Curentul, septembrie 1932 (Anul 5, nr. 1648-1677)

1932-09-15 / nr. 1662

s PAGINI ANUL V No. 1662 3 LEI Joi) 15 Septembrie 19^2«., .Î'"V Director PAMFIL sElGARO REDACŢIA Şt ADMINISTRAŢIA Strada Sărindar No. 4 Cabinetul d­iectonului »—1 7730 Telefon î Secretariatul «1 Provincia 3—1228 Redacția 3 34.88, Ad Ua 3—7523 ABONAMENTEi ie 1­700 pe ua, 3aU pe 6 tutu, zou pe 3 luni;­­ pentru Bănci, institution­ şi Administraţii Publice lei 1000 anual; pentru străinătate: lei 1700 pe an; 350 pe 0 luni; 500 pe 3 luni. Abonamentele Încep la 1 zni5 ale fiecărei luni taxa poştală plătită în numerar conf­­ord Ph­. G-rale P. T. T. 56740/828. Nimeni nu ar putea contesta fas­tul, de atâtea ori verificat dealun­­gul istoriei, că Germania are o morală dublă. Una care activează pe planul religios în anarhia indi­vidualismului protestant, cealaltă pe terenul concret al vieţii sociale evidenţiată prin solidaritatea tutu­ror forţelor în vederea unui plan de realizări unitare, strict depen­dente de puterea de dominaţie a rasismului. Oricât ar fi de îndârjite patime­­le politice în arena parlamentară, există totuşi un punct de contact, în­ care : ordinele de zi ale lui Hitler, pasul gimnastic al căşti­lor de fier, diatribele militariste ale generalului Kurt von Schlei­cher vin la unison pe aceiaşi ga­mă a militarismului Pe­ deoparte, temerea de comu­nism, exploatată cu văicăreli şi trăsnete apocaliptice de ame­ninţare a unei Europe fricoase re­prezentată de politica lui Briand, de cealaltă parte, continua reînar­­mare a Germaniei, socotită ca o necesitate urgentă pentru a ridica baraje împotriva comunismului. E­vident, Germania trece prin cea mai cumplită criză economică. Psi­hoza comunistă a câștigat teren, pe care l-a exploatat în momen­tele­­ slabe ale Reichului, dar nu într’atât de mult încât să amenin­ţe cu prăbuşirea ţării Temerea e­­ra voit exagerată. Dar dacă am cerceta mai deaproape cealaltă faţetă a problemei germane, cu­­prinsă în registrele şi arhiva se­cretă a Reichsverhrului, am afla că pericolul comunist este cu pri­sosinţă contrabalansat de progre­sele indiscutabile ale militarismu­lui. Ascensiunea discretă, elegan­tă şi ritmată a generalului Schlei­cher, până a obţine creaţiunea u­­nui post de considerabilă impor­tanţă tactică —­ „das Ministeramt” »— centru de legătură intre lumea politică şi autorităţile politice pe deo parte, iar pe de alta marile comandamente militare. „Eminen­ta griză", severă şi surâzătoare, sa întreţinut pe rând cu oamenii po­litici, apoi a mediat convorbiri şi a acordat audienţe sfârşind prin a fulgera pacifismul de la Ouai­­ d’Orsay cu o notă de îndârjită hotărâre militaristă care prefaţea­ză războiuL Pe deasupra hitleris­­mului ofensiv, şi a căştilor de o­­ţel înregimentate în pas gimnas­tic prin faţa Kronprinzului, tu­multul militarist al Germaniei nu poate servi numai necesităţile ur­gente ale ordinei interioare. Există o problemă poloneză, le­gată de coridorul de la Danzig şi de soarta Prusiei Orientale mult mai presantă şi mai înrădăcinata în spiritul revanşard german; e­­xistă o frământare surdă, necana­lizată, a sutelor de mii de şomeri, după cum în fiecare burg şi în fiecare familie, excedentul de na­talitatea, cască guri flămânde ce nu știu să menajeze etica paci­fistă.