Cuventul, octombrie 1931 (Anul 7, nr. 2316-2346)
1931-10-01 / nr. 2316
ANUL AL VI-lea— No. 2316. REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA: Bucureşti, Calea Victoriei 48, etajul I (Intrarea prin Pasagiul Imobiliara Scara B, dreapta) I 378/xp REDACŢIA TELEFON : 378ipg ADMINISTRAŢIA Fondator: TITUS ENACOVICI Director : NAE IONESCU ANUNCIURILE $I PUBLICAŢIILE SE PRIMESC LA ADMINISTRAŢIA „CUVANI ULIU“ şi prin toate agenţiile de publicitate PREMISE „FRUMOASEI ZILE din Insfârşit, unul din confraţii cărora le ceream să-şi prezinte politica şi soluţiile, pentru a-şi justifica pretenţia de îndrumător al opiniei publice, s-a executat. Ştim, deci, încotro ne duce. Punctul de vedere al acestui confrate e simplu şi clar: e adevărat că ne aflăm, noi şi toată lumea, în criză; şi e iarăş adevărat că această criză are proporţii; dar ea va trece, — şi ne vom întoarce la bunele vremuri dinainte de răsboiu. Asta-i. Confratele nostru, de ce nu am spune-o, e un om cam ca... punctul lui de vedere, dar şi... simplu. Şi ignorează, ca atare, anumite lucruri. Iar în primul rând ignorează răsboiul. A spune, în adevăr, că lumea se mai poate întoarce la vremea dinainte de răsboiu, însemnează a crede că ce s’a întâmplat între 1914 şi 1918 a fost un accident fără necesitate şi inesenţial desfăşurării istoriei; că a fost adecă, un om nebun în Europa, şi că omul ăsta a provocat, numai pentru că a vrut el aşa, răsboiul. Noi, cu îngăduinţa celor cari ne censurează şi ne pun în fiecare zi la colţ, credem altfel. Şi anume credem că răsboiul nu a fost făcut de cineva, ci a venit singur. A venit ca una din modalităţile prin care putea plesni încordarea în care ajunsese lumea înaintea răsboiului. Cine urmăreşte atent întâmplările va trebui să recunoască faptul că forma de echilibru a lumii în 1914 era cu totul instabilă, şi că cei cari au început răsboiul nu au fost decât instrumente oarbe ale istoriei. L-au început — dar nu l-au făcut. Căci răsboiul era. Era, în chiar plămada vremii. Dacă lucrurile sunt aşa cum spunem noi — şi nu vedem cum ar fi altfel — apoi atunci răsboiul apare ca o răscruce a istoriei, ca o linie de demarcaţie între două linii. Să ne mai întoarcem înapoi ! Nu se poate. Pentru că dacă viata lumii ar fi fost mai departe posibilă în cadrele formulei dinainte de răsboi, nu s’ar fi făcut răsboiul. Sau — făcut prin dementa cuiva — el nu ar fi avut i decât un caracter local, cum au mai fost atâtea alte răsboaie până la 1914. Lucrurile acestea sunt evidente, ştiu. Dar ele nu au fost văzute. Şi în primul rând nu au fost văzute de cei cari au încheiat pacea. Aşa se explică faptul, care stă oarecum la originea turburării de azi, că nimeni nu s’a gândit că pacea aceasta trebuia să însemneze cadrul unei lumi structural noui. Recunoaştem, nu se putea cere democraţiei liberale şi capitaliste burgheze să se sinucidă, punând ea însăşi ea, care încheia pacea — bazele nouei lumi, care nu mai putea fi nici democratică, nici liberală, nici capitalistă, nici burgheză tocmai pentru că aceasta lume ajunsese la răsboiu. Dar nu e mai puţin adevărat că această nouă lume trebuia totuş promovată, de îndată ce trecusem, prin răsboiu, dincoace de linia de demarcaţie a perioadelor istoriei. Că nu s’a făcut nimic prin pace, aceasta e deci explicabil. Mai puţin explicabil e însă că nu s’a făcut nimic, în sensul lumii celei noui, nici după pace. Mai puţin explicabil şi mai trist. Nu ne îngrijorează, adică, miopia oamenilor politici. Ea a existat întotdeauna şi pretutindeni — fără prea mari primejdii însă; căci istoria nu o fac oamenii politici, ci se face ea singură; prin