Curentul, septembrie 1935 (Anul 8, nr. 2721-2750)
1935-09-15 / nr. 2735
ACUL VIII Ro. 2735 12 PAGINI 3 LEIo .Duminică 15 Septemfoio ISS5 Director: PAMFIL SEICAHU REDACȚIA §1 ADMINISTRAȚIA Palatul Nifon *tr. Doamnei 1, et. 1 SENFONI I »O ReUatlu 1 4368, AUmuUSiretti 3-4080 Secretariatul și Provincia . . 3-4038 Cabinetul directorului . . * 3-4084 ABONAMENTE! im joQ pe ui, 350 pe 8 luni, 200 pe 3 luni, pentru Bănci, instituţiuni şi Administraţi Publice Lei 1000 •ouai; pentru străinătate : Lei 1700 pe an ; 600 pe aluni; 500 P* 3 luni. Abonamentele incepe• lei 151 Mm tuneL Taxa poştală plătită in numerar conf. Oi4f Dir. Generale P. T. T. nr. 55740/929,, 'i , a Programe şi cărţi Timpurile se schimbă, şi odată cu ele şi psichologia oamenilor. Alte lucruri se învăţau ori în clasele secundare şi alte se învaţă astăzi. O nouă rânduială a valorilor, direcţionată fără îndoială de spiritul timpului, elimină, corectează sau rectifică importanţa unui autor pentru a face loc altuia mai nou. Cu multă plăcere găsesc la capitolul poeziei în cartea de limba română pentru d. Vill-a a d-lui Gh. Nedioglu (Ed. „Cartea Românească") poeţi din zilele noastre: Octavian Goga, Ion Min Iliescu, Tudor Arghezi etc. Iar, un pas mai departe, la capitolul următor întâlnim fragmente din proza bogată a lui Mihai Sadoveanu, Iiviu Rebreanu, Cezar Petrescu, IonelTeodoreanu, împodobite cu portrete, şi complectate cu note biografice. Cărţile didactice merg şi ele alăturea cu vremea contimporană, un mare capitol din conţinutul lor îşi trage sucul din circulaţia vieţii de astăzi, şi nimic mai plăcut şi mai instructiv totodată pentru elevi, decât acest felmomen al încadrării într’o lume vie şi plină de făgădueli. Chiar cărţile de ştiinţă, cum ar fi cele de fizică, ţin seamă de nouile descoperiri, şi de unde altă dată electrritatea era cel mai ingenios fenomen care pasiona elevii de lieu, acum aplicaţiunile practice rtâmnesc mult mai mult interes decât fluidul şi invenţia în sine. Nimic mai firesc deci ca fiecare elev să râvnească a instala o sonerie sau a repara o întrerupere de curent electric, a culege literele unui cuvânt de pe banderola unui aparat Morse, şi aşa mai departe. De altfel, aceasta se pare că este şi noua orientare a programelor dialitice, lăsându-se accentul sădă cu putere asupra rostului naţional şi educativ al şcolii. In „Programele analitice pentru Învăţământul secundar", o carte de 297 pagini, tipărită pentru acest an, aflăm în introducere, care ţine loc şi de prolegomene la o nouă metodă pedagogică, o seamă de consideraţiuni care pornesc tot de la cele două obiective schiţate mai sus. In primul rând cultura generală să se sprijine pe cunoaşterea serioasă a specificului nostru etnic”. Şi pe această temă se brodează o întreagă teorie care tinde să dovedească necesitatea „înrădăcinării sentimentului dragostei de ţară”, ceea ce n’ar trebui să fie numai un deziderat programatic, dar chiar o străduinţă zilnică a profesorilor. Nu am avea de făcut nici o observaţiune pe marginea acestor deziderate preliminare, dacă programul didactic în sine s'ar armoniza şi cu înţelegerea profesorilor, dar mai mult cu ceia ce conţin ca material, cărţile didactice. In prefaţa unei cărţi de etică, doi tineri profesori, crescuţi totuşi în atmosfera materialistă şi atee a occidentului, atrag atenţia elevilor asupra capitolului privitor la „Fundamentul religios al moralei creştine ". Religia într’o carte de etică şi sociologie, ca şi