Cuvântul, octombrie 1926 (Anul 3, nr. 373-399)

1926-10-02 / nr. 374

ANUL IlI NO. 574. Redacţia şi Administraţia 4, STRADA SĂRINDAR, 4 I 78/09 Administraţia Telefon­­ T8/10 Radaet,a Director politic: TITUS ENACOVICI Director: C. GONGOPOL lîn ati .. .ABONAMENTE IN TARA . 800 lei Şase luni . Trei luni­­.•..................... . . .. . 400 „ * 200 « Un an . , IN STRĂINĂTATE Şase luni Trei luni . 1600 foi . . . ........... (. . 80p . 40) tudinea sa, de unde putea fi pe rând aspru şi iertător, mărinimos şi crud, violent şi împăciuitor, du­pă convingerile şi sentimentele sa­le, care­­ nu târau după ele soarta unui partid. Şi nici nu va fi silit atunci, să închee epistolele cu for­mule subtile ca acestea: «Primiţi, scumpe domnule Maniu, încredinţa­rea sentimentelor care corespund acelora pe care mi le-aţi păstrat totdeaima». După o îndelungată duşmănie, doi evrei, prin intermediul unul al treilea, ajung la împăcare. Bat pal­ma. Unul, ca să pecetluiască împă­carea, rosteşte: — Dragă, Isidor, să ştii că nu gândesc despre tine, decât ceia ce gândeştii tu despre mine ! Iar celălalt, speriat: — Abia ne-am împăcat şi iar în­cepi , împăcările domnului Iorga n’au fost niciodată, altceva. Bănuitor, d. Nicolae Iorga s’a so­cotit întotdeauna înconjurat de duş­mani. Prieteniile de astăzi nu în­semnau decât o etapă, spre vrăj­măşiile de mâine, încă în stare de germinaţie. Nu întârzia ceasul când d-nul Iorga luându-şi căciula şi unui singur om şi unei singure conştiinţe. Politica ţării se afla oricum înrâurită de această atitu­dine — fiindcă o personalitate de aceste dimensiuni nu poate fi nici strivită, nici ignorată. Iar astfel judecând, găsim că e poate mai bl­trântind uşile, servea foştilor prie­­ne, că d. Iorga se întoarce la soli­teni un sumar dar crâncen rechi­zitoriu, de care nu s’ar fi putut spăla cu toată apa Dâmboviţei.­­Astfel, prin politica românească d. Iorga a trecut douăzeci de ani ca un etern supărat. Pentru cei ce i-au rămas cu ne­clintire credincioşi, am păstrat în­totdeauna admiraţie şi nedumerire, ca pentru locuitorii Japoniei care se îndârjesc să trăiască sub veşni­ca ameninţare a unei erupţii. Fie­care amânare de 24 ore e o prelun­gire a agoniei. Oamenii îşi văd de treburi, îşi cârpesc casele fragile de bambus, se feresc să întoarcă o­­chii spre vârful fumegând al vul­­canului sfânt Fusi-Yuma, se prefac că-l ignoră, dar în fundul sufletu­lui ştiu că a doua zi, dacă nu până în seară, creştetul muntelui va în­cepe să împroaşte bolovani, lavă, pucioasă şi smoală clocotită, să dă­râme, să înece şi să acopere tot în cale; până când incorigibili şi te­naci, oamenii fugiţi cu calabalâcul în spate se vor întoarce să-şi du­reze lăcaşurile lor precare. Aceasta e povestea partidului na­ţionalist-democrat, în toate peripe­ţiile sale de până acum. U­mbre ale domnului Iorga, partizanii l-au ur­mat în cele mai contradictorii ati­tudini, în toate capriciile, în toate supărările şi împăcările de scurtă durată, cu o credinţă înduioşătoare. Prima Condiţie pentru a convie­ţui cu d. Iorga, a fost întotdeauna depersonalizarea desăvârşită. Să nu ai nici o părer­e şi mai ales să nu o exprimi. Să taci, umbră mută, şi să strănuți când şeful e răcit, să surâzi docil când a sacrificat cu o glumă