Cuvântul Poporului, 1935 (Anul 17, nr. 1-35)

1934-06-10 / nr. 18

Nr. 18 cari, din cine ştie ce relative şi in ce împrejurări au făcut altădată datorii, de a se îngriji acum —căci este şi timpul — sfi plătească aşa după cum spune rtoua lége, ce­­ea ce datorează altora, faţă de cari şi-au dat cuvântul lor de oameni de cinste şi şi-au pus iscălitura. Tărăgănarea nu mai folo­seşte nimănui, din contră prici­nueşte mult rău băncilor şi prin răul adus acestora suferă Întreaga ţară. Dacă nu ne plătim datoriile banca n'are destui bani să poată plăti la rândul său pe cei cari au încredinţat acesteia economiile lor spre păstrare. Ba, mai mult. Alţii, cari ar avea prisosuri de bani şi ar dori să depună, ne­­plătind banca regulat banii vechi­­lor deponenţi, nu mai au încre­dere în bancă şi atunci se mul­ţumesc să-şi păstreze ei singuri banii acasă. Banii ţinuţi astfel acasă, s-ar putea număra azi cu miliardele. De­sigur, că orice om cu mintea Întreagă îşi dă seama de cât păgubeşte toată populaţia României, când atâta amar de ban nu trece din mână în mână şi nu dă astfel prilej de multe şi felurite afaceri. Dar s-ar putea spune, că atunci când nu plătim datoriile suntem şi oameni răi,­­ poate fără să ne dăm seama. Dacă cel care la timp de lipsă a împrumu­tat bani, şi-ar plătti datoria regu­lat, banca cu banii primiţi înapoi ar putea ajuta pe alţii cari sunt acum la strâmtoare şi lipsă. Neplătin­­du-şi datoria vechii datoraşi, cei cari au nevoe de bani în timpul­ de faţă şi nu pot primi nimic de la bancă, ce fac ? Nu le rămâne decât să întrebe de ici-colo până când dau de un particular (cu­noaştem dintre aceşti particulari cari nu-şi plătesc datoriile la bănci, iar ei în afară dau bani cu camătă), care pe lângă o garanţie mare ia debitorilor şi o dobândă mare. De unde la o bancă ar putea plăti au­ o dobândă de 9—10%, cămătarului îi plăteşte 25—35%* poate şi mai mult. Cămătari or fi şi dintre Români, dar cei mai mulţi sunt străini şi mai cu seamă jidani. Astfel bieţii noştri debitori conversionişti cari ascultă de toţi gură-mare, cari nu-şi pot scoate banii prin muncă cinstită sau de toţi oamenii înveninaţi de răutate, cari urlă contra băncilor româ­neşti şi mai ates­ta acelora din provinciile noul de peste Carpaţi, bănci­le cari le-au apucat şi pă- Vinţii lor — poate că au ajutat şi ei cu ceva la înfăptuirea lor — azi, fără voia lor ajută la procop­­sirea s­au cel puţin la reînvierea cămătarilor. Să ne înţelegem, aici nu avem de gând să luăm apărarea băncilor slabe. Acestea au ieşit la iveală încă înainte de-a începe criza sau sărăcie obştească şi au fost numai câteva la număr. Trebui să se ştie că toate cele­lalte bănci o duc azi greu, nu pentrucă au fost nechibzuit con­duse, ci din cauza Statului care a făcut tot felul de legi, cum nu s’au mai făcut nicăieri aiurea şi din cauza oamenilor mici la suflet, cari privesc numai interesul lor şi nu se mai văd săturaţi, ne­­dându-şi seama de răul pe care 11 pricinnesc. Din nenorocire mai toţi aceşti patrioţi, au fost şi sunt Români. In toamna anului 1931 s’au văzut Români din Sibiu bine situaţi şi chiar preoţi dela sate fără să-i fi autorizat vreun for mai înalt, ci din proprie iniţiativă îndemnau lumea in biserică să -şî ceară dela bănci banii, toţi banii şi fără­ întârziere. Campania de discreditare a băncilor din nenorocire nu a în­cetat nici acum. Dacă toţi aceşti oameni ar recunoaşte rolul eco­nomic al băncilor şi dacă ar a şti­ cum sunt privite reformele noastre în străinătate, unde am ajuns de ne arată cu degetul şi unde nu mai inspirăm prea multă încre­dere, credem că le-ar peri pofta să mai vorbească sau sfi scrie contra instituţiilor de credit. Unde-i răsplata pentru grija şi ajutorul dat populaţiei româ­neşti timp de peste 60 de ani, de băncile din Ardeal. Câte moşii străine