De pretutindeni Umbrelă de buzunar Cetăţeanul Iosif Krijanec din Za­greb şi-a patentat zilele acestea o In- j ventie foarte interesantă—umbrela de J buzunar­ Această umbrelă se poate Închide intr’o cutiuţă mică de o lun- ] gime de 14 cm­ şi o grosime de 6 cm. Inventatorul a declarat, că în curând va reduce aceste proporţii la o lungi­me de 11 cm­ şi diametrul de 3 cm. Inventatorul caută în prezent, fmna­­sişti, spre a putea începe fabricarea en gros. Un teatru demontabil in Italia este conceput de b­orzano şi e­­xecutat după ordinele lui Augus­to Turati. Teatrul a căpătat nu­mele de „Carul lui Thespis” şi va întreprinde un vast turneu prin oraşele Italiei centrale şi meridio­nale. La construirea lui au colaborat — cu totul desinteresat — ingineri, technicieni şi oameni de teatru. Decorurile şi costumele au fost fur­nizate de Teatrul Regal din Tu­rin şi de Scala. Scena, acoperită, la care se adaugă loji comode, are un dispozitiv care îi permite a­­daptarea cupolei Fortuny și reflec­toare electrice, colorate. Repertoriul cuprinde următoa­rele piese: Oreste, de Alfieri; Fe­­meea răsbunată, de C. Goldoni; Doctoria unei fetiţe bolnave, de Paolo Ferrari și Gianni Schiehi, de Forzano. „Carul lui Thespis”, după ce va părăsi Roma­, se va opri la Aquilea, Chieti, Foggia, Bari, Brindisi, Torente Messina, Palermo, Syracusa, Catana, etc... CURENTU. — Ce-ai sărit aşa ca nebunul, de era să cad de pe saltea ? — Miezul nopţii, Aristițo ! Acum zece ani, pe vrem­ea asta, a lovit-o damblaua pe prima mea nevastă!! O­biect: — „Domnule comisar, am onoare să depun în mânilre d stră, un ceasornic, pe care l’am găsit astă­­noapte, şi pe care... Comisarul tocmai îşi bea ceaiul; la cuvintele mele, strigă după ser­gentul din sală: —• Un ceasornic! Hei, băieţi! Ia închideţi poarta dela stradă! — Apoi, întorcându se spre mine: — Fii bun și-mi predă obiectul». Mă executau Comisarul luă cea­sul, și vreme de câteva minute Îl pipăi, îl întoarce, îl mirosi;­r­, „Da”, — încheie el cu gravi­tate. Este un ceas, — nu-i nimic de zis.» Și unde ați găsit acest o­­biect de valoare,­­vă rog ? — Pe bulevardul St. Michel, — răspunsei eu. — Pe jos ! Pe trotuar ! ■— Da.­­— Curios! Trotuarul nu-i un loc pentru lăsat un ceas. — „Țin să vă spun”, îndrăsnii eu, zâmbind. — N’aveți nevoe să-mi spuneţi nimic ! îmi cunosc destul de bine meseria. Tăcui, — și zâmbetul Îmi pieri. — Cine ești dumneata, mai în­tâi ?, — urmă comisarul. Unde stai? Cam­-ţi sunt mijloacele de existenţă? Sau, mai curând, cât erau ceasurile, când ai găsit cea­sornicul acesta ? — Să fi fost trei dimineaţa. — Nu mai mult ! — Nu. — In orice caz, te felicit, — ur­mă batjocoritor comisarul. „Ai aerul să duci o viaţă foarte spe­cială”! Şi, cum răspundeam că am drep­tul să duc viaţa care-mi place. — „Se prea poate !“, — ripostă comisarul. „Numai că şi eu am dreptul să mă întreb ce puteai în­vârti dumneata, la ceasurile trei dimineaţa, pe bulevardul St. Mi­chel ! Şi spui că stai în strada Vic­tor Masse? — Cum, spun ? O spun, fiindcă așa este ! — Asta va trebui să fie stabilit. Până atunci, te rog să ai bunăta­tea să nu-mi întorci mie întrebarea și mai ales să-mi răspunzi cuviin­cios la întrebările pe care îndato­ririle mele mă silesc să ţi le pun! Te întreb, deci, ce făceai la o oră atât de înaintată din noapte, în­tr’un cartier care nu era al dumi­­tale? Răspunsei, — cum și era, — că mă întorceam dela iubita mea. Comisarul luă notă, — apoi în­trebă : — Ce face iubita dumitale ? — E măritată, cu un farmacist. — Pe care-1 cheamă?