Curentul, septembrie 1932 (Anul 5, nr. 1648-1677)
1932-09-15 / nr. 1662
s PAGINI ANUL V No. 1662 3 LEI Joi) 15 Septembrie 19^2«., .Î'"V Director PAMFIL sElGARO REDACŢIA Şt ADMINISTRAŢIA Strada Sărindar No. 4 Cabinetul diectonului »—1 7730 Telefon î Secretariatul «1 Provincia 3—1228 Redacția 3 34.88, Ad Ua 3—7523 ABONAMENTEi ie 1700 pe ua, 3aU pe 6 tutu, zou pe 3 luni; pentru Bănci, institution şi Administraţii Publice lei 1000 anual; pentru străinătate: lei 1700 pe an; 350 pe 0 luni; 500 pe 3 luni. Abonamentele Încep la 1 zni5 ale fiecărei luni taxa poştală plătită în numerar conford Ph. G-rale P. T. T. 56740/828. Nimeni nu ar putea contesta fastul, de atâtea ori verificat dealungul istoriei, că Germania are o morală dublă. Una care activează pe planul religios în anarhia individualismului protestant, cealaltă pe terenul concret al vieţii sociale evidenţiată prin solidaritatea tuturor forţelor în vederea unui plan de realizări unitare, strict dependente de puterea de dominaţie a rasismului. Oricât ar fi de îndârjite patimele politice în arena parlamentară, există totuşi un punct de contact, în care : ordinele de zi ale lui Hitler, pasul gimnastic al căştilor de fier, diatribele militariste ale generalului Kurt von Schleicher vin la unison pe aceiaşi gamă a militarismului Pe deoparte, temerea de comunism, exploatată cu văicăreli şi trăsnete apocaliptice de ameninţare a unei Europe fricoase reprezentată de politica lui Briand, de cealaltă parte, continua reînarmare a Germaniei, socotită ca o necesitate urgentă pentru a ridica baraje împotriva comunismului. Evident, Germania trece prin cea mai cumplită criză economică. Psihoza comunistă a câștigat teren, pe care l-a exploatat în momentele slabe ale Reichului, dar nu într’atât de mult încât să ameninţe cu prăbuşirea ţării Temerea era voit exagerată. Dar dacă am cerceta mai deaproape cealaltă faţetă a problemei germane, cuprinsă în registrele şi arhiva secretă a Reichsverhrului, am afla că pericolul comunist este cu prisosinţă contrabalansat de progresele indiscutabile ale militarismului. Ascensiunea discretă, elegantă şi ritmată a generalului Schleicher, până a obţine creaţiunea unui post de considerabilă importanţă tactică — „das Ministeramt” »— centru de legătură intre lumea politică şi autorităţile politice pe deo parte, iar pe de alta marile comandamente militare. „Eminenta griză", severă şi surâzătoare, sa întreţinut pe rând cu oamenii politici, apoi a mediat convorbiri şi a acordat audienţe sfârşind prin a fulgera pacifismul de la Ouai d’Orsay cu o notă de îndârjită hotărâre militaristă care prefaţează războiuL Pe deasupra hitlerismului ofensiv, şi a căştilor de oţel înregimentate în pas gimnastic prin faţa Kronprinzului, tumultul militarist al Germaniei nu poate servi numai necesităţile urgente ale ordinei interioare. Există o problemă poloneză, legată de coridorul de la Danzig şi de soarta Prusiei Orientale mult mai presantă şi mai înrădăcinata în spiritul revanşard german; există o frământare surdă, necanalizată, a sutelor de mii de şomeri, după cum în fiecare burg şi în fiecare familie, excedentul de natalitatea, cască guri flămânde ce nu știu să menajeze etica pacifistă.