Curierul Foaea Intereselor Generale, 1873-1874 (Anul 1, nr. 38 - Anul 2, nr. 36-104)
1874-05-16 / nr. 43
Amil Nr. - Ri<:cil RILE 4^DigÄyvTULUI: Pentru Iassi pe ai§. ■ . . wppp Pentru districte p« íih1^.J[P224 franci. semestru . . 12 „ trinestru . 6 . p B ° Pentru Austria 30 „ Italia 40 „ Franța H. Apare Joia si Duminica. Fredacțiunea și Ifeea Intereskor mencriile. Proprietariu si Administratorei IFEI.» Administrațiunea in localul Tipografiei A. hernrsaxin li lassi. h| ixt» as & asst sl. sl STIL VECHIU PIUA I PATRONUL piLEl K.iahtul Soreai ! Apmul L»»lui = — ~— ---------------------------------------- »OBUS. I .mir Ilii' * 12 Duminică. S.S. Păr. Epis. episc. Ciprului. 4 25 | 7 29 “ 13 Luni. S-tit Mart. Gliclnjr.a. 4 25 8 7 50 »» 14 Marți, Sf. Mart. Isidor. 4 21 â 7 31 -• 15 Mercuri. Cuv. Păr. Padromia cel mare. 4 24 | 7 32 0 16 Joi. Sf. Teodor Sanțtul. 4 22 | 7 34 »<*i 17 Vineri. App. Andronic. 4 21 | 7 34 18 Sâmbătă. 1 Sf. Ierom. Teod (săm. mort.) 4 20__17 35 ess jer"b: ,•%. »x AMES. STIL HOU DIUAs PATRONUL pILEI turanulul Streini j Apuim Surda 3UI 24 25 20 27 28 29 30 I. Rusal loan. Urban. Filip Neri. llvititein loan. Viliiemn. Masiminian. Ferdinand. La 12 Main la 10 ore 12 misara Patmir in luicu timp amestirat și apoi pló’e. Duminică. Luni* Marți. Mercuri. Joi. Vineri. Sâmbătă. Iassi Joi 10 Mai 1874 INSERȚIUN'I și RECLAME rendu 60 bani Sciri locale 1 leu. ANUNCllilULF. Pagina l-a 50 leüti. „ W :;,t . ív io ; Epistole nel VaneaUa nu primescu Manuscrisele nepublicate se vom arde Un Nr. 30 bani. V.1Á 25 25 24 24 21 21 20 30 31 32 33 34 35 . R. 444444 4 NHS Hill 717**77 7 Morala nonei legi asupra presei. ii. După ce amu arătatu in princip că restricțiunile actuale a libertății presei, suntu nisce mesuri totu pe atâta de eronate pe câtuși de opresive, căci cuvântul fiind oprita elu isbucnește necesari aminte în revoltă, care devine atunci dreptu de legitimă apărare,, vom arunca mai intăiu uă ochire generală asuupra sensului moral a acestor schimbări operate in legile nóstre și examinendu-le, sunt cum siliți a conchide că zeii patrioți care au proiectatu aceste infracțiuni la constituțiunea ndstră n’au fosta conduși de nici una din acele mari și luminose idei care făcu gloria secolului nostru. Se vede ca acești ómeni n’au cititu nici odată oă singură operă a moraliștilor noștri, ca de exemplu renumitul tratata a lui „Beccaria” asupra delictelor și pedepseloru, care probaza păn’ la evidența că crimele sporescu cu cât sporesce asprimea codului penal și scadu cu câta elu devine raa, blând, axiomă care a fost aprobată prin cifre statistice asupra crimelor comise in diferite teri. Se vede daru ca acești ómeni n’aveu in vedere de câtu de a comite nepedepsiți abuzuri și a se sustrage de la critica pe care o numescu calomnie, pentru că cetățanuil care și-ar ridica vocea contra delapidatorilor publici aru trebui se fie mai ânteiu inimi tu de probe lu om imposibilii căci aceste farădelegi se comitu in de obștea intunericu și între patru ochi. Aceste suntu crimele pe care taia lumea le cunosce, dar pe care nimeni nu le taie proba in moda juridicii și chiar dacă le-ar proba prin facte nerecusabile, totuși trebue se cadă sub parțialitatea judecătoriloru, cari nefiind inamovibile nu suntu decât instrumentele puterei. Legislatorii noștri n’au înțdesu că scopul legiloru nu este de a se resbua contra călcătorilor de lege, ci de a impiedeca recidiva crimeloru și de a feri societatea contra atentateloru celor rei, îmbunătățiți. Domnilor, instrucțiunea publică și privata, luminați mesele, dați poporului instituțiuni morale și religiose, dați voi înșire exemplu de integritatea vóstra și veți obține într’uă singură generațiune resultate imense. Dar n’ați facutu nimic din tóte aceste,—scalele vóstre, pentru care cheltuiți ațâța bani nu suntu de locu frecventate prin sate.