Cuventul, noiembrie 1931 (Anul 7, nr. 2347-2376)
1931-11-01 / nr. 2347
NUAL At Vll-lea.— Wo. 2347» REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA: Bucureşti, Calea Victoriei 48, etajul I 8 PAGINI 3 LEI {Iniimea prin Pasagiul Imobiliara) ( 3ia!45 DIRECTlft TELEFON! 378/10 REOttCIia ! