Cuvântul, octombrie 1926 (Anul 3, nr. 373-399)
1926-10-02 / nr. 374
ANUL IlI NO. 574. Redacţia şi Administraţia 4, STRADA SĂRINDAR, 4 I 78/09 Administraţia Telefon T8/10 Radaet,a Director politic: TITUS ENACOVICI Director: C. GONGOPOL lîn ati .. .ABONAMENTE IN TARA . 800 lei Şase luni . Trei luni.•..................... . . .. . 400 „ * 200 « Un an . , IN STRĂINĂTATE Şase luni Trei luni . 1600 foi . . . ........... (. . 80p . 40) tudinea sa, de unde putea fi pe rând aspru şi iertător, mărinimos şi crud, violent şi împăciuitor, după convingerile şi sentimentele sale, care nu târau după ele soarta unui partid. Şi nici nu va fi silit atunci, să închee epistolele cu formule subtile ca acestea: «Primiţi, scumpe domnule Maniu, încredinţarea sentimentelor care corespund acelora pe care mi le-aţi păstrat totdeaima». După o îndelungată duşmănie, doi evrei, prin intermediul unul al treilea, ajung la împăcare. Bat palma. Unul, ca să pecetluiască împăcarea, rosteşte: — Dragă, Isidor, să ştii că nu gândesc despre tine, decât ceia ce gândeştii tu despre mine ! Iar celălalt, speriat: — Abia ne-am împăcat şi iar începi , împăcările domnului Iorga n’au fost niciodată, altceva. Bănuitor, d. Nicolae Iorga s’a socotit întotdeauna înconjurat de duşmani. Prieteniile de astăzi nu însemnau decât o etapă, spre vrăjmăşiile de mâine, încă în stare de germinaţie. Nu întârzia ceasul când d-nul Iorga luându-şi căciula şi unui singur om şi unei singure conştiinţe. Politica ţării se afla oricum înrâurită de această atitudine — fiindcă o personalitate de aceste dimensiuni nu poate fi nici strivită, nici ignorată. Iar astfel judecând, găsim că e poate mai bltrântind uşile, servea foştilor priene, că d. Iorga se întoarce la soliteni un sumar dar crâncen rechizitoriu, de care nu s’ar fi putut spăla cu toată apa Dâmboviţei.Astfel, prin politica românească d. Iorga a trecut douăzeci de ani ca un etern supărat. Pentru cei ce i-au rămas cu neclintire credincioşi, am păstrat întotdeauna admiraţie şi nedumerire, ca pentru locuitorii Japoniei care se îndârjesc să trăiască sub veşnica ameninţare a unei erupţii. Fiecare amânare de 24 ore e o prelungire a agoniei. Oamenii îşi văd de treburi, îşi cârpesc casele fragile de bambus, se feresc să întoarcă ochii spre vârful fumegând al vulcanului sfânt Fusi-Yuma, se prefac că-l ignoră, dar în fundul sufletului ştiu că a doua zi, dacă nu până în seară, creştetul muntelui va începe să împroaşte bolovani, lavă, pucioasă şi smoală clocotită, să dărâme, să înece şi să acopere tot în cale; până când incorigibili şi tenaci, oamenii fugiţi cu calabalâcul în spate se vor întoarce să-şi dureze lăcaşurile lor precare. Aceasta e povestea partidului naţionalist-democrat, în toate peripeţiile sale de până acum. Umbre ale domnului Iorga, partizanii l-au urmat în cele mai contradictorii atitudini, în toate capriciile, în toate supărările şi împăcările de scurtă durată, cu o credinţă înduioşătoare. Prima Condiţie pentru a convieţui cu d. Iorga, a fost întotdeauna depersonalizarea desăvârşită. Să nu ai nici o părere şi mai ales să nu o exprimi. Să taci, umbră mută, şi să strănuți când şeful e răcit, să surâzi docil când a sacrificat cu o glumă o situaţie, să nu mai ai idei, convingeri, casă, nevastă, copii şi griji, decât acele pe care ţi le îngăduie panviiul şefului. Fusi-Yama e pitoresc şi impresionant când e privit de departe Să trăeşti la poalele lui, e în orice caz incomod şi imprudent. Noi l-am privit de departe întotdeauna pe d. Iorga, şi fiindcă nu ne putea atinge nici una din supărările sale instabile, ne-am putut îngădui obiectivitatea de a contemni personalitatea sa proeminentă, fără