o situaţie, să nu mai ai idei, convingeri, casă, nevastă, copii şi griji, decât acele pe care ţi le îngă­­d­uie panvi­iul şefului. Fusi-Yama e pitoresc şi impre­sionant când e privit de departe Să trăeşti la poalele lui, e în orice caz incomod şi imprudent. Noi l-am privit de departe întot­deauna pe d. Iorga, şi fiindcă nu ne putea atinge nici una din supă­rările sale instabile, ne-am putut îngădui obiectivitatea de a contem­ni personalitatea sa proeminentă, fără teama că mâine, erupând, ne va acoperi cu lavă bolovani și pu­cioasă. De aceia am recunoscut fă­ră rezerve actele bune când erau bune, dreptatea sa când era drep­tate, desinteresul său când era de­­sinteres şi influenţa netăgăduită a unei personalităţi culturale sub ca­re s’au format sufleteşte generaţiile de la o mie nouă sute încoace. Că desamăgirile au venit pe rând să desmintă chiar cele mai modera­te pronosticuri o ştiu toti cei care cunosc peripeţiile luptelor intestine din partidul care­ a purtat pe rând firma de «naţionalist al ponorului», pe urmă «naţionalist» fără nici o anexă. D. Iorga şi-a părăsit prie­tenii de aproape, pentru alţii mai de departe, pe urmă î-a lăsat pe cei de departe ca să se întoarcă la cei de aroape, şi aşa mai departe. Iar şeful privea la stânga, când partidul privea la dreapta. Buleti­nul situaţiei înregistra sensibil ca un seismograf enervările d-lui Ior­ga, când supărat se retrăgea la Vălenii de Munte, pregătind o nouă erupţie. E tristul istoric al partidului na­ţional, etne preocupat şi slăbit de această permanentă grijă a unei ati­tudini mereu problematică, n’a is­­tutît să se impună îndestul pentru a opune rezistenţa cuvenită guver­­nnărei liberale şi pentru a prelua conducerea ţării, când succesiunea guvernului a fost deschisă. Orice alte explicaţii sânt de importanţă mai măruntă. D. Iorga a ţinut lu­mânare de mort partidului său. Fuziunea cu partidul ţărănesc, intrată pe cale de înfăptuire s’a lo­vit, de la început de rezerva şefului decapitat, întâi rezervă, pe urmă ostilitate, întâi exprimată vag, pe urm­ă mărturisită făţiş. D. Iorga e astăzi supărat din nou. •Şi-a strâns puţinii credincioşi sub aripa sa — va reorganiza partidul. Partidul? Dar partidul va redeveni din nou un singur om, cu umbrele sale târâte prin toate hârtoapele după jocul capricios al luminilor. Că e mai bine ori mai rău, aşa, nu ştim. Tăria şi autoritatea d-lui Iorga, s’au născut şi au durat atâta vre­me, cât fără a se lăsa încurcat în iţele politicei curente şi fără a pre­tinde răspunderea unui partid de guvernământ, putea lua atitudinea Democrit Ion Darie Toma nu e chiar a noastră. Ne-o serveşte un confrate. Este adevărat că o face inspirăndu-se dintr’un foi­leton apărut in această foaie... Cam aşa trăim noi de o bucată de vreme. Furnizând teme de gân­dire confraţilor, cari, evident, pe urmă se simt datori şi în măsură să ne ia de sus. Ce să le mai spui că nu li se potriveşte! Asta ar tre­i să o înţeleagă ei cei dintâi. Iar dacă nu o înţeleg singuri, ori­ce stăruinţă e zadarnică. Iată-ne deci iarăşi în turba ca iro­nici teoreticianilor democraţi. De­­obicei, lucrurile astea ne amuză. De data aceasta însă amuzamentul nostru se driblează de simpatie. Căci confratele care ne-a prins cu ocaua mică, ne