raţiunea într-o carte de religie, sunt jaloanele indispensabile pentru armonizarea unor materii, care nu numai că nu trebue să se contrazică, dar nici măcar să rămâe străine sau independente una faţă de alta. Când profesorul de fizică explica teoria lui Laplace, şi preotul, profesor de religie, insistă asupra tăcerii lumii după învăţămintele vechiului testament, orice pedagog bine intenţionat ar dori ca în mintea elevilor să nu se caşte un gol, un hiatus monstruos care duce fie la asimilarea noţiunilor tala quale, fie la acea stupidă dedublare a personalităţii când elevul reproduce automat ceia ce învaţă, fără a înţelege şi mai cu seamă fără a se folosi de discernământul critic. După cât se pare, epoca inchizitorială, când matematicile şi ştiinţele fizico-chimice chinuiau nopţile albe ale elevilor a trecut cu desăvârşire, de vreme ce vedem că programa analitică la acest capitol, vorbeşte de precizarea personalităţii elevului, de aptitudini şi chiar insistă asupra „excluderii desvotării de amănunt", închiindu-se semnificativ aceste recomandări cu un citat latinesc: „non multa sed multum"... Trecând mai departe, la un capitol de considerapum generale, am găsit recomandarea bine susţinută, de a se supraveghea stilul şi compoziţia lucrărilor scrise de erbiţe naturale, fizico-chimice şi matematici.. Şcoala secundară de foarte multe ori a dat absolvenţi care deşi posedau un bagaj destul de mare de cunoştinţe ştiinţifice şi literare, se exprimau cu multă greutate, într’o limbă barbară, iar vocabularul sărac, se reducea la un număr foarte restrâns de cuvinte. Aceasta înseamnă că şcoala n'a activat decât cantitativ asupra memoriei şi personalitatea elevilor nu s-a desvoltat paralel cu asimilarea cunoştinţelor şi în cadrul unei libertăţi de manifestare critică. Este îngrozitor spectacolul pe care îl oferă tânărul bacalaureat, stăpân pe această falsa erudiţie a învăţământului secundar, dar incapabil să se exprime corect, bâlbâindu-se, pierzându-şi şirul ideilor şi poticnindu-se în incoherente frânturi de gând. Din ce în ce mai mult, programele analitice tind să devie „programe minimale", să fie seamă de personalitatea profesorului şi de individualitatea elevului, şi nu am rămas de loc surprins când la capitolul despre metodologia ştiinţelor naturale am găsit această subliniere: „totul atârnă de personalitatea profesorului". Dacă programele analitice tind către minimalizare, personalitatea profesorului devine din ce în ce mai mult punctul de atracţie al unor atenţii covârşitoare. Pe aceste baze se pare că se va clădi şcoala de mâine. Nicolae Roşu „Republica regalistă“ Astfel ar fi poreclit d. Tsaldaris, in ajunul restauraţiei monarhice, regimul pe care premeditează să-l instaureze la Atena după plebiscitul care va decide rechemarea Regelui George. Expresiaaminteşte faimoasa exclamaţiune a unui conservator francez, care la aurora celei de-a treia Republici se credea foarte isteţ calmând ostilităţile republicanilor prin făgăduiala celebră „Nous vous rapporterons le Roifice’Je comme un saccisson!”