Curentul, iulie 1938 (Anul 11, nr. 3739-3769)

1938-07-22 / nr. 3760

Vineri 22 iulie 1938 Director: PAMFIL ŞEICARU REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Strada Belvedere No. 6 TELEFOANELE­­ Secret General 4.84 40 Serv. Publicaţii 3.40.84 Redacţia politică 3.40.88 Tipografia 4.84.48 Sport 1 4.84.49 Cab. Administrat 8.40.80 Abonamente 4.23.33 Cab. Directorului. 4.84.47 Secretariatul $1 convorbiri cu Provincia 3.40.86 Proprietar: „Curentul" Se­ve R. . Înscris: Registrul Comerțului sub No. 15/935 Trib. Ilfov, Registrul publicațiilor. No. 174/938 Taxa poştală plătită In numerar cont. ord. Dir. Gen. P. T. T. nr. 55740­929 Printre corolele de crini,­­ la Peleş,­­ Regina Maria doarme soim­ul nemuririi înseninate,­­ în pragul epopeei... de ION DIMITRESCU Sinaia. — Marţi. Toţi cei cari au slăvit, admirat, adorat efigia Ei de Doamnă, de Re­gină, de Amazonă a renaşterii ro­mâneşti. — O pot privi pentru ul­tima oară astăzi, pe catafalcul de la castelul Peleş, îndată după a­­miază... In lungul convoi al drumeţilor porniţi spre reşedinţa regală, ur­căm şi noi agale sub arşiţa abeea temperată de sfioase zefire. Prea puţine graiuri mai rostesc răzleţe cuvinte, în procesiunea aceasta contractată de tăcere: unii au mai găsit în casă vestminte negre de doliu, — cei mai mulţi, surprinşi departe de vetre, au adăugat în pripă straielor câte un amănunt ursit să le destăinuiască durerea din sufletele cernite. Nimic fune­bru totuşi în cortegiul acestei mul­ţimi care merge să contemple, pen­tru suprema despărţire, pe Regina care cu atâta pasiune a adorat în viaţă culorile, aromele, acordurile şi armoniile firii... Păşim toţi gârboviţi, pe altele orbitoare de soare, printre vânăto­rii ale căror baionete fulgeră sub razele nămiezii. Pe creastă, cu fla­mura coborîtă, castelul cărunt își sculptează contururile în azurul triumfal. Mai mult decât mâhnirea, — o mare liniște te cuprinde în umbra acestui dominator cămin princiar, printre boschetele acestor plaiuri fără morminte, sub umbra­rele în cari, îmbălsămată, doarme toată copilăria noastră... Amintirea a încărunţit, — dar în clipa în care urcăm spre sicriul Reginei Maria, privirea noastră anină de fiecare creangă salbele icoanelor de odi­nioară, adolescenţa noastră s’a des­chis asupra profilului Ei suveran, asupra chipului Ei de legendă, şi toate imaginile de atunci flutură astăzi impalpabile, în jurul Dom­niţei cu crinolină... N’a vroit doliu mohorît, Regina cu ochii de myosotis, şi de aceea nici parcul castelului nu şi-a întu­necat splendorile. îşi distilă în soare ierburile livezilor toate mi­resmele, — lângă cascada cu spumă argintată ninge par­că şi lumina soarelui în torenţiale cascade, au­rind potecile şi tulpinele cu polen incandescent. Singure păsările au amuţit: numai greerii, sub razele fierbinţi, îşi urmează sonorele con­certe. Şi mai murmură şipotele, — ca un vaiet şerpueşte cântecul is­­vorului printre brazi, până la mi­cul lac cu undele tremurate de aripele galeşe ale lebedelor. Torentul drumeţilor urcă pe te­rasa împodobită cu statui, dincolo de cari străjueşte bronzul sever al lui Carol I. — Ctitorul... Lângă o alee,­ câţiva grădinari şi muncitori trudesc la o săpătură, absorbiţi doar de grija micului lor şantier: viaţa continuă să palpite exuberantă, stărue netulburată şi munca, în jurul Reginei al cărei destin a fost un pasionat imn de slăvire a vie­ţii. Aşa continuă să comande şi să lupte printre restrişti şi dureri, la conducerea Neamurilor. — Regii, aceşti perseverenţi grădinari ai Is­toriei... Solemna intrare a castelului este astăzi ascunsă de o înaltă draperie violetă. Pătrundem în palat, sub