---------------------------------------­In fata acestui complex de stări interioare, Germania, alunecă fi­resc pe panta sângeroasă a mili­tarismului indiferent dacă ne a­­flăm în fata unui militarism re­vanşard, visător al imperialismu­lui prusian, sau dimpotrivă, întâm­pinam o justificare dârză a luptei pentru existenţă, politica externă a Germaniei se îndreaptă consec­vent în aceiaşi direcţie. Un croni­car al politicei externe de la ,J­e­­vue Universelle“ sub al cărui pseu­donim stelat ghicim pe Jacques Bainville, face următoarele afir­­maţiuni : „O constatare inelucta­bilă se impune. Fie că ei se nu­mesc Hindenburg, Stresemann, Groener, von Schleicher, Brüning, Hermann Müller, von Seeckt, Hit­ler, Goebbels, Strasser, von Pa­pen şi TUTTI QU­ANTI, oamenii care, de după războiu, au guver­nat Germania, nu au avut decât un singur şi acelaş scop, limpede mărturisit, şi­­au urmărit între­buinţând mijloace care întotdeau­na au fost aceleaşi: suprimarea tratatului din Versailles, reînvie­rea militară a Germaniei, şi acum sau mai târziu, reluarea revanşei complecte, inexorabile, definitive”. Cronicarul francez are perfectă dreptate. Nimeni nu poate invoca altă scuză decât aceia a ignoran­tei vrând să se eschiveze din faţa unei inevitabile constatări: răz­boiul se apropie. Ori­cine poate descifra semnificaţia spuselor lui Hindenburg : „Was deutsch war, muss wieder deutsch werden , das merke dir, du deutsche Jugend !“ (Ceea ce a fost german trebue să redevie german ; însemnează bine aceasta, tinerime germană). La est sau la west­­ ,JDrang nach osten“, sau „wacht am Rhein“, batalioanele generalului von Schleicher au câte un marş pentru ambele puncte de expan­siune militaristă. Germania suferă de o boală cro­nică, de o afecţiune constituţio­nală ce nu pare a avea leac. In cea mai recentă transformare, Schleicher­ita, tinde la militariza­rea vieţii civile, la omagierea virtuţilor militare până a face din ele un criteriu şi un scop al sta­tului. Cine a crezut un moment că antipatia preşedintelui von Hinden­burg pentru Hitler se poate trans­forma în demofilie, alias democra­ţie, s’a înşelat O nouă ordine militaristă se anunţă în Germa­nia, echivalentă unei mobilizări generale, cu sau fără marş asupra Berlinului după cum intenţiona Hitler. De aceia, credem că Schleiche­rita este o boală care poate da complicaţiuni imediate. Nicolae Roşu­ ­ Comitetul Agrar Un mort pentru care nu va plin­­ge nimeni. Şi căruia nimeni nu-i va ura ţărână uşoară. Căci mult fost­ a el păcătos in viaţă şi multe blesteme îl mai urmăresc chiar din­colo de mormânt. Proectul de lege al d-lui subsecre­tar de Stat de la agricultură, M. Ghelmegeanu, prin care se desfiin­­ţează Comitetul agrar, pune capăt u­­nei vechi şi triste stări de lucruri. De altfel, expunerea de motive, in loc de un duios panegiric, are mai de­grabă înfăţişarea unui aspru re­chizitoriu. „De­ altminteri , sună această ex­­punere de motive — chestiunile de măsurătoare, care în mare majorita­te fac acum obiectul proceselor pen­dinte, când nu sunt chestiuni de or­­din tehnic, pentru care e nevoie de experţi, sunt chestiuni privitoare la interpretarea hotărârilor de exproprie­re şi la regularitatea formelor de e­­xecutare, unde deci instanţele de drept comun sunt cele mai califica­te de a se pronunţa. PRIN SUPRI­MAREA INSTANŢELOR EXCEP­ŢIONALE AGRARE SE REALI­­ZEAZA O ÎNSEMNATA ECONO­­MIE BUGETARA, IAR IN CE PRIVEŞTE JUDECAREA RE­­CURSURILOR SE ASIGURA CHIAR O MAI RAPIDA JUDE­CATA”• Mai rapidă — şi e locul de adău­­gat mai dreaptă, mai in afară de stăruinţele şi interesele politice­­ electorale. Prin modificările proectului de lege, recursurile trec de la Comitetul agrar, la cele 11 Curţi de apel cu 23 secţiuni. In locul unei singure instanţe, cu elasticitatea judecăţii as­junsă de pomină, douăzeci şi cinci tre secţii care vor