nu ajuns în mâinile ţăra­nilor şi câţi bani s’au dat la sfâr­şitul fiecărui an pentru scopuri de binefaceri, din partea băncilor româneşti. Au­ s-au uitat toate. Am dori să ştim câţi dintre cei mulţi ceri au avut masa gratuit la „Masa studenţilor“, fac front contra celor cari atacă, în de­plină necun­oştinţă de cauză, băn­cile. Sft luăm pildă dela conce­tăţeni noştri saşi, pe cari nu i-am auzit niciodată înjurându şi băncile lor, nici între ei şi nici în foile lor. Unde peste hotare se mai duce o luptă contra băncilor, aşa cum se face la noi ? Iair­ o gazetă nu se poate spune mai mult şi de sigur că vom fi lăsat afară multe ce ar fi trebuit spuse şi lămurite aici. Românul şi mai ales ţăranul român din firea lui are două mari însuşiri frumoase : ospitalitatea şi omenia, admirate, chiar şi de călătorii din alte ţări. Acum când noua lege a con­versiune­ a redus simţitor de mult datoriile, omenia tuturor debito­rilor cere ca să se achite cât mai curând ceea ce datorează băncilor. Aceasta, pentru că toată lumea s-a săturat de povestea con­versiune! şi doreşte ca viaţa eco­nomică a ţării să-şi recapete mersul obicinuit cu un ceas mai de­vreme , prin buna funcţionare a creditului şi a băncilor. De la Secţiile Astrei Lupta între bine şi rău de I. AgârbiceanU Ne mirăm cu toţii pentru ce binele, adevărul şi dreptatea spo­resc aşa de greu pe pământ. Pentru ce chiar creştinismul, care lucrează cu puterea de sus, nu a putut încă să schimbe faţa lumii? Pentru ce răul în lupta cu bine­le, este încă biruitor pe pământ ? Mirarea şi întrebarea noa­stră are mult temeiu. Intr’adevăr de când este om în lume şi în familie şi în şcoală am­ai na­ fos îndemnat decât la bine. Învăţător al răului n’a plătit nimeni nicio­dată. Dela Începuturile lumii pani azi cu toţii ne silim să cămănăm numai sămânţa binelui, sămânţa grâului curat, iar râu­a neghinii şi a buruienilor. Din cele mai vechi timpuri, oamenilor li­ s’a propfivăduit să nu ucidă, să nu fure, să nu trăiască în fărădelegi, să nu asuprească pe deapropele. Numai părinţi cu totul nelegiuiţi, pot învăţa pe copii lor să fure ori să pună foc. Şi numai drojdia oamenilor întemeiază şcoli în cari se învaţă cum se fură banul din buzunarul vecinului, sau cu ce u­en­e se pot sparge casele de fier. Dacă în foc de sămânţa bi­nelui s’ar fi sămănat în lume să­mânţa răului, azi poate n’ar mai fi fost oameni în lume, s’ar fi sfâşiat unii pe alţii ca fiarele cele sălbatice, ori poate şi mai rău, dacă vedem că cu toată propăvă­­duirea binelui şi a dreptăţii, răul este încă aşa de mult pe pământ. De vină nu este propovă­­duirea cea bună; nu ea este prea slabă, ci răul din noi este prea, mare. Pentru că răul din lume isvoreşte din noi înşine. Omul e mai curând gata să facă rău decât binele ; să se lase condus de patimile sale în loc de virtuţi; să asculte mai mult de legea trupului decât de legea minţii. Biruinţa binelui în lume atâr­nă de biruinţa lui în fiecare din noi. Sămânţa bună trebuie să în­colţească şi să crească în noi în­şine. Învăţătura bună nu e destul să fie auzită pentru a schimba pe om cum trebue să fie urmata în viaţă. Mântuitorul ne-a arătat că din pricina patimilor noastre din sămânţa aruncată de bunul Să­mănător numai una a căzut pe pământ roditor şi a adus roade cu sutele.