Curentul, septembrie 1935 (Anul 8, nr. 2721-2750)

1935-09-15 / nr. 2735

ACUL VIII Ro. 2735 12 PAGINI 3 LEIo .Duminică 15 Septemfoio ISS5 Director: PAMFIL SEICAHU REDACȚIA §1 ADMINISTRAȚIA Palatul Nifon *tr. Doamnei 1, et. 1 SEN­FONI I »­O ReUatlu 1 4368, AUmuUSiretti 3-4080 Secretariatul și Provincia . . 3-4038 Cabinetul directorului . . * 3-4084 ABONAMENTE! im joQ pe ui, 350 pe 8 luni, 200 pe 3 luni­, pentru Bănci, instituţiun­i şi Administraţi Publice Lei 1000 •ouai; pentru străinătate : Lei 1700 pe an ; 600 pe aluni; 500 P* 3 luni. Abonamentele incep­e• l­ei 151 Mm tuneL Taxa poştală plătită in numerar conf. Oi4f Dir. Generale P. T. T. nr. 55740/929­­,, 'i , a Programe şi cărţi Timpurile se schimbă, şi odată cu ele şi psich­ologia oamenilor. Alte lucruri se învăţau ori în cla­sele secundare şi alte se învaţă astăzi. O nouă rânduială a valo­rilor, direcţionată fără îndoială de spiritul timpului, elimină, corec­tează sau rectifică importanţa unui autor pentru a face loc altuia mai nou. Cu multă plăcere găsesc la capitolul poeziei în cartea de lim­ba română pentru d­. Vill-a a d-lui Gh. Nedioglu (Ed. „Cartea Românească") poeţi din zilele noa­stre: Octavian Goga, Ion Min Il­iescu, Tudor Argh­ezi etc. Iar, un pas mai departe, la capitolul ur­mător întâlnim fragmente din pro­za bogată a lui Mihai Sadoveanu, I­iviu Rebreanu, Cezar Petrescu, Ionel­­Teodoreanu, împodobite cu portrete, şi complectate cu note biografice. Cărţile didactice merg şi ele alăturea cu vremea contim­porană, un mare capitol din con­ţinutul lor îşi trage sucul din cir­culaţia vieţii de astăzi, şi nimic mai plăcut şi mai instructiv tot­odată pentru elevi, decât acest fel­­m­omen al încadrării într’o lume vie şi plină de făgădueli. Chiar cărţile de ştiinţă, cum ar fi cele de fizică, ţin seamă de nouile des­coperiri, şi de unde altă dată e­­lectrritatea era cel mai ingenios fenomen care pasiona elevii de li­eu, acum aplicaţiunile practice rtâmnesc mult mai mult interes de­­cât fluidul şi invenţia în sine. Ni­mic mai firesc deci ca fiecare elev să râvnească a instala o sonerie sau a repara o întrerupere de cu­rent electric, a culege literele unui cuvânt de pe banderola unui a­­parat Morse, şi aşa mai departe. De altfel, aceasta se pare că este şi noua orientare a programelor dialitice, lăsându-se accentul să­­dă cu putere asupra rostului na­­ţional şi educativ al şcolii. In „Programele analitice pentru Învăţământul secundar", o carte de 297 pagini, tipărită pentru a­­cest an, aflăm în introducere, care ţine loc şi de prolegomene la o nouă metodă pedagogică, o sea­mă de consideraţiuni care pornesc tot de la cele două obiective schiţate mai sus. In primul rând cultura gene­rală să se sprijine pe cunoaşterea serioasă a specificului nostru et­nic”. Şi pe această temă se bro­dează o întreagă teorie care tinde să dovedească necesitatea „înră­dăcinării sentimentului dragostei de­­ ţară”, ceea ce n’ar trebui să fie numai un deziderat programatic, dar chiar o străduinţă zilnică a profesorilor. Nu am avea de făcut nici o observaţiune pe marginea acestor deziderate preliminare, dacă pro­gramul didactic în sine s'ar ar­moniza şi cu înţelegerea profeso­rilor, dar mai mult cu ceia ce con­ţin ca material, cărţile didactice. In prefaţa unei cărţi de etică, doi tineri profesori, crescuţi totuşi în atmosfera materialistă şi atee a occidentului, atrag atenţia elevilor asupra capitolului privitor la „Fun­damentul religios al moralei creş­tine ". Religia într’o carte de etică şi sociologie, ca şi raţiunea într-o carte de religie, sunt jaloanele in­dispensabile pentru armonizarea unor materii, care nu numai că nu trebue să se contrazică, dar nici măcar să rămâe străine sau independente una faţă de alta. Când profesorul de fizică explica teoria lui Laplace, şi preotul, pro­fesor de religie, insistă asupra tă­cerii lumii după învăţămintele ve­chiului testament, orice pedagog bine intenţionat ar dori ca în min­tea elevilor să nu se caşte un gol, un hiatus monstruos care duce fie la asimilarea noţiunilor tala quale, fie la acea stupidă dedublare a per­sonalităţii când elevul reproduce automat ceia ce învaţă, fără a în­ţelege şi mai cu seamă fără a se folosi de discernământ­ul critic. După cât se pare, epoca inchizito­­rială, când matematicile şi ştiin­­­ţele fizico-chimice chinuiau nopţile albe ale elevilor a trecut cu desă­vârşire, de vreme ce vedem că programa analitică la acest capi­tol, vorbeşte de precizarea perso­nalităţii elevului, de aptitudini şi chiar insistă asupra „excluderii desvo­tă­­rii de amănunt", închiin­­du-se semnificativ aceste recoman­dări cu un citat latinesc: „non mul­ta sed multum"... Trecând mai departe, la un ca­pitol de considerapum generale, am găsit recomandarea bine sus­ţinută, de a se supraveghea stilul şi compoziţia lucrărilor scrise de erb­iţe naturale, fizico-chimice şi matematici.. Şcoala secundară de foarte multe ori a dat absolvenţi care deşi posedau un bagaj des­tul de mare de cunoştinţe ştiinţi­fice şi literare, se exprimau cu multă greutate, într’o limbă bar­bară, iar vocabularul sărac, se re­ducea la un număr foarte restrâns de cuvinte. Aceasta înseamnă că şcoala n'a activat decât cantitativ asupra memoriei şi personalitatea elevilor nu s-a desvoltat paralel cu asimilarea cunoştinţelor şi în ca­drul unei libertăţi de manifestare critică. Este îngrozitor spectacolul pe care îl oferă tânărul bacalau­reat, stăpân pe această falsa eru­diţie a învăţământului secundar, dar incapabil să se exprime co­rect, bâlbâindu-se, pierzându-şi şi­­rul ideilor şi poticnindu-se în in­­coherente frânturi de gând. Din ce în ce mai mult, programele analitice tind să devie „programe minimale", să fie seamă de perso­nalitatea profesorului şi de indivi­dualitatea elevului, şi nu am rămas de loc surprins când la capitolul despre metodologia ştiinţelor na­turale am găsit această subliniere: „totul atârnă de personalitatea pro­­fesorului". Dacă programele ana­litice tind către minimalizare, per­sonalitatea profesorului devine din ce în ce mai mult punctul de a­­tracţie al unor atenţii covârşitoare. Pe aceste baze se pare că se va clădi şcoala de mâine. Nicolae Roşu „Republica regalistă“ Astfel ar fi poreclit d. Tsaldaris, in ajunul restauraţiei monarhice, regi­mul pe care premeditează să-l instau­reze la Atena după plebiscitul care va decide rechemarea Regelui Geor­ge. Expresia­­aminteşte faimoasa ex­­clamaţiune a unui conservator fran­cez, care la aurora celei de-a treia Republici se credea foarte isteţ cal­mând ostilităţile republicanilor prin făgăduiala celebră „Nous vous rap­­porterons le Roi­fice’Je comme un saccisson!”... Rezultatul fu că Înţe­leptul conte de Chambord, conştient de viciile unei instituţii politice care consimte să-şi zidească in temelii chiar de la obârşie o capitulare esen­ţială, preferă la 1873 să rămână sim­plu candidat in orgolioasa lui izolare de la castelul Frohsdorf, mai curând decât să-şi renege principiul temeinic de autoritate. Şi d. Tsaldaris se crede foarte vră­jitor, restituind compatrioţilor săi un Suveran legat cobză, imobilizat ca un cernat de paratextele constituţio­nale. La Veneţia, odinioară, morala curentă admitea minimum un amant pentru patricienele cetăţii; la Atelia, după noua modă, republica va avea un cavaler servant. Noul ex-rege, neurastenizat de interminabila lui pri­begie prin ab­ondăriile Curţilor eu­ropene, va prefera desigur să se pre­teze chiar la acest rol de sigisbeu al Republicii. Iniţiativele ii vor fi meti­culos paralizate printr’un regulament sanitar, botezat „pact fundamental". Cu iresponsabilitatea magistral ga­rantată, Regele George Iut va cu­noaşte alte insomnii decât cele pro­vocate de măruntele canonade ale răsboiului civil, permanentizat pe străzi ca şi pe culoarele parlamentu­lui. Fiindcă vă închipuiţi, socot, că nefericita peninsulă va continua să-şi caute zadarniC tihna iremediabil pier­dută, şi-o va căuta inutil şi disperat, cum caută bolnavii sub aşternut ră­coarea cearceafului. Tromba delirurilor democratice, a­­tât de asasin stârnită de desmățul re­publican, nu se tratează nici nu se vin­decă prin cura preconizată de d. Tsaldaris: „republica regalistă’’, — cu un Suveran care să-și piardă ziua in purpură, pescuind cu lingura cea­pa din supă sau oferind brandy invi­taţilor la dineuri. — Eu rezolvă dra­ma grecească. Cu o asemenea bastar­dă soluţie, nu va fi nici­odată cumin­tele ex-rege George Perseul acestei Andromede: democraţia ateniană, de lungi milenii pândită de acelaş nesă­ţios monstru, — anarhia. Regele. — dacă nu vrea să discrediteze mai rău acolo Monarhia, _ va trebui să fie cu totul altceva decât un docil infir­mier al isteriilor băştinaşe. O ţară nu se reia ca o metresă; un Suveran, mai ales la Atena, trebue să se vrea titrat şi mitrat cu toate atributele au­torităţii efective. Căci un om, — chiar In mediteranianul clasic, _ persistă tenace ispita arţagului civil; aşa su­pravieţuieşte, in sticlele cu vin bătrân de Chios, soarele arşiţelor din verile răposatului veac Ion Dimitrescu — Tată, de ce nu vrei să ne facem şi noi stilişti, măcar luna asta? — De ce ? — Ne-am duce şi noi la şcoală cu 13 zile mai târ­ziu.... ’V* v'.vÂiftA v.\ •. v*v '­v.v Realegerea lui D. V. Toni A fost un prilej de verificare a fidelităţii unui corp întreg faţă de un om care s’a identificat complect cu marea cauză a învăţătorilor. Realegerea lui­ D. V. Toni ca pre­şedinte al Asociaţiei generale a în­văţătorilor, realegere făcută cu o impresionantă unanimitate, a răs­plătit pasionata trudă a unui om ce a rupt legăturile cu orice altă nă­zuinţă, ce s’a consacrat exclusiv problemelor şcoalei primare. Aşa i-am cunoscut acum aproape un sfert de veac, în paginile revistei „Vremea Nouă”. Erau trei: Ap. D. Colea, L Miha­­lache şi D. V. Toni, trei tineri por­niţi să dea un suflu nou de viaţă asociaţiei învăţătorilor. In attudi­­nea lor se împleteau în căutarea u­­nei sinteze influenţa lui Spiru Ha­­ret şi influenţa lui N. Iorga. Vroiau o şcoală vie, vroiau un învăţător activ, participând la viaţa economi­că şi in viaţa sufletească a satu­lui. Vroiau un învăţător care por­nind de la modelarea satului să de­termine implicit şi modelarea ţării. Ap. D. Calea aducea preocupări culturale. Şi astăzi cartea lui ,în­semnări din cultura italiană” are o valoare informativă. Notele privi­toare la „naţionalismul italian” la războiul din Tripolis, şi influenţa exercitată asupra schimbării spiri­tului Italiei, au astăzi după trecere de 22 de ani (notele au fost publi­cate în 1913), o valoare deosebită, înlesnesc înţelegerea