judeca in spiritul strict al legii, dincolo de mişuneala samsarilor, a traficanţilor şi a elec­­­orilor. In mare parte efectele re­­formei agrare au fost paralizate de acest faimos Comitet agrar. Pus di­rect sub influenţa politicei,­­şi sub a altor slăbiciuni omeneşti, de uns­­pr­ezece ani, deciziile Comitetului a­­grar au desfigurat bunele intenţii a­­le legiuitorului, au însemnat isbânda hatârului împotriva dreptăţii, măslu­­irei de articole împotriva spiritului de care era pătrunsă legea. Exemple se pot înşira cu sutele şi cu miile. Exemple urâte, care vor in­soţi odată şi odată istoricul refor­mei agrare, ca să arate de ce şi acum această reformă e dată ca exemplu prin vecini de chipul cum NU TRE­­BUIE executată o expropriere şi o împroprietărire. Cezar Petrescu Ara petrecut o seară frumoasă, citind o carte românească. Asta se întâmplă rar de la un timp încoace, fiindcă se tipăresc astăzi o seamă de lucruri exercabile. Edituri în­semnate, care şi-au câştigat un nu­me bun şi au lansat cărţi de o scriere mai curagioasă decât ba­­nalul cotidian, tipăresc pornografie. Pitigrilli a fost în întregime tradus în româneşte şi vândut, cu toate că nu e decât un autor „de tren“, cu ciupeli şi reminiscenţe şmechereşti la fiecare pagină. „Amantul d-nei Chatterley,“, romanul lui Lawrance, a cunoscut la noi un succes ruşinos pentru un popor care se pretinde cuviincios şi rafinat Cartea aces­tui porc vertical şi trist, lipsită de artă, n’a fost încă tipărită în româ­neşte. Nici nu o va tipări nimeni, cu toate că în unele cercuri literare s’a vorbit mult de ea, şi chiar a fost tradusă, ca să fie net refuzată de „Cartea Românească“, de „Naţio­nala“ şi de Ignatz Hertz, totodată. In schimb, o carte bună, printre multele puse deoparte, pe masa mea de lucru: „Arcade, Firide şi Lespezi“ de d. G. M. Cantacuzino. E o consolare pentru nerăsplătitul tăetor de file în cărţi despre care cu greu aş risca un cuvânt care sâ nu fie o înjurătură. Pe autor nu-l cunosc, cred, decât din oraţiile sale radiofonice, unde suntem amândoi, robiţi unui text de un sfert de ceas, care trebue, în acelaş timp, să fie interesant, in­structiv şi amuzant, la rigoare şi picant, ca să nu decapiteze întregul efort, printr’o simplă întorsătură de şurub, care aduce Londra, sau Vie­­na, să facă erupţie pe bufet, ime­diat. Riscurile concurenţii! Dar d. G. M. Cantacuzino e architect şi e unul dintre puţinii poeţi ai ştiinţei de a construi, unul dintre aceia care ,învaţă mai mult din locuinţa so­borului, în chip de coroană regală, sau dela fagurele albinei, decât din ineptele improvizaţii ale şcolilor cu trecut şi ca şef catalogal Un vo­lum ca acesta, care s’a închis la începutul foiletonului de faţă, nu e nici o carte­ fosilă, nici , o­­ carte de admiraţii fără justificare, de pură patimă rusioiniană, cum scriu, la noi, atleţii artei bizantine-ortodoxe. Este înainte de toate,­­ o ofrandă egoistă adusă sie-şi, un fel de a-şi lămuri sie-şi, în cuvinte, admiraţii care coboară de la anceştri cuminţi, pe necunoscute căi, ca să se mai lumineze odată în nepoţi. Şi să be­­toneze ceea ce cu toţii numim o tra­diţie. Domnul G. M. Cantacuzino a scris o către singulară, pe care a tipărit-o „Cartea Românească“ e drept, cu o grije demnă de un ase­menea text, şi lipsită de orice arti­ficiu de gest îndoelnic, care ar fi ajutat tirajului, printr’un compro­mis. Mai mult de architectura reli­gioasă şi militară a trecutului se ocupă d. M. G. Cantacuzino, dar cu o putere de evocare, cu o dexteri­tate care adaugă ştiinţei aride nu ştiu ce fluiditate