stă sufleteşte foarte aproape. Nu este el democrat în fond, cum nu suntem noi. Dar el crede că e democrat. Şi alunei se întâmplă un lucru foarte caracte­ristic. Apărând democraţia, confra­tele nostru îi desgoleşte întotdeauna punctele slabe. Pentru că e sincer pentru că are o gândire evoluată şi pentru că nu poate să spună decât ceea ce vede. Singurul cusur al gân­dirii sale e clasarea: etichetează fals. Aşa s’a întâmplat in vară cu recunoaşterea existenţei unei men­talităţi descentralizatoare şi concre­tzante, pe care el totuş o califică — mordicus — drept democrată. Aşa se întâmplă acum cu «râsuri. Ce s’a susţinut aci la noi? Că demo­craţia ne-a desvăţat să râdem. Ce opinează confratele nostru ? Că marii umorişti Voltaire, Anatole France, Bernard Shaw sunt totuş democraţi. Foarte exact, iubite colega, asta suţinem şi noi. Observă însă te rog, că France, Shaw şi Voltaire nu râd, ei rânjesc. Ei nu sunt veseli, ci iro­nici. Este o mică deosebire funda­mental. Râsul are la bază veselia şi generozitatea. Ironia din potrivă acreala şi spiritul critic. Ironia es­te răzbunarea intelectualilor cari se simt superiori semenilor lor, cu cari totuş regimul democratic îi egalea­ză. Râsul este iubire şi comunicar­e sufletească. Ironia diferenţiază, ca este un corectiv al democraţiei, şi o negare a vieţii, ca ori­ce operaţie critică. Râsul uneşte: el e bucuria de a trăi, — şi deci afirmare­a vie­ţii Da, Da! Democraţia ne-a desvăţ­at să râdem după cum ne-a desvăţat de toate acţiunile generoase. Arti­ficializând raporturile dintre oa­meni, şi închipuindu-şi că totul se întâmplă în viaţă după un contract, ea a multiplicat până la insuporta­bil laturea convenţională a legătu­rilor sociale, reducând spontaneita­tea şi confiscând fondul în benefi­ciul formei. Studiaţi vă rog tabela categoriilor ethosului englez — emi­namente democrat — aşa cum o sta­bileşte Max Scheler, şi veţi vedea de partea cui este dreptatea. Voltaire, France, Shaw? Simt cea mai bună dovadă în sprijinul tezei noastre... —OotJ! ­porfcoc Este, desigur, temerar să afirmi cu preciziune ce are de gând să în­treprindă d. Nicolae Iorga, chiar dacă este vorba de un răstimp a­­propriat. Un cronicar fidel şi nepărtinitor, aşa cum căutăm a fi faţă de calei­doscopul vieţei politice din ţară, poate cel mult să afirme ceea ce marele nostru profesor, declară a intenţiona. In acest înţeles informaţiunile noastre sunt din sursa cea mai ca­lificată. Retragerea din par­­tidul national întâmpinările d-lui Iorga pe ches­tiile de procedură descoperă înde­ajuns hotărârea sa de­ a pleca din partidul national. E chiar ciudat că d-sa vrea să mascheze această decizie prin sem­­­puluri procedurale. Un singur şef de partid ne obiş­nuise cu fetiscismul statutelor : d. general Averescu. Nu vrem să jig­nim pe d. Iorga insistând asupra comparaţiei. Dar pr care ar fi re­zultatele ulterioare ale fuziunei, un asemenea act trece peste detaliile de procedură. Nu poţi fi pentru sau contra lui din cauză că l-a nego­ciat X or Y, sau fiindcă anumite organe de partid dispun sau nu de învestitura unor hipotetice statute. D. Iorga a plecat din delegaţia permanentă Duminecă pe argumen­tul statutar , declară nul congresul dela 10 Octombrie pe acelaş motiv neserios. Adoptând