teama că mâine, erupând, ne va acoperi cu lavă bolovani și pucioasă. De aceia am recunoscut fără rezerve actele bune când erau bune, dreptatea sa când era dreptate, desinteresul său când era desinteres şi influenţa netăgăduită a unei personalităţi culturale sub care s’au format sufleteşte generaţiile de la o mie nouă sute încoace. Că desamăgirile au venit pe rând să desmintă chiar cele mai moderate pronosticuri o ştiu toti cei care cunosc peripeţiile luptelor intestine din partidul care a purtat pe rând firma de «naţionalist al ponorului», pe urmă «naţionalist» fără nici o anexă. D. Iorga şi-a părăsit prietenii de aproape, pentru alţii mai de departe, pe urmă î-a lăsat pe cei de departe ca să se întoarcă la cei de aroape, şi aşa mai departe. Iar şeful privea la stânga, când partidul privea la dreapta. Buletinul situaţiei înregistra sensibil ca un seismograf enervările d-lui Iorga, când supărat se retrăgea la Vălenii de Munte, pregătind o nouă erupţie. E tristul istoric al partidului naţional, etne preocupat şi slăbit de această permanentă grijă a unei atitudini mereu problematică, n’a istutît să se impună îndestul pentru a opune rezistenţa cuvenită guvernnărei liberale şi pentru a prelua conducerea ţării, când succesiunea guvernului a fost deschisă. Orice alte explicaţii sânt de importanţă mai măruntă. D. Iorga a ţinut lumânare de mort partidului său. Fuziunea cu partidul ţărănesc, intrată pe cale de înfăptuire s’a lovit, de la început de rezerva şefului decapitat, întâi rezervă, pe urmă ostilitate, întâi exprimată vag, pe urmă mărturisită făţiş. D. Iorga e astăzi supărat din nou. •Şi-a strâns puţinii credincioşi sub aripa sa — va reorganiza partidul. Partidul? Dar partidul va redeveni din nou un singur om, cu umbrele sale târâte prin toate hârtoapele după jocul capricios al luminilor. Că e mai bine ori mai rău, aşa, nu ştim. Tăria şi autoritatea d-lui Iorga, s’au născut şi au durat atâta vreme, cât fără a se lăsa încurcat în iţele politicei curente şi fără a pretinde răspunderea unui partid de guvernământ, putea lua atitudinea Democrit Ion Darie Toma nu e chiar a noastră. Ne-o serveşte un confrate. Este adevărat că o face inspirăndu-se dintr’un foileton apărut in această foaie... Cam aşa trăim noi de o bucată de vreme. Furnizând teme de gândire confraţilor, cari, evident, pe urmă se simt datori şi în măsură să ne ia de sus. Ce să le mai spui că nu li se potriveşte! Asta ar trei să o înţeleagă ei cei dintâi. Iar dacă nu o înţeleg singuri, orice stăruinţă e zadarnică. Iată-ne deci iarăşi în turba ca ironici teoreticianilor democraţi. Deobicei, lucrurile astea ne amuză. De data aceasta însă amuzamentul nostru se driblează de simpatie. Căci confratele care ne-a prins cu ocaua mică, ne stă sufleteşte foarte aproape. Nu este el democrat în fond, cum nu suntem noi. Dar el crede că e democrat. Şi alunei se întâmplă un lucru foarte caracteristic. Apărând democraţia, confratele nostru îi desgoleşte întotdeauna punctele slabe. Pentru că e sincer pentru că are o gândire evoluată şi pentru că nu poate să spună decât ceea ce vede. Singurul cusur al gândirii sale e clasarea: etichetează fals. Aşa s’a întâmplat in vară cu recunoaşterea existenţei unei mentalităţi descentralizatoare şi concretzante, pe care el totuş o califică — mordicus — drept democrată. Aşa se întâmplă acum cu «râsuri. Ce s’a susţinut aci la noi? Că democraţia ne-a desvăţat să râdem. Ce opinează confratele nostru ? Că marii umorişti Voltaire, Anatole France, Bernard Shaw sunt totuş democraţi. Foarte exact, iubite colega, asta suţinem şi noi. Observă însă te rog, că France, Shaw şi Voltaire nu râd, ei rânjesc. Ei