spiritului Ita­lian de azi, cât şi originile mai în­depărtate ale fascismului. „însem­nări din cultura italiană“ mărturi­sesc o gândire şi un talent. In a­­ceiaşi epocă Ap. D. Colea publică „învăţământul după natură”, o car­te de subtilă înţelegere pedagogică, poate cea mai preţioasă contribu­ţie originală în literatura noastră didactică. In aceiaşi vreme d. I. Mihalache se străduia să-şi definească con­cepţia sa politică prin delimitarea ideologică faţă de celelalte curente ce animau viaţa politică a Româ­niei de atunci. Se socotea de a­tunci ţărănist şi intr’un răspuns dat d-lui N. Iorga ţinea să-şi pre­cizeze poziţia sa. Alături de Ap. D. Culea şi I. Mi­­halache, în paginile aceleiaşi re­viste „Vre­mea Nouă” d. D. V. Toni punea rând pe rând toate proble­mele învăţătorilor, căuta să defi­nească programul unei asociaţii in­văţătoreşti menite să Însemne un factor activ în viata politica şi so­cială a ţării. Au rămas credincioşi primelor preocupări, vârsta nu i-a smuls din cadrul problemelor şi toţi trei au rămas consecvent! Începuturilor lor de înnoitori ai asociaţiei, de lărgitori al orizontului învățători­­mic. A făcut şi D. V. Ton! politică, a fost ani in şir alături de profesorul N. Iorga; când s’a consacrat aso­ciaţiei învăţătorilor a renunţat să mai militeze in cadrul unui partid, să-şi mai risipească din energie in afară de cadrul asociaţiei. Nu a fost o despărţire uşoară, se smul­gea dintr’o legătură sufletească, se elibera de sub o seducţie in care crescuse din adolescenţă şi până la primele încărunţiri ale vârstei ma­ture. Nu i-a fost aşa de lesne lui D. V. Toni să Înceteze de a mai­­ devotatul partidului naţionalist de­mocrat spre a rămâne numai pre­şedinte al Asociaţiei Învăţătorilor. Se vroia desprins de sub orice in­fluenţă, interpret obiectiv al rapor­turilor dintre Asociaţia Învăţătorilor şi diferitele partide. Vroia să ac­centueze ostilitatea netedă a aso­ciaţiei faţă de orice Încercare de înfeodare vreunui partid. In con­cepţia lui D. V. Toni Asociaţia ge­nerală a învăţătorilor nu poate fi in nici un chip instrument de par­tid. Membrii ei sunt risipiţi în mai toate partidele şi grupările politi­ce, deci orice raliere a conducerii ar însemna o destrămare a acestei asociaţii pur profesionale. D. V. Toni a inteles acest caracter al a­­sociaţiei şi s’a opus din răsputeri oricărei încercări de a smuci aso­ciaţia din rosturile ei pur profesio­nale. Im­i amintesc când profesorul Grigore Fortu îşi începuse agitaţia, ce furii a provocat opunerea lui D. V. Toni de a se angaja într’o ac­ţiune in care simţul măsurii era socotit ca o lipsă de curaj, iar aiu­reala demagogică drept cea mai de­săvârşită formă a Înţelepciunii po­litice. A fost atacat D. V. Toni cu o violenţă împinsă ades până la tri­vialitate pentru îndărătnica lui o­­punere de a se angaja într’o acţiu­ne de desfigurare a caracterului pur profesional al asociatei. Au fost şi atunci unele glasuri izolate cari au învinuit pe D. V. Ton­ de lipsa curajului, de lipsa unei pasiuni cetăţeneşti, dar toate aceste ata­curi au trecut pe lângă el lăsându-l indiferent, neclintit în severa lui disciplină profesională. Numai mul­ţumită acestei atitudini de îndărăt­nic refractarism oricărei îmbieri, Asociaţia generală a învăţătorilor şi-a păstrat unitatea, atmosfera, spi­ritul. Rămâne o forţă, o hotârîtoa­­re forţă Asociaţia generală a învă­ţătorilor cât timp işi va păstra ca­racterul ei profesional, cât timp va rămâne încadrată discipline­ naţio­nale a Statului O forţă, o forţă mo­rală ce