metoda de judecătorie de pace d. Iorga porneşte de la ideea­ a cărei experimentare repetată de alţii şi tuturor nefericită putea să-l împedice de-a o urma. D-sa vrea ca în funcţie de cei câţiva amici personali care even­tual îl vor urma, să defilare «adevă­ratul partid naţional», denunţând pe acei care s’au dus la fuziune, dizidenţi ! Nu e serios. Intervent unile pentru viitîr Cât priveşte orientările de viitor, în consfătuirea avută cu prietenii săi înainte de a se întoarce la Vă­leni, d. Iorga a declarat : •—«Suntem destui. Eu am ştiut tot­deauna să-mi conduc treburile cu un pumn de oameni, — și fără să-mi terfelesc obrazul!* Era răspuns la o întrebare asu­pra svonurilor despre o apropiere de guvern. Aceste cuvinte au făcut pe unii dintre prezenţi să părăsească adu­narea, Interpretându-le ca mărturi­sirea unor preocupări prea egoiste. Fapt este că d. N. Iorga va avea în Cameră o neutralitate binevoi­toare faţă de guvern, rezervându-şi o sarcastică ofensivă contra fuzio­­naţilor şi în special a d-lui Iuliu Maniu. Şi apoi d-sa trebuind să conferen­ţieze anul acesta şi la Roma, va pleca mai de­vreme în străinătate, în acest an. Colaborarea cu partidul liberal Pentru mai târziu D. N.. Iorga speră cu seriozitate într’o colabora­re de guvern cu partidul liberal. D-sa se bizue în această aşteptare pe conversaţiile anterioare avute cu d. Ionel Brătianu. Ceea ce scapă însă atenţiunea d-lui ■Iorga este că atunci când şeful par­­ăului liberal zicea: «Veniţi cu noi», întrebuinţa acest plural nu ca o formulă de politeţă. D. N. Iorga ministru de resort în­­tr’un guvern Brătianu? Ce satisfac­ţie pentru fostul prim-ministru că­ruia în propria lui Cameră, d. Ior­ga i-a putut striga: — Nu ştiu dacă am să te pot a­­lege! In or­ce caz acestea sunt perspec­tive pentru mai târziu. La 10 Octombrie d. N. Iorga rupe în chip sgomotos cu partidul naţio­nal şi cu d. Iuliu Maniu. ANCHETE POLITICE anifestarile d-lui N. Iorga RETRAGEREA DIN PARTIDUL NATIONAL O EVENTUALA COLABORARE CU LIBERALII In preajma nouei sesiuni trebue să revenim şi la treburile dinăuntru, cu prisosinţă edificaţi a­­supra celor din afară. De azi în două săptămâni se deschide Parlamen­tul. Nu este ceva îmbucurător, în­să nu se poate evita. La 15 octom­brie începe întâia—şi probabil sin­gura — sesiune lucrativă, dacă se poate spune, a Camerelor actuale. Şedinţele din vară s’au epuizat doar în formalităţi. Din punct de vedere legislativ n’au servit nici ca prefaţă. Mesajul a fost ca primul act din piesele de teatru proaste: n’a avut nici darul d’a expune. Şi acum desnodământul se va petrece între culise, guvernul, dacă are ce­va de îndeplinit, nu poate să întâr­zie. De altfel e singuru-i tărâm ne­ex­plorat. In partea de preparaţie po­lit­ică ne-a dat alegerile. In acţiunea diplomatică, tratatul de la Roma. Odată încheiat şi acest capitol, de la care pare că se aştepta o recoltă de miracole, vine fără amânare «producţia» legislativă. Or, e de notorietate generală că nu s’a pregătit nimic. Unii dintre miniştri, romanţioşi ca d. Trancu, sau placa ml .'