— Templele nóstre cadu pretutindeni in mini pe cându nuci crâșme se cladeșcu necontenita— clerulu nostru este cu totul lipsita de mijlocele de a se instrui și voi înși veni dați unu spectacolu de depravațiunea și de desmoralisațiunea vóstra. Spiritul modificărei vóstre de legi este de a inspira tezore și de a pedepsi fără milă tóte crimele și mai alesu pe acele de presă.—Acesta’i are scopul unei înțelepte legislațiuni ? !! Chiar rușii cari n’au nici cum pretențiunea de a fi cei d’ânteiu in civilisație, au adoptatu cu tóte aceste principiele filosofiei moderne statuându odată pentru totdeuna acesta memorabilă sentință : „Mai bine se scape <rece culpabili de pedepsa, de câtu se sufere unu inocenții pe nedreptul,“ ordonanță care dateza de la Petru celu- Mare și în’i afiali in litere de aura in tote jurisdicțiunile. Și dar vedem pe fiecare ți uă îmbunătățire simțire in moralitatea poporului rusii, care progreseza. Vom areta asemenea in Romania dacă erau ceva reforme salutarii de făcuta codului penalti, acesta era in procedura era nu în codul însuși, căci codul nostru este facutu după codul țlisu: Codicele Napoleon, care’i recunoscuta ca cea mai bună adunare a legilor. Pentru ce dar să se modifice atâta ? pentru ce să se amestece statutele cele rele cu cele bune? pentru ce să se încurce judecata publicului și sa se țică , fiind că juriul,acesta frumósa instituțiune umanitară care se introduce pretutindeni, chiar și in Rusia, nu se póte aplica în Romania din lipsa culturei poporului, o desființaru pentru tote delictele și cu tote aceste o conservărau pentru crime. Contradicțiune penibilă pentru logică. Nu este clar evidenți, că legislatorii noștri n’au vroiți se lovesea de câtu delictele și contravențiunele presei, și se le lovesca, cu uă furie fără exemplu. Este clara c’au vrut a se pue cugetarea și cuvântul sub stăpânirea guvernului. Ren își închipuesce cineva că poporul românu în simplicitatea lui nu înțelege aceste viclenii. Delu înțelege pre bine despre ce i vorbe, elu scie forte bine că cei care au creatu aceste nici legi n’au avutu altu scopu, decâta de a ne închide gura. Când cineva are intențiuni loiale și umaza uă cale drentă, nu se teme de calomnie, nu se teme de una bietu publicista;—la uă faie de oposițiune i se opunu două guvernamentale care o combătu și o potir cufunda prin adeveru — căci adevărul are acestu avantagiu că triumfă in totu de una asupra minciunei. Ce nu urmăriți exemplul guvernului actual din Franșia, căci nu trebue se urmeze cineva esemplele cele rele,—ș’apoi veți vede, cum se va sfărși acesta guverna. Ținta reformatorilor noștri legislativi este de a lovi unicamente libertatea presei, contra căreia s’au îndreptatu tóte loviturele. Acesta ură contra libertății a fost împinsă păn’ la așa gradu, încă tu art..., implică uă pedepsă aspră contra tuturor acelor cetățeni care ar areta simpatii pentru jurnalistul condemnatu la uă amendă, se dice prin eiespresaminte că toți subscritorii suntu considerați ca complici ai jurnalistului culpabil i. Acesta nu s’a vețbit nici odată in nici uă țetă, acesta’i mai multa decâtu uă tirănie, și ea este de ajunsa pentru a probi tata monstruositatea intențiunilor legislatorilor noștri. Dacă aru vrea cineva se pue înjosirea nóstra pe conta representanțiloru care au votat de curând aceste legi nedrepte, vom zice că plângemu fórte mult pe acești bieți omeni care făr’ de voie le au pust judecata națiunei române au pilori—• se liertămu, după cum zice pasagiul din evangelie, „căci nu înțeleg ce facu,u Esprimându-ne astufeliu despre majoritate, nu facemultă datorie sacră de a aduce omagii bărbaților de bine, acestora patrioți care au făcuțu totul pentru a apăra libertățile nóstre și a salva onorea poporului românu. Le treceam acum la Art. 299 unde se zice : că ori ce ofensă adusă prin presa unui suveran străini va fi pedepsita ca uă crimă. Sjumeține, domnilor, din care codice ați puisatu inspirațiunile d-vóstre? In nici vă reia din lume nu veți găsi unu esemplu de uă așa servlitate,—vedeți spre exemplu in Austria, a cărei constituțiune este că opera nouă, ca vorbesce cineva de suveranii străini tot ce-i place, pentru că există convingerea că părerea unui particular nu e părerea FOILE TOMBELA-ROSA (Urmare). Vă vigurosă strângere de mână termină acest lacom cu discurs, și noul colonelu alergă să se presinte regimentului seu. Pe când Bella-Rosa întră in cuartierul companiei sale se lovi de un persona care eșta de acolo. — Cornelius ! — Bella-Rosa ! strigară ei in acelaș timp, ■și ambii amici se imbrățoșară. — Euă ții fericită zliua de aui! reluă Bella-Rosa. Se vede clar că mai sunt de aceste ’u vie íi! — Sunt unii! replică Cornelius, a cărui facia ridé de fericire. Amu vedut pe tatăl dtele, pe domnul Wilhelm Grinedsl; elu mă numesce fiul seu , am vedut pe Petru, care vrea cu orice premiu se fie soldat, pentru ca să se facă căpitan; am aici uă scrisóre de la Clodina care’mi probeze că sunt totu pe atâtu de iubitu pe cât iubesc, și intrebi incă dacă mai sunt in vieta țile fericire ! Dar ea’i plină ! Bella-Rosa zimbi. — O dacă voiu intămi vreodată că altă Crodina, continuă junele entusiasmat, ți-o dau ție si ai se fii de părerea mea. — Voran căuta, dar pan’ ce o vom găsi ie faci fratele meu de arme ? — Da, fur’ indoiéla , sunt voluntar și am pretenția a lua Bruxella împreună cu tine. — Petru fi va și el cu noi ? — Se ’nțelege! elu mă urmeze. — Deja! — Mâne sosesce ’n lagăr. Totu vorbind de afacerile și de speranțele lor, cei cuci jun i eșise din linii. Dina era frumosă și caldă ; e ieșiră la câmpu ; dar pe când intrau intr’un drum ren,uă lovitură de pușcă risună la un oreși care distanță și gloatele se opri într’uă piatră la cinci pași apropo de Bella-Rosa. Cornelius se dădu in lături din drum. — O o strigă elu, trebue se fie niscai bandiți spanioli. Nu mai zărescu lagărul. — Se ne retragem înapoi, respinse Bellei- Rosa , săbii contra carabinelor, partita nu’i egală Ambii se dădură înapoi, observând, unul la drepta și altul la stânga ceea ce se petrecea prin prejur. Nu făcuseră incă cinci sute de pași cândură a două lovitură de pușcă porni dintr’uă pădurice. De astă dată glontele trecu prin pălăria lui Cornelius. — Cu un deget mai jos, Ilise incetișoru Cornelius, și craniu mort. Uă nouă lovitură urmă acesteia și glontele strebătu mândirul lui Bella-Rosa aprope de pept. — La diacu! Ilise elu, suntem pre nebuni ca se săm la loviturile lor ca nișce lebăde, haide se intrăm in popușoi. Ambii săriră indată și începură a fugi in direcția lagărului, unde cele d’antăiu corturi se vedeu la uă milă departe. Alte câteva detunări se andira din când in când, glonții îuse se perdea prin popușoi far’ a atinge pe sugari. — Ei cred, se vede, că suntem forte bogați ! Ilise Cornelius nu fie rid. Vei vedea că acești bandiți trebue se fie niscai neguțitori ruinați de resbel. Profitând de garduri și de șanțuri, Bellay Rosa și Cornelius, cari aveu piciore bune, aț ’junseră teferi aprópe de lagăr. Cea d’antăin strajă nu mai era acum decât la vr’uă sută de pași, când Bella-Rosa, impiedicându-se două tufă, cădu in acelașu minut, duci glonți, trecând pe deasupra lui, intrară in trunchiul unui arbore. — Fericită cădere ! Ilise Bella-Rosa, îi datoresc vieța. Câțiva soldați alergară la vuetulu acestei din urmă lovituri de pușcă, și Cornelius, scoțindu-și sabia, se aruncă spre un câmp vecin de unde sbura un mic fum. Dar deja bandiții dispăruseră. — Haide, țlise el intorcându-se lângă Bella-Rosă, eată unu resbelu unde nu va fi mare onore de a învinge. Ce păcătoși! Ei intrau singura, cându Cornelius lovi pe Bella-Rosa cu cotul.