... Rezultatul fu că Înţeleptul conte de Chambord, conştient de viciile unei instituţii politice care consimte să-şi zidească in temelii chiar de la obârşie o capitulare esenţială, preferă la 1873 să rămână simplu candidat in orgolioasa lui izolare de la castelul Frohsdorf, mai curând decât să-şi renege principiul temeinic de autoritate. Şi d. Tsaldaris se crede foarte vrăjitor, restituind compatrioţilor săi un Suveran legat cobză, imobilizat ca un cernat de paratextele constituţionale. La Veneţia, odinioară, morala curentă admitea minimum un amant pentru patricienele cetăţii; la Atelia, după noua modă, republica va avea un cavaler servant. Noul ex-rege, neurastenizat de interminabila lui pribegie prin abondăriile Curţilor europene, va prefera desigur să se preteze chiar la acest rol de sigisbeu al Republicii. Iniţiativele ii vor fi meticulos paralizate printr’un regulament sanitar, botezat „pact fundamental". Cu iresponsabilitatea magistral garantată, Regele George Iut va cunoaşte alte insomnii decât cele provocate de măruntele canonade ale răsboiului civil, permanentizat pe străzi ca şi pe culoarele parlamentului. Fiindcă vă închipuiţi, socot, că nefericita peninsulă va continua să-şi caute zadarniC tihna iremediabil pierdută, şi-o va căuta inutil şi disperat, cum caută bolnavii sub aşternut răcoarea cearceafului. Tromba delirurilor democratice, atât de asasin stârnită de desmățul republican, nu se tratează nici nu se vindecă prin cura preconizată de d. Tsaldaris: „republica regalistă’’, — cu un Suveran care să-și piardă ziua in purpură, pescuind cu lingura ceapa din supă sau oferind brandy invitaţilor la dineuri. — Eu rezolvă drama grecească. Cu o asemenea bastardă soluţie, nu va fi niciodată cumintele ex-rege George Perseul acestei Andromede: democraţia ateniană, de lungi milenii pândită de acelaş nesăţios monstru, — anarhia. Regele. — dacă nu vrea să discrediteze mai rău acolo Monarhia, _ va trebui să fie cu totul altceva decât un docil infirmier al isteriilor băştinaşe. O ţară nu se reia ca o metresă; un Suveran, mai ales la Atena, trebue să se vrea titrat şi mitrat cu toate atributele autorităţii efective. Căci un om, — chiar In mediteranianul clasic, _ persistă tenace ispita arţagului civil; aşa supravieţuieşte, in sticlele cu vin bătrân de Chios, soarele arşiţelor din verile răposatului veac Ion Dimitrescu — Tată, de ce nu vrei să ne facem şi noi stilişti, măcar luna asta? — De ce ? — Ne-am duce şi noi la şcoală cu 13 zile mai târziu.... ’V* v'.vÂiftA v.\ •. v*v 'v.v Realegerea lui D. V. Toni A fost un prilej de verificare a fidelităţii unui corp întreg faţă de un om care s’a identificat complect cu marea cauză a învăţătorilor. Realegerea lui D. V. Toni ca preşedinte al Asociaţiei generale a învăţătorilor, realegere făcută cu o impresionantă unanimitate, a răsplătit pasionata trudă a unui om ce a rupt legăturile cu orice altă năzuinţă, ce s’a consacrat exclusiv problemelor şcoalei primare. Aşa i-am cunoscut acum aproape un sfert de veac, în paginile revistei „Vremea Nouă”. Erau trei: Ap. D. Colea, L Mihalache şi D. V. Toni, trei tineri porniţi să dea un suflu nou de viaţă asociaţiei învăţătorilor. In attudinea lor se împleteau în căutarea unei sinteze influenţa lui Spiru Haret şi influenţa lui N. Iorga. Vroiau o şcoală vie, vroiau un învăţător activ, participând la viaţa economică şi in viaţa sufletească a satului. Vroiau un învăţător care pornind de la modelarea satului să determine implicit şi modelarea ţării. Ap. D. Calea aducea preocupări culturale. Şi astăzi cartea lui ,însemnări din cultura italiană” are o valoare informativă. Notele privitoare la „naţionalismul italian” la războiul din Tripolis, şi influenţa exercitată asupra schimbării spiritului Italiei, au astăzi după trecere de 22 de ani (notele au fost publicate în 1913), o valoare deosebită, înlesnesc înţelegerea spiritului