« — Nu te privește!, — isbucnii eu revoltat. — „Cu mine vorbești? ". — urlă comisarul, vânăt la fată. „Ehei! Ai să-ți schimbi glasul, băete! Ai luat un ton cu care nu­ prea sunt obicinuit... spre deosebire de mu­tra ta, pe care par’că o cunosc eu de undeva ! N’ai avut până azi nici o condamnare ? întrebarea aceasta era culmea! — Dar dumneata? ripostai eu. Dintr’o săritură, comisarul fu în picioare. — Derbedeule! zbieră el. — Tâmpitule! ripostai eu. In clipa aceea, crezui că-mi so­sise ceasul morţii... Comisarul se repezise la mine ca o fiară : „Cum ai spus?“, — bâlbâia el... „Cum ai spus? Stai, puiule, că am să te trimit chiar acum la puşcă­rie! Tot o ora când pornește duba! Aha? Zi, — răspundem obraznic? Ei bine, băete, azi ţi s’a’nfundat! îşi scanda fiecare fra.îft lovind cu pumnul în hârtiile de pe masă. — Ce? Ştiu eu cine eşti? Spui că locueşti în strada cutare­ — dar cu ce-mi dovedești asta? Spui că ai douăsprezece mii de franci venit pe an, — dar sunt eu nevoit să te cred? Ia scoate-le şi le arată, aste douăsprezece mii de franci! Ţi-ar , veni greu, — aşa el, — să le arăţi! Eram uluit... — „Toate astea nu-s da loc lim­pezi!, — încheiă comisarul... „Eu pretind, —* ai auzit?, — că toate astea sunt prea încurcate! Și că nimeni nu-mi garantează că nu l-ai furat, — ceasornicul ăsta! — Furaat? •— Da, furat! De altfel, asta-i treaba meal Vreau să fiu cu inima împăcată ! * Sergenţii, la discuţie, apăruseră în uşă. Comisarul îi chemă: — Scotociţi-1 pe omul acesta! Omul, —• eram eu». Intr’o secundă, rămăsei despuiat ca Adam, — cu cămașa căzută în! Domnul care începuse să mi se destăinuiască se trase mai aproa­pe de mine« Vorba îi era tremu­rată și peste toată figura lui aș­ternută crispat, groaza... Cine era acest domn?... Cum de mă găsise tocmai pe mine ?« .Și mai ales ca sfat aş fi putut să-i dau, — fiindcă rugămintea de a-l asculta cu asta începuse­ să-i dau un sfat, — când eu însumi eram a­­tât de plictisit şi desgustat de greaţă?!... Dar a trebuit să-l ascult. Şi omul acesta straniu începu: „Intr’o zi, mă adăposteam de ploaie undeva. Lângă mine, un domn se adăpostea la fel. Îmi păru bine că nu eram singur. Am privit spre el. Doi ochi rotunzi, mici, cu marginele roşii, înfundaţi în or­bite. Sprâncene nu avea. Oasele fe­ţii ieşite mult prin pielea tăbă­cită. Nasul foarte subţire cu nări largi. Mustăţile negre tunse şi cioc... L’am privit şi el mi-a su­râs. Surâs în care nu era nimic omenesc. Nimic.» Şi privirile tăioase... Stătea calm, înţepenit, privind în ploaie... Atunci mi-a ve­nit să râd. Şi am râs. Râdeam de pocitania ce-mi sta în faţă. Dar el g.1 făcu a nu vedea... Se uită la ceas; mă întrebă şi pe mine ce oră este. Apoi cu vocea-i piţigăită îmi spuse ceva din care nu putui re­ţine nimic. Mi-a întins mâna i-am întins-o şi eu. In clipa aceea nu ştiu de ce am simţit frig prin tot corpul... După ce a stat ploaia am plecat de acolo împreună ca doi prieteni.» „In zilele următoare ne-am în­tâlnit foarte des. Din întâmplare. Dar, oridecâte