nu sunt veseli, ci ironici. Este o mică deosebire fundamental. Râsul are la bază veselia şi generozitatea. Ironia din potrivă acreala şi spiritul critic. Ironia este răzbunarea intelectualilor cari se simt superiori semenilor lor, cu cari totuş regimul democratic îi egalează. Râsul este iubire şi comunicare sufletească. Ironia diferenţiază, ca este un corectiv al democraţiei, şi o negare a vieţii, ca orice operaţie critică. Râsul uneşte: el e bucuria de a trăi, — şi deci afirmarea vieţii Da, Da! Democraţia ne-a desvăţat să râdem după cum ne-a desvăţat de toate acţiunile generoase. Artificializând raporturile dintre oameni, şi închipuindu-şi că totul se întâmplă în viaţă după un contract, ea a multiplicat până la insuportabil laturea convenţională a legăturilor sociale, reducând spontaneitatea şi confiscând fondul în beneficiul formei. Studiaţi vă rog tabela categoriilor ethosului englez — eminamente democrat — aşa cum o stabileşte Max Scheler, şi veţi vedea de partea cui este dreptatea. Voltaire, France, Shaw? Simt cea mai bună dovadă în sprijinul tezei noastre... —OotJ! porfcoc Este, desigur, temerar să afirmi cu preciziune ce are de gând să întreprindă d. Nicolae Iorga, chiar dacă este vorba de un răstimp apropriat. Un cronicar fidel şi nepărtinitor, aşa cum căutăm a fi faţă de caleidoscopul vieţei politice din ţară, poate cel mult să afirme ceea ce marele nostru profesor, declară a intenţiona. In acest înţeles informaţiunile noastre sunt din sursa cea mai calificată. Retragerea din partidul national întâmpinările d-lui Iorga pe chestiile de procedură descoperă îndeajuns hotărârea sa de a pleca din partidul national. E chiar ciudat că d-sa vrea să mascheze această decizie prin sempuluri procedurale. Un singur şef de partid ne obişnuise cu fetiscismul statutelor : d. general Averescu. Nu vrem să jignim pe d. Iorga insistând asupra comparaţiei. Dar pr care ar fi rezultatele ulterioare ale fuziunei, un asemenea act trece peste detaliile de procedură. Nu poţi fi pentru sau contra lui din cauză că l-a negociat X or Y, sau fiindcă anumite organe de partid dispun sau nu de învestitura unor hipotetice statute. D. Iorga a plecat din delegaţia permanentă Duminecă pe argumentul statutar , declară nul congresul dela 10 Octombrie pe acelaş motiv neserios. Adoptând metoda de judecătorie de pace d. Iorga porneşte de la ideea a cărei experimentare repetată de alţii şi tuturor nefericită putea să-l împedice de-a o urma. D-sa vrea ca în funcţie de cei câţiva amici personali care eventual îl vor urma, să defilare «adevăratul partid naţional», denunţând pe acei care s’au dus la fuziune, dizidenţi ! Nu e serios. Intervent unile pentru viitîr Cât priveşte orientările de viitor, în consfătuirea avută cu prietenii săi înainte de a se întoarce la Văleni, d. Iorga a declarat : •—«Suntem destui. Eu am ştiut totdeauna să-mi conduc treburile cu un pumn de oameni, — și fără să-mi terfelesc obrazul!* Era răspuns la o întrebare asupra svonurilor despre o apropiere de guvern. Aceste cuvinte au făcut pe unii dintre prezenţi să părăsească adunarea, Interpretându-le ca mărturisirea unor preocupări prea egoiste. Fapt este că d. N. Iorga va avea în Cameră o neutralitate binevoitoare faţă de guvern, rezervându-şi o sarcastică ofensivă contra fuzionaţilor şi în special a d-lui Iuliu Maniu. Şi apoi d-sa trebuind să conferenţieze anul acesta şi la Roma, va pleca mai devreme în străinătate, în acest an. Colaborarea cu partidul liberal Pentru mai târziu D. N.. Iorga speră cu seriozitate într’o colaborare de guvern cu partidul liberal. D-sa se bizue în această aşteptare pe conversaţiile anterioare avute cu d. Ionel