Italian de azi, cât şi originile mai îndepărtate ale fascismului. „însemnări din cultura italiană“ mărturisesc o gândire şi un talent. In aceiaşi epocă Ap. D. Colea publică „învăţământul după natură”, o carte de subtilă înţelegere pedagogică, poate cea mai preţioasă contribuţie originală în literatura noastră didactică. In aceiaşi vreme d. I. Mihalache se străduia să-şi definească concepţia sa politică prin delimitarea ideologică faţă de celelalte curente ce animau viaţa politică a României de atunci. Se socotea de atunci ţărănist şi intr’un răspuns dat d-lui N. Iorga ţinea să-şi precizeze poziţia sa. Alături de Ap. D. Culea şi I. Mihalache, în paginile aceleiaşi reviste „Vremea Nouă” d. D. V. Toni punea rând pe rând toate problemele învăţătorilor, căuta să definească programul unei asociaţii invăţătoreşti menite să Însemne un factor activ în viata politica şi socială a ţării. Au rămas credincioşi primelor preocupări, vârsta nu i-a smuls din cadrul problemelor şi toţi trei au rămas consecvent! Începuturilor lor de înnoitori ai asociaţiei, de lărgitori al orizontului învățătorimic. A făcut şi D. V. Ton! politică, a fost ani in şir alături de profesorul N. Iorga; când s’a consacrat asociaţiei învăţătorilor a renunţat să mai militeze in cadrul unui partid, să-şi mai risipească din energie in afară de cadrul asociaţiei. Nu a fost o despărţire uşoară, se smulgea dintr’o legătură sufletească, se elibera de sub o seducţie in care crescuse din adolescenţă şi până la primele încărunţiri ale vârstei mature. Nu i-a fost aşa de lesne lui D. V. Toni să Înceteze de a mai devotatul partidului naţionalist democrat spre a rămâne numai preşedinte al Asociaţiei Învăţătorilor. Se vroia desprins de sub orice influenţă, interpret obiectiv al raporturilor dintre Asociaţia Învăţătorilor şi diferitele partide. Vroia să accentueze ostilitatea netedă a asociaţiei faţă de orice Încercare de înfeodare vreunui partid. In concepţia lui D. V. Toni Asociaţia generală a învăţătorilor nu poate fi in nici un chip instrument de partid. Membrii ei sunt risipiţi în mai toate partidele şi grupările politice, deci orice raliere a conducerii ar însemna o destrămare a acestei asociaţii pur profesionale. D. V. Toni a inteles acest caracter al asociaţiei şi s’a opus din răsputeri oricărei încercări de a smuci asociaţia din rosturile ei pur profesionale. Imi amintesc când profesorul Grigore Fortu îşi începuse agitaţia, ce furii a provocat opunerea lui D. V. Toni de a se angaja într’o acţiune in care simţul măsurii era socotit ca o lipsă de curaj, iar aiureala demagogică drept cea mai desăvârşită formă a Înţelepciunii politice. A fost atacat D. V. Toni cu o violenţă împinsă ades până la trivialitate pentru îndărătnica lui opunere de a se angaja într’o acţiune de desfigurare a caracterului pur profesional al asociatei. Au fost şi atunci unele glasuri izolate cari au învinuit pe D. V. Ton de lipsa curajului, de lipsa unei pasiuni cetăţeneşti, dar toate aceste atacuri au trecut pe lângă el lăsându-l indiferent, neclintit în severa lui disciplină profesională. Numai mulţumită acestei atitudini de îndărătnic refractarism oricărei îmbieri, Asociaţia generală a învăţătorilor şi-a păstrat unitatea, atmosfera, spiritul. Rămâne o forţă, o hotârîtoare forţă Asociaţia generală a învăţătorilor cât timp işi va păstra caracterul ei profesional, cât timp va rămâne încadrată discipline naţionale a Statului O forţă, o forţă morală ce poate sprijini