Curentul, iulie 1939 (Anul 12, nr. 4089-4119)

1939-07-22 / nr. 4110

Sâmbătă 22 Iulie 1939 ANUL XII No. 4110 12 PAGINI 3 LEI Director: PAMFIL ŞEICARU REDAC­TIA ȘI ADMINISTRAŢIA Strada Belvedere No. 6 TELEFOANELE­­­eerot General 4.84.40 Sera. Publicaţii 8.40.84 Redacţia nor­­id 8.40.88 Ti poara fi a 4­84 48 Sport 4.84.40 Cab. Administrat 8.40 80 Abonamente 4.23.83 Cab. Directorului 184.43 Secretariatul el convorbiri cu Provincia S.40.80 Proprietar­i ,,Curentul* S. A. R. înscrii: Registrul Comerțului sub Na 18/988 Trib. Ilfov. Registrul publicațiilor: Na 174/938 Taxa poștală plătită la numerar conf­orm Dir. Gen P. I. T. nr. 29.744/939 Cartiere româneşti în oraşele din secuime Intr’un articol precedent ne o­­pream asupra câtorva date, care ni s’au părut vrednice de a fi a­­duse la cunoştinţa publicului, în le­gătură cu semnele de desvoltare românească a oraşului Sighet, ca­pitală a Maramureşului. Un alt fapt îmbucurător care ne reţine a­­tenţia este acela că în oraşul Sf. Gheorghe, din centrul regiunii zise secueşti, Cassa autonomă a mono­polurilor construeşte în momentul de faţă un adevărat cartier româ­nesc — bine­înţeles pentru necesi­tăţile desvoltării industriale pe care o urmăreşte dar cu mare pro­fit pentru rezolvarea unei pro­bleme naţionale importante. Fără a răpi mijloacele de viaţă ale ni­mănui, fără a persecuta pe nimeni, statul român trebue să se gân­dească astăzi mai mult ca oricând la o politică de recâştigare a drep­turilor româneşti în regiunea zisă secuiască. Oraşele secueşti nu pot să rămână impermeabile necesită­ţilor unui stat organic care duce în aceste oraşe administraţia lui, ar­mata lui etc. şi care simte, deci, nevoia a avea şi o bază cetăţe­nească etnică a sa în acele oraşe. Ceea ce întreprinde C.A.M.-ul în Sf. Gheorghe îmbină două necesi­tăţi, una economică şi alta naţio­nală, evident legitime, drepte şi urgente. Această chestiune a întemeierii şi construirii unor cartiere româ­neşti în oraşele din secuime şi a­­ceia a recâştigării la românism a satelor înstrăinate din aceiaş re­giune sunt concomitente. Opinia publică românească va simţi­ o mare satisfacţie în momentul când va afla că în acest sens statul a dat toată măsura interesului şi a­­tenţiei sale şi lucrurile au luat în adevăr o înfăţişare urgentă. Va fi mulţumită în primul rând opinia publică din Ardeal al cărei româ­nism robust şi intransigent a luat în ultima vreme, cu prilejul unor anumite evenimente, forme care au surprins chiar pe aceia care îşi dă­deau seama de capacitatea excep­ţională de entuziasm patriotic a ardelenilor. In secuime de altminteri, cam ori­unde se prezintă o problemă de consolidare a intereselor româneşti în Ardeal, statul nu are nevoe de a recurge la măsuri excepţionale sau la comprimări ale minorităţilor de care s-a ferit totdeauna. Este de ajuns ca el să dea sprijinul cel mai indicat şi serios unor stări de spirit atât de fericite şi unui impuls com­bativ ca acela de care dă dovadă populaţia ardeleană. Mai mult de­cât atât, poporul românesc din Ar­deal în momentul de faţă este in­strumentul cel mai adaptat şi cel mai perfecţionat care putea­ exista vreodată, pentru o politică ime­diată şi curajoasă a promovării po­ziţiilor româneşti. Acest moment bun, de entuziasm şi voinţă de a­­firmare, trebue folosit, şi folosit cât mai bine. Este o pierdere mare pentru politica de stat să lase ne­utilizat acest moment de spirit al opiniei publice