Curentul, iulie 1938 (Anul 11, nr. 3739-3769)
1938-07-22 / nr. 3760
Vineri 22 iulie 1938 Director: PAMFIL ŞEICARU REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Strada Belvedere No. 6 TELEFOANELE Secret General 4.84 40 Serv. Publicaţii 3.40.84 Redacţia politică 3.40.88 Tipografia 4.84.48 Sport 1 4.84.49 Cab. Administrat 8.40.80 Abonamente 4.23.33 Cab. Directorului. 4.84.47 Secretariatul $1 convorbiri cu Provincia 3.40.86 Proprietar: „Curentul" Seve R. . Înscris: Registrul Comerțului sub No. 15/935 Trib. Ilfov, Registrul publicațiilor. No. 174/938 Taxa poştală plătită In numerar cont. ord. Dir. Gen. P. T. T. nr. 55740929 Printre corolele de crini, la Peleş, Regina Maria doarme soimul nemuririi înseninate, în pragul epopeei... de ION DIMITRESCU Sinaia. — Marţi. Toţi cei cari au slăvit, admirat, adorat efigia Ei de Doamnă, de Regină, de Amazonă a renaşterii româneşti. — O pot privi pentru ultima oară astăzi, pe catafalcul de la castelul Peleş, îndată după amiază... In lungul convoi al drumeţilor porniţi spre reşedinţa regală, urcăm şi noi agale sub arşiţa abeea temperată de sfioase zefire. Prea puţine graiuri mai rostesc răzleţe cuvinte, în procesiunea aceasta contractată de tăcere: unii au mai găsit în casă vestminte negre de doliu, — cei mai mulţi, surprinşi departe de vetre, au adăugat în pripă straielor câte un amănunt ursit să le destăinuiască durerea din sufletele cernite. Nimic funebru totuşi în cortegiul acestei mulţimi care merge să contemple, pentru suprema despărţire, pe Regina care cu atâta pasiune a adorat în viaţă culorile, aromele, acordurile şi armoniile firii... Păşim toţi gârboviţi, pe altele orbitoare de soare, printre vânătorii ale căror baionete fulgeră sub razele nămiezii. Pe creastă, cu flamura coborîtă, castelul cărunt își sculptează contururile în azurul triumfal. Mai mult decât mâhnirea, — o mare liniște te cuprinde în umbra acestui dominator cămin princiar, printre boschetele acestor plaiuri fără morminte, sub umbrarele în cari, îmbălsămată, doarme toată copilăria noastră... Amintirea a încărunţit, — dar în clipa în care urcăm spre sicriul Reginei Maria, privirea noastră anină de fiecare creangă salbele icoanelor de odinioară, adolescenţa noastră s’a deschis asupra profilului Ei suveran, asupra chipului Ei de legendă, şi toate imaginile de atunci flutură astăzi impalpabile, în jurul Domniţei cu crinolină... N’a vroit doliu mohorît, Regina cu ochii de myosotis, şi de aceea nici parcul castelului nu şi-a întunecat splendorile. îşi distilă în soare ierburile livezilor toate miresmele, — lângă cascada cu spumă argintată ninge parcă şi lumina soarelui în torenţiale cascade, aurind potecile şi tulpinele cu polen incandescent. Singure păsările au amuţit: numai greerii, sub razele fierbinţi, îşi urmează sonorele concerte. Şi mai murmură şipotele, — ca un vaiet şerpueşte cântecul isvorului printre brazi, până la micul lac cu undele tremurate de aripele galeşe ale lebedelor. Torentul drumeţilor urcă pe terasa împodobită cu statui, dincolo de cari străjueşte bronzul sever al lui Carol I. — Ctitorul... Lângă o alee, câţiva grădinari şi muncitori trudesc la o săpătură, absorbiţi doar de grija micului lor şantier: viaţa continuă să palpite exuberantă, stărue netulburată şi munca, în jurul Reginei al cărei destin a fost un pasionat imn de slăvire a vieţii. Aşa continuă să comande şi să lupte printre restrişti şi dureri, la conducerea Neamurilor. — Regii, aceşti perseverenţi grădinari ai Istoriei... Solemna intrare a castelului este astăzi ascunsă de o înaltă draperie violetă. Pătrundem în palat, sub