lirică, pe care nu­mai simţirea o pune în valoare. Vrând să fie un reportaj instructiv, reuşeşte să fie o carte de evocări, cum la noi puţine se scriu. Multe dintre monumentele de artă care fac substanţa volumului „Arcade, Firide şi Lespezi“ îmi sunt şi mie cunoscute. Aş putea spune că mai mult apropierea de ele mi-a dictat în 1927 hotărârea de a scrie cu Sergiu Dan, acea cunos­cută viaţă a lui Anton Pann, pe care eminentul critic Şerban Cioculescu o cita deunăzi ca pe singura izbutită viaţă romanţată. Nu e momentul pentru a lămuri cum şi de ce, cartea aceea, prima şi cea mai modestă a noastră, apare astăzi, unora, ca un monument al genului, prin exacti­tate şi prin căldura evocării. Spun insă că numai câteva vestigii mate­riale au apropiat de noi omul şi e­­poca. Printre ele, o casă ţărănea­scă, o bogată artă populară, fân­tâni şi picturi multe, toate căzând în­­specialitatea d-lui G. M. Canta­cuzino, şi prin aceasta cartea sa fi­­indu-mi de un preţ incomunicabil Trebue să feresc de cititor, din­­tr’un scrupul de discreţie, şi de obiectivitate, preferinţele mele a­­fective, dar nu-i pot ascunde ca între paginile acestei cărţi trăiesc viaţa lor de dinaintea veacului nostru vulgar şi de confuziune so­cială, odoarele artei româneşti, e­­manând din imensul rezervor al ţărănimii noastre term­ene.­ ­(Continuare ín paff, ll-u) Cronica de vară Gr. M. Cantacuzino: Arcade, firide $i lespezi de ROMULUS DIANU — l-auzi că e iar vorba de tăieturi bugetare... — Nouă ce Dumnezeu să ție mai taie? — Buzunarele ■■■ Dreptul tem care plateste ----------- ^ n 1 ---------­ In afară de orice pornire păti­maşă, trebue să recunoaştem d-lui AL Vaida Voevod un condei sprin­ten, cu multe insuşiri de agresivi­tate polemică. Rătăcit nu se ştie cum in medicină, d. AL Vaida Voe­vod a păstrat o curiozitate inte­­­lectuală boemă, incorigibil diletant in cele mai variate domenii cu nostalgii de scriitor neîmplinit, fără să păstreze nimic din rigidi­tatea unei formaţii ştiinţifice. Si­tuaţia de om politic, sfiala de a nu strica cromatica nuanţărilor d-lui Maniu, il obligă să fie rezervat, să aibă ceva de dulău legal Din când în când işi permite câte o escapadă polemică, o porneşte bal­hui deghizat sub numele Dr. Geor­ge Ohăbeanu spre a svârli prin „Patria” câte un articol bătăios, violent, menit să dispere pe d. Iu­­liu Maniu omul atitudinilor şi ges­turilor măsurate, al cuvintelor în­văluite , atunci fireşte ca lucrurile să fie puse la punct de d. Dr. AL Vaida Voevod declară pe toţi sfinţii că nu are absolut nici o le­gătură cu Dr. George Ohăbeanu, personaj misterios şi oarecum bu­­clucaş pentru liniştea partidului. Fireşte toată lumea cunoaşte iden­titatea d-lui Dr. George Ohăbeanu, personaj bonom, iubitor de conver­sații lungi în care se desbat într’o învălmășeală boemă probleme de metafizică, muzică modernă, filo­zofia lui Keyserling, romanul „A­­mântui lui Lady Chatterley”, pic­­tura lui Utrillo, dacă rom­âni sunt dolicocefali sau brahicefali. D. Dr. George Ohăbeanu pare o dedubla­re ciudată a d-lui Dr. AL Vaida Voevod, ce aminteşte pe unii eroi imaginaţi literar de Pirandello. Şi iată pe enigmaticul Dr. Geor­ge Ohăbeanu scriind un articol in „Patria”, „Botezul de la Modling”, menit să facă unele aparente în­curcături primului ministru Dr. AL Vaida Voevod. Ceva din faimoasa dramă „Procurorul Hallers”. Iniţial în cele mai tainice pro­bleme ale Statului d. Dr. George Ohăbeanu face unele desvăluiri, dă publicităţii anumite stări in le­gătură cu raporturile dintre mem­brii dinastiei. Desprindem unele a­­păsări de condei menite să indice anumite rătăciri: „După cum in­stituţia Bisericii nu poate fi iden­tificată cu preoţii muritori, cari prin incapacitatea lor o deservesc, astfel trebue să admitem că există şi membrii ai Dinastiilor, cari prin atitudinea lor şi prin activitatea lor slăbesc prestigiul lnstituţiei". Şi mai departe: „O dinastie se va­lidează prin Capul ei Pentru un Stat şi pentru naţiune Important este politiceşte capul Dinastiei. Din punct de vedere al dreptului constituţional, Regele este or­­­ganul care personifică suveranita­tea naţională, iar din punct de ve­dere al caracterului instituţiei ar fi primejduit de disoluţie, dacă s’ar admite o invertire a rolurilor şi mai ales dacă s’ar admite in sâ­nul Dinastiei, o liberă concurenţă în validarea membrilor ei”. Odată fixat principiul viabilităţii monar­hice, d. Dr. George Ohăbeanu ţine să strecoare şi o foarte transpa­rentă aluzie la un anumit neastâm­păr : „De la un timp încoace se şopteşte de către Indivizi irespon­sabili dar desigur montat­ şi diri­guit­ de o mână necunoscută, dar care lucrează premeditat şi siste­matic, că ar putea fi vorba de o mişcare care ar da un oare care rol unei anumite persoane, dacă a­­numite calcule s’ar adeveri şi anu­mite planuri s’ar realiza”. Prin transparenta aluziilor se profilea­ză deci neastâmpăr de umbre şi ceva serios, încă nu grav, sub­­zista. Sa ne spunem răspicat gân­­dul spre a curma progresul unei primejdioase rătăciri. Necesitatea disciplinei cu toate atributele de severă erarhie, într’o dinastie ? Dar istoria stă ca o bogată măr­turie. In ultimul timp au apărut două preţioase studii: „Henri V” de Pierre de Luz şi „Le Bureau du Roi 1648—1877’ de Marquis de Noailles, contribuţii istorice de îmbelşugată documentare asupra eşecului restaurării monarhice in Franţa. In 1871 din 750, Adunarea Na­ţională cuprindea 450 de monarhişti faţă de 100 republicani centru stân­ga sub conducerea lui Thiers (care nu trata mai puţin condiţiile res­tauraţiei) şi 200 de republicani de toate nuanţele. Şi marchizul de Noailles scrie: „Pentru a doua oară in 22 de ani monarhiştii de toate nuanţele reveneau in majoritate în Adunarea Naţională. De la 1849 la 1851, lipsa de unitate, rivalităţile prinţilor au făcut posibilă restau­rarea imperiului Adunarea Naţio­nală aleasă in 1871, constituind o majoritate monarhistă, a fost îm­pinsă patru ani mai târziu să vo­teze republica”. Contele de Cham­­bord, descendent în linie directă a lui Carol al X, reprezenta ramura principală a familiei, fată de Or­­leani ce reprezentau ramura cadetă. Şi între aceste două ramuri ale di­nastiei Bourbonilor continua o luptă pentru tron. In spatele insurecţiei de la 1830 care a dărâmat tronul lui Carol al X se profila ambiţia lui Louis Philippe care l-a urmat ca rege al Franţei. Restaurarea a fost zădărnicită sistematic prin di­honia ce domnea în familia domni­toare. Atât cartea lui Pierre de Luz, cât şi cartea marchizului de Noailles aduc lămuriri asupra con­secinţelor fatale pentru monarhie din vrajba unei dinastii. Şi totul se petrecea acum 80 de ani, într’o Eu­ropă liniştită, nu hăcuită de toate curentele revoluţionare. Să fie oare istoria aşa de puţin folositoare di­nastiilor mai ales într’o epocă in care regii şi prinţii şomeuri colin­dă fără speranţe planeta? Dar din­colo de înduioşările pentru neno­­rocul ce paşte un sistem politic de continuitate şi fecundă autoritate, stă şi dreptul ţării, care în defini­­tiv plăteşte. La grijile noastre, ia atâtea necazuri câte le avem să ne mai îngăduim şi luxul