străduinţele înfăptuitoare ale unui ministru al instrucţiei publice, ce poate promova un spirit nou, o concepţie mai fecundă a şcolii primare. Evident, problema salarizării, problema utilizării noilor normalişti când prevederile bugetare sunt aşa de sărace, au confiscat aproape in întregime atenţia Asociaţiei generale a învăţătorilor, dar nu mai puţin rămân stăruitoarele nevoi ale şcolii primare. Am rămas cu Şcoala utilată ca acum o jumătate de veac. Nesfârşite inventării ale tehnicii au pus la Îndemâna Şcolii atâtea mijloace de a lărgi spaţiul unei şcoli de sat. Şi dacă ne-am gândi numai la radio şi cinematograf am putea să ne dăm seama ce s’ar putea realiza ca mijloace de înoire a predării unor lecţii, cum ar putea deveni Şcoala centrul vieţii sociale a satului Dar in afară de problema înzestrării moderne a scolii mai rămâne de o egală importantă problema situaţiei morale a Învăţătorului in sat. Nu mă sfiesc de a rosti un adevăr, înainte de război, in cadrul politic al României oligarhice învăţătorul avea o situaţie morală mult mai dominantă decât o are astăzi in sat după 16 ani de practica votului universal... Sunt probleme strict profesionale ce se încadrează problemelor de înzestrare sufletească a ţării şi numai menţinând Asociaţia generală a învăţătorilor in cadrul strict profesional se poate înlesni soluţionarea lor. Realegerea in unanimitate ca preşedinte a lui D. V. Toni este nu numai o răsplată unei neprihănite fidelităţi profesionale, ci şi o hotărîtă mărturisire de program. Pamfil Şeicaru Mica înţelegere şi Soluţia Habsburgică Restauraţia dinastiei Habsburgilor la Viena este un pas către Anschluss. Aceasta este opinia Micii Înţelegeri şi aşa gândeşte orice om care cunoaşte slăbiciunea iniţială a unui regim habsburgic la Viena S'a discutat in conferinţa de la Bled această soluţie pe care, se pare, Italia o preferă tuturor celorlalte soluţii. Ceea ce este evident, la primul aspect, este că Austria nu poate rămâne un Stat tutelar, şi că respectul reciproc al regimului politic interior, al integrităţii teritoriale actuale şi al independenţei politice, trebue să devină şi pentru Austria un lucru real. Pentru a se ajunge acolo e necesară mai întâi asigurarea unei higiene preventive: toţi participanţii la Pactul Danubian, pe care-l doreşte toată lumea Europei Centrale, să-şi garanteze asistenţa reciprocă în caz de agresiune. Nu s’a ajuns încă acolo. Deocamdată Mica înţelegere a închis porţile soluţiunii habsburgice printr’o argumentare care promovează aceasta chestiune la rang de mare problemă europeană. Nu raţiuni sentimentale, nu sentimente de ură faţă de Habsburg» au determinat această atitudine, ci convingerea că vechea dinastiie desmoştenită va căuta să-şi refacă moştenirea, va corupe, va înscena crime şi comploturi in Croaţia, ir Slovacia, în Transilvania, va cumpăra tot ce e lepădătură de vânzare printre oameni, va urzi intrigi, va căuta să strice echilibru existent pentru ambiţiile tradiţionale* ale unei coroane care nu s’a putut menţine decât prin astfel de mijloace. Barem pentru atâta lucru să se fi făcut războiul mondial, pentru a libera Europa de lepra unui oribil destin imperiale«. Cei cari susţin soluţia habsburgică nu o fac exclusiv pentru a capata ceea ce se numeşte ,un drept cet privit în Europa Centrală, ciar din motive de ordin istoric şi politic. Italia, bunăoară, se află, pentru prima oara in priză directă cu slavismul. Imperialismul Austro-Ungar forma, înainte