Brătianu. Ceea ce scapă însă atenţiunea d-lui ■Iorga este că atunci când şeful parăului liberal zicea: «Veniţi cu noi», întrebuinţa acest plural nu ca o formulă de politeţă. D. N. Iorga ministru de resort într’un guvern Brătianu? Ce satisfacţie pentru fostul prim-ministru căruia în propria lui Cameră, d. Iorga i-a putut striga: — Nu ştiu dacă am să te pot alege! In orce caz acestea sunt perspective pentru mai târziu. La 10 Octombrie d. N. Iorga rupe în chip sgomotos cu partidul naţional şi cu d. Iuliu Maniu. ANCHETE POLITICE anifestarile d-lui N. Iorga RETRAGEREA DIN PARTIDUL NATIONAL O EVENTUALA COLABORARE CU LIBERALII In preajma nouei sesiuni trebue să revenim şi la treburile dinăuntru, cu prisosinţă edificaţi asupra celor din afară. De azi în două săptămâni se deschide Parlamentul. Nu este ceva îmbucurător, însă nu se poate evita. La 15 octombrie începe întâia—şi probabil singura — sesiune lucrativă, dacă se poate spune, a Camerelor actuale. Şedinţele din vară s’au epuizat doar în formalităţi. Din punct de vedere legislativ n’au servit nici ca prefaţă. Mesajul a fost ca primul act din piesele de teatru proaste: n’a avut nici darul d’a expune. Şi acum desnodământul se va petrece între culise, guvernul, dacă are ceva de îndeplinit, nu poate să întârzie. De altfel e singuru-i tărâm neexplorat. In partea de preparaţie politică ne-a dat alegerile. In acţiunea diplomatică, tratatul de la Roma. Odată încheiat şi acest capitol, de la care pare că se aştepta o recoltă de miracole, vine fără amânare «producţia» legislativă. Or, e de notorietate generală că nu s’a pregătit nimic. Unii dintre miniştri, romanţioşi ca d. Trancu, sau placa ml .'-Je să spue basme, cum este d. Meissner, au vorbit ziarelor, — vara e criză de subiecte, — despre vastele proecte la care meditează. Dar erau cugetări fără adoua zi, ca toate diversele «programe» schiţate de alţi colegi din cabinet. Pe hârtie nu s’a întocmit nimic «ână azi. Asa zisele comisiuni parlamentare cărora le-ar reveni punerea la punct a proectelor de lege, n’au ţinut, una, o şedinţă. Cu drept cuvânt, căci nu aveau ce face. O singură comisie, dar neparlamentară, anonimă şi ocultă, lucrează nu se ştie unde, spre a furniza un proect şi o idee d-lui ministru de justiţie în chestia chiriilor. Budgetul nou e încă un semn de întrebare. Până nu se lichidează criza de conducere la ministerul de finanţe, nici nu se poate alcătui. D. VENERAL AVERESCU Antagonismul celor două politici Lapedatu-Brătianu, Caraflid-Manolescu, între care generalul Averescu va trebui să-şi ia inima în dinţi, paralizează tocmai acea activitate mai mult reclamată de situaţia generală economico-financiară. Intre cele două sesiuni tara n’a aflat, ca isprăvi de guvernare înăuntru, decât despre contracte dubioase, suspecte furnituri, concesii şi exclusivităţi extravagante, aranjamente şi măsuri care deschid multe ferestre asupra unui film, ce s’ar putea intitula ca şi acela al lui Chariot, în minus umorul, «goana după bani»... In acest timp alte acte de guvern, ca sporirea violentă a tarifului transporturilor, au scumpit enorm şi dintr’odată viaţa, realizând astfel contrariul celor mai solemne angajamente de acum şease luni. Când în asemenea condiţii guvernul se prezintă în faţa Camerelor iarăşi cu mâinile goale, ca bagaj legislativ, desigur, — dovada dezorganizărei sau Incapacitate!, — dacă nu a amândorora, nu mai este susceptibilă de demonstrare. In fapt şeful guvernului şi partidul său n’au astăzi decât preocuparea... remanierei ministeriale. Competiţionarii la fotolii sau strapontine ministeriale se agită, se organizează, pregătesc asaltul. Când probleme aşa de grave