româneşti, cu pre­cădere a celei din Ardeal. Galvani­zarea persistentă, din toate stratu­rile sociale, a sentimentelor, este un principiu de forţă care se poate transforma, în adevărate rapide creaţiuni. Lucrurile nu trebuesc lăsate la stadiul pur lăuntric ori­cât de intens şi pur ar fi. Trebue să o recunoaştem ca pe o situaţie de fapt, — fără a trage la răspundere istoria, — că acest caz al regiunii secueşti în plin româ­nism este unic în felul său şi nu poate rămâne astfel fără grave neajunsuri asupra istoriei noastre viitoare. Fatalismul nu mai este în mare stimă în concepţia populară a istoriei, şi destinul unei naţiuni presupune şi contribuţia — oricare ar fi ea — a efortului de viaţă a acelei naţiuni. Minoritatea secuiască nu poate ieşi numai­decât oprimată din în­ceputul de rezolvare a problemei regionale pe care o ridică modul ei de existenţă în sânul ţării noas­tre. Ea nu va fi înlăturată. Ele­mentul românesc trebue să pă­trundă însă cât mai mult, negreşit, pe calea punctelor de minimă re­zistenţă, pe căile naturale ale ex­pansiunii deci, în regiunea se­­secuiască. Cele două etape prime ale acestei expansiuni nu pot fi decât: recâştigarea la românism.­­— prin biserică, şcoală, etc. — a satelor secuizate şi expansiunea ce­tăţenească, ca s’o spunem aşa, în o­­raşe, oraşe care fac „politica porţilor deschise” faţă de alogeni, prin na­tura lor însăşi. Un oraş este o aşe­zare colectivă tehnică unde fiecare se poate stabili. Oraşele din se­cuime trebue să piardă fără întâr­ziere, definitiv, caracterul de oraşe secueşti. Persistenţa acestui re­nume dovedeşte existenţa unor stări de lucruri anti-politice din punctul de vedere al interesului naţional românesc. Dacă satele sunt celule organice în care adesea prin violare de structură se poate introduce un corp etnic divers, dacă în satele secueşti statul nu face şi nu vrea să facă o politică de românizare cu orice preţ — cu excepţia satelor româneşti înstrăi­nate de care vorbim — în oraşe el nu numai că are datoria urgentă de a face o politică de românizare, dar are şi câmpul absolut liber pentru a o face... Iată de ce am voit să reţinem în­semnătatea construirii unui cartier românesc în Sf. Gheorghe, operă pentru care nu în zadar se chel­­tuesc mulţi bani. Pentru a înlesni acest proces va fi necesar să se re­vadă şi rostul multora din acele composesorate care au servit de carapace desvoltării excesive a drepturilor străinilor. Asupra aces­tui punct am putea reveni însă al­tădată. Dragoș Vrânceanu Drumuri Văile cu poale înflorate, şi munţii care le spânzură până în şold, şi apele care curg din coapsele reci ale stân­cilor nu mai pot să ispitească nişte paşi obosiţi de boală sau de bătrâ­neţe, dar asemenea acelui ofiţer Sard, Xavier de Maistre, care a refuzat să servească Franţa in timpul cuceririi Savoiei, şi care ne-a lăsat din lumea sa mică acel „Voyage gotour de ma chambre“, oricine poate să-şi folo­sească vacanţele făcând o lungă că­lătorie în jurul camerei sale. Dacă nu totdeauna va fi agreabil, instruc­tiv va fi mereu. Ca un mare senior dispreţuitor şi delicat, poţi trece prin viaţă deabia atingând pământul. Astfel, timp de o săptămână, imo­bilizat, cu consolarea câtorva obiecte alinătoare, aproape, am privit viaţa de afară numai prin ceea ce se lasă prins de pana fugace a celor care scriu jurnalele. Toate se petreceau ca şi mai înainte, şi lumea părea a se teme de un război întârziat, ca