Cuvântul Poporului, 1933 (Anul 15, nr. 1-35)
1933-01-01 / nr. 1
Nr. 1 Ie impunea atât legea, cât şi cuvântul lămurit al Înaltei Regenţe. Tot astfel şi D-Voastră, chemat în ziua de 20 Februarie 1929 la Palat, în calitate de preşedinte al consiliului de miniştrii, V'aţi angajat a îndruma rezolvarea acestei chestiuni pe calea indicată în textul Constituţiei şi al legii din 1879, fără a fi luat mai târziu vreo măsură pentru satisfacerea acestui angajament. Despre cercetările făcute, la începutul anului 1929, din partea judecătorului de instrucţie Papadopol de la tribunalul Ilfov se afirmă, că nu ar fi dat nici un rezultat — afirmaţiune contestabilă din moment ce doi medici — buni cunoscători ai multor amănunte privitoare la peripeţiile contractului modificat şi sporit la preţuri în timpul guvernării liberale — dd. Dr. Ion Jovin şi Dr. Tita Ionescu au făcut declaraţiuni răspicate, în baza cărora — dacă ar fi existat voinţa sinceră şi bărbătească de a descoperi pe vinovaţi, — continuarea cercetărilor ar fi putut să dea chiar de pe atunci rezultate. Cel dintâi a mărturisit la 23 Februarie 1929 că „în general la 103 (unasută trei) posiliuni majorările de preţ se cifrează la 10~110o/o (unasutăzece la sută) ; ele fac parte din comanda făcută sub guvernul liberal. Iar al doilea a declarat la 25 Februarie 1929 următoarele : „Domnul profesor Gane şi eu am însoţit pe Dl. ministru Inculeţ la ministerul de finanţe şi toţi trei ne am prezentat d-lui primministru şi ministru de finanţe Vintilă Brătianu, căruia, d. ministru Incuiet i-a expus situaţia asupra acestei comenzi arătându-i că preţurile cerute de casele furnizoare pentru materialul nou introdus sunt mai mari decât cele de pe piaţă (din cataloage). Dl. Vintilă Brătianu a spus că a refuzat ca plata noului material sanitar introdus să se facă după indexul de scumpete, deoarece nu putea să prevadă, undei putea duce acel index şi că în locul unui material inutilizabil şi ieftin, e mai bine să se ia un material utilizabil chiar dacă e plătit mai scump şi şi-a dat încuviinţarea. In urmă de ministru Inculeţ a semnat listele definitive. Cu toate aceste declaraţiuni concludente şi din cari resultă faptul indiscutabil că majorarea excesivă a preţurilor s-a făcut de cătră fostul ministru liberal Ion Inculeţ „cu încuviinţarea“ răposatului ministru preşedinte Vintilă Brătianu în toamna anului 1927 — deci într’un timp când guvernul Averescu, din care făcuse parte şi subsemnatul nu mai putea să aibă vre o răspundere — nici Vintilă Brătianu, nici Ion Incuieţ nu au fost solicitaţi din partea judelui instructor să dea vre-o lămurire, după cum s-a procedat faţă de Mareşalul Averescu şi faţă de subsemnatul. Dimpotrivă s-a dat ordonanţă definitivă, că nu ar exista caz de urmărire „din lipsă suficientă de dovezi“, fără a se fi insistat cât de puţin asupra motivelor, cari îl vor fi îndemnat pe d. Mihail Manoilescu să trimită la Paris cunoscuta telegramă pentru omologarea contractelor, după ce şeful guvernului d. Averescu, luase tocmai o dispoziţie contrară. Răsfoind dosarul, am fost surprins de mărturisirea laconică a d-lui profesor Dr. Iuliu Haţieganu, care a spus la 2 Martie 1929 că nu cunoaşte nalte amănunte decăt cele cuprinse în dosarul ministerului sănătăţii, câtă vreme la Cluj mi a declarat în repetate rânduri (odată chiar în faţa martorilor: Dr. Hăngănuţ şi Dr. Daniela) că ştie precis cine a încasat comisionul, dar fiind vorba de isprăvi ale unor şefi liberali, se teme că DV. nu veţi avea curajul a stărui pentru lămurirea deplină a chestiunii şi pentru pedepsirea exemplară a celor vinovaţi. La fel mi-a declarat, între martori, fostul Dv. colaborator în guvernarea trecută, d. Dr. Iuliu Moldovan, că ar cunoaşte atât numele sperţurilor, cât şi numele băncii, prin mijlocirea căreia şi au încasat sperţurile. Această declaraţie mi a repetat-o şi în săptămâna trecută. Mă întreb, ce consideraţie lăturalnică va fi îndemnat pe aceşti distinşi laboratori şi prietini ai D-Voastre, să refacă în faţa justiţiei, ceea ce nu se sfiau să comunice în particular cu certitudine impresionantă ? Nu cumva teama pe care o exprimase d. Iuliu Haţieganu ? Dar atunci, cum rămâne cu acţiunea lor de moralişti „purificatori“ ai bizantinismului de pe malul Dâmboviţei, dacă au lipsit de la datoria de a da justiției tot ajutorul cu putinţă şi pentru descoperirea adevărului ? Acum, în sfârşit, a sosit şi pentru mine ziua mult aşteptată : adevărul a ieşit la iveală ! Din registrele firmelor alimentare cunoaşteţi