stau de atâta vreme neglijate, preşedintele consiliului se întreabă zilnic cum să rezolve criza Lapedatu-Goldiș, iar din întrunirile miniștrilor ies comunicate felurite asupra călătoriei Reginei în America... ...Sunt, desigur, împrejurări când e mai preferabil ca anumite guverne să nu facă nimic. Perspectivele activitatelor eventuale apar mai neprielnice decât orice inacţiune. Dar au trecut de mult acele vremi patriarhale, când singură bunăvoinţa putea să însemne un certificat de competinţă. Astăzi guvernele de figuraţie politică, necesităţi vremelnice pentru palate şi parăzi oficiale, constitue o adevărată primejdie publică. .. Şi iată de ce d. Ionel Brătianu ar putea să înţeleagă, — că orice glumă, mai ales când este proastă, nu trebue împinsă prea departe. X & Y Exemplul unor români. Ne-au preocupat foarte mult în vremea din urmă desromânizaţii. A fost inoportun . Nădăjduim că afarăt de guvern, care s’a legat prin chiar punctul prim al unui pact electoral, să-i dea definitiv pe mâna desnaţionalizatorilor de ieri, şi afară de partidul maghiar, repre- zentantul acestor artişti ai proselitismului, toată lumea recunoaşte că a fost numai foarte necesar şi foarte drept, să punem chestiunea aceasta cu toată stăruinţa. Când un guvern românesc hotăreşte de dragul unor voturi minoritare să dea aceste victime ale stăpânirii străine pe mâna celor cari li-au răpit limba, renunţând la obligaţia înscrisă în lege (art. 34 din legea învăţământului particular) de-a face să se realizeze şi pentru ele desrobirea, şi când, foarte natural după hotărârea electorală amintită, proselitismul străin continuă, vizând victime nouă, alarma trebuia dată ca un adevărat strigăt de desperare. Cazul dela Arad, unde această extindere a proselitismului s’a întâmplat chiar şi după alarma dată şi după ce ministrul instrucţiunii declarase cu câteva zile mai înainte, în ciuda pactului electoral, că va respecta articolul 34 al legii d-lui dr. Angelescu, a venit să arate nu se poate mai dureros, că nu mai e de stat un moment cu mâinile în sân, în aşteptarea unei cuminţiri a oficialităţii româneşti şi a urmaşilor stăpânirii desnaţionalizatoare de ieri. Avem exemple care contrastează bizar cu punctul prim al pactului dintre un guvern al României Mari şi libere şi dintre partidul reprezentanţilor proselitismului unguresc. Unul e de ajuns ca să vădească toată păcătoşenia unui asemenea guvern pactizant. Acest exemplu din comuna Oaia din judeţul Mureş să rămână în mintea guvernului Averescu şi în mintea trîmbiţătorilor punctelor de la Alba Iulia ca un usturător memento. Localitatea numără vreo optzeci de familii, cari toate îţi vorbesc numai limba săcuilor lui Sándor Iosif şi a «dezrobitorului» Ciaba, dar unul singur nu ţi-ar spune că e altceva decât român, român în toată puterea cuvântului. In biserică, dependentă de episcopia Haidudo - regalul, se slujia ungureşte, până când, îndată după unire, au eliminat această limbă ca s’asculte, deşi nu-l înţeleg, cuvântul românesc. Şi fiindcă n’aveau şcoală românească, au transformat în şcoală comunală românească crâşma comunală, dând prin aceasta un exemplu care e unic sub orice raport. Biserica le e veche, şi au hotărât să clădească obiserică românească nouă, iar doi dintre ei au jertfit pentru scopul acesta câte un hectar de pământ. Se poate exprima în cuvinte măreţia acestei lupte a satului Oaia înpotriva efectelor prozelitismului unguresc, pe care un guvern român îl sprijină în al optulea an de la desrobirea Ardealului ! Se poate exprima în cuvinte măreţia unei atari reîncorporări naţionale, mai ales când se mai constată, că aceşti români ce nu ştiu româneşte din comuna