şi cum fie­care telegramă ar anunţa numai ca­lamitate, iar când m’am putut ridica şi am ieşit în uşa bătută de soare, am văzut că, între timp, gloxinia, o floa­re într’un ghiveciu­, care în locul unde alţii cresc un câine, îmi păzeşte in­trarea, mai crescuse cu un degeţel în înălţime. Evenimentele nu au tulbu­rat deloc desvoltarea acestui copil vegetal şi tot aşa spunea grădina, ar­borii bulevardelor, primele frunze galbene care mor de o moarte pre­coce şi anti-ştiinţifică, pe braţele mă­turătorilor matinali. Poate că generaţiile de azi ar avea mult de învăţat din calmul robust al elementelor vii din natură, care nu ar fi cu nimic mai puţin ameninţate de o catastrofă. Dar acei cari parcurg drumuri nalte, pe sub bolta cerului unede numai în şoaptă îţi vine să vorbeşti, nu văd şi nu caută decât peisagiul de fotografiat. Ceea ce vede pelicula de argint nu e de nici o valoare. Un pom, un singur pom care freamătă frunza lui necontenit, cu o humană fizionomie nervoasă, poate fi mai frumos decât un peisaj de Ma­rie Laurencin, atâta de afectuos. Iar, acum câţiva ani, când am revăzut a­­pele Suşiţei, şi regiunea aceea dintre Urecheşti şi Varniţa, unde în 1917 alergam noaptea culcat pe coama ca­lului, până la schitul Moşinoaiele, prin pădure, mi s’a părut că acela, desi­gur, este cel mai frumos peisaj de pe faţa pământului. Şi mai sunt două sau trei locuri care au servit ca de­cor exterior al unei emoţii, şi lumea frumoasă se isprăveşte. Tot restul, nu e decât drum, adică oboseală ne­cesară narcoză, stupefiant mincinos şi alinător. Pe cât se pare, trebue să gustăm şi din aceasta. Ar călători unii până a­­colo unde vede oclhul, cu bocanci şi cu baston, printre stele. Numai să nu-l găsească odihnit clipa când judecata constată condiţia mizerabilă a exis­tenţii omeneşti.­­ Numai pasul să nu şovăe a porni mai departe... Asemenea acelei dansatoare, pe mormântul căreia un bărbat care o iubea ruga pământul să nu se lase greu deasupra, peste un corp care călcase atâta de ușor: O terre, ne pese pas sur eile, Elle a si peu pesé sur toi... Romulus Dianu Piatra Soarelui, Iulie 1939. — Hai căraţi-vă mai repede! Ce v-aţi strâns atâţia acolo?! _ — Lasă-ne, dom'le sergent, să ne consfătuim. D-ar nu vezi ? Din pri­cina canalului Argeş—Bucureşti ni se expropriază dormitorul şi nici n’am fost trecuţi pe lista celor expropriaţi ■ SCURT EXAMEN EXTERN de PAMFIL ŞEICARU Dacă nimic nu s’a adăugat în ultimele două zile ca elemente de nelinişte, o egală absenţă de fapte e menită să contribue la creiarea unui curent potolitor al generalei învrăjbiri. Situaţia stagnează: fiecare dintre cele două axe îşi consolidează poziţia printr’un spor al înarmărilor, dar nu mai puţin caută să-şi de­finească frontul prieteniilor, fron­tul neutrilor, frontul ezitanţilor. Este o hartă topografică a pozi­ţiilor diplomatice, necesară pen­tru o cât mai exactă evaluare a posibilităţilor, de a asigura în caz de războiu, o cât mai avantajoasă situaţie militară şi economică. In Asia, ca şi în cele două A­­merici, în Africa exact ca şi în Europa, mişună agenţii de infor­maţie, recrutorii de simpatii, cre­­­atorii de atmosferă, spre a asi­gura fie şi o precară alianţă. Este în această activă omnipre­zenţă a agenţilor celor două gru­puri de interese,, o indicaţie si­gură a interesului pe care fiecare îl poartă unei bune înjghebări de alianţe. Deci să fim bine înţeleşi că simpatiile ce se manifestă în