poate sprijini străduinţele înfăptuitoare ale unui ministru al instrucţiei publice, ce poate promo­va un spirit nou, o concepţie mai fecundă a şcolii primare. Evident, problema salarizării, problema utilizării noilor norma­­lişti când prevederile bugetare sunt aşa de sărace, au confiscat aproa­pe in întregime atenţia Asociaţiei generale a învăţătorilor, dar nu mai puţin rămân stăruitoarele nevoi ale şcolii primare. Am rămas cu Şcoa­la utilată ca acum o jumătate de veac. Nesfârşite inventării ale teh­nicii au pus la Îndemâna Şcolii atâtea mijloace de a lărgi spaţiul unei şcoli de sat. Şi dacă ne-am gândi numai la radio şi cinemato­graf am putea să ne dăm seama ce s’ar putea realiza ca mijloace de înoire a predării unor lecţii, cum ar putea deveni Şcoala centrul vie­ţii sociale a satului Dar in afară de problema în­zestrării moderne a scolii mai ră­mâne de o egală importantă pro­blema situaţiei morale a Învăţătoru­lui in sat. Nu mă sfiesc de a rosti un adevăr, înainte de război, in cadrul politic al României oligarhi­ce învăţătorul avea o situaţie mo­rală mult mai dominantă decât o are astăzi in sat după 16 ani de practica votului universal... Sunt probleme strict profesionale ce se încadrează problemelor de înzestrare sufletească a ţării şi nu­­mai menţinând Asociaţia generală a învăţătorilor in cadrul strict pro­fesional se poate înlesni soluţiona­rea lor. Realegerea in unanimitate ca preşedinte a lui D. V. Toni este nu numai o răsplată unei neprihă­nite fidelităţi profesionale, ci şi o hotărîtă mărturisire de program. Pamfil Şeicaru Mica înţelegere şi Soluţia Habsburgică Restauraţia dinastiei Habsburgi­­lor la Viena este un pas către An­schluss. Aceasta este opinia Micii Înţelegeri şi aşa gândeşte orice om care cunoaşte slăbiciunea iniţială a unui regim habsburgic la Viena S'a discutat in conferinţa de la Bled această soluţie pe care, se pare, Italia o preferă tuturor celor­­lalte soluţii. Ceea ce este evident, la primul aspect, este că Austria nu poate rămâne un Stat tutelar, şi că respectul reciproc al regimului po­litic interior, al integrităţii terito­riale actuale şi al independenţei po­litice, trebue să devină şi pentru Austria un lucru real. Pentru a se ajunge acolo e ne­cesară mai întâi asigurarea unei higiene preventive: toţi participan­ţii la Pactul Danubian, pe care-l doreşte toată lumea Europei Cen­trale, să-şi garanteze asistenţa re­ciprocă în caz de agresiune. Nu s’a ajuns încă acolo. Deocamdată Mica înţelegere a închis porţile so­­luţiunii habsburgice printr’o argu­mentare care promovează aceasta chestiune la rang de mare problemă europeană. Nu raţiuni sentimentale, nu sen­timente de ură faţă de Habsburg» au determinat această atitudine, ci convingerea că vechea dinastiie desmoştenită va căuta să-şi refacă moştenirea, va corupe, va înscena crime şi comploturi in Croaţia, i­r Slovacia, în Transilvania, va cum­păra tot ce e lepădătură de vân­zare printre oameni, va urzi intrigi, va căuta să strice echilibru­ exis­tent pentru ambiţiile tradiţionale* ale unei coroane care nu s’a putut menţine decât prin astfel de mij­loace. Barem pentru atâta lucru să se fi făcut războiul mondial, pentru a libera Europa de lepra unui oribil destin imperiale«. Cei cari susţin soluţia habsburgi­că nu o fac exclusiv pentru a capa­ta ceea ce se numeşte ,­un drept ce­t privit în Europa Centrală, ci­ar din motive de ordin istoric şi poli­tic. Italia, bunăoară, se află, pentru prima oara in priză directă cu sla­vismul. Imperialismul Austro-Un­­gar