Oaia, îşi clădesc biserică cu limbă de oficiare românească, numai pentru trei-patru slujbe pe an, căci de fapt de atâtea ori se poate abate pe la dânşii preotul român, care oficiază în vreo douăzeci de biserici ale unor comune de români la fel necunoscători ai limbii româneşti ! In faţa unor exemple ca acesta, cu cât mai mult ar trebui să fie alta purtarea oficialităţii noastre faţă de râvna românilor ce nu ştiu româneşte, de-a se şti români după chipul şi asemănarea tuturor românilor. Dar în loc să le dea preoţi români permanenţi, oficialitatea noastră e mai doritoare să-i ştie încadraţi intr’o minoritate etnică. Batjocura trebuie însă să înceteze. To* Argumente bulgare «La Bulgaria, oficiosul francez al guvernului din Sofia, se ocupă din nou de incidentele de la graniţa dobrogeană, insinuând că ne-am găsi pur şi simplu în faţa unor masacre puse la cale de autorităţile româneşti, împotriva paşnicei populaţii bulgare. Pentru oficiosul unui guvern, limbajul e cam tare. De altfel lucrul nu ne surprinde, căci guvernul bulgar n’a uitat participarea României la demersul colectiv, făcut acum câtăva vreme la Sofia, în această sângeroasă chestiune a bandelor de comitagii. «La Bulgarie» ar fi dorit să vadă blocul aliat sfărâmat și o simplă notă a guvernului din Belgrad sau a guvernului din Atena, ar fi durut-o mai puţin decât triplul demers de acum câtăva vreme. Contrar acestei acţiuni diplomatice, ziarul bulgăresc împrumută argumente, cui credeţi? Ligii Dreptului Omului din Franţa. Ceea ce face guvernul din Sofia e cel puţin imprudent, căci astfel de argumente sunt cu două tăişuri. Ce s’a spus şi s’a tipărit de către Liga balivernelor umanitare pe seama României, e floare la ureche pe lângă ceeace s’a tipărit şi s’a spus împotriva Bulgariei. Dacă noi suntem, după Victor Margueritte dela celebra Ligă, o ţară barbară fiindcă am oprit rularea filmului său «la Gargonne*, după d. Barbusse o ţară ipocrită fiindcă studenţii naţionalişti l-au fluerat în timp ce d. Duca, ministru de Externe, îi făcea excesul de politeţe de* a-l primi ca, atare,— Bulgaria e de-a dreptul ţara unde se crestează pielea de pe corp copiilor, unde se introduc în anumite orificii umblete de fier înroşit care apoi se deschid, cu alte cuvinte, un fel de «grădină a supliciilor». Dacă guvernul din Sofia are imprudenţa să caute argumente contra noastră în textele de propagandă ale Ligii pentru Drepturile Omului, ne e foarte uşor să deschidem ultimul pamflet al lui Barbulsse «Les bourraux» (Călăi), unde falsificările şi calomnia îşi dau mâna sub semnul vizibil al intereselor moscovite. Citind minciunile scrise la adresa noastră, le-am judecat la fel pe cele privitoare la Bulgaria. In orice caz, e o ciudată și năzdrăvană ideie, de a culege argumente la Liga Drepturile Omului — care prezintă pe d. Liaptchef, ca un demn continuator al lui Tzanhof și întreg guvernul bulgar ca o bandă de asasini. Dacă «La Bulgarie» crede serios ce se afirmă de către sindicatul d-lui Barbusse, înseamnă că recunoaşte şi adevărul celor ce se spun despre guvernul său. Dilema e clară. Dacă «La Bulgarie» respinge afirmaţia că la Sofia domneşte o bandă de asasini politici, înseamnă că tipăreşte, conştienţă, minciuni. Şi ne întrebăm la ce servesc? Eugen Titeanu --------poîţtao—----- ------oo^;oo-------- ■(Citiţi continuare în pag. II-a) '900---Arhiespicopia Chişinăului ne trimite o colecţie de acte oficiale în legătură cu Facultatea de Teologie din Chişinău, în dorinţa ca «fruntaşii vieţii noastre să cunoască că singurul interes ce a îndemnat pe cei în drept să mijlocească, iar autoritatea să aprobe înfiinţarea Facultăţii de Teologie la Chişinău, a