---------------------------------------In fata acestui complex de stări interioare, Germania, alunecă firesc pe panta sângeroasă a militarismului indiferent dacă ne aflăm în fata unui militarism revanşard, visător al imperialismului prusian, sau dimpotrivă, întâmpinam o justificare dârză a luptei pentru existenţă, politica externă a Germaniei se îndreaptă consecvent în aceiaşi direcţie. Un cronicar al politicei externe de la ,Jevue Universelle“ sub al cărui pseudonim stelat ghicim pe Jacques Bainville, face următoarele afirmaţiuni : „O constatare ineluctabilă se impune. Fie că ei se numesc Hindenburg, Stresemann, Groener, von Schleicher, Brüning, Hermann Müller, von Seeckt, Hitler, Goebbels, Strasser, von Papen şi TUTTI QUANTI, oamenii care, de după războiu, au guvernat Germania, nu au avut decât un singur şi acelaş scop, limpede mărturisit, şiau urmărit întrebuinţând mijloace care întotdeauna au fost aceleaşi: suprimarea tratatului din Versailles, reînvierea militară a Germaniei, şi acum sau mai târziu, reluarea revanşei complecte, inexorabile, definitive”. Cronicarul francez are perfectă dreptate. Nimeni nu poate invoca altă scuză decât aceia a ignorantei vrând să se eschiveze din faţa unei inevitabile constatări: războiul se apropie. Oricine poate descifra semnificaţia spuselor lui Hindenburg : „Was deutsch war, muss wieder deutsch werden , das merke dir, du deutsche Jugend !“ (Ceea ce a fost german trebue să redevie german ; însemnează bine aceasta, tinerime germană). La est sau la west ,JDrang nach osten“, sau „wacht am Rhein“, batalioanele generalului von Schleicher au câte un marş pentru ambele puncte de expansiune militaristă. Germania suferă de o boală cronică, de o afecţiune constituţională ce nu pare a avea leac. In cea mai recentă transformare, Schleicherita, tinde la militarizarea vieţii civile, la omagierea virtuţilor militare până a face din ele un criteriu şi un scop al statului. Cine a crezut un moment că antipatia preşedintelui von Hindenburg pentru Hitler se poate transforma în demofilie, alias democraţie, s’a înşelat O nouă ordine militaristă se anunţă în Germania, echivalentă unei mobilizări generale, cu sau fără marş asupra Berlinului după cum intenţiona Hitler. De aceia, credem că Schleicherita este o boală care poate da complicaţiuni imediate. Nicolae Roşu Comitetul Agrar Un mort pentru care nu va plinge nimeni. Şi căruia nimeni nu-i va ura ţărână uşoară. Căci mult fost a el păcătos in viaţă şi multe blesteme îl mai urmăresc chiar dincolo de mormânt. Proectul de lege al d-lui subsecretar de Stat de la agricultură, M. Ghelmegeanu, prin care se desfiinţează Comitetul agrar, pune capăt unei vechi şi triste stări de lucruri. De altfel, expunerea de motive, in loc de un duios panegiric, are mai degrabă înfăţişarea unui aspru rechizitoriu. „De altminteri , sună această expunere de motive — chestiunile de măsurătoare, care în mare majoritate fac acum obiectul proceselor pendinte, când nu sunt chestiuni de ordin tehnic, pentru care e nevoie de experţi, sunt chestiuni privitoare la interpretarea hotărârilor de expropriere şi la regularitatea formelor de executare, unde deci instanţele de drept comun sunt cele mai calificate de a se pronunţa. PRIN SUPRIMAREA INSTANŢELOR EXCEPŢIONALE AGRARE SE REALIZEAZA O ÎNSEMNATA ECONOMIE BUGETARA, IAR IN CE PRIVEŞTE JUDECAREA RECURSURILOR SE ASIGURA CHIAR O MAI RAPIDA JUDECATA”• Mai rapidă — şi e locul de adăugat mai dreaptă, mai in afară de stăruinţele şi interesele politice electorale. Prin modificările proectului de lege, recursurile trec de la Comitetul agrar, la cele 11 Curţi de apel cu 23 secţiuni. In locul unei singure instanţe, cu elasticitatea judecăţii asjunsă de pomină, douăzeci şi cinci tre secţii care vor judeca in spiritul strict