asemenea împrejurări, atenţiile ce ni se arată nu sunt decât măr­turisiri de interese, precizări ale rolului ce ni s’ar putea atribui spre participare într’un sens sau în altul, dar nu tocmai pentru interesele noastre. In fond statele mici caută să ocolească tot ce ar putea să însemne un angaja­ment ; fiecare s’ar vrea cât mai neutru, în poziţia de spectator la măsurarea forţelor gigantice. Instinctiv, Statele mici îşi dau seama că s’ar putea prea bine ca ele să formeze preţul împăcării celor mari; de aici excesiva lor prudenţă. Bine­înţeles că Danzigul ră­mâne punctul nevralgic al situa­ţie. Nu se poate spune că nervii tuturor popoarelor ce locuesc acest continent al Europei, nu sunt puşi la o grea încercare. Este o foarte savantă dozare în politica germană, preocupată să păstreze în problema Danzigului cea mai perfectă legalitate. Să concentreze în cadrul Statutului oraşului liber tot ce nu depăşeşte litera pactului de constituire şi în această concentrare să creeze polonezilor o stare de exasperare de o aşa intensitate încât nervii să nu mai poată re­zista şi să se precipite într’o ac­ţiune care să înlăture poziţia de atacatoare a Germaniei. Mai bine oraşul liber Danzig să fie atacat de armata poloneză, iar Germania să intervină pentru a apăra populaţia germană. Dar se ridică o întrebare : nu cumva Danzigul este un mijloc de a fixa atenţia Poloniei, de a înlesni o vasta manevră menită să dea rezultate mult mai mari, imediate şi fără să se risce o conflagraţie generală ? Până azi politica Germaniei s’a verifeat de o rară supleţă, de o izbânditoare ingeniozitate, Fueh­­rerul izbutind să obţină victorii fără egal într’o formă ce nu are precedent în istorie, să nu fie nevoit de a trage măcar un foc de armă... Este firească întrebarea : dece oare s’ar schimba metoda ? Să nu uităm că nu este nimeni în Germania care să creadă că războiul va fi de scurtă durată, o simplă opinteală voinică, o ful­gerătoare deslănţuire de forţe ce ar da victoria mai repede decât ar putea să se reculeagă puterile de rezistenţă adversă. Se întâm­plă uneori ca spiritul metodic al germanilor să dea greş în rezul­tate , dar nu mai puţin hotărîrile sunt precedate de o temeinică documentare, de acea minuţioasă informaţie ca neprevăzutul să fie redus la minim. îşi poate oare imagina cineva un popor de­­80 de milioane svârlindu-se în vâl­toarea hazardului pe care îl în­seamnă orice războiu ? Şi oare un tactician aşa de genial ca Fuehrerul Hitler să schimbe brusc metoda şi să încerce o ac­ţiune cu atâtea puncte de îndo­ială în ceea ce priveşte sfârşitul ? Simpla formulare a întrebărilor exclude ipoteza unei precizări în soluţionarea problemei Danzi­gului. Se prea poate ca Danzigul să fie cea mai formidabilă diver­siune spre a masca adevăratul obiectiv politic, cu rezultate mult mai probabile şi mult mai repezi decât ale unui războiu. Intr’ade­­văr agenţia Havas transmite din Praga informaţia extrem de pre­ţioasă privitoare la brusca ac­tualizare a problemei Ukrainei. Numeroase indicii lasă să se în­trevadă că Slovacia va servi ca bază de plecare a revendicării unei „Ukraini mari” pe care Reichul o doreşte. Or, se ştie ce element nesigur, în conspiraţie permanenetă sunt ukrainieniiii pentru Polonia. Deci în loc de provocarea unui războiu ce ar pune în mişcare automat alianţele Poloniei cu Anglia şi Franţa, vom avea o învolburare a elementului Ukrainian, creiarea unei stări tulbure