lu­mina acestei culori chemate să în­senineze şi privirile înnecate de lacrimi. Dealungul scărilor, — cu chiverele lor de argint, neclintiţi,— străjuesc ofiţeri din regimentele regale de gardă. Trecem pe lângă aceleaşi seculare portrete, sub cari desluşim numele de străbuni ai Domniei: „Frederic I de Zollern”... Este întemeietorul Dinastiei, — temutul markgraf de Nüremberg... Alături de el, pe coridoarele din jurul hall-ului central, întunecate chipuri ancestrale călăuzesc paşii mulţimii până la catafalcul pe care, pacificată, doarme Cosârzeana des­tinului românesc... ...Sus, în înaltul turnului, soarele joacă nepăsător în vitralii, lumina lui animează jocurile copiilor bro­daţi, pe tapiseriile aninate între ar­cadele galeriilor superioare. Sunt aprinse toate candelabrele, pentru veghea funerară, dar lumina is­bânditoare a soarelui, mai puter­nică, aşterne mai viu nimb de lu­mină pe diadema de bucle blonde ale Suveranei... Pe satinul alb al pernelor regale, între cele patru facle ale morţii, Regina Maria a României doarme somnul eternităţii fără freamăt... Peste covoarele orientale ale sălii s’a aşternut un patrat de preş vio­let, în mijlocul căruia­­ se înalţă, sub cununi de gladiole şi de crini,, sicriul... Norodul fără graiu, în ochi doar cu durere şi înmărmurire, curge mut prin faţa movilei de corole ro­şii, înălţate până peste brocardul tricolor, revărsat ca o cuvertură domnească către picioarele sicriu­lui. Fiecare se trudeşte să-şi gra­veze într’o amintire mai trainică, după această ultimă privire înnop­tată de durere, chipul Suveranei Iat-o, — sub cununa­ţi de cosiţe, de culoarea holdelor acestei ţări... Surâzând florilor pe cari le-a ado­rat cu atâta ferventă pasiune, iată curba acestei frunţi princiare, de­senul pur al buzelor, prestigiosul contur al profilului încă superb de augustă majestate... In jurul cata­falcului, neclintiţi sub albele e­­grete, — patru locotenenţi din Re­gimentul 4 Roşiori fac de gardă co­lonelului lor: au venit să-i aducă coroană şi strajă, — ca în vre­murile când galopa Domniţa zâm­bitoare în faţa escadroanelor, pe surul ei cu panaş de scântei în co­pite... De culoarea azurului este pan­glica de la coroana Regimentului, de nuanţa slavei este şi crinul pe care îl poartă Doamna în mâini, sub icoana aşternută pe draperia cu ecusoane tricolore... Şi se scurge necontenit mulţimea, — copiliţe sfioase cu prunci micuţi de mână, bunice cărunte ce se prosternează închinându-se în faţa catafalcului. Se uimesc toţi de zâmbetul care flutură pe chipul acesta, până ieri devastat de cele mai crâncene du­reri. Şi-a păstrat pentru călătoria din urmă vrăjita şi tinereţe, — şi zâmbetul acesta candid, senin ca o supremă binecuvântare... Nimic funebru, nimic glacial în această ultimă prezenţă a Reginei noastre... Nici vârsta, nici suferinţa nu au putut cu nimic altera măiastră sculptură a acestui chip regesc, — figura aceasta ca epiderma corole­lor de crini, străvezie la pleoape şi lângă tâmple. Pare încă o viziune serafică, — purul oval pe care moartea mai intens l-a spirituali­zat, profilul de sidef sau de fildeş, par’că, atât de nobil în filiala lui imobilitate... Ceva lipseşte, totuşi, pe chipul acesta căruia fiecare dintre noi vine să-i închine astăzi ofranda pioasă a lacrimilor... Lipseşte azurul din ochii Ei închişi pentru totdeauna, — lipseşte duioasa lumină din pri­virile Ei, surori cu zările aurorei şi cu transparenţele mării... S’au co­­borât pentru vecinicie pleoapele, pe pupilele cari cu atât drag sorbeau frumuseţile firii, pe ochii definitiv închişi asupra tumultului de viaţă din jur... Nu vor mai privi, nu vor mai zâmbi, nu