al legii, dincolo de mişuneala samsarilor, a traficanţilor şi a elecorilor. In mare parte efectele reformei agrare au fost paralizate de acest faimos Comitet agrar. Pus direct sub influenţa politicei,şi sub a altor slăbiciuni omeneşti, de unsprezece ani, deciziile Comitetului agrar au desfigurat bunele intenţii ale legiuitorului, au însemnat isbânda hatârului împotriva dreptăţii, măsluirei de articole împotriva spiritului de care era pătrunsă legea. Exemple se pot înşira cu sutele şi cu miile. Exemple urâte, care vor insoţi odată şi odată istoricul reformei agrare, ca să arate de ce şi acum această reformă e dată ca exemplu prin vecini de chipul cum NU TREBUIE executată o expropriere şi o împroprietărire. Cezar Petrescu Ara petrecut o seară frumoasă, citind o carte românească. Asta se întâmplă rar de la un timp încoace, fiindcă se tipăresc astăzi o seamă de lucruri exercabile. Edituri însemnate, care şi-au câştigat un nume bun şi au lansat cărţi de o scriere mai curagioasă decât banalul cotidian, tipăresc pornografie. Pitigrilli a fost în întregime tradus în româneşte şi vândut, cu toate că nu e decât un autor „de tren“, cu ciupeli şi reminiscenţe şmechereşti la fiecare pagină. „Amantul d-nei Chatterley,“, romanul lui Lawrance, a cunoscut la noi un succes ruşinos pentru un popor care se pretinde cuviincios şi rafinat Cartea acestui porc vertical şi trist, lipsită de artă, n’a fost încă tipărită în româneşte. Nici nu o va tipări nimeni, cu toate că în unele cercuri literare s’a vorbit mult de ea, şi chiar a fost tradusă, ca să fie net refuzată de „Cartea Românească“, de „Naţionala“ şi de Ignatz Hertz, totodată. In schimb, o carte bună, printre multele puse deoparte, pe masa mea de lucru: „Arcade, Firide şi Lespezi“ de d. G. M. Cantacuzino. E o consolare pentru nerăsplătitul tăetor de file în cărţi despre care cu greu aş risca un cuvânt care sâ nu fie o înjurătură. Pe autor nu-l cunosc, cred, decât din oraţiile sale radiofonice, unde suntem amândoi, robiţi unui text de un sfert de ceas, care trebue, în acelaş timp, să fie interesant, instructiv şi amuzant, la rigoare şi picant, ca să nu decapiteze întregul efort, printr’o simplă întorsătură de şurub, care aduce Londra, sau Viena, să facă erupţie pe bufet, imediat. Riscurile concurenţii! Dar d. G. M. Cantacuzino e architect şi e unul dintre puţinii poeţi ai ştiinţei de a construi, unul dintre aceia care ,învaţă mai mult din locuinţa soborului, în chip de coroană regală, sau dela fagurele albinei, decât din ineptele improvizaţii ale şcolilor cu trecut şi ca şef catalogal Un volum ca acesta, care s’a închis la începutul foiletonului de faţă, nu e nici o carte fosilă, nici , o carte de admiraţii fără justificare, de pură patimă rusioiniană, cum scriu, la noi, atleţii artei bizantine-ortodoxe. Este înainte de toate, o ofrandă egoistă adusă sie-şi, un fel de a-şi lămuri sie-şi, în cuvinte, admiraţii care coboară de la anceştri cuminţi, pe necunoscute căi, ca să se mai lumineze odată în nepoţi. Şi să betoneze ceea ce cu toţii numim o tradiţie. Domnul G. M. Cantacuzino a scris o către singulară, pe care a tipărit-o „Cartea Românească“ e drept, cu o grije demnă de un asemenea text, şi lipsită de orice artificiu de gest îndoelnic, care ar fi ajutat tirajului, printr’un compromis. Mai mult de architectura religioasă şi militară a trecutului se ocupă d. M. G. Cantacuzino, dar cu o putere de evocare, cu o dexteritate care adaugă ştiinţei aride nu ştiu ce fluiditate lirică, pe