lumina acestei culori chemate să însenineze şi privirile înnecate de lacrimi. Dealungul scărilor, — cu chiverele lor de argint, neclintiţi,— străjuesc ofiţeri din regimentele regale de gardă. Trecem pe lângă aceleaşi seculare portrete, sub cari desluşim numele de străbuni ai Domniei: „Frederic I de Zollern”... Este întemeietorul Dinastiei, — temutul markgraf de Nüremberg... Alături de el, pe coridoarele din jurul hall-ului central, întunecate chipuri ancestrale călăuzesc paşii mulţimii până la catafalcul pe care, pacificată, doarme Cosârzeana destinului românesc... ...Sus, în înaltul turnului, soarele joacă nepăsător în vitralii, lumina lui animează jocurile copiilor brodaţi, pe tapiseriile aninate între arcadele galeriilor superioare. Sunt aprinse toate candelabrele, pentru veghea funerară, dar lumina isbânditoare a soarelui, mai puternică, aşterne mai viu nimb de lumină pe diadema de bucle blonde ale Suveranei... Pe satinul alb al pernelor regale, între cele patru facle ale morţii, Regina Maria a României doarme somnul eternităţii fără freamăt... Peste covoarele orientale ale sălii s’a aşternut un patrat de preş violet, în mijlocul căruia se înalţă, sub cununi de gladiole şi de crini,, sicriul... Norodul fără graiu, în ochi doar cu durere şi înmărmurire, curge mut prin faţa movilei de corole roşii, înălţate până peste brocardul tricolor, revărsat ca o cuvertură domnească către picioarele sicriului. Fiecare se trudeşte să-şi graveze într’o amintire mai trainică, după această ultimă privire înnoptată de durere, chipul Suveranei Iat-o, — sub cununaţi de cosiţe, de culoarea holdelor acestei ţări... Surâzând florilor pe cari le-a adorat cu atâta ferventă pasiune, iată curba acestei frunţi princiare, desenul pur al buzelor, prestigiosul contur al profilului încă superb de augustă majestate... In jurul catafalcului, neclintiţi sub albele egrete, — patru locotenenţi din Regimentul 4 Roşiori fac de gardă colonelului lor: au venit să-i aducă coroană şi strajă, — ca în vremurile când galopa Domniţa zâmbitoare în faţa escadroanelor, pe surul ei cu panaş de scântei în copite... De culoarea azurului este panglica de la coroana Regimentului, de nuanţa slavei este şi crinul pe care îl poartă Doamna în mâini, sub icoana aşternută pe draperia cu ecusoane tricolore... Şi se scurge necontenit mulţimea, — copiliţe sfioase cu prunci micuţi de mână, bunice cărunte ce se prosternează închinându-se în faţa catafalcului. Se uimesc toţi de zâmbetul care flutură pe chipul acesta, până ieri devastat de cele mai crâncene dureri. Şi-a păstrat pentru călătoria din urmă vrăjita şi tinereţe, — şi zâmbetul acesta candid, senin ca o supremă binecuvântare... Nimic funebru, nimic glacial în această ultimă prezenţă a Reginei noastre... Nici vârsta, nici suferinţa nu au putut cu nimic altera măiastră sculptură a acestui chip regesc, — figura aceasta ca epiderma corolelor de crini, străvezie la pleoape şi lângă tâmple. Pare încă o viziune serafică, — purul oval pe care moartea mai intens l-a spiritualizat, profilul de sidef sau de fildeş, par’că, atât de nobil în filiala lui imobilitate... Ceva lipseşte, totuşi, pe chipul acesta căruia fiecare dintre noi vine să-i închine astăzi ofranda pioasă a lacrimilor... Lipseşte azurul din ochii Ei închişi pentru totdeauna, — lipseşte duioasa lumină din privirile Ei, surori cu zările aurorei şi cu transparenţele mării... S’au coborât pentru vecinicie pleoapele, pe pupilele cari cu atât drag sorbeau frumuseţile firii, pe ochii definitiv închişi asupra tumultului de viaţă din jur... Nu vor mai privi, nu vor mai zâmbi, nu