de războiu, un bloc neutralizator, un filtru. Slavii erau minoritari în monarhia dualistă, ca dealtfel şi ungurii. Independenţa lor de astăzi situează în calea unei politici italiene, obstacle inerente unor multiple afirmări de suveranitate în Europa Centrală şi Orientală. De aceea, se pare, un Otto oarecare la Viena inspiră uneia Iluzii. Spectrul habsburgic nu strică insă semnul nimănui astăzi. Mica Înţelegere a luat măsuri de ordin politic, diplomatic, economic şi militar pentru a răspunde ferm şi numaidecât oricărei tentative d® a tulbura pacea cu fantoşe încoronate. Insă mai subsistă în unele conştiinţe preocuparea de a găsi Austriei un stăpân. Se caută a se şti dacă Austria trebue să fie germă italiană, franceză, sau în simbioza cu Ungaria, când bunul simţ, interesele şi Justiţia comandă ca Austria să fie austriacă. Raporturile Austriei cu Germania trebue să fie bune şi vor deveni bune din, ce in ce mai mult irintr’un proces de afinitate. Este greşită tendinţa acelora care voiesc să încorporeze Austria intr’un sistem anti-german. Deasemeni Austria nu va putea, practic vorbind, să evolueze pe o poziţie împotriva Italiei, atâta vreme cât rezistă Anschlussului. Un singur lucru se cere: un organism economic capabil să consolideze acest mic stat a cărei existenţă este atât de necesară echilibrului. Cine poate contribui la consolidarea situaţiei Austriei şi la ameliorarea stării sale economice, mai eficace decât statele care o înconjoară ?! Numai colaborarea internaţională va menţine Austria şi pacea, cau restaurarea Habsburglor ar distruge orice perspective de colaborare, Austria ar slăbi, intervenţia factorilor protectori ar deveni prea frecventă şi Anschlussul (care are barem meritul de a fi o soluţie) n ar întârzia. De fapt nu există decât două ieşiri din această situaţie : colaborarea pacifică şi Anschluss. Restul nu poate fi decât carrifi mai tranzitoriu. Raguza, Septembrie 1935. Romulus Diarau Tot despre desfacerea manualelor şcolare O delegaţie a „Asociaţiei librarilorr din România’’, a înmânat zilele acestea un memoriu d-lui dr. C. Angelescu, întemeiat din toate punctele da vedere. E vorba despre libertatea comerţului de cărţi şcolare. Printr’o decizie, d. ministru al instrucţiunii publice, impunea librarilor ca o parte din rabatul destul de respectabil la cărţile didactice, să fie vărsat pentru alimentarea unor fonduri cu o foarte, chibzuită destinaţie. Nimic de spus. Fiindcă învăţământul trece printr’o serioasă criză, care impune tuturor cetăţenilor jertfe, e firesc ca la această contribuţie să fie supus şi negustorul de cărţi didactice, tot aşa cum editorul plăteşte de mult o vămuire destinată corpului didactic. Dar o asemenea măsură, impune la rândul său curmarea unui scandal care durează de mult. Comitetele şcolare şi învăţătorii s-au substituit librarilor in comerţul de cărţi şi de rechizite şcolare. Astfel librarul a fost lipsit de singurul mijloc pentru a-şi echilibra un buget deficitar, într-o ţară unde cărţile literare şi ştiinţifice nu se ridică peste un tiraj ridicol şi unde toţi cititorii dintr’un an, laolaltă, nu ating numărul spectatorilor la un singur match de football. Pe drept cuvânt deci librarii s’au arătat gata să acorde mai mult de jumătate din rabatul lor pentru asistenţa copiilor săraci, in schimbul asigurărilor că nici comitetele şcolare, nici învăţătorii, nu vor transforma şcolile in prăvălii pentru desfacerea cărţilor. Ordinul a fost dat. Dar cine