care numai simţirea o pune în valoare. Vrând să fie un reportaj instructiv, reuşeşte să fie o carte de evocări, cum la noi puţine se scriu. Multe dintre monumentele de artă care fac substanţa volumului „Arcade, Firide şi Lespezi“ îmi sunt şi mie cunoscute. Aş putea spune că mai mult apropierea de ele mi-a dictat în 1927 hotărârea de a scrie cu Sergiu Dan, acea cunoscută viaţă a lui Anton Pann, pe care eminentul critic Şerban Cioculescu o cita deunăzi ca pe singura izbutită viaţă romanţată. Nu e momentul pentru a lămuri cum şi de ce, cartea aceea, prima şi cea mai modestă a noastră, apare astăzi, unora, ca un monument al genului, prin exactitate şi prin căldura evocării. Spun insă că numai câteva vestigii materiale au apropiat de noi omul şi epoca. Printre ele, o casă ţărănească, o bogată artă populară, fântâni şi picturi multe, toate căzând înspecialitatea d-lui G. M. Cantacuzino, şi prin aceasta cartea sa fiindu-mi de un preţ incomunicabil Trebue să feresc de cititor, dintr’un scrupul de discreţie, şi de obiectivitate, preferinţele mele afective, dar nu-i pot ascunde ca între paginile acestei cărţi trăiesc viaţa lor de dinaintea veacului nostru vulgar şi de confuziune socială, odoarele artei româneşti, emanând din imensul rezervor al ţărănimii noastre termene. (Continuare ín paff, ll-u) Cronica de vară Gr. M. Cantacuzino: Arcade, firide $i lespezi de ROMULUS DIANU — l-auzi că e iar vorba de tăieturi bugetare... — Nouă ce Dumnezeu să ție mai taie? — Buzunarele ■■■ Dreptul tem care plateste ----------- ^ n 1 --------- In afară de orice pornire pătimaşă, trebue să recunoaştem d-lui AL Vaida Voevod un condei sprinten, cu multe insuşiri de agresivitate polemică. Rătăcit nu se ştie cum in medicină, d. AL Vaida Voevod a păstrat o curiozitate intelectuală boemă, incorigibil diletant in cele mai variate domenii cu nostalgii de scriitor neîmplinit, fără să păstreze nimic din rigiditatea unei formaţii ştiinţifice. Situaţia de om politic, sfiala de a nu strica cromatica nuanţărilor d-lui Maniu, il obligă să fie rezervat, să aibă ceva de dulău legal Din când în când işi permite câte o escapadă polemică, o porneşte balhui deghizat sub numele Dr. George Ohăbeanu spre a svârli prin „Patria” câte un articol bătăios, violent, menit să dispere pe d. Iuliu Maniu omul atitudinilor şi gesturilor măsurate, al cuvintelor învăluite , atunci fireşte ca lucrurile să fie puse la punct de d. Dr. AL Vaida Voevod declară pe toţi sfinţii că nu are absolut nici o legătură cu Dr. George Ohăbeanu, personaj misterios şi oarecum buclucaş pentru liniştea partidului. Fireşte toată lumea cunoaşte identitatea d-lui Dr. George Ohăbeanu, personaj bonom, iubitor de conversații lungi în care se desbat într’o învălmășeală boemă probleme de metafizică, muzică modernă, filozofia lui Keyserling, romanul „Amântui lui Lady Chatterley”, pictura lui Utrillo, dacă români sunt dolicocefali sau brahicefali. D. Dr. George Ohăbeanu pare o dedublare ciudată a d-lui Dr. AL Vaida Voevod, ce aminteşte pe unii eroi imaginaţi literar de Pirandello. Şi iată pe enigmaticul Dr. George Ohăbeanu scriind un articol in „Patria”, „Botezul de la Modling”, menit să facă unele aparente încurcături primului ministru Dr. AL Vaida Voevod. Ceva din faimoasa dramă „Procurorul Hallers”. Iniţial în cele mai tainice probleme ale Statului d. Dr. George Ohăbeanu face unele desvăluiri, dă publicităţii anumite stări in legătură cu raporturile dintre membrii dinastiei. Desprindem unele apăsări