ori îl vedeam, nu-mi puteam stăpâni râsul. Și râdeam. Iar el se făcea întotdeauna că nu observă. „Intr’o Duminecă, ne am întâl­nit în parc, unde am stat până seara târziu. Atunci l’am cunoscut în întregime. îmi spuse că este inspector la căile ferate, că e neîn­surat, că a învăţat câteva clase de liceu şi că are o avere imensă de care nu s’ar fi atins niciodată pentru nevoile lui... Trăia singu­ratec fiindcă nu se putea întovă­răşi cu nimeni. Nimeni nu-l înţe­lesese... Dar nici duşmani nu avea. Când avusese­se scăpase de ei foarte uşor. Ii suprimase, într’un chip cu totul original. Se ducea la bancă unde-i era averea, scotea o sumă de bani şi cumpăra cu ea un lucru de preţ pe care-1 trime­tea duşmanului... spre împăcare. Cadoul era primit... La câtva timp cel ce primea cadoul nu mai era om. Se legau de el toate nenoroci­rile, sfârşind în urmă tragic. „Desigur că e foarte gr­.­u de cre­zut aşa­ ceva. Dar când mi-a spus, când mi-a lămurit toată Taina în care era învăluită întreaga lui vieaţă, n’am mai avut nici un mo­tiv să nu-l cred. Şi de-atur­ ei poate a început nenorocirea să mă pân­dească și pe mine, fiindcă i primi­sem prietenia. „Imediat am simțit nevoia să dau acestui om un nume Un nu­me convenabil. Al lui ere» prea o­­menesc. Am găsit că Bolzebuth i se potrivea de minune. Deci, Bel­jurul picioarelor mele goale. — Zi, așa, ai?, — urla comisa­rul... „Vrei să faci pe şmecherul cu mine ? Ia ridicaţi-i braţele! băeţi ! Aşa! Acum puneţi-mi-l să desfacă picioarele!« Povestindu-mi aventura aceasta, vocea prietenului meu Breloo se altera. Şi fiindcă eu mă tăvăleam de râs: — Nu dă Dumnezeu sfi mai gă­­sesc unul !, — urlă, nenorocitul, ca încheiere şi morală, — ridicând pumnul în aer, ca o ameninţare pentru viitor... Georges Courteline­­­zebuth: „Din ciripirile lui, am înţeles că Belzebuth, câştigându-şi singur vieaţa era nevoit s’o facă. Altfel, — dacă ar fi îndrăznit să între­buinţeze un singur ban măcar pen­tru sine din imensa-i avere, astăzi n’ar mai fi existat sau ar­ fi stat pe undeva, nenorocit în vreun chip oarecare.» Dar Balzebuth a vrut să trăiască... Şi banii din care ar fi putut să ia oricât, să-şi cum­pere cele mai scumpe plăceri în vieaţă, — a socotit că nu sunt ai lui». Erau banii primejdiei, apar­ţinând unor puteri nevăzute. II în­văţase un cârd de moşi şi stră­moşi, cari plătiseră cu sfârşiturile cele mai groaznice, folosinţa ace­lor bani... Aşa că Belzebuth luase aminte. Ii deschisese ochii bătrâ­na vrăjitoare. Un blestem stră­vechi apăsa asupra averii al cărei ultim moștenitor rămăsese. Avu­sese norocul să afle la timp. Pentru asta, Belzebuth recu­noscător dărui o casă vrăji­toarei ca să se adăpostească... La câtva timp, auzi că vrăjitoarea se prefăcu în cenușă luându-i foc casa, intr’o noapte... „Toate astea mi le spusese omul cu cioc şi surâs neomenesc, ca o confesiune mie, — din nefericire singurul — cu care se înţelesese în viaţă... „Am rămas prieteni timp de a­­proape treisprezece luni. In ziua ploioasă când ne adăpostisem de ploaie amândoi în acelaş gang era în 13!... La un an — tot 13 — poli­ţia îl găsi pe Belzebuth asasinat în casă. Nu s’a putut ști de cine. Dar fiindcă testamentul averei lui îl făcuse pe numele meu, bănuitul am fost eu... Și m’au judecat