—Uite, îi țiise elu. Bella-Rosa ridică ochii și vețiu pe D. de Villebrais care trecea calare. ■— Acesta’i, cred, căpitanul bandiților, reluă Cornelius. Joc de cărți și jocu de domino, acei ómeni,—și numărul lor e mai mare de cum și-o inchipue cíililor,— are au inima lașă și spiritul indrăsneț. In sora sosirei sale dar se duse in uniformă la un casin unde ofițerii cari nu erau de serviciu se adunau pentru a conversa, a bea și a se amusa. In momentul cănd întră acolo erau forte mulți. Bella-Rosa, întrodusa de I. de Nancrais, care avusese plăcere a’lu presenta însuși ofițerilor pe care’i cunoscea, primia pretutindeni uă primire care proba în acelaș timp stima ce avea pentru persona lui și pentru acea a colonelului. Care mai de care din acești bravi și loiali juni se grabau a’lu complimenta și a’i stringe mâna. D. de Villebrais trecu printre grupuri prefăcându-se că nu vede pe rivalul seu, și apropiindu-se deuă masă unde vr’uă șepte sau opt ofițeri jucau lanschenet, aruncă câteva monedi de auru pe postavul cel verde. Celu care ține cărțile își ridică ochii și recunoscu pe D. de Villebrais. Acesta era un bătrânu căpitanii de artilerie renumita in tot regimentul pentru bravura lui. — Ținu de ce lui dori, Ilise D. de Villebrais? — Domnilor, nu ținu nimicu, relua căpitanul, și aruncându cărțile pe masă se retrase. — Domnule! strigă locotenentul betu de mânie și cu mâna pe mănunchiul săbiei. Bătrânul căpitanu se opri unu minutu, măsură pe D. de Villebrais cu ochii din capu păn’ în tălpi cu unu zimbetu de dispregiu și trecu făr’ a respunde. Unu june muschetaru negru strînse cărțile și le prefăcu. — Puneți parelele, domnilor, țlise elu. Dar înainte de a trage vr’uă carte, împinse banii D-lui de Villebrais, și scoțendu cu afectațiune mănușa care’i atinsese, o aruncă într’unu ungheriu. D. de Villebrais își mușcă depsit opinia colegilor sei. Eli era unul din De abia intrase D. de Villebrais in lagăr și vitetul sosirei sale se răspândi. Sfaturile Majore a diverselor regimente care compunea armata se mișcară de asta și mai mulți ofițeri, cari avusese cunosciută de conduita lui trecută in privința lui Bella-Rosa și de uciderea D lui d’Assonville își esprimara tare indignarea lor. Atâta cutezanță ’i uimia. Dar. D. de Villebrais nu era un om care se i se sperie de aceste rumori, și soiindu-se sprijinitu la curte de nă rudă care avea preșicare influență, credea că póte brava depebuzele păn’ ce dădu sânge. — Acesta i unu ultragiu de care’mi ve da contu, Ilise elu cu uă voce surdă. Mușchetarul se sculă și se uită la S. de Villebrais după cum o făcuse și bătrânulu căpitanu. — De sigurii, țlise elu întorcendu-se către camaradii sei, că acestă masă este pusă într’unu locu scârnăvii: aici de atingi de lucruri murdare. Domnilor, hai se mergemu. Unu nouru roșu trecu pe dinaintea ochilor D-lui de Villebrais. Ia orba lui furie, vroi se apuce de mână pe unul din ofițeri. Acesta fu respinse și se puse ași șterge mâneca hainei sale. Elanul era datu și nimeni nu crede de demnitatea lui a face altfel cu decât cum făcuse căpitanul de artilerie, pe care o lucitau în armată pentru dreptatea și loialitatea lui. — Dar care din voi toți vrea să se bată, lașilor! striga D. de Villebrais. Unu fioru pevenise cercul ofițerilor, care se agită; unii căpitani de grenadir îuse interveni. — Credu, Ilise elu arezându cu degetulu pe palida victimă, că aru fi bine se ordonăinu a se dauă batae domnului; valeții casinului aru puté se ne servescă la acesta, ce țiceți ? — Da ! da ! respinseră câteva voci; se chemămu valeții! — Opriți-ve ! relua unu locotenentu de tunari; ei suntu risce băețienești pe care asta i-aru putu compromite. Lachei contra unui banditu, partita nu’i francă. Le plecăm. Cercul ofițerilor se rupse și fiecare se îndrepta spre ușă. Bella-Rosa fusese martor mutu la acesta scenă grozavă și inima’i înjghețase. In momentul cându trece pe d’isa- XIX