efortul mărunt şi anonim al cine ştie cărui negustor care-şi aşază taraba la un colţ până atunci neutilizat; prin spiritul de aventură a cutărui tânăr eliminat din şcoală din pricina absenţelor nemotivate şi îmbarcat pe o corabie oarbă care eşuiază în Antile sau în altă parte, prin neliniştea creatoare a cutărui lucrător care sfârşeşte prin a inventa acul cu gămălie sau nasturele cu presiune. îngrijorător în situaţia de acum e însă, că tocmai aceste cercuri, modeste şi anonime, dar vii, centre de creaţiune permanentă nu mai funcţionează astăzi. Şi, fapt cu deosebire grav, cu cât aceste cercuri sunt mai prospere, cu atât ele apar mai cuprinse de inerţie şi sortite deci morgii. Nu este oare astăzi un fapt evident pentru toată lumea că cea mai puternică rezistenţă faţă de o prefacere pe care toţi o simt necesară vine din Franţa, adică ţara cea mai prosperă şi mai echilibrată — încă! — după vechea formulă ? Ba da. 6( Vedeţi, dară, este explicabil că o anumită categorie de oameni îşi închipue că se poate reveni la «vremurile bune» dinainte de răsboiu; e atitudinea celor cari au înflorit sub acea formulă şi cari nu se mai pot înot. Asta nu însemenează însă că istoria stă în loc, iar istoria asta ne spune că de îndată ce peste noi a trecut răsboiul, care a fost o răscruce, înapoi nu ne mai putem întoarce. Avem de făcut doar un lucru: să cercetăm —încotro mergem. Nae Ioitescu In pag. IV-as D. Maniu, în fața condițiilor puse de partid n’a voit să revină la şefie o Primele relaţiuni în legătură cu rezultatul lucrărilor scrise pentru examenul de bacalaureat, sesiunea de toamnă, vorbesc de cifre ne mai visate. Putin a lipsit să asistăm, în aşa de scurt răstimp, la unanimităţi uluitoare. Rezultatele oralului nu vor putea să strice prea mult recordului acestuia care înveseleşte cu o frumoasă piatră albă, unică bucurie naţională, mozaicul necazurilor noastre contimporane. Că, acum, piatra aceasta poate, prea bine, să fie şi veritabilă lespede mormântală, nu-i mai puţin adevărat. Ea închide sub sine tot ce a însemnat sau ar fi putut să însemne în scurta-i trecere prin lume, noua lege a bacalaureatului. Mai mult de unul îşi va fi zis: este, oare cu putinţă ca la răstimp de douăsprezece luni numai, şcoala secundară să fi făcut aşa de revoluţionare progrese ?■ Ce înseamnă saltul acesta, de la statornice coeficiente de sub 50 la sută la 70 în vară și aproape 100 la sută în toamnă ? Ce să însemne altceva decât că sau nu s’a lucrat în zece ani cât în ultimul — sau că vechea lege a bacalaureatului a fost scelerată sau, în subsidiar, că vechii examinatori au fost pur și simplu criminali. Din această întreită răscruce, se poate ieşi ? Or, şcoala secundară n’a putut să realizeze astă excepţională performantă, câtă vreme materialul receptiv şi emitent, elev şi profesor, n’a fost reînoit în cursul ultimului an. Să nu încărcăm şcoala cu merite miraculoase, pe cari nu le poate, în niciun mod, dobândi. Rămâne, aşadar, să ne adresăm legii şi condiţiilor de funcţionare, ale noilor comisiuni examinatoare. Ele au, cum se vede, avatajul că provoacă, unanimităţi, din cari, cum e şi natural, lipsesc acele sutimi ce se pierd întotdeauna la măcinatul şi cernutul făinei. Să nu disperăm însă. Cum şcoala secundară nu duce oricâtă bunăvoinţă ar avea, elementele cretine până în ultima clasă, ca mâine procentul unanim va fi realizat. Şi când vom avea şi minunea aceasta în mână, ne vom putea lipsi de bacalaureat. Pentru ce să-l mai păstrăm dacă nu vom putea năzui, niciodată procente peste sută ’n sută ? Şi-atunci, iată că se pune o gravă problemă care va da mult de