neînţelegeri­lor din sânul dinastiei? Şi să mai plătim şi variatele fantezii buclu­caşe? De ce să fie nevoe de interven­ţia publicistică a d-lui dr. George Ohăbeanu, când dedublarea ace­stuia, d-l dr. AL Vaida Voevod are un mijloc mai sigur: să Închidă ro­binetul bugetului. Rezultatul? O ra­pidă cuminţire şi o grăbită reintrare în disciplina monarhică: severa respectare a erarhiei în familia domnitoare. Ţara plăteşte, deci ţara are drep­tul de a rosti un răspicat, destul. Pamfil Şeicaru Dizolvarea Reichstagului In Germania evenimentele po­litice interne nu se precipită, ci se desfăşoară metodic. Dizolvarea Reichstagului n’a surprins pe ni­meni, fiind­c’a fost aşteptată de toţi, chiar de aceia cari au pro­testat împotriva ei. Şi incidentele parlamentare cari au însoţit-o au dovedit numai cât de fermă a fost hotărârea guvernului de a purce­de la dizolvare. Reichstagul a rămas deci bun di­zolvat, iar încercarea preşedinte­lui, hitleristul Goering, de a se o­­pune acestui act, n’a avut nimic din atitudinea construantă, deşi tot zădarnică, a lui Mirabelu care, în împrejurări identice, a strigat, la 1789 : „Noi suntem aci prin voinţa naţiunei şi nu vom pleca de cât prin puterea baionetelor”. Reichstagul a plecat fără inter­venţia baionetelor, care s’ar fi produs, dacă era nevoie, mai ales că pentru ingenunchierea scofâl­­citei democraţii de azi nici nu e ne­voie de baionete multe, ci de sim­pla apariţie a unei patrule de pa­tru soldaţi cu un caporal în frunte. Reichstagul a sucombat fiindcă nu putea trăi din trei pricini : din pricina hibridei lui alcătuiri, a în­săşi fiinţei sale viciată de la obâr­şie şi din voinţa lămurită a unor oameni hotărâţi să-l înlăture. E una din derâderile fazei ac­tuale a politicei germane că gar­dienii principali ai parlamentaris­mului sunt tocmai oamenii cari nu-l vor nici în drept, nici în fapt. Naţional-socialiştii lui Hitler spri­jină azi Parlamentul numai fiindcă n’au putut ajunge la guvern prin­­tr’un act de voinţă al preşedin­telui Hindenburg. Dacă obţineau a­­ceastă adeziune, ei, cari constitue grupul cel mai numeros din Rei­chstag, ar fi guvernat fără Parla­ment, fiind lipsiţi acolo de­­majo­ritatea absolută. Convertirea lor silită şi in extremis la regimul par­lamentar nu le-a putut da autorita­te morală destulă ca să-l apere, şi nici acea forţă lăuntrică, nece­­­sară acţiunilor mari. Reichstagul a sucombat şi din pricina înzestrărei sale cu prea largi atribute democratice. Revo­luţia din 1919 a dat poporului celui mai puţin dornic de viaţa constituţională, celui mai slab e­­ducat sub raportul politic, i-a dat cele mai vaste drepturi de auto­guvernare, inexperienţa lui, com­­plectându-se cu pustianimitatea u­­nor guvernanţi cari nu puteau res­pira atmosfera revoluţionară, a a­­nemiat neo-parlamentarismul ger­man în aşa măsură că chiar sub regimul guvernărei pseudo-demo­­cratice a Centrului şi socialiştilor, a fost nevoie să se recurgă la sis­temul decretelor-legi învestite cu singura autoritate a mareşalului Hindenburg, în teorie: „Preşe­dinte al Republicei”. Şi a fost deajuns ca vre­o câţi­va oameni hotărâţi — von Papen, von Schleicher, von Gayl în frun­­te cu von Hindenburg „Preşed­in­­tele Republicei” — să vrea să in­staureze regimul castei lor, ca toată structura Germaniei republi­cane să se năruiască fără sgomot, ca un simplu castel de cărţi. Guvernul în fiinţă, guvern de autoritate „prezidială”, cum se zice în Germania, vrea să păşească la alegerea unui nou Reichstag. Când ? Nu se simte legat de obli­gaţiunile constituţionale, cari