în interiorul Poloniei fapt ce ar slăbi-o, ar da Germaniei vecinătatea comodă a unui Stat cu un războiu civil în interior. Și poate au un tâlc mult (Continuare în pag. II-a) încotro se îndreaptă Statele­ UniteV­ iaţa în St. Unite este dominată de alegerile, ce vor avea loc in Noembrie 1940. Ţara va indica pe noul preşedinte. Iar o treime din numărul senatorilor şi toţi deputaţii din Camera reprezentanţilor vor fi supuşi realegerei. începutul campaniei electorale a fost indicat­­ de recentele incidente: primul privitor la politica monetară, cel de al doilea referinduse la politica externă. POLITICA MONETARA Puterile acordate Președintelui în materie monetară prin legea votată de congres în 1933, complectată prin Gold Reserve Act din 1934 şi legile sub recente prin cari se autoriză scă­derea până la 50°/o din paritatea ve­che, valoarea aur a dolarului şi achi­ziţiile de argint de pe piaţa internă şi streină pentru Tresoreria americană reînoite în 1936 şi 1937 — expirată la 30 iunie 1939. Franklin Roosevelt a cerut Congresului reînoirea lor. Camera a reînoit puterile lui iar Senatul i le-a refuzat cu 47 voci con­tra 31. Litigiul survenit dintre cele 2 Camere arbitrat de o Comisie mixtă­­de deputaţi şi senatori a fost stins când la 5 iunie Senatul revenind a­­supra primului său vot, prorogă pu­terile preşidenţiale în materie mone­tară până la 30 iunie 1941 Republicanii au reuşit, prin votul reprezentanţilor producătorilor de ar­gint cari cereau o urcare a preţului de cumpărare, de către Tresoreria americană. Legea neutralităţii, astăzi în vi­goare prevede că în cazul unui con­flict, toate mărfurile cumpărate de beligeranţi în St. Unite vor trebui să fie plătite în bani şi încărcate pe propriile lor vase. Clauza mai pre­vede că materialul de războiu­ri, me­­niţiunile vor fi lovite de embargo. Prin intermediul subsecretarului de stat Cordell Hull preşedintele Roose­velt a cerut Comisiunilor de afaceri a Senatului şi Camerei redicarea em­bargoului pentru a descuraja în acest chip pornirile răsboinice ale Statelor totalitare. Propunerea de a se revizui legea neutralităţi a fost examinată în Cameră la 30 Iunie 1939, contrar însă dorinţei guvernului materialul de răs­­boiu şi muniţiunile continuă să figu­reze pe lista mărfurilor a căror vân­zare este oprită beligeranţilor. Din potrivă, embargo-ul pentru „produse servind răsboiul“, materii prime utilizate de industriile de răs­boiu, petrolul, avioanele neînarmate, este ridicat. Totodată beligeranţii nu se vor bucura de împrumuturi pe termen lung, afară de avansuri pe 90 zile. Opoziţia Senatului şi Camerei se explică prin faptul că discuţia avea loc după publicarea rezultatului e­­xerciţiului fiscal 1938-39 unul din cele mai dezastruoase din timpul „New Deal­‘-ului. Deficitul este îndoit faţă de anul precedent. In cinci ani şi ju­mătate „New Deal“ a costat naţiunea americană peste 20 miliarde de dolari. SITUAŢIA LA VENIREA LUI ROOSEVELT In 1933 când Franklin Roosevelt a fost ales preşedinte, desordinea dom­nea pretutindeni şi edificiul social ameninţa cu prăbuşirea Băncile au fost salvate datorită moratoriului ex­tins în urmă la Casele de economie, la trusturi şi societăţilor industriale. Ţara, împovărată de datorii era gata să se răscoale: legea marţială a fost proclamată în unele părţi ale republicei americane. Numărul celor fără lucru în industrie depăşea 14 milioane Demoralizarea stăpânea toate