supraveghiază executarea unui ordin? Aproape in fiecare judeţ, personagii sus puse in controlul învăţământului s’au improvizat autori de cărţi didactice, direct sau prin interpuşi, nu fiindcă şi-au descoperit cine ştie ce însuşiri pedagogice şi scriitoriceşti, ci fiindcă având un control sub mână, nu înţeleg să piardă un atât de binecuvântat prilej. Şi pentru a ţine controlul mai strâns, preferă o desfacere directă a manualelor la comitete şcolare sau prin învăţători. E mai sigur şi mai rapid. In această vreme, librarul care nu are tânjeşte vânzând mingi de gumă, ace de păr şi geamandane de pergamoid, in aşteptarea unui cumpărător de carte mai rar decât un corb alb, pierde unicul sezon, a cărţilor şcolare, din pricina micilor satrapi didactici locali. Ce-ar fi dacă d. dr. Angelescu şi-ar sacrifica două-trei zile, pentru a verifica personal şi inopinat, în câteva localităţi, cum se execută un ordin atât de sever pe hârtie? Cezar Petrescu Citiți în pag. 12-a : Când va începe războiul In Abisinia (Continuare în pag. 11al Cronica literară de DRAGOȘ VRANCEANU Mariani deli’ Anguillara e Olindo Giacobbe: Antologia di poeţi fascişti, Roma 1935 O recoltă nouă de poeţi salută astăzi în Italia, prin versurile lor, evenimentul politic al fascismului. Este aceasta una din formele recente pe care poezia dragostei de patrie _ care în Italia are o veche tradiţie _ o îmbracă acolo. Cei tineri de tot văd amintirile lor de adolescenţă la toţi oamenii vii şi puternice — legate de revoluţia fascistă din 1919, cu întâmplările ei, cu agitaţia publica dominată de figura severă atunci, astăzi părintească a lui Mussolini. In mod firesc aceşti tineri poeţi, coborându-se in sinceritatea propriilor lor impresii şi inspiraţii, s'au trezit cântând in versuri evenimentele fasciste, nu este vorba de o poezie oficială care să aducă din ordin laude unui regim politic. Avem în faţă, dimpotrivă, o mişcare nesilită de admiraţie, vibraţia unui orgoliu faţă de regenerarea ţării, o poezie modernă cetăţenească , civilă, cum îi zic italienii — cum nu întâlnim în alte ţări poetul nu este decât un nerv mai fin al conştiinţei cetăţeneşti. El prinde mai repede, percepe mai limpede ritmul de activitate al unor timpuri cu adevărat noul. Poezia cetăţenească, poezia fascistă este inspirată numai de dragostea de patrie, de admiraţia faţă de forţele ordonate ale statului şi mai ales faţă de acel spirit de dedicaţie şi supunere a individului către naţiune pe care îl propune şi il aplică — pentru cine cunoaşte ceva din viaţa publică a Italiei — fascismul. Breviarul fascist, discursurile Ducelui şi viaţa de toate zilele a regimului abundă în idei de înaltă ţinută spiritual. Nu ne aflăm în faţa unei concepţii prea opresive pentru ca poezia să nu găsească o justifcare şi un climat al ei. Pentm acest dar realist care este Mussolini, religia, poezia, cultura in genere,şi mai presus de toate morala de sacrificiu, sunt ţintele supreme ale vieţii statului. Mussolini n’a desconsiderat poeţii, nu i-a socotit în organizarea milital-corporativă a ţării ca pe nişte elemente inconforme, chiar atunci când prin temperament aceşti poeţi nu prezentau nimic dinamic. Nimic mai departe de spiritul dinamic decât poezia şi temperamentul unui Giuseppe Ungaretti care se bucură totuşi de yoga de prim poet al ţării şi de amiciţia protectoare, afectuoasă a Dictatorului. Mariani dell'AnguiMara şi Olindo Giacobbe, ei înşişi poeţi din seria tânără, au publicat o interesantă