furcă legiuitorilor noştri şi ministerului de instrucţie. Ce sunt vinovaţi foştii candidaţi de bacalaureat, căzuţi serii dearândul, din pricina unei legi scelerate ? Au sau nu, dreptul la despăgubire ? Pot ei să facă dovada că nu sunt mai prejos de colegii lor din ăst an şi dacă o fac, trebue să le plătească Statul atâtea iluzii călcate în picioare ? Juriştii au cuvântul. Singura dificultate rămân toţi acei nefericiţi cari n’au putut supravieţui înfrângerii. Propun să fie citaţi pe ordin de zi şi să li se acorde bacalaureatul, post mortem. Poate să le mai folosească, şi p’acolo. Perpossicius ANCHETE POLITICE încurajat de succesul ce l-a obţinut în Basarabia, d. I. G. Duca a plecat să cucerească şi Ardealul cu amabilul concurs al d-lui G. Tătărăscu. Partidul liberal are o situaţiune destul de delicată în Ardeal. Deşi a guvernat atâta vreme, n’are organizaţiuni în această provincie. Din cauza politicei ce au făcut-o, liberalii şi-au îndepărtat simpatiile populaţiei. Conducătorii acestui partid au crezut că este suficient să înfiinţeze câteva sucursala de bănci, să deschidă câteva sute de compturi curente, şi să coopteze un anumit număr de fruntaşi în consiliile de administraţie ca să facă tot ce vor cu această provincie. Experinţa ce au făcut-o a dat un mare fiasco. Alegerile generale cari s’au făcut au dovedit că partidul liberal este inexistent electoraliceşte în Ardeal şi că poate obţine un anumit număr de voturi numai când este la putere. Ardelenii şi organizarea partidului liberal Fruntaşii ardeleni cari s-au înscris în partidul liberal sunt foarte nemulţumiţi de felul cum sunt trataţi de centru. Se ştie că au fost numiţi şefi de organizaţii unii fruntaşi liberali din vechiul regat. Ori ardelenii cer îndepărtarea acestor şefi şi să li se dea lor conducerea organizaţiilor. In cursul verei când d. Duca a vizitat Clujul, d-sa i-a cerut d-lui Lapedatu şeful politic al Ardealului Ducist, să înlocuiască pe toţi şefii de organizaţii din vechiul regat iar celor cari conduc câte două organizaţii să nu li se lase decât câte una. D. Lapedatu a refuzat să execute ordinul fiindcă şi d-sa conduce două organizaţii şi nu vrea să părăsească nici una. Va reuşi d. Duca să satisfacă cererile fruntaşilor ardeleni, fără să supere pe d-nii Lapedatu, Moşoiu, etc. etc. Iar dacă nu va reuşi vor mai avea ardelenii încredere în promisiunile d-sale. La Bădăcini D. I. G. Duca impresionat de manevrele cari se fac de şefii de partide împotriva sa, se duce astăzi la Bădăcini să discute cu d. Maniu situaţia politică. Se ştie că fostul şef al partidului naţional-ţărănesc este supărat pe d. Duca fiindcă în cursul primăverii a refuzat să facă front comun cu d-sa. Va reuşi d Duca să obţină din partea sa să nu participe la coaliţia ce i-a propus-o d. Gh. Brătianu? Ii va propune d-sa altceva în schimb? Este pentru întâia oară când şeful liberalilor aleargă după concursul unui alt partid politic. D. I. G. DUCA IN ARDEAL(E ogM litt la nai întrevederea dela Dădăcini D. I. G. DUCA NARAV Plictisit, la culme, de curiozitatea justiţiei şi a noastră, a tuturora, de a cunoaşte miraculoasa,sursă a milionaţelor, a căsuţelor, a Buicuţelor, cari l-au năpădit, pe el şi pe atâţia alţi martiri ai guvernării naţional-ţărăniste, d. Romul Boilă, ca să ne înspăimânte, a alcătuit un... proiect de Constituţie. Constituţia noastră, o bătrână, violată, imborţăită, atâta amar de vreme, de toţi cei „în putere”, îl adusese pe d. Romul Boilă la lehamete. După ce o întorsese şi pe faţă şi pe dos, după ce de pe pielea ei agonisise dumnealui avere bună, plictisit de rigiditatea ei de acum, se apucă