-Je să spue basme, cum este d. Meissner, au vorbit zia­relor, — vara e criză de­ subiecte, — despre vastele proecte la care me­ditează. Dar erau cugetări fără a­­doua zi, ca toate diversele «progra­me» schiţate de alţi colegi din cabi­net. Pe hârtie nu s’a întocmit nimic «­ână azi. Asa zisele comisiuni par­lamentare cărora le-ar reveni pune­rea la punct a proectelor de lege, n’au ţinut, una, o şedinţă. Cu drept cuvânt, căci nu aveau ce face. O singură comisie, dar neparlamen­tară, anonimă şi ocultă, lucrează nu se ştie unde, spre a furniza un proect şi o idee d-lui ministru de justiţie în chestia chiriilor. Budgetul nou e încă un semn de întrebare. Până nu se lichidează cri­za de conducere la ministerul de fi­nanţe, nici nu se poate alcătui. D. V­E­NERAL AVERESCU Antagonismul celor două politici Lapedatu-Brătian­u, Caraflid-Manol­­escu, între care generalul Averes­cu va trebui să-şi ia inima în dinţi, paralizează tocmai acea activitate mai mult reclamată de situaţia ge­nerală economico-financiară. Intre cele două sesiuni tara n’a aflat, ca isprăvi de guvernare înă­untru, decât despre contracte du­bioase, suspecte furnituri, concesii şi exclusivităţi extravagante, aran­jamente şi măsuri care deschid mul­te ferestre asupra unui film, ce s’ar putea intitula ca şi acela al lui Chariot, în minus umorul, «goana după bani»... In acest timp alte acte de guvern, ca sporirea violentă a tarifului tran­sporturilor, au scumpit enorm şi dintr’odată viaţa, realizând astfel contrariul celor mai solemne anga­jamente de acum şease luni. Când în asemenea condiţii guver­nul se prezintă în faţa Camerelor iarăşi cu mâinile goale, ca bagaj legis­lativ, desigur, — dovada dezor­­ganizărei sau Incapacitate!, — dacă nu a amândorora, nu mai este sus­ceptibilă de demonstrare. In fapt şeful guvernului şi par­tidul său n’au astăzi decât preocu­parea... remanierei ministeriale. Competiţionarii la fotolii sau stra­pontine ministeriale se agită, se organizează, pregătesc asaltul. Când probleme aşa de grave stau de a­­tâta vreme neglijate, preşedintele consiliului se întreabă zilnic cum să rezolve criza Lapedatu-Goldiș, iar din întrunirile miniștrilor ies comunicate felurite asupra călăto­riei Reginei în America... ...Sunt, desigur, împrejurări când e mai preferabil ca anumite gu­­­verne să nu facă nimic. Perspecti­­­vele activitate­­lor eventuale apar mai neprielnice decât ori­ce inac­ţiune. Dar au trecut de mult acele vremi patriarhale, când singură bunăvoinţa putea să însemne un certificat de competinţă. Astăzi guvernele de figuraţie po­litică, necesităţi vremelnice pentru palate şi parăzi oficiale, constitue o adevărată primejdie publică. .. Şi iată de ce d. Ionel Brătianu ar putea să înţeleagă, — că ori­ce glumă, mai ales când este proastă, nu trebue împinsă prea departe. X & Y Exemplul unor români­­. Ne-au preocupat foarte mult în vremea din urmă desromânizaţii. A fost inoportun . Nădăjduim că a­­farăt de guvern, care s’a legat prin chiar punctul prim al unui pact electoral, să-i dea definitiv pe mâ­na desnaţionalizatorilor de ieri, şi afară de partidul maghiar, repre-­ zentantul acestor artişti ai prose­­litismului, toată lumea recunoaşte că a fost numai foarte necesar şi foarte drept, să punem chestiunea aceasta cu toată stăruinţa. Când un guvern românesc hotăreşte de dra­gul unor voturi minoritare să dea aceste victime ale stăpânirii străine pe mâna celor cari li-au răpit