pen­­trucă-1 omorâsem ca să scontez moștenirea... Eu neputând sta­bili un alibi am fost condamnat la ocnă... La judecată am căutat să mă apăr. Am spus tuturor că n’aş putea niciodată să primesc acei bani, blestemaţi din tao’’n fiu... Şi în loc să fiu crezut au râs cu toţii de mine... „De o lună sunt liber. Adevăra­tul asasin a fost descoperit întâm­plător, după şase luni, care mi s’au părut lungi durate de ruşine şi calvar... „Fără nici un sprijin, cerşind mila prietenilor, golişi flămând pe străzi... Eu, care eram atât de bo­gat... Răbdasem două zile de foa­me şi frigul mă strângea în spa­te... Nici măcar un adăpost!... Şi atunci n’am mai putut. M’am dus la bancă şi am scos bani, bani mulţi ca să trăiesc... M’am gândit în cele din urmă că poate nici Bel­zebuth nu ştiuse ceva sigur... Do­vadă era sfârşitul lui tragic, — cu toate că trăise câştigându-şi singur traiul... „Şi, acum, domnule, aştept... Aş­tept nenorocirea şi sfârşitul... Iar noaptea îmi apare întotdeauna Belzebuth, cu surâsul lui neome­nesc, mefistofelic, ca atunci când l-am visat zUgrom­ânc’­u-mă”. Intr’iin târziu am înto­rs capul spre domnul care mi se destăi­­nuise. Își trecea batista peste chi­pul chinuit Ca de friguri.. Eugen Liteanu Povestire extraordinară închizând într’însa acelaş sub­strat mistic ca şi simbolul, litera­tura simbolică este de două ori in­teresantă: întâi pentru însuşi fap­tul posedărei acestui principiu as­cuns, atractiv şi interesant şi al doilea pentru diversitatea pe care o prezintă interpretarea totdeauna subiectivă a principiului simbolic. De aceea simbolismul, nu atât ca doctrină literară cât ca­­necesitate pur sufletească, este considerat ca simpatia pe care o inspiră totdea­una lucrurile ce aparţin altei lumi decât a noţiunilor precise şi logice. Asistăm în zilele noastre la apa­riţia câtorva încercări de literatură simbolică, încercări ce se rezumă însă la interpretarea unui singur simbol. Prin însuşi caracterul lui de reflex al vieţei, proiectat pe scenă, teatrul este inospitalier sim­­bolului. Se impune — deci — prin­cipiul aprioric al succesului parţial al acestor întreprinderi dramatice. Singurul suport ce sprijină tenta­tiva scriitorilor români, cu rezis­tenţa viguroasă a faptului istoric, este însăşi natura epică a simbolu­lui pe care aceştia au încercat să-şi construiască operele lor. In adevăr, ..Meşterul Manole” este o realitate epică, după cum par a fi toate faptele cântate în ba­ladele noastre populare. Diverşi în personalitatea lor ca şi în fap­tele săvârşite, eroii miturilor popu­lare nu au fost însă niciodată soco­tiţi de anonimul lor creator, ca un simbol. O aveau aparenţa pur e­­pică a unor personagii existente cândva, ale căror fapte păreau vrednice de a fi cântate. „Meşterul Manole” este singurul personagiu epic care a fost luat până acum drept un simbol. Le­genda Mânăstirei Argeşului, în care acest personagiu are rolul principal, nu pomeneşte însă nimic de vreo nuanţă de mister, de vreo Intervenţie divină în acţiunea ero­ului, nici chiar in momentul zidirii eroinei la temelia mânăstirei. Pe autorul anonim l-a interesat numai partea pur istorică a evenimentu­lui; el a urmărit scopul imediat ăl povestire a acestuia sub forma bala­dei, atât de frumos întocmită încât a rămas una