s’o bârfească, ba că e tâmpită, ba că-i smochinită, că e la menopauză, că e incapabilă să-ţi vie într’ajutor împotriva celor cari îţi nesocotesc «cele mai sfinte drepturi» (dreptul la ciordeală, de pildă). Şi aşa binevoeşte să ne prezinte pe a dumnealui, gândind că la vederea ei vom rămâne încremeniţi, cu căciulile în mâni şi... ne vom da pe lângă dumnealui cu binişorul. Dar la vederea ei un imens hohot de râs a isbucnit din piepturile tuturor. Fătul, — fătălăul lui Romul Boilă era o brezae. Prea era dată cu boială; prea era caraghioasă; prea aducea a «putoare». Romul Boilă insă nu e omul care se dă bătut, cu una, cu două. Văzând că n’a plesnit-o cu asta, s’a gândit la altceva. Amintindu-şi că acum vreo câţiva ani, ei, cei urgisiţi adunându-se la Alba-Iulia, imediat au fost chemaţi la putere, d. Boilă, de acord cu d. Aurel Dobrescu, regele codrilor Făgăraşului şi cu alţi mucenici, bornari, ovari, spirtari, — hotărât-au să s’adune, din nou, la Alba-Iulia. S’au uitat în fundul pungii şi le-a venit să scuipe ’n ea. Nădejdea şi scăparea lor spre Alba, deci, era. De ce, mă rog II Alba, şi n ’ntr’altă parte? La Alba s’au petrecut fapte mari, a căror amintire numai, le injectează curaj şi le dă încrederea ’n isbândă. Imitându-i, d. mareşal Averescu ar trebui să-şi adune partizanii la Mărăşti; d. Duka la.. Marathon; d. Dr. Lupu la... Arsura «. a. m. d. Hotărând adunarea la Alba-lulia în luna lui Octombrie, nepoţii d-lui Cassiu Maniu sunt aproape încredinţaţi că vor fi grabnic chemaţi, rugaţi chiar, să ne ia, din nou în stăpânire. Fiindcă aşa s’a întâmplat în Maiu 1928. Uită, oamenii un adevăr din bătrâni. Că adecă, odată vede naşul Aiafinii. Ei au văzut că s’au adunat şi după asta au fost puşi în pâine. Deci... La mine ’n sat se bolnăvise odată unul. Doctorul venise, îl văzuse şi spusese că starea lui e foarte gravă. Spusese, dăduse sfaturi şi plecase. Ai casei rămăseseră cu inima frântă. Spre seară, deşteptându-se, bolnavul cere, insistent, să i se dea o cană cu zeamă de varză, că «asta are să-l facă pe el bine». Ai casei știau bine că băutura asta numai bine n’o să-i facă; dar fiindcă, ori de-o bea, ori de n’o bea, tot una era acum, i-au adus, ca să nu moară cu pofta neîmplinită. Și bolnavul a băut sdravăn. A doua zi... se plimba prin casă: zeama fusese norocul lui. Ca la un an de zile de la întâmplarea asta căzu, iarăş, peste el necazul: iarăş se îmbolnăvi. Ştiindu-i leacul, ai lui aduseră, degrab, zeama salvatoare. Bolnavul bău voiniceşte. Dar a doua zi dădu ortul popii. Boală fusese acuma, boală şi nu aduna iarăş la Alba-Iulia să fie readuşi la putere. an în urmă. Trandafir acum, tot Trandafir şi atunci, zeamă de vară, acum, zeamă şi atunci. Şi cu toate astea, odată vindecase, odată omorâse. Aşa poate sta lucrul şi cu Alba. ....cetatea lui Boilă. S’au adunat la Alba, acum trei ani, fârtaţii. Şi au venit la putere. Da. Au fost aduşi de frică? ’Mda! Poate! Dar care, era atunci, situaţia şi care e acum? In 1928 se adunau la Alba-Iulia după zece ani de opoziţie- Lumea nu-i cunoştea. Se bucurau de avantajul prostiei care nu deschide gura, o bănueşti chiar de deşteptăciune. Şi mai era ceva, acum trei ani: ţara n’avea Stăpân Cumpănind, acum, situaţiile, constatăm, cu părere de rău, că cel cu soluţia Albei-Iulii de acuma, este mare nătărău. Ce semnificaţie ar avea, astăzi, o adunare la Alba? Inchipuiţi-vă o ceată de şperţari adunaţi... pe câmpia Turzii, unde a fost ucis voivodul, protestând împotriva legilor ţării şi împotriva ordinei stabilite. Care ar fi prestigiul acestei adunări şi care greutatea protestului ei? Că au protestat la Turda? La Turda, sau la Văcăreşti, tot un drac! Locul nu Însemnează nimic, că doar.... hoţul sfinţeşte locul. Romul Boilă la Alba-Iulia Dr. Aurel Dobrescu la Alba-Iulia. Sever Bocu la Alba-Iulia. Candiano- Vaida la Alba-Iulia. Cassiu-Maniu la Alba-Iulia. (D. Iuliu Maniu retras din viaţa politică activă, nu s’amestecă, nu se bagă). De ce, mă rog, la Alba şi nu la Braşov? E cel mai potrivit loc de bâlciu. (Chiar pentru un bâlciu de vite). G. Racoveanu ...