vor mai plânge ochii Reginei care atât de năvalnic s’a bucurat, a suferit şi a sperat laolaltă cu Naţiunea întreagă... Văpăile celor patru facle palpită, ca sub unda unei invizibile adieri, — gloata se scurge tăcută spre ie­şire... Câte o femee isbucneşte brusc în plânset, şi atunci deodată ochii tuturor drumeţilor se luminează, năvăliţi şi ei de lacrimi. Mâinile şterg pe furiş genele umede, — alte mâini depun cucernic jerbe de flori la poalele sicriului: crini, mulţi crini, crini ce asediază necon­tenit chipul acesta de zână cu mâi­nile dalbe, — Isoldă coborîtă din Miază-Noapte spre ţara cu coşare de stuh, purtând mesagiul de poe­zie, de isbândă şi de armonie... Vrei să te depărtezi, călăuzit de puhoiul mulţimii, — ceva totuşi te ţintueşte pe loc, ca o invizibilă po­runcă de a mai rămâne o clipă... A murit într’adevăr. — Regina a cărei maternă mângâiere a făcut să expire, pe atâtea buze de ostaşi răniţi, vaietele şi blestemele, bo­cetele şi scrâşnetele... Moartă, —■ fiinţa în care a respirat un Neam întreg, cândva, — Încremenit, pul­sul­ acestei inimi care cadenţa odată toată vibraţia de viaţă a ţă­rii!... Dispărută, — pentru eterni­tate dispărută, — Regina care ne-a fost Doamnă a speranţelor, în anii când ne era desnădejdea regentă... ...Afară, — deasupra mulţimii care coboară într’o mai compactă tăcere, — soarele orbitor sculptează ca şi înainte peisagiul de feerie al codrilor. ...Nimfele şi zeiţele de marmoră surâd, pe terasele sure ale castelului, printre fântânile ar­teziene arcuite spre azur. Iată pe­luzele pe cari cândva, în cellalt veac, se ivi odată o Domniţă, maica Regelui nostru de astăzi: frumu­seţe, nobleţă, bunătate, — găz­duia totul în sufletul Ei princiar, în care ursita picurase atâtea crâm­peie de divin... ...A murit Domniţa coborîtă din Miază-Noapte, — dar tulpinile şi boschetele parcului sunt astăzi încă pline de ecourile destinului Ei, so­nore încă de magica Ei melodie... Din fiecare ungher de alee, creşte fermecata Ei poveste: iată cărările pe cari Regina Maria călăuzea pa­şii şovăitori ai primilor Săi copii, s ursiţi să poarte mai târziu grele sceptre şi coroane. De pretutindeni, prin­ parcul regal, se ivesc ca nişte diafane spectre vrăjitele şi fan­tome: nu este brad de ale cărei crengi să nu se fi aninat, în ima­teriale ghirlande, amintirile aces­tui mândru destin... A noastră ră­mâne, chiar exilată din ostrovul ei natal; simţim cât de profund a fost a noastră în ziua aceasta de durere, când pe aleele regale iscodim ecoul paşilor Ei de atlaz... A fost o apariţie de miracol, — răsărită în ţara noastră de umilite cătune ca o tulpină de crin printre palide spice de grâu... Nobleţă El s’a înfrăţit cu majestatea acestui Neam de sfătoşi plugari, — cărora le-a fost deopotrivă mamă şi soră. Soră de caritate, mamă a muribun­zilor din bordeie, — împletind te­nacitatea eroică şi cea mai pură fe­minitate, sanctificată de generoase maternităţi. Suflet apolinian, me­reu înclinat asupra suspinelor din căminuri, necontenit părtaşe la vic­toriile şi la trofeele Naţiunii... Alături de Regele întregitor, ală­turi de Augustul Fiu crescut de Ea pentru purpura Domniei, a fost pentru noi mereu REGINA... La cele mai tragice virajuri ale dramei româneşti, — în flancul Regelui, — o regăsim în clipa omagiilor de re­cunoştinţă: „Sire... Doamnă”... Doamnă a unui pământ pe care l-a întregit, cu sufletul Ei eroic, — Doamnă a unui norod în a cărui veneraţie s’a gravat de-acum pen­­tru eternitate chipul pur al Reginei Maria, pornit cu zâmbet de senină­tate spre legendă şi spre epopee... Trupul neînsufleţit al Reginei, pe catafalc, în haliul castelului Peleş

Next