de condei menite să indice anumite rătăciri: „După cum instituţia Bisericii nu poate fi identificată cu preoţii muritori, cari prin incapacitatea lor o deservesc, astfel trebue să admitem că există şi membrii ai Dinastiilor, cari prin atitudinea lor şi prin activitatea lor slăbesc prestigiul lnstituţiei". Şi mai departe: „O dinastie se validează prin Capul ei Pentru un Stat şi pentru naţiune Important este politiceşte capul Dinastiei. Din punct de vedere al dreptului constituţional, Regele este organul care personifică suveranitatea naţională, iar din punct de vedere al caracterului instituţiei ar fi primejduit de disoluţie, dacă s’ar admite o invertire a rolurilor şi mai ales dacă s’ar admite in sânul Dinastiei, o liberă concurenţă în validarea membrilor ei”. Odată fixat principiul viabilităţii monarhice, d. Dr. George Ohăbeanu ţine să strecoare şi o foarte transparentă aluzie la un anumit neastâmpăr : „De la un timp încoace se şopteşte de către Indivizi iresponsabili dar desigur montat şi diriguit de o mână necunoscută, dar care lucrează premeditat şi sistematic, că ar putea fi vorba de o mişcare care ar da un oare care rol unei anumite persoane, dacă anumite calcule s’ar adeveri şi anumite planuri s’ar realiza”. Prin transparenta aluziilor se profilează deci neastâmpăr de umbre şi ceva serios, încă nu grav, subzista. Sa ne spunem răspicat gândul spre a curma progresul unei primejdioase rătăciri. Necesitatea disciplinei cu toate atributele de severă erarhie, într’o dinastie ? Dar istoria stă ca o bogată mărturie. In ultimul timp au apărut două preţioase studii: „Henri V” de Pierre de Luz şi „Le Bureau du Roi 1648—1877’ de Marquis de Noailles, contribuţii istorice de îmbelşugată documentare asupra eşecului restaurării monarhice in Franţa. In 1871 din 750, Adunarea Naţională cuprindea 450 de monarhişti faţă de 100 republicani centru stânga sub conducerea lui Thiers (care nu trata mai puţin condiţiile restauraţiei) şi 200 de republicani de toate nuanţele. Şi marchizul de Noailles scrie: „Pentru a doua oară in 22 de ani monarhiştii de toate nuanţele reveneau in majoritate în Adunarea Naţională. De la 1849 la 1851, lipsa de unitate, rivalităţile prinţilor au făcut posibilă restaurarea imperiului Adunarea Naţională aleasă in 1871, constituind o majoritate monarhistă, a fost împinsă patru ani mai târziu să voteze republica”. Contele de Chambord, descendent în linie directă a lui Carol al X, reprezenta ramura principală a familiei, fată de Orleani ce reprezentau ramura cadetă. Şi între aceste două ramuri ale dinastiei Bourbonilor continua o luptă pentru tron. In spatele insurecţiei de la 1830 care a dărâmat tronul lui Carol al X se profila ambiţia lui Louis Philippe care l-a urmat ca rege al Franţei. Restaurarea a fost zădărnicită sistematic prin dihonia ce domnea în familia domnitoare. Atât cartea lui Pierre de Luz, cât şi cartea marchizului de Noailles aduc lămuriri asupra consecinţelor fatale pentru monarhie din vrajba unei dinastii. Şi totul se petrecea acum 80 de ani, într’o Europă liniştită, nu hăcuită de toate curentele revoluţionare. Să fie oare istoria aşa de puţin folositoare dinastiilor mai ales într’o epocă in care regii şi prinţii şomeuri colindă fără speranţe planeta? Dar dincolo de înduioşările pentru nenorocul ce paşte un sistem politic de continuitate şi fecundă autoritate, stă şi dreptul ţării, care în definitiv plăteşte. La grijile noastre, ia atâtea necazuri câte le avem să ne mai îngăduim şi