fost şi rămâne numai interesul obştesc, cel bisericesc-naţional». Le anunţăm şi noi aci aceste acte, cu formula arhiepiscopiei, în stilul şi ortografia originală, pentru ca fruntaşii vieţii noastre, câţi ne citesc, să ia cunoştinţă de existenţa lor. Sunt în totul şapte. In ele se poate urmări istria nouei şcoale de teologie. Pornită ca Academie Teo de NAE IONESCU logică în 1921 (Actul No. 2) şi concepută în dependenţă de Ministerul Cultelor (Actul No. 3) întreprinderea aceasta trece dintr’o dată (probabil din interese pur bisericescnaţionale) în competenţa ministerului de instrucţie publică (Cf. Actul No. 4). Ar putea să ne lămurească cineva această schimbare, întâmplată încă în 1921? Desigur ea numera pe placul şi în intenţia Arhiepiscopiei Chişinăului, şi nici ale Sf. Sinod. Căci din schimbul de adrese între cele două înalte foruri bisericeşti, din toamna anului 1923, reiese că dorinţa acestora era: înfiinţarea unei «Academii duhovniceşti»—deci nu a unei facultăţi — care «să stea sub conducerea bisericii şi numai sub controlul Statului». (Documentele 5 şi 6). Iată însă că în Mai 1926 adunarea eparhială referă asupra chestiunii în termeni cu totul noui: «Cu toată tăria susţinem şi cerem înfiinţarea în oraşul Chişinău a unei Facultăţi de Teologie (sublinierile nu sunt ale noastre) cu toate drepturile unor asemenea facultăţi din ţară». Iar prin procesul verbal No. 4 al aceleeaş adunări eparhiale se hotărăşte «să se intervină la autorităţile în drept, pentru înfiinţarea în Chişinău a Facultăţii de Teologie». (Actul No. 7). Care sunt acele «autorităţi în drept» nu ne-o spun explicit actele; ’ îndoială nu există: este ministerul instrucţiunei publice. Căci peste tot această ultimă adresă (No. 7) nu vorbeşte decât de Universitate şi Facultate. Pretenţiunile Chişinăului s’au ridicat: «E nevoe de o Universitate la Chişinău. Dar dacă pare deocamdată greu de realizat o asemenea înnaltă cerinţă, de a întemeia aci o complectă Universitate, cu toate Facultăţile... totuş e la timp şi prea bine aşezat să ia fiinţă în Chişinău-măcar o Facultate de Teologie de Stat, aşa cum sunt în Bucureşti şi Cernăuţi». Şi mai departe: «...Cer înnalta binecuvântare a Sf. Sinod de a deschide în Chişinău o Facultate de Teologie, cu caracter de Stat, aşa cum sunt cele existente în Bucureşti şi Cernăuţi, Facultate depinzând deocamdată de Universitatea din Iaşi, şi conducându-se în mersul ei de regulamentul Facultăţii respective din Bucureşti» E clar, nu? Autoritatea competentă este ministerul instrucţiei. Deci nu mai e vorba de o şcoală «sub conducerea bisericii şi numai sub controlul statului», ci pur şi simplu de o şcoală de stat, stând sub autoritatea laică a ministerului şcoalelor. După noi, este o înfrângere. Pentru că, după cum am mai spus-o, biserica scapă marele prilej de a da un început învăţământului superior propriu ei. Arhiepiscopia Chişinăului, este, prin tradiţia ei religioasă şi prin stricta ei ortodoxie, cea mai în măsură să apreciaze proporţiile acestei înfrângeri Şi totuş această Arhiepiscopie de Chişinău este cea care a consimţit la schimbarea naturei proectatei Academii Teologice. Tot ea ar fi deci în măsură să ne spună cari sunt interesele bisericesc-naţionale «numai» bisericesc-naţionale cari au hotărât-o la această renunţare.* Vrea să o facă? Şi poate? Noi i-am fi recunoscători... Cunoaştem o versiune. Ne-a comunicat-o un prieten al bisericii, om de reală valoare, amestecat de aproape în administraţia bisericească. Ne-a comunicat-o, e adevărat, numai ca părere personală, dar părerea aceasta trădează anumite fapte: «Nu s’a putut altfel Și eu mă gândesc că decât nimic, tot mai lt