forma, înainte de războiu, un bloc neutralizator, un filtru. Slavii erau minoritari în monarhia dualis­tă, ca dealtfel şi ungurii. Indepen­denţa lor de astăzi situează în ca­lea unei politici italiene, obstacle inerente unor multiple afirmări de suveranitate în Europa Centrală şi Orientală. De aceea, se pare, un Otto oarecare la Viena inspiră u­­neia Iluzii. Spectrul habsburgic nu strică insă semnul nimănui astăzi. Mica Înţelegere a luat măsuri de ordin politic, diplomatic, economic şi mi­litar pentru a răspunde ferm şi numaidecât oricărei tentative d® a tulbura pacea cu fantoşe încoro­nate. Insă mai subsistă în unele conş­tiinţe preocuparea de a găsi Aus­triei un stăpân. Se caută a se şti dacă Austria trebue să fie germ­­ă italiană, franceză, sau în simbioza cu Ungaria, când bunul simţ, inte­resele şi Justiţia comandă ca Aus­tria să fie austriacă. Raporturile Austriei cu Germania trebue să fie bune şi vor deveni bune din, ce in ce mai mult irin­­tr’un proces de afinitate. Este gre­şită tendinţa acelora care voiesc să încorporeze Austria intr’un sistem anti-german. Deasemeni Austria nu va pu­tea, practic vorbind, să evolueze pe o poziţie împotriva Italiei, atâta vreme cât rezistă Anschlussului. Un singur lucru se cere: un organism economic capabil să consolideze a­­cest mic stat a cărei existenţă este atât de necesară echilibrului. Cine poate contribui la consolidarea si­tuaţiei Austriei şi la ameliorarea stării sale economice, mai eficace decât statele care o înconjoară ?! Numai colaborarea internaţională va menţine Austria şi pacea, c­­au­ restaurarea Habsburglor ar distru­ge orice perspective de colaborare, Austria ar slăbi, intervenţia factori­lor protectori ar deveni prea frec­ventă şi Anschlussul (care are ba­rem meritul de a fi o soluţie) n ar întârzia. De fapt nu există decât două ieşiri din această situaţie : co­laborarea pacifică şi Anschluss­. Restul nu poate fi decât carrifi m­ai tranzitoriu. Raguza, Septembrie 1935. Romulus Diarau Tot despre desfacerea manualelor şcolare O delegaţie a „Asociaţiei librarilorr din România’’, a înmânat zilele aces­tea un memoriu d-lui dr. C. Angele­­scu, întemeiat din toate punctele da vedere. E vorba despre libertatea co­merţului de cărţi şcolare. Printr’o de­cizie, d. ministru al instrucţiunii pu­blice, impunea librarilor ca o parte din rabatul destul de respectabil la cărţile didactice, să fie vărsat pentru alimentarea unor fonduri cu o foarte, chibzuită destinaţie. Nimic de spus. Fiindcă învăţământul trece printr’o serioasă criză, care impune tuturor cetăţenilor jertfe, e firesc ca la acea­stă contribuţie să fie supus şi negus­­torul de cărţi didactice, tot aşa cum editorul plăteşte de mult o vămuire destinată corpului didactic. Dar o asemenea măsură, impune la rândul său curmarea unui scandal care durează de mult. Comitetele şcol­­are şi învăţătorii s-au substituit li­brarilor in comerţul de cărţi şi de re­chizite şcolare. Astfel librarul a fost lipsit de singurul mijloc pentru a-şi echilibra un buget deficitar, într-o ţară unde cărţile literare şi ştiinţifice nu se ridică peste un tiraj ridicol şi unde toţi cititorii dintr’un an, laolaltă, nu ating numărul spectatorilor la un singur match de football. Pe drept cuvânt deci librarii s’au­ arătat gata să acorde mai mult de ju­mătate din rabatul lor pentru asisten­ţa copiilor săraci, in schimbul asigu­rărilor că nici comitetele şcolare, nici învăţătorii, nu vor transforma şcolile in prăvălii pentru desfacerea cărţilor. Ordinul a fost dat. Dar cine