Şi se vor şi vor cere CRONICA TEATRALA de DEM. THEODORESCU „Ana Karenina" la Teatrul Naţional -0000------------ «Toate fericirile se aseamănă, dar fiecare nenorocire are fisionomia ei particulară». Acestea sunt primele linii ale romanului lui Tolstoi. Ne e îngăduit să obiectăm uriaşului, după urmărirea piesei extrase din «Ana Karenina», impresia că nici nenorocirile nu sunt chiar atât de diverse. Ceiace sufere, în definitiv, uşuratica Ana nu e o cramă aşa de neauzită Cunoaştem fiecare din noi câteva «cazuri» cari seamănă leit cu jalea frumoasei eroine a moşului Tolstoi. E vorba, fireşte, da aspectul exterior al nenorocirilor. Aforismul iniţial al marei poveşti rămâne perfect verificat doar în autoconsiderarea simţimântului: când suferim, ni se pare că nimeni n’a mai suferit ca noi... Numai fericirea seamănă cu alta, fiindcă fiecare vrea să fie fericit ca altul, fericirea e chestie de imitaţie..Prin urmare, ne explicăm cum Ana Karenina crede groaznic în ineditul chinurilor ei personale. In fond, întâmplarea e simplă şi chiar banală. Bărbatul Anei e om în vârstă, auster şi ministru foarte ocupat. Ana e tânără, superbă şi fluşturatecă. Ce vreţi să facă biata Ana când întâlneşte pe tânărul Wronsky, căpitan sdravăn, frumos şi conte? In Europa noastră brutală, ar fi început între cei doi tineri potriviţi la trup şi la foc una dintre acele idile discrete, de care onorabilul Karenin — în calitatea lui de soţ şi de ministru foarte ocupat, — n’ar fi aflat desigur niciodată. Dar, în lumea gravă şi complicată ce popula imperiul fanteziei magului dela Iasnaia-Poliana, lucrurile nu se leagă şi nu se descurcă aşa de uşor... Totul purcede din catastrofă, străbate dezastre şi se încheie în Apocalips. Şi asta numai pentru că frumosul conte Wronsky a vrut să se culce cu nervoasa d-na Karenin. E excesiv. Catastrofa iniţială. Ana refuză să spună lui Wronsky că-l iubeşte, tocmai în minutul când el se prepara să alerge într’o cursă iţe obstacole. De desperare, Wronsky se va lăsa trântit de armăsar. Strigătul de groază al Anei, o denunţa tuturor şi bărbatului ei, încep dezastrele. Ana îşi părăseşte casa, copilul, prigonită şi condamnată de toată lumea. Domnul Karenin împotrivindu-se divorţului, cei doi amanţi rătăcesc în lume cu situaţia civilă neregulată. Dar, viaţa şi fatalitatea masculină rechiamă pe Wronsky în patrie. Wronsky, ea omne animal, e trist acum şi obosit. Ana se duce să-şi vadă copilul, dar e dată afară de soţul implacabil. Tragedia e incontestabil asupritoare. In sfârşit, Karenin consimte să-şi libereze soţia de jugul legii căsniciei pentru a-i lăsa putinţa de a se mărita cu Wronsky. E prea târziu. Frumosul conte, reintrat în armată şi ajuns colonel cu acceleraţia specifică din răposatul regim militar al Ţarului are acum alte gânduri şi alte ţintiri sentimentale. Finalul apocaliptic e preparat suficient. Ana se aruncă înaintea trenului, chiar a trenului care duce fericirea nouă a nestatornicului ei iubit. Cu alte cuvinte, adulterul primeşte sancţiunea pe care o cere în genere armonia morală, crudă şi ineluctabilă, a puritanismului tolstoian. Aceasta e piesa de teatru. Nu acesta e şi