spiritele. Un popor de 120 mii, pierduse credinţa în idealul ce-l stă­pânise: prosperitatea materială. Nu exista nici o încredere în elita ţării, marii financiari se arătară incapabili şi desbinaţi după desastrul din 1929- 1930. Roosevelt anunţă că va învinge di­ficultăţile materiale şi va da mulţi­­mei rătăcite o credinţă nouă. El de­clară că va revizui cauzele profunde ale desastrului încurajând creiarea unor instituţiuni cari să repartizeze pe baze echitabile veniturile naţiunei, că va ridica salariile, va mări puterea de cumpărare a agricultorilor şi va reduce sarcinile debitorilor. Ori apare cu evidenţa că în preziua expirării ce­lui de al doilea mandat promisiunile preşedintelui Roosevelt nu s’au ade­verit. CEVA DESPRE POLITICA EXTERNA In ce priveşte politica externă opi­nia publică în marea ei majoritate este ostilă oricărei intervenţiuni în Europa şi tema „solidaritatea marilor democraţii“ i-a rămas streină. Bunul simţ şi experienţa trecutului Inspiră însă personalităţile responsa­bile la toată grija măsurilor de se­curitate. Problema care se pune în Statele Unite nu este de a se şti dacă ţara va participa sau se va abţine de la un nou răsboiu ci dacă va isbucni sau nu un răsboiu mondial. In caz afirmativ — se crede — a­­meninţat încă de pe acum în Ame­rica de Sud şi Asia de agitaţiunile Axei, guvernul din Washington va fi constrâns să intervină. Astfel, alături de neliniştea partide­lor şi opiniei publice, cercurile mili­tare, tehnicienii, industriaşii pun toate sforţările pentru a preveni consecin­ţele unei eventuale stări de răsboi. Un proect de lege asupra mobili­­zărei industriale ^a fost depus recent pe birourile­ Congresului. Proectul prevede crearea 'unei' Comisiuni Cen­trale pentru controlul preţurilor, insti­tuirea unui regim de supraveghere a producţiunii şi vânzării produselor a­­gricole a comerţului exterior, închiri­erea şi vânzarea mobilelor şi imobi­lelor, a salariilor şi arbitrajul impus în conflictele industriale. S. Zodia sub care se vor desfăşura alegerile generale din toamnă Realităţi şi erezii economice Suntem unul din cei mai mari admiratori ai celor care luptă pen­tru convingerile lor şi mai ales a celor care rămân ultimii pe pozi­ţii. O astfel de atitudine are ceva din cavalerismul medieval, care ni s’a păstrat cu un parfum de poe­zie în care speţa umană se găseşte curăţită de tot ceea ce o urâţeşte în viaţa contimporană. De aceia ni-am impus să nu atingem, cu scrisul nostru, cetăţile de fildeş ale celor care rămân credincioşi unor vechi idei. Şi ne ţinem de cuvânt atâta vreme cât, admirabilii cre­­dincioşi, sunt în defensivă. Atunci însă când pornesc la ofensivă şi devin agresivi suntem obligaţi să eşim din rezervă măcar pentru a le aminti că e în zadar, nu învie morţii chiar dacă strigi oricât de tare. Mai acum câţiva ani un domn profesor univrsitar ne făcea „im­becili“ pe toţi acei care nu cre­deam, ca d-sa, într’o libertate de­­săvârşită, de gen 1789. I-am răs­puns şi l-am trimis la izvoare pen­­tru ca să vadă că sunt tot aşa de puternice şi temeiurile celor ce nu cred ca d-sa. De data aceasta am voi să arătăm că, noi cei care nu mai credem în individualism, nu comitem o erezie, ci urmărim nişte realităţi care se impun cu aceiaş putere cu care s-au impus, la vre­mea lor, realităţile care au dus la formula individualistă. Şi pentru aceasta suntem ispitiţi să ne ocu­păm de articolul d-lui prof. I. N. Evian, scris