— Nu trebue Insă să credem, că neamul omenesc e condamnat să nu birue niciodată răul din sine. Acest rău e de cele mai multe ori nu patimă învechită ci pornire rea sau lipsă de desă­vârşire. Biruinţa binelui din noi şi din lume va veni atunci când fiecare va sta împotriva îndem­nului rău din el însuş şi va năzui la fapta bună. Iar locul acesta Marcus Tullius Cicero a supri­mat conspiraţiunea lu­i Catalina, deşi însuţi era îngrozit­­de propriul său curaj, şi după ce aşteptase cu dispe­rare să se ivească cineva care să-l împiedice la acea­sta, a judecat­ pe trădători lăsându-i să simtă toată as­primea legii. Insă Cicero care nu era numai politician, ci în primul rând un advocat prudent, știa prea bine, că „asprimea neatenuată a legii* fiind o spadă cu 2 tăişuri, ar fi rămas bine în teacă.. Cu câţiva ani mai târziu, în exil, avu timp să mediteze asupra faptului, cât de adevărate fuseseră presimţirile sale — şi în acele mo­mente transformând necesitatea în vir­tute, se considera ca martir al ideei de drept, care în calitate de repre­zentant al acestei idei, salvase repu­blica, ameninţată de ruină. Intre timp Caius Iulius Cesar, un personagiu de cea mai mare plat­formă, luase soartea Statului Roman în mâinile sale. Marele partid al in­solvabililor, respective, acelora cari nu erau dispuşi să plătească, aştep­tau de la acest bărbat aplanarea tutu­ror necazurilor lor. Se ştia bine, că în timpul acela, când Cicero „ispră­vise“ cu Catilina, Caesar, ca om tâner şi cu frumoase speranţe de vii­tor politician, avea o datorie de peste 25 milioane sesterţi (după valuta de astăzi aproximativ Lei 118 milioane), fără nici o acoperire Aceasta însă nu era ceva nemaipomenit. Toată lu­mea era plină de datorii, şi ori­cine era aplicat să-l împrumute pe acest politician cu perspective atât de fru­moase, de la care se aştepta că va face o carieră splendidă, încât cu uşurinţă va fi în stare de a replăti to­tul... Astfel Marc Anton — cunoscut ca executor de testament a lui Ca­esar — la etatea de 24 ani avea nu­mai o datorie de 6 milioane sestert, cu 14 ani mai târziu insă avea o da­torie de 40 milioane. Alţii l-au între­cut cu mult, d. e. Scribonius Curio (un confident a lui Caesar) avea 60 milioane, şi Annius Milo, amic şi cli­ent a lui Cicero 70 de milioane ses­terţi datorie. Când cel din urmă — fiind trimis în exil — dispăruse de pe arena politică, urma un faliment din care creditorii abia putură să acopere ceva peste 4% din creanţele lor. Pregătirea alegerilor, câştigarea sim­patiilor poporului, costau mulţi bani, atunci ca şi în ziua de astăzi,­­ cu deosebirea aceia, că astăzi banii se plătesc din fondul electoral al parti­dului, pe când atunci candidatul tre­buia să suporte singur aceste cheltu­­eli şi deci să se adreseze cămătaru­lui. Astfel avem cunoştinţă, că odată, cu ocaziunea unor lupte electorale deosebit de aprigi din prilejul alege­rilor consuliilor, etalonul de dobânzi s’a urcat la Roma la dublu. Vedem, deci, că datoriile poli­­ticianilor eraau ceva obicinuit, — totuşi Caesar putu să arate rezultate straş­nice şi lumea aştepta de la el ca şi la anularea datoriilor să arate aceiaşi străşnicie. Caesar a satisfăcut aceste aşteptări numai în parte. El suspendă numai dobânzile şi admitea detragerea dobânzilor deja plătite din capital , decretă mai de­parte ca creditorii să fie obligaţi de a accepta în loc de plată proprieta­tea mobilă şi imobilă a debitorilor lor la valoarea „antebelică* (cum am zice noi) adecă la valoarea aceia, pe care o avuseseră obiectele înain­tea devaluării generale (mai cu seamă a realităţilor) urmată după răsboaele civile.. Aceasta a fost totul ce făcu Caesar în această privinţă pentru par­tidul său, fără a mai ţine cont de pretenţiunile ridicate de stânga ex­tremă a partidului, dovedind şi în a­­ceastă cauză, ca şi în genere chib­zuinţă şi cumpătare. Cu toate acestea este întrebarea, ar fi procedat el la fel, dacă nu era el în culmea carierii sale şi dacă el nu s’ar fi fost scăpat deja de datorii? Aceasta a fost deci aşa numita „Lex lun­a de pecuniis mutuis*, decretată de Caesar în 49­­. de Christos, cu puţin înainte de a părăsi Roma din nou. Din trecutul Istoric Problema conversiunii dato­riilor pe vremea Romanilor. Vechii Romani nu voiau să plătească datoriile. Urmare și sfârșit „Cuvântul Poporului* Pag. 2

Next