din capodoperele epi­cului popular românesc. Simbolul cuprins în acest mit este aşa­dar inexistent la origină. El este o cre­aţie contemporană a celor ce au crezut că văd în existenţa şi fap­tele eroului popular o intervenţie de ordin superior» a celor ce au crezut, la un moment dat, că po­vestea atrăgătoare şi interesantă a Meşterului Manole şi a Mânăstirei zidită de el ar închide un mister, ar reprezenta, cu toată factura ei epică, unul din cele mai pasionante simboluri. Şi interpretarea ce s’a dat este astăzi prea cunoscută, fapta Meşterului Manole reprezintă puterea de jertfă de care dispune artistul în eforturile lui spre desă­vârşirea operei de artă. A deve­nit atât de generală această inter­pretare, încât ne e teamă ca păre­rile oarecum deosebite cu cari am vrea să scoatem din făgaşul ei, o concepţie devenită generală, să nu întâmpine o rezistenţă unanimă. De ce această interpretare par­ţială? De ce numai creatorul de artă să fie posesorul unei puteri de jertfă de natura celei ce a însufle­ţit pe Meşterul Manole? Nu este nevoie de a fi pe urmele unei opere de artă pentru ca jertfa integrală să fie o soluţie spontană dată sie­şi de sufletul eroului. Noi credem că nu numai creatorul de opere artistice ci orice idealist, poate fi un „Meşter Manole”, căci orice idealist este oricând gata să facă gestul legendar şi simbolic al Meşterului. In urmărirea unui ideal pe care-1 vrea realizat, el se poate oricând alătura artistului ce se strădueşte să realizeze rodul ger­minat de inspiraţia sa. Meşterul Manole poate fi, aşa­dar, simbolul puterei de jertfă a idealistului în genere, a celui pentru care şi hi­mera poate constitui o realitate, nu numai a celui ce, în încercarea de a concretiza inspiraţia sa divină, face benevol gestul jertfei su­preme. Prin această interpretare am lăr­git orizontul simbolului ce a inspi­rat mulţi creatori de artă şi l-am adus mai aproape de verosimil. Meşterul Manole nu este însă nu­mai constructorul abil în zidirea unei mănăstiri sau în concretiza­rea unui ideal. Legenda ni-l arată şi sub aspectul zidarului care, cu mijloace noui, încearcă să clă­dească — întro ţară de tradiţii — un locaş de închinare religiei celei mai tradiţionaliste. Din mâna şi din priceperea lui a ieşit o minune de arhitectură; din idealismul şi inspiraţia inovatorului va ieşi tot o minune. Meşterul Manole este un inovator. Pe lângă idealismul care-i însufleţeşte, el este purtătorul unei noui făclii, intr’o ţară imaginară a htunerecului. Ei creiază nu numai mânat de un ideal nou, dar şi aju­tat de metodele noui ale artei sale. Idealist şi inovator, iată cum tre­­bue considerat eroul simbolic al le­gendei Mânăstirei Argeşului. Şi aci avem prima ocazie să sub­liniem pe deoparte meritele operei lui Lucian Blaga, care a dat carac- t terului idealist al Meşterului o nuanţă mult mai pronunţată decât în alte opere similare, iar pe de­ altă parte meritele operei lui A­­drian Maniu, care a reuşit să preci­zeze rolul de inovator pe care cre­dem că-l are Meşterul Manole, ob­servând totuşi o mare abatere de la această ideologie, în caracterul fi­­gurei Meşterului, din opera lui Oct­­avian Goga. In urma acestor prime observa­­ţiuni, se desprinde destul de clar criteriul după care ne-am condus în