lim­ba, renunţând la obligaţia înscrisă în lege (art. 34 din legea învăţămân­tului particular) de-a face să se realizeze şi pentru ele desrobirea, şi când, foarte natural după hotă­rârea electorală amintită, proseli­­tismul străin continuă, vizând vic­time nouă, alarma trebuia dată ca un adevărat strigăt de desperare. Cazul dela Arad, unde această ex­tindere a proselitismului s’a întâm­plat chiar şi după alarma dată şi după ce ministrul instrucţiunii de­clarase cu câteva zile mai înainte, în ciuda pactului electoral, că va respecta articolul 34 al legii d-lui dr. Angelescu, a venit să arate nu se poate mai dureros, că nu mai e de stat un moment cu mâinile în sân, în aşteptarea unei cuminţiri a oficialităţii româneşti şi a urma­şilor stăpânirii desnaţionalizatoare de ieri. Avem exemple care contrastează bizar cu punctul prim al pactului dintre un guvern al României Ma­ri şi libere şi dintre partidul re­prezentanţilor proselitismului ungu­resc. Unul e de ajuns ca să vădeas­că toată păcătoşenia unui aseme­nea guvern pactizant. Acest exem­plu din comuna Oaia din judeţul Mureş să rămână în mintea gu­vernului Averescu şi în mintea trîmbiţătorilor punctelor de la Alba Iulia ca un usturător memento. Localitatea numără vre­o optzeci de familii, cari toate îţi vorbesc nu­mai limba săcuilor lui Sándor Io­sif şi a «dezrobitorului» Ciaba, dar unul singur nu ţi-ar spune că e altceva decât român, român în toa­tă puterea cuvântului. In biserică, dependentă de episcopia Haidudo - regalul, se sluj­ia ungureşte, până când, îndată după unire, au elimi­nat această limbă ca s’asculte, deşi nu-l înţeleg, cuvântul românesc. Şi fiindcă n’aveau şcoală românească, au transformat în şcoală comunală românească crâşma comunală, dând prin aceasta un exemplu care e unic sub orice raport. Biserica le e veche, şi au hotărât să clădească o­­biserică românească nouă, iar doi dintre ei au jertfit pentru scopul acesta câte un hectar de pământ. Se poate exprima în cuvinte mă­reţia acestei lupte a satului Oaia înpotriva efectelor prozelitismului unguresc, pe care un guvern român îl sprijină în al optulea an de la desrobirea Ardealului ! Se poate exprima în cuvinte măreţia unei atari reîncorporări naţionale, mai ales când se mai constată, că aceşti români ce nu ştiu româneşte din comuna Oaia, îşi clădesc biserică cu limbă de oficiare românească, numai pentru trei-patru slujbe pe an, căci de fapt de atâtea ori se poate abate pe la dânşii preotul ro­mân, care oficiază în vre­o două­zeci de biserici ale unor comune de români la fel necunoscători ai limbii româneşti ! In faţa unor exemple ca acesta, cu cât mai mult ar trebui să fie alta purtarea oficialităţii noastre faţă de râvna românilor ce nu ştiu româneşte, de-a se şti români după chipul şi asemănarea tuturor româ­nilor. Dar în loc să le dea preoţi români permanenţi, oficialitatea noastră e mai doritoare să-i ştie în­­cadraţi intr’o minoritate etnică. Batjocura trebuie însă să înce­teze.