vor mai plânge ochii Reginei care atât de năvalnic s’a bucurat, a suferit şi a sperat laolaltă cu Naţiunea întreagă... Văpăile celor patru facle palpită, ca sub unda unei invizibile adieri, — gloata se scurge tăcută spre ieşire... Câte o femee isbucneşte brusc în plânset, şi atunci deodată ochii tuturor drumeţilor se luminează, năvăliţi şi ei de lacrimi. Mâinile şterg pe furiş genele umede, — alte mâini depun cucernic jerbe de flori la poalele sicriului: crini, mulţi crini, crini ce asediază necontenit chipul acesta de zână cu mâinile dalbe, — Isoldă coborîtă din Miază-Noapte spre ţara cu coşare de stuh, purtând mesagiul de poezie, de isbândă şi de armonie... Vrei să te depărtezi, călăuzit de puhoiul mulţimii, — ceva totuşi te ţintueşte pe loc, ca o invizibilă poruncă de a mai rămâne o clipă... A murit într’adevăr. — Regina a cărei maternă mângâiere a făcut să expire, pe atâtea buze de ostaşi răniţi, vaietele şi blestemele, bocetele şi scrâşnetele... Moartă, —■ fiinţa în care a respirat un Neam întreg, cândva, — Încremenit, pulsul acestei inimi care cadenţa odată toată vibraţia de viaţă a ţării!... Dispărută, — pentru eternitate dispărută, — Regina care ne-a fost Doamnă a speranţelor, în anii când ne era desnădejdea regentă... ...Afară, — deasupra mulţimii care coboară într’o mai compactă tăcere, — soarele orbitor sculptează ca şi înainte peisagiul de feerie al codrilor. ...Nimfele şi zeiţele de marmoră surâd, pe terasele sure ale castelului, printre fântânile arteziene arcuite spre azur. Iată peluzele pe cari cândva, în cellalt veac, se ivi odată o Domniţă, maica Regelui nostru de astăzi: frumuseţe, nobleţă, bunătate, — găzduia totul în sufletul Ei princiar, în care ursita picurase atâtea crâmpeie de divin... ...A murit Domniţa coborîtă din Miază-Noapte, — dar tulpinile şi boschetele parcului sunt astăzi încă pline de ecourile destinului Ei, sonore încă de magica Ei melodie... Din fiecare ungher de alee, creşte fermecata Ei poveste: iată cărările pe cari Regina Maria călăuzea paşii şovăitori ai primilor Săi copii, s ursiţi să poarte mai târziu grele sceptre şi coroane. De pretutindeni, prin parcul regal, se ivesc ca nişte diafane spectre vrăjitele şi fantome: nu este brad de ale cărei crengi să nu se fi aninat, în imateriale ghirlande, amintirile acestui mândru destin... A noastră rămâne, chiar exilată din ostrovul ei natal; simţim cât de profund a fost a noastră în ziua aceasta de durere, când pe aleele regale iscodim ecoul paşilor Ei de atlaz... A fost o apariţie de miracol, — răsărită în ţara noastră de umilite cătune ca o tulpină de crin printre palide spice de grâu... Nobleţă El s’a înfrăţit cu majestatea acestui Neam de sfătoşi plugari, — cărora le-a fost deopotrivă mamă şi soră. Soră de caritate, mamă a muribunzilor din bordeie, — împletind tenacitatea eroică şi cea mai pură feminitate, sanctificată de generoase maternităţi. Suflet apolinian, mereu înclinat asupra suspinelor din căminuri, necontenit părtaşe la victoriile şi la trofeele Naţiunii... Alături de Regele întregitor, alături de Augustul Fiu crescut de Ea pentru purpura Domniei, a fost pentru noi mereu REGINA... La cele mai tragice virajuri ale dramei româneşti, — în flancul Regelui, — o regăsim în clipa omagiilor de recunoştinţă: „Sire... Doamnă”... Doamnă a unui pământ pe care l-a întregit, cu sufletul Ei eroic, — Doamnă a unui norod în a cărui veneraţie s’a gravat de-acum pentru eternitate chipul pur al Reginei Maria, pornit cu zâmbet de seninătate spre legendă şi spre epopee... Trupul neînsufleţit al Reginei, pe catafalc, în haliul castelului Peleş