alegerea noastră. Căci dacă din mulţimea de opere în care Meşte­rul Manole este sâmburele central am îndreptat studiul nostru numai spre operele lui Blaga, Maniu şi­ Goga, este fiindcă pe noi nu ne in­teresează decât Interpretarea dată simbolului ascuns in persoana şi gesturile Meşterului. Elementul is­toric nu ne va preocupa decât pa­­sager. De aceea nu ne-am ocupat de loc de operele al căror princi­piu nu este simbolul ci veracitatea­ istorică a faptului în sine, trans-­ pusă intre decorurile scenei. Dacă ne ferim de a ne ocupa der elementul istoric, nu înseamnă că1 el va fi nesocotit, când vom avea de definit cadrul istoric în cărei este desvoltat simbolul Nu în­seamnă iarăşi că operele pe care le-am socotit singurele interpretări ale simbolului legendar, nu conţin un cât de mic element istoric, fie­ estompat — ca în opera lui Maniu — fie precis şi evident — ca în o­­pera lui Blaga — fie neglijat — ca­ în „Meşterul” lui Goga. Intr’adevăr, în „Meşterul” lui Ail Maniu, considerând fenomenul !*• torte numai un prilej pentru desvol-t tarea întregei ideologii tradiţiona­liste, ce i-a însufleţit opera de sub* til poet al pământului strămoşesc,’ evident că elementul istoric va fi mai puţin precizat. Preocupându-se nu de faptul în sine ci de semniffi­caţia lui şi a întregei înlănţuiri din evenimente din jurul acestuia, A­­drian Maniu dă mai puţină impor­­tanţă nexului istoric, înfăţişând personagiile nu sub aspectul evi­dent al omului, ci sub cel estompat, al noţiunei abstracte, al ideei de­ om. Eroii sunt pure abstractizăris! nici omul nu are un nume precis o­­menesc; nici unul nu reprezintă un personagiu istoric ci unul simbolic.­ Meşterul, Domnul, Ucenicul, Călu­gărul, Socotitorul sunt persoanele** cari iau parte la marele mister al­ jertfei și cari trăesc într’un cadru­ istoric de mai mică importantă de-­ cât în •alte opere, similare. Reali tatea istorică este atât de estom­-­ pată în poemul dramatic al lui A­­drian Maniu, încât chiar persoana eroinei jertfite lipsește. Ea a fost înlăturată fiindcă nu era necesar să existe istoricește, de îndată ce exista în sfera pură a simbolului.­ De altfel eroina nu reprezintă o persoană ci o ocazie pentru săvâr-* șirea sacrificiului. Personalitatea istorică putea fi deci uşor înlătu­rată. (Continuare în „Curentul lite­rar de Duminica viitoare). TRILOGII Teatrul simbolic românesc „Meşterul Manole“ de ION DUNARIAN. ni ♦ mm tiongresiii îîEbercugetă*­tori­or din Moscova In 11 Iunie a fost deschis la Mosco-. va al 2-lea congres al libercugetători­­ior din Rusia, la care au participat cateva sute de delegaţi, precum şi câţiva delegaţi ai organizaţiilor liber* cugetâtoare din străinătate. In ziua de 12 Iunie s-a deschis în Mănăstirea Pa­­timelor din Moscova, Muzeul central antireligios. La solemnităţile deschi­derii au participat toţi delegaţii con-­ gresului, precum şi reprezentanţi ai guvernului sovietic. Programul congre­sului mai cuprinde cortegii antireli­­gioase, Întruniri, festivităţi cu carac­ter antireligios, etc. In ziua de 16 Iu­nie, congresul libercugetătoriior a pre­dat armatei roşii pe aerodromul dîn Moscova, un aeroplan numit ..Bezboj­­nn­k’1, cumpărat din colectele organi­zate in acest scop de către membrii Asociaţiei libercugetătoriior.!

Next