­­ To* Argumente bulgare «La Bulgaria, oficiosul francez al guvernului din Sofia, se ocupă din nou de incidentele de la graniţa do­brogeană, insinuând că ne-am găsi pur şi simplu în faţa unor masacre puse la cale de autorităţile româ­neşti, împotriva paşnicei populaţii bulgare. Pentru oficiosul unui gu­vern, limbajul e cam tare. De altfel lucrul nu ne surprinde, căci guver­nul bulgar n’a uitat participarea Ro­mâniei la demersul colectiv, făcut acum câtă­va vreme la Sofia, în a­­c­eastă sângeroasă chestiune a­ ban­delor de comitagii. «La Bulgarie» ar fi dorit să vadă blocul aliat sfărâ­mat și o simplă notă a guvernului din Belgrad sau a guvernului din Atena, ar fi durut-o mai puţin de­cât triplul demers de acum câtă­va vreme. Contrar acestei acţiuni diplo­matice, ziarul bulgăresc împrumută argumente, cui credeţi? Ligii Drep­tului Omului din Franţa. Ceea ce face guvernul din Sofia e cel pu­ţin imprudent, căci astfel de argu­mente sunt cu două tăişuri. Ce s’a spus şi s’a tipărit de către Liga balivernelor umanitare pe sea­ma României, e floare la ureche pe lângă ceeace s’a tipărit şi s’a­ spus împotriva Bulgariei. Dacă noi suntem, după Victor Margueritte dela celebra Ligă, o ţa­ră barbară fiindcă am oprit rularea f­ilmului său «la Gargonne*, după d. Barbusse o ţară ipocrită fiindcă stu­denţii naţionalişti l-au fluerat în timp ce d. Duca, ministru de Exter­ne, îi făcea excesul de politeţe de* a-l primi ca, atare,­— Bulgaria e de-a dreptul ţara unde se crestează pielea de pe corp copiilor, unde se intro­duc în anumite orificii umblete de fier înroşit care apoi se deschid, cu alte cuvinte, un fel de «grădină a supliciilor». Dacă guvernul din So­fia are imprudenţa să caute argu­mente contra noastră în textele de propagandă ale Ligii pentru Drep­turile Omului, ne e foarte uşor să deschidem ultimul pamflet al lui Barbulsse «Les bourraux» (Călăi­), unde falsificările şi calomnia îşi dau mâna sub semnul vizibil al in­tereselor moscovite. Citind minciu­nile scrise la adresa noastră, le-am judecat la fel pe cele privitoare la Bulgaria. In orice caz, e o ciudată și năzdrăvană ideie, de a culege argu­mente la Liga Drepturile Omului — care prezintă pe d. Liaptchef, ca un demn continuator al lui Tzanhof și întreg guvernul bulgar ca o bandă de asasini. Dacă «La Bulgarie» crede serios ce se af­irmă de către sindicatul d-lui Barbusse, înseamnă că recunoaşte şi adevărul celor ce se spun despre guvernul său. Dilema e clară. Dacă «La Bulgarie» respinge afirmaţia că la Sofia domneşte o bandă de a­­sasini politici, înseamnă că tipăreş­te, conştienţă, minciuni. Şi ne între­băm la ce servesc? Eugen Titeanu --------poîţtao—-----­ ------oo^;oo--------­ ■(Citiţi continuare în pag. II-a) '900---­Arhiespicopia Chişinăului ne tri­mite o colecţie de acte oficiale în le­gătură cu Facultatea de Teologie din Chişinău, în dorinţa ca «frun­taşii vieţii noastre să cunoască că singurul interes ce a îndemnat pe cei în drept să mijlocească, iar au­toritatea să aprobe înfiinţarea Fa­cultăţii de Teologie la Chişinău, a fost şi rămâne numai interesul ob­ştesc, cel bisericesc-naţional».