romanul. Sunt două lucruri deosebite: a(citiţi continuarea la pag. II-a) Actualităţi agricole Consideraţii în jurul tratativelor pentru exportul vitelor româneşti în Franţa Intre România şi un consorţiu francez s’au început tratative pentru stabilirea unui angajament favorabil în ce priveşte desfacerea vitelor româneşti în Franţa. In legătură cu aceasta socotim nimerit a arăta că, în ultimii ani, criza creşterii animalelor în România s’a accentuat în proporţii dezolante şi cum una din cauzele acestei crize este şi lipsa pieţelor de desfacere a vitelor noastre, se va înţelege dela sine câtă importanţă capătă negocierile despre cari amintim mai sus. Constatările noastre se referă pedeoparte, la descreșterea numărului vitelor din România în anii 1928—1930, iar pe de altă parte, la diminuarea valorii animalelor exportate în aceiași ani. In adevăr, după statistica oficială, în anul 1930 aveam la noi: 1809.211 cabaline faţă de 1.849.839 în 1928, 3.834.133 bovine faţă de 4.256.364 în 1928 şi faţă de 5.398.704 în 1924, 11.920.502 ovine faţă de 12.422.881 în 1928 şide 13 611.902 în 1924, precum şi 2 322.971 porcine faţă de 2.684.048 în 1928 şi faţă de 3.133.144 în 1924. Prin urmare, o continuă descreştere a numărului vitelor din cele patru specii de căpetenie şi anume la cai cu 3% mai puţin în 1930 faţă de 1929, la boi cu minus 8% în aceiaşi ani, la oi cu circa 1%, iar la porci cu aproape 13% în minus în 1930 faţă de 1928. De observat mai este că, faţă de anul 1924, scăderea bovinelor în special apare catastrofală, această scădere cifrându-se la un milion capete: pentru oi, scăderea este de circa un milion și jumătate capete, iar la porcine de aproape un milion (față de 1924). Tot după evaluarea animalelor din 1930, România are de fiecare chilometru pătrat, în cifre rotunde, câte 6 cai, 13 boi, 40 oi şi 8 porci, iar la 1000 de locuitori revin 100 cai, 221 boi, 661 oi şi 129 porci. Este interesant de subliniat în acelaşi timp că, faţă de România, care are circa 295.000 chilometri pătraţi, peste 18 milioane locuitori şi un caracter eminamente agricol, vecina noastră Cehoslovacia, cu 140.394 chilometri pătraţi, 13 313.172 locuitori în 1921 şi cu caracter industrial pronunţat, a numărat, tot în 1930, 747.650 cai faţă de 740.202 în 1925, apoi 4.538.904 bovine faţă de 4.691.320 în 1925, 836.049 oi faţă de 861.128 în 1925 iar porci 3.088.025 faţă de 2.539-201 capete în 1925, revenind la fiecare chilometru pătrat câte circa 9 cai, 55 boi, 10 oi, şi 30 porci. In ce priveşte exportul nostru de animale, cifrele statisticii financiare ne arată că în anul 1930 au trecut graniţa vite în valoare de un miliard 702 milioane lei, adică 6% din exportul total al României în anul respectiv, faţă de un miliard 831 milioane în 1929, două miliarde 034 milioane în 1928 şi două miliarde 521 milioane în 1927. Prin urmare, valoarea animalelor vii exportate între anii 1928—1930 este în sensibilă şi continuă descreştere. Scăderea valorii animalelor exportate la noi apare şi mai pronunţată atunci când constatăm că numărul vitelor exportate, in aceeaşi perioadă a anilor 1928—1930, a crescut în proporţia următoare, faţă i de numerele indice stabilite pe baza cifrelor exportului de animale din 1927 (vezi Buletinul Informativ al ministerului agriculturii No. 11 pe 1931) şi anume: cantităţi 116 în 1930 faţă de 100 în 1927, iar valori 68 în 1930 faţă de 100 în 1927. De reţinut mai este că urcarea cantităţilor atinge în 1930 proporţia de 25% (în plus) faţă de 1929. Interesantă este şi repartiţia pe specii a animalelor exportate între 1927—1930 şi anume: cornute mari 125.000 capete (rotund) în 1930 fata de 62.000 în 1927, iar d 25.000 faţă de 10.000 în 1927, ceea ce înseamnă că numărul cornutelor exportate s’a dublat, iar al oilor a crescut cu încă odată şi jumătate în perioada considerată. Numai numărul porcilor exportaţi în 1930 s’a redus la aproape o treime, adică la 97.000 faţă de 269.000 porci exportaţi în 1927. (Citiți continuare în pag. 3-a) ----oooxooo--- „Odată pentru totdeauna“ In vreme ce partidul naţional-ţărănesc s’a desolidarizat — e adevărat cam în doi peri — de acţiunea separatistă a nepoţilor, d-lui Iuliu Maniu, «Patria» continuă să apere «opera» d-lui Romul Boilă. Intr’un interminabil articol publicat zilele trecute, ziarul fraţilor Boilă, încearcă să justifice opiniile mărturisite de faimosul fost preşedinte al Casei Pensiilor în recentu-i opuscul. Nici cauza în sine şi cu atât mai puţin apărarea nu merită atenţiune pentru motive lesne de înţeles. Dar în pledoaria mălăiaţă şi confuză a «Patriei» sunt la sfârşit câteva rânduri a căror impertinenţă depăşeşte orice limită. Ziarul se revoltă împotriva faptului că presa a pus la îndoială patriotismul ardelenilor Ceea ce este în acelaş timp minciună şi hipocrită încercare de a produce o diversiune. Nimeni nu s’a gândit o clipă să suspecteze sentimentele de ataşament ale ardelenilor pentru ţara românească. Ar fi fost o ofensă pentru Ardeal, dacă cineva ar fi săvârşit eroarea de a solidariza un ţinut, a cărei contribuţie de jertfă pentru unitatea naţională o preţuim cum se cuvine, cu d. Boilă şi celelalte rude ale d-lui Maniu. Dar, este o veche tactică a acestora de a se prezintă totdeauna drept exponenţi ai realităţilor ardelene. Grosolana escrocherie morală săvârşită astfel a putut înşela buna credinţa noastră câtva timp. Clarificările şi delimitările necesare n’au putut fi întârziate prea mult. De vreo trei ani, cel puţin, se ştie şi pe acei cine sunt «domnii» de dincolo şi câte parale fac. Ei îşi continuă însă trucul, care a devenit cu vremea o deprindere. De aceia scriu şi acum: — «Patriotismul românilor ardeleni s’a format la o austeră şcoală naţionalistă de veacuri întregi. Nu ştim, prin urmare, dacă mai avem nevoie de lecţii patriotice. Dacă se observă, totuşi, lacune în educaţia noastră, Bucureşti, care a oferit spectacolul «patriotic» din timpul neutralităţii, trebuie să fie ultimul dintre concurenţi. Aceasta pentru a fi înţeleşi odată pentru totdeauna». Spectacolul «patriotic» oferit de Bucureşti în timpul neutralităţii 7 A, nu. Căci dacă este o pagină în istoria acestui oraş,cu care el se poate mai mult mândri,apoi este aceia scrisă în cei doi ani de tragică şi încordată aşteptare. Aci, în acest Bucureşti, hulit şi batjocorit pe nedrept, a palpitat mai impetuos elanul care prin foc şi sânge avea să ne ducă la izbânda unirii. Şi dacă au fost vinovate rătăciri ale câtorva inşi, ele nu pot arunca nici o umbră pe tot ce a fost vijelios avânt în mişcarea naţională a sufletului bucureştean. Iar cei din urmă cari ar putea să ne arunce cu piatra sunt desigur «domnii» de dincolo cari făceau declaraţii de fidelitate monarchiei dualiste, cari se înscriau voluntari în armatele imperiale, cari propovăduiau în scris nu ştiu ce monstruoasă uniune subt oblăduirea pajurei bicefale, cari refuzau jurământul de credinţă Regelui şi Ţării româneşti în laşul durerosului exodiu, cari mai târziu încercau să tocmească preţul unirii şi cari astăzi nu se sfiesc să pretindă frângerea în bucăţi a trupului naţional pentru că nu mai au la îndemână bugetul statului şi tocmalele puterii... Le amintim tot ca să fim înţeleşi odată pentru totdeauna. Vladimir Icaiescu