luxul neînţelegerilor din sânul dinastiei? Şi să mai plătim şi variatele fantezii buclucaşe? De ce să fie nevoe de intervenţia publicistică a d-lui dr. George Ohăbeanu, când dedublarea acestuia, d-l dr. AL Vaida Voevod are un mijloc mai sigur: să Închidă robinetul bugetului. Rezultatul? O rapidă cuminţire şi o grăbită reintrare în disciplina monarhică: severa respectare a erarhiei în familia domnitoare. Ţara plăteşte, deci ţara are dreptul de a rosti un răspicat, destul. Pamfil Şeicaru Dizolvarea Reichstagului In Germania evenimentele politice interne nu se precipită, ci se desfăşoară metodic. Dizolvarea Reichstagului n’a surprins pe nimeni, fiindc’a fost aşteptată de toţi, chiar de aceia cari au protestat împotriva ei. Şi incidentele parlamentare cari au însoţit-o au dovedit numai cât de fermă a fost hotărârea guvernului de a purcede la dizolvare. Reichstagul a rămas deci bun dizolvat, iar încercarea preşedintelui, hitleristul Goering, de a se opune acestui act, n’a avut nimic din atitudinea construantă, deşi tot zădarnică, a lui Mirabelu care, în împrejurări identice, a strigat, la 1789 : „Noi suntem aci prin voinţa naţiunei şi nu vom pleca de cât prin puterea baionetelor”. Reichstagul a plecat fără intervenţia baionetelor, care s’ar fi produs, dacă era nevoie, mai ales că pentru ingenunchierea scofâlcitei democraţii de azi nici nu e nevoie de baionete multe, ci de simpla apariţie a unei patrule de patru soldaţi cu un caporal în frunte. Reichstagul a sucombat fiindcă nu putea trăi din trei pricini : din pricina hibridei lui alcătuiri, a însăşi fiinţei sale viciată de la obârşie şi din voinţa lămurită a unor oameni hotărâţi să-l înlăture. E una din derâderile fazei actuale a politicei germane că gardienii principali ai parlamentarismului sunt tocmai oamenii cari nu-l vor nici în drept, nici în fapt. Naţional-socialiştii lui Hitler sprijină azi Parlamentul numai fiindcă n’au putut ajunge la guvern printr’un act de voinţă al preşedintelui Hindenburg. Dacă obţineau această adeziune, ei, cari constitue grupul cel mai numeros din Reichstag, ar fi guvernat fără Parlament, fiind lipsiţi acolo demajoritatea absolută. Convertirea lor silită şi in extremis la regimul parlamentar nu le-a putut da autoritate morală destulă ca să-l apere, şi nici acea forţă lăuntrică, necesară acţiunilor mari. Reichstagul a sucombat şi din pricina înzestrărei sale cu prea largi atribute democratice. Revoluţia din 1919 a dat poporului celui mai puţin dornic de viaţa constituţională, celui mai slab educat sub raportul politic, i-a dat cele mai vaste drepturi de autoguvernare, inexperienţa lui, complectându-se cu pustianimitatea unor guvernanţi cari nu puteau respira atmosfera revoluţionară, a anemiat neo-parlamentarismul german în aşa măsură că chiar sub regimul guvernărei pseudo-democratice a Centrului şi socialiştilor, a fost nevoie să se recurgă la sistemul decretelor-legi învestite cu singura autoritate a mareşalului Hindenburg, în teorie: „Preşedinte al Republicei”. Şi a fost deajuns ca vreo câţiva oameni hotărâţi — von Papen, von Schleicher, von Gayl în frunte cu von Hindenburg „Preşedintele Republicei” — să vrea să instaureze regimul castei lor, ca toată structura Germaniei republicane să se năruiască fără sgomot, ca un simplu castel de cărţi. Guvernul în fiinţă, guvern de autoritate „prezidială”, cum se zice în Germania, vrea să păşească la alegerea unui nou Reichstag. Când ? Nu se simte legat de obligaţiunile constituţionale, cari îi