supra­­veghiază executarea unui ordin? A­­proape in fiecare judeţ, personagii sus puse in controlul învăţământului s’au improvizat autori de cărţi di­dactice, direct sau prin interpuşi, nu fiindcă şi-au descoperit cine ştie ce însuşiri pedagogice şi scriitoriceşti, ci fiindcă având un control sub mână, nu înţeleg să piardă un atât de bine­cuvântat prilej. Şi pentru a ţine con­trolul mai strâns, preferă o desfacere directă a manualelor la comitete şco­lare sau prin învăţători. E mai sigur şi mai rapid. In această vreme, libra­­rul care nu are tânjeşte vânzând mingi de gumă, ace de păr şi gea­­mandane de pergamoid, in aşteptarea unui cumpărător de carte mai rar de­cât un corb alb, pierde unicul sezon, a­ cărţilor şcolare, din pricina micilor satrapi didactici locali. Ce-ar fi dacă d. dr. Angelescu şi-ar sacrifica două-trei zile, pentru a ve­rifica personal şi inopinat, în câteva localităţi, cum se execută un ordin atât de sever pe hârtie? Cezar Petrescu Citiți în pag. 12-a : Când va începe războiul In Abisinia (Continuare în pag. 11­al Cronica literară de DRAGOȘ VRANCEANU Mariani deli’ Anguillara e Olindo Giacobbe: Anto­logia di poeţi fascişti, Roma 1935 O recoltă nouă de poeţi salută as­tăzi în Italia, prin versurile lor, evenimentul politic al fascismului. Este aceasta una din formele re­cente pe care poezia dragostei de patrie _ care în Italia are o ve­che tradiţie _ o îmbracă acolo. Cei tineri de tot văd amintirile lor de adolescenţă la toţi oa­menii vii şi puternice — legate de revoluţia fascistă din 1919, cu în­tâmplările ei, cu agitaţia publica dominată de figura severă atunci, astăzi părintească a lui Mussolini. In mod firesc aceşti tineri poeţi, coborându-se in sinceritatea pro­priilor lor impresii şi inspiraţii, s'au trezit cântând in versuri eve­nimentele fasciste, nu este vorba de o poezie oficială care să aducă din ordin laude unui regim poli­tic. Avem în faţă, dimpotrivă, o mişcare nesilită de admiraţie, vi­braţia unui orgoliu faţă de rege­nerarea ţării, o poezie modernă cetăţenească , civilă, cum îi zic italienii — cum nu întâlnim în alte ţări poetul nu este decât un nerv mai fin al conştiinţei cetă­ţeneşti. El prinde mai repede, per­cepe mai limpede ritmul de acti­vitate al unor timpuri cu adevărat noul. Poezia cetăţenească, poezia fascistă este inspirată numai de dragostea de patrie, de admiraţia faţă de forţele ordonate ale sta­tului şi mai ales faţă de acel spi­rit de dedicaţie şi supunere a in­dividului către naţiune pe care îl propune şi il aplică — pentru cine cunoaşte ceva din viaţa publică a Italiei — fascismul. Breviarul fas­cist, discursurile Ducelui şi viaţa de toate zilele a regimului abundă în idei de înaltă ţinută spiritual. Nu ne aflăm în faţa unei con­cepţii prea opresive pentru ca poe­zia să nu găsească o justifcare şi un climat al ei. Pentm­ acest dar realist care este Mussolini, religia, poezia, cultura in genere,­­şi mai presus de toate morala de sacrifi­ciu, sunt ţintele supreme ale vieţii statului. Mussolini n’a desconside­rat poeţii, nu i-a socotit în orga­nizarea milital-corporativă a ţării ca pe nişte elemente inconforme, chiar atunci când prin tempera­ment aceşti poeţi nu prezentau ni­mic dinamic. Nimic mai departe de spiritul dinamic decât poezia şi tempera­mentul unui Giuseppe Ungaretti care se bucură totuşi de yoga de prim poet al ţării şi de amiciţia protectoare, afectuoasă a Dictato­rului. Mariani dell'AnguiMara şi Olindo Giacobbe, ei înşişi poeţi din seria tânără, au publicat o interesantă

Next