­­ Le anunţăm şi noi aci aceste ac­te, cu formula arhiepiscopiei, în sti­lul şi ortografia originală, pentru ca fruntaşii vieţii noastre, câţi ne citesc, să ia cunoştinţă de existenţa lor. Sunt în totul şapte. In ele se poa­te urmări is­tria nouei şcoale de teologie. Pornită ca Academie Teo­ de NAE IONESCU logică în 1921 (Actul No. 2) şi con­cepută în dependenţă de Ministerul Cultelor (Actul No. 3) întreprinde­rea aceasta trece dintr’o dată (pro­babil din interese pur bisericesc­­naţionale) în competenţa ministe­rului de instrucţie publică (Cf. Ac­tul No. 4). Ar putea să ne lămureas­că cineva această schimbare, întâm­plată încă în 1921? De­sigur ea numera pe placul şi în intenţia Arhiepiscopiei Chişinău­lui, şi nici ale Sf. Sinod. Căci din schimbul de adrese între cele două înalte foruri bisericeşti, din toam­na anului 1923, reiese că dorinţa a­­cestora era: înfiinţarea unei «Aca­demii duhovniceşti»—deci nu a u­­nei facultăţi — care «să stea sub con­ducerea bisericii şi numai sub con­trolul Statului». (Documentele 5 şi 6). Iată însă că în Mai 1926 aduna­rea eparhială referă asupra chestiu­nii în termeni cu totul noui: «Cu toată tăria susţinem şi cerem înfiin­ţarea în oraşul Chişinău a unei Fa­cultăţi de Teologie (sublinierile nu sunt ale noastre) cu toate dreptu­rile unor asemenea facultăţi din ţară». Iar prin procesul verbal No. 4 al aceleeaş adunări eparhiale se hotărăşte «să se intervină la auto­rităţile în drept, pentru înfiinţa­rea în Chişinău a Facultăţii de Teologie». (Actul No. 7). Care sunt acele «autorităţi în drept» nu ne-o spun explicit actele; ’­ îndoială nu există: este minis­terul instrucţiunei publice. Căci pes­te tot această ultimă adresă (No. 7) nu vorbeşte decât de Universi­tate şi Facultate. Pretenţiunile Chi­şinăului s’au ridicat: «E nevoe de o Universitate la Chişinău. Dar dacă pare deocamdată greu de realizat o asemenea înnaltă cerinţă, de a înte­meia aci o complectă Universitate, cu toate Facultăţile... totuş e la timp şi prea bine aşezat să ia fiinţă în Chişinău-măcar o Facultate de Teo­logie de Stat, aşa cum sunt în Bucu­reşti şi Cernăuţi». Şi mai departe: «...Cer înnalta binecuvântare a Sf. Sinod de a deschide în Chişi­nău o Facultate de Teologie, cu ca­racter de Stat, aşa cum sunt cele existente în­ Bucureşti şi Cernăuţi, Facultate depinzând deocamdată de Universitatea din Iaşi, şi conducân­­du-se în mersul ei de regulamentul Facultăţii respective din Bucu­reşti» E clar, nu? Autoritatea compe­tentă este ministerul instrucţiei. Deci nu mai e vorba de o şcoală «sub conducerea bisericii şi numai sub controlul statului», ci pur şi simplu de o şcoală de stat, stând sub autoritatea laică a ministerului şcoalelor. După noi, este o înfrângere. Pen­tru că, după cum am mai spus-o, bi­serica scapă marele prilej de a da un început învăţământului supe­rior propriu ei. Arhiepiscopia Chi­­şinăului, este, prin tradiţia ei re­ligioasă şi prin stricta ei or­to­­­doxie, cea mai în măsură să aprecia­ze proporţiile acestei înfrângeri Şi totuş această Arhiepiscopie de Chişinău este cea care a consimţit la schimbarea naturei proectatei A­­cademii Teologice. Tot ea ar fi deci în măsură să ne spună cari sunt interesele bisericesc-naţionale «numai» bisericesc-naţionale cari au hotărât-o la această renunţare.* Vrea să o facă? Şi poate? Noi i-am fi recunoscători... Cunoaştem o versiune. Ne-a co­municat-o un prieten al bisericii, om de reală valoare, amestecat de a­­proape în administraţia bisericeas­că. Ne-a comunicat-o, e adevărat, numai ca părere personală, dar pă­rerea aceasta trădează anumite fap­te: «Nu s’a putut altfel Și eu mă gândesc că decât nimic, tot mai lt­

Next