prescriu un termen de cel mult 60 de zile de la dizolvare. Se simte atât de puţin legal că îşi propune chiar să modifice legea electorală, întârziind electoratul cetăţenesc. Un alt proiect al guvernului în fiinţă este creiarea unui Senat care să cenzureze actele Adunărei aleasă direct de cetăţeni. Când şi pe ce cale guvernul von Papen îşi va realiza proiectele ? Nici nu ţine să informeze opinia publică. Constituţia îi prescrie referenda. Dar şi dacă referendul popular îi va sta în potrivă şi chiar dacă noul Parlament, ales în alte condiţii, nu-i va oferi majoritatea, trinitatea von Papén, von Schleicher, von Gayl nu va bate în retragere, fiindcă această trinitate a întronat, cu asentimentul „Preşedintelui Republicei”, un sistem de monarhie quasi-absolută, fără etichetă monarhică, dar în aşteptarea monarhului. Gr. Moldovanu Un proces regretabil Intr'o gazetă provincială găsim aprecieri în jurul unui proces, la adevăr straniu, ce se desbate în faţa judecătoriei mixte din capitala judeţului. Regretăm că în nota confratelui nostru ialomiţean — fiindcă de jud. Ialomiţa şi de Călăraşi e vorba nu găsim amănunte mai ample asupra cazului în sine. II reconstituim aşadar din comentarii: se pare anume că o profesoară a unei şcoli locale a adresat uneia din elevele sale — în clasă sau in afară de clasă, nu ştim — un epitet, care a fost apreciat de părinţii copilei drepti înjurios; se pare că tatăl fetei, în urma acestui fapt, a reclamata justiţiei pe profesoară şi că procesul s’a judecat cu toată seriozitatea, cu interogatorii în regulă şi cu martori, adică cu martore, fiindcă, în această cauză cu adevărat excepţională, au fost chemate să depună:„ elevele profesoarei pârâte, colegele elevei ofensate. Mai reţinem că „epitetul” nu putea fi injurios pentru familia fetei, deoarece se referea exclusiv la la sousirile elevei, căreia profesoara i-a spus „ nu ştim în ce împrejurări este o fartistă consumată”. Nu cunoaştem deasemenea nici rezultatele procesului. Nu ştim adică dacă judecătorul a apreciat termenul de „artistă consumată” drept insultă sau ba. Ştim însă că acest proces ciudat nu trebuia să aibă loc şi că dovedeşte, la cei ce l-au pornit, o concepţie cum nu se poate mai regretabilă despre şcoală şi despre raporturile dintre profesori şi elevi. Catedra trebuie să aibă, in primul rând, autoritate, iar profesorului li se datorează, înainte de toate, respect şi supunere. Este singura cale, pe care se poate asigura în şcoală disciplina, absolut necesară aducerii la bun sfârşit a unei opere serioase de educaţie, de pregătire sufletească şi intelectuală. E foarte posibil ca un profesor să greşească şi să depăşească, la un moment dat. In observapunile sale, tonul cuviincios, să nu uităm că profesorul e om şi că meseria, pe care o face, zi la zi, nu e cea mai nimerită pentru calmarea nervilor. _______ Dar asemenea incidente, când se produc, sunt a se lichida intre părinţi şi profesori, direct. In orce caz, nu prin intervenţia şi publicitatea justiţiei. Ce-ar fi daci mâine, poimâine, s’ar găsi un elev, care, căpătând o notă proastă şi socotindu-se nedreptăţit, s’ar adresa parchetului, reclamânduşi profesorul pentru... abuz de putere! Să nădăjduim că exemplul trist de la Călăraşi nu va găsi imitatori şi că, dimpotrivă, va stârni acolo unde trebuie, mai multă grijă pentru demnitatea şcoalei şi pentru asigurarea respectului, care se cuvine profesorului şi pe care nu o desbatere şi o sentinţă judecătorească îl pot întări. Victor Rodam