îi prescriu un termen de cel mult 60 de zile de la dizolvare. Se simte atât de puţin legal că îşi propune chiar să modifice legea electorală, întârziind electoratul cetăţenesc. Un alt proiect al guvernului în fiinţă este creiarea unui Senat care să cenzureze actele Adunărei aleasă direct de cetăţeni. Când şi pe ce cale guvernul von Papen îşi va realiza proiectele ? Nici nu ţine să informeze opinia publică. Constituţia îi prescrie re­ferenda. Dar şi dacă referendul popular îi va sta în potrivă şi chiar dacă noul Parlament, ales în alte condiţii, nu-i va oferi majori­tatea, trinitatea von Papén,­­ von Schleicher, von Gayl nu va bate în retragere, fiindcă această trini­tate a întronat, cu asentimentul „Preşedintelui Republicei”, un sis­tem de monarhie quasi-absolută, fără etichetă monarhică, dar în aşteptarea monarhului. Gr. Moldovanu Un proces regretabil Intr'o gazetă provincială găsim a­­precieri în jurul unui proces, la a­­devăr straniu, ce se desbate în faţa judecătoriei mixte din capitala ju­deţului. Regretăm că în nota confratelui nostru ialomiţean — fiindcă de jud. Ialomiţa şi de Călăraşi e vorba nu găsim amănunte mai ample asu­pra cazului în sine. II reconstituim aşa­dar din comentarii: se pare a­­nume că o profesoară a unei şcoli lo­­cale a adresat uneia din elevele sale — în clasă sau in afară de clasă, nu ştim — un epitet, care a fost apre­ciat de părinţii copilei drepti înjuri­­os; se pare că tatăl fetei, în urma a­­cestui fapt, a reclamata justiţiei pe profesoară şi că procesul s’a judecat cu toată seriozitatea, cu interogato­rii în regulă şi cu martori, adică cu martore, fiindcă, în această cauză cu adevărat excepţională, au fost che­mate să depună:„ elevele profesoarei pârâte, colegele elevei ofensate. Mai­ reţinem că „epitetul” nu pu­tea fi injurios pentru familia fetei, deoarece se referea exclusiv la la sou­sirile elevei, căreia profesoara i-a spus „ nu ştim în ce împrejurări­­ este o fartistă consumată”.­­ Nu cunoaştem deasemenea nici re­zultatele procesului. Nu ştim adică dacă judecătorul a apreciat termenul de „artistă consumată” drept insultă sau ba. Ştim însă că acest proces ciu­dat nu trebuia să aibă loc şi că do­vedeşte, la cei ce l-au pornit, o con­cepţie cum nu se poate mai regreta­bilă despre şcoală şi despre raportu­rile dintre profesori şi elevi. Catedra trebuie să aibă, in primul rând, autoritate, iar profesorului li se datorează, înainte de toate, res­pect şi supunere. Este singura cale, pe care se poate asigura în şcoală disciplina, absolut necesară aducerii la bun sfârşit a unei opere serioase de educaţie, de pregătire sufletească şi intelectuală. E foarte posibil ca un profesor să greşească şi să depăşească, la un mo­ment dat. In observapunile sale, to­nul cuviincios, să nu uităm că profe­­sorul e om şi că meseria, pe care o face, zi la zi, nu e cea mai nimerită pentru calmarea nervilor. _______ Dar asemenea incidente, când se produc, sunt a se lichida intre pă­rinţi şi profesori, direct. In orce caz, nu prin intervenţia şi publicitatea justiţiei. Ce-ar fi daci mâine, poimâine, s’ar găsi un elev, care, căpătând o notă proastă şi socotindu-se nedreptăţit, s’ar adresa parchetului, reclamânduşi profesorul pentru... abuz de putere! Să nădăjduim că exemplul trist de la Călăraşi nu va găsi imitatori şi că, dimpotrivă, va stârni a­colo un­de trebuie, mai multă grijă pentru demnitatea şcoalei şi pentru asigura­­rea respectului, care se cuvine pro­fesorului şi pe care nu o desbatere şi o sentinţă judecătorească îl pot întări. Victor Rodam

Next