acum. Domnule Preşedinte şi numele sperţarilor şi sumele ingurgitate de ei în cursul anilor 1928—1931, deci tocmai în timpul, când campania lor de calomnii împotriva subsemnatului luase proporţiile unei veritabile tentative de asasinat moral şi politic. In timpul acesta, fireşte, m’am văzut constrâns a face adeseori apel la ajutorul justiţiei române, să-mi apere onoarea atacată de numeroşi calomniatori, în rândul cărora am avut durerea să văd la loc de frunte şi pe „iubitul Dv. frate Alexandru*, care nu s’a sfiit să scrie în numărul de Paşti 1928 al ziarului Patria din Cluj cu proprie iscălitură şi cu fotografie, că eu împreună cu amicul Oct. Goga am fi defraudat din visteria Statului zeci de miioane... Procesul de calomnie intentat împotriva dânsului la tribunalul din Cluj n’a putut da nici un rezultat, deoarece Dv. în textul legii de amnistie de la sfârşitul anului 1928 aţi prevăzut şi stângerea proceselor de calomnie prin presă, anterioare zilei de 12 Dec. 1928. Aceiaşi soartă o avură şi procesele intentate contra Honigmanilor, Fagurilor şi Fortului din Bucureşti. Numai tribunalul din Sibiu şi curtea de apel din Braşov au reuşit să-mi dea satisfacţia meritată într’un proces contra unui calomniator care s'a trezit să mă declare „tâlhar“, după termenul fixat în legea Dv. de amnestie şi deci n’a mai putut beneficia de dispoziţiunile acestei legi împreună cu restul calomniatorilor mei. Vă rog acum, Dle Preşedinte, cu tot respectul şi cu toată stăruinţa, să binevoiţi a lua cele mai drastice măsuri pentru pedepsirea exemplară a sperţarilor un sfârşit descoperiţi, dispunând de urgenţă publicarea listei întregi cu numele şi sumele lor. Atât opinia publică a ţării, ţinută pe această chestiune în continuă agitaţie, cât şi sălbaticele tribulaţiuni, cărora am fost expus în cei din urmă cinci ani de zile, merită de sigur această îndelung aşteptată satisfacţie. In speranţa că nu veţi întârzia a o da, Vă exprim mulţumiri anticipate şi Vă fac urările cuvenite pentru anul 1933. Cluj, 22 Decemvrie 1932. (s. s.) Prof. I. LUPAŞ, fost ministru Cuvântul Poporului* Un popas de NICOLAE COLAN „Cuvântul Poporului*" intră în al cincisprezecelea an de apariţie. E o vârstă frumoasă, care trebue încrestată pe răbojul istoric al presei româneşti de după răsboiu. E o vârstă frumoasă mai ales pentru o gazetă provincială. Este ştiut doar, că la noi presa provincială nu rezistă concurenţei gazetelor din Capitală, cari sunt şi mari şi ieftine şi dintre cari cele mai multe au pagini întregi consacrate vieţii provinciale. Atunci e firesc să ne întrebăm, prin ce miracol a putut apărea „Cuvântul Poporului“, neîntrerupt de cincisprezece ani încoace ? Ce factori i-au ment forţa de rezistenţă în mijlocii atâtor vrăşmăşii ? De subvenţii guvernamentali nu s’a bucurat; nici nu este foaia unor bancheri sau a unor inşi cari vrând să-şi facă faimă pentru viitoare situaţii politice — pun „la bătaie“ bani pe care speră să şi-i reîntoarcă înzecit. Nici gazetă de informaţii nu este ? Atunci ? Existenţa îndelungată a „Cuvântului Poporului" trebue căutată aiurea. In primul rând în ideologia politică şi morală pe care o reprezintă această foaie. Este ideologia desprinsă din viaţa şi activitatea celor două personalităţi proeminente ale vieţii noastre politice şi culturale. Octavian Goga şi Ion Lupaş. Amândoi şi-au zidit piedestalul strălucitului lor prestigiu din iubirea de neam, pentru care au suferit temniţă. Amândoi au propoveduit şi propovăduesc, de trei decenii, acelaş crez: al demnităţii naţionale şi al cinstei creştineşti în viaţa publică, crez din care nu s-au clintit niciodată şi pe care nu l-au trădat niciodată — cum au făcut alţii. „Cuvântul Poporului"* este stegarul acestui crez izbăvitor. In cinstea şi eroismul modest cu care-l poartă trebue deci căutată în primul rând forţa lui de rezistenţă faţă de cumplitele vrăşmăşii ale vremii. Nu trebue uitat însă nici al doilea factor care explică vârsta frumoasă la care a ajuns acest organ săptămânal din Salu : stăruinţa vrednică de laudă a directorului şi editorului lui, Elie Măgeanu. In mijlocul oportunismului laş şi al lichelismului păcătos cere a infectat o mare parte a breslaşilor scrisului românesc, stăruinţa desinteresată cu care D-sa propovedueşte crezul politic şi moral al dascălilor săi duhovniceşti, este vrednică de toată admiraţia. Dată fiind curăţenia steagului pentru care luptă „Cuvântul Poporului", suntem siguri că nu- DL N. COLIN, Rectorul Academiei Teologice „Andreene“ Pag. 2