în ultimul număr din Excelsior sub tilul pe care l-am adoptat şi noi aci. D. Evian crede că o politică e­­conomică inspirată din „principiul social şi colectivism“ este o erezie, de­oarece: „ideia individualistă constitue chezăşia păcii şi a pro­gresului omenirii, iar victoria ei definitivă va însemna înlăturarea spectrului răsboiului şi miseriei internaţionale pe care ereziile eco­nomice actuale, autarhia şi econo­mia dirijata, generalizate, le pre­găteşte spre a le dărui omenirii“. S’ar putea ca d-sa să aibă drep­tate. Noi nu ştim ce ar fi dacă ar fi. Ştim însă de ce este cea ce este şi asta este principalul în materie de cunoaştere şi de interpretare a realităţilor. , Subordonarea acţiunei economice interesului general şi părăsirea in­teresului individual ca motor al ei, nu este o invenţie livrescă, cum se pare că o socoate d. Evian, ci o trăire care s’a impus de rea­lităţile economice însăşi şi care îşi găseşte sediul într’o etică nouă a secolului nostru. Acţiunea econo­mică desfăşurată pe criteriul inte­resului individual s’a văzut, ea sin­gură, în dificultate şi a cerut in­tervenţia colectivităţii spre a o sal­va. Pe de altă parte o etică nouă nu mai îngăduia selecţia spartană a celor care trebue să trăiască şi impune principiul dreptului la via­ţă a tuturor. Acest principiu nu-şi găseşte satisfacţie în individualism şi după un secol de luptă a ajuns să-l înfrângă, atât în forma capi­talistă, cât şi în cea a socialismu­lui bazat pe lupta de clasă şi a impus un socialism nou identificat în anumite forme de naţionalism. Câte­odată s’a chemat chiar un naţional-socialism. Aceste forme noui în care se încadrează şi noua aşezare a ţării noastre, nu sunt „făcute“ cum crede d. Evian, ci născute din realităţi adânci; iar impunerea lor nu-i o privire cum îşi închipue d-sa, ci rezultatul u­­nui lung proces de penetraţie în conştiinţa oamenilor. Nu putem cita aci prea mult, dar socotim că cea ce se petrece a fost admirabil precizat de dr. Heinrich Lechapte care, analizând tendinţele actuale, a găsit: „afirmarea din ce în ce mai categorică în favoarea necesi­tăţii încadrării individului în gru­pe sociale şi încadrarea grupelor în economia naţională; negarea so­cietăţii individualiste constituită numai pentru schimbul de măr­furi“. Această afirmare s’a produs în toate modurile posibile, aşa cum s’a produs, la vremea ei, şi credinţa în individualism şi n’a devenit faptă prin voinţa unui legiuitor sau dictator, ci prin presiunea rea­lităţilor însăşi. Vom termina cu un singur exemplu. In ordinea econo­mică noua concepţie se manifestă şi prin intervenţionism, adică prin amestecul statului în viaţa între­prinderilor economice. Acest inter­venţionism nu s-a născut din capul conducătorilor politici, ci a fost ce­rut şi chiar impus de conducătorii şi stăpânii întreprinderilor econo­mice, care desigur că au înţeles că nu mai pot dăinui în afară de co­lectivitate şi chiar peste sau contra colectivităţii. In ziua când s’a fă­cut primul apel, în acea zi noua concepţie a triumfat. Noua concepţie nu omoară po­sibilitatea de dezvoltare a indivi­dului şi nici emulaţia care a dat progresul secolului trecut, ci le subordonează interesului general, ceace nu-i o nenorocire atunci când găseşte răsunet în etica contimpo­rană, fără de care este greu să în­ţelegi vremurile noastre şi îţi apar ca nişte erezii. Mircea V. Pienescu Sfânt sau Fericit? O scrisoare de curând sosită la redacţie dintr-un sat puţin cunoscut de pe Vlaşca, ce-i zice Crucea­ de­­piatră, ne-a pus oarecum pe gân­duri şi ne-a înduioşat. Nu credeam că slova noastră trudnică să fie cân­tărită până pe acolo. Epistola este a sfinţiei sale preotul Drăgan care cu o caligrafie, ai zice feminină, începe aşa: „Deşi nu vă cunosc personal, decât numai din preţioasele articole pe care le scrieţi în ziarul „Curen­tul" şi pe care le citesc cu toată dragostea şi atenţiunea cuvenită.—". Sfinţia sa, pe care o bănuim încă tânără, pune punct şi linioară după această măgulitoare introducere, şi formând un alineat nou, ne amin­teşte că Sfântul Augustin despre care am pomenit într’un articol de deunăzi, nu este socotit sfânt de bi­serica noastră creştină ortodoxă, şi că altădată, când vom mai pomeni de dânsul, să-i zicem Fericitul.„ Mult îndatoraţi pentru desluşirile canonice şi pentru interesul ce ni-l poartă, mulţumim frumos părintelui din Vlaşca, dar făcând îndreptarea cuvenită, mărturisim că tot nu sun­tem dumeriţi dacă tânărul uşuratec Aurelius Augustinus din Tagasta, care la început nu adulmeca de fel slova scripturilor sfinte, iar apoi avea să ajungă cel mai însemnat scriitor religios din veacul împăra­tului Teodosie, a fost cu adevărat fericit. Trebue să mai spunem apoi că părintele ne crede mai învăţaţi decât suntem, şi că deşi pomenim adesea despre acest mare exeget al catolicismului, îi cunoaştem foarte puţin opera şi mai de loc viaţa-i zbuciumată. Sunt vreo cincisprezece ani de când, într’o vară cu arşiţă mare ca acuma, am pornit spre munţii Mol­dovei luând între alte lucruri de trebuinţă pământească şi o carte galbenă cu filele netăiate, din edi­tura Gartier. Erau Spovedaniile sfântului, adică ale fericitului Au­gustin. Dar cum ca şi oamenii, căr­ţile au ursita lor, deşi părintele din Vlaşca nu împărtăşeşte doctrina pre­­destinaţiei a episcopului din Hippe­­na, spovedaniile Fericitului ne-au rămas necunoscute în cea mai mare parte, începusem a le citi într’o pă­dure de brazi tristă şi întunecoasă de deasupra ocolului silvic de la mănăstirea Neamţ; dar fie că lo­cul nu era prielnic, fie că cugetul nostru n’a fost pregătit pentru lu­mina celor duhovniceşti, am părăsit cartea de cucernicie a Fericitului, pentru o alta cu întâmplări profane, a unui alt fericit, Ivan Turgheniev. Cucuiat într’o căpiţă de fân proas­păt de lângă bisericuţa Ovideniei, citeam acum cu nesaţ poveştile vă­­nătoreşti şi de dragoste ale boerului muscătesc de la Orei. Şi cu toate că citania mergea greu, căci tălmăcirea era nemţească, şi cu toate că nişte drăcuşori de fetiţe nu ne da pace, ci se zbenguiau tot pe lângă căpiţa de fân, nu ne-am lăsat până n’am dat gata cartea. Aici nu mai era triste­ţea de schimnicie a pădurii de brazi. Albastrul cerului se îmbina ca în­tr’un tablou de Turner cu verdele culmilor şi cu fumul violet al focu­rilor de prin păduri unde oamenii lucrau draniţa. Otava te adormea de mireasmă. Lăstunii săgetau pe deasupra capului şi făceau din aripi zvăc-zvâc... Aşa am rămas neştiutori de viaţa Fericitului, căruia aşijderea nu-i plăcea la început citirea celor du­hovniceşti. El însuşi povesteşte cum într-o zi, în grădina mamei sale, sfânta Monica, a auzit un glas dum­­nezeesc care-l îndemna aşa : la şi citeşte Tolle und lege !... Deci noi, pentru o mai bună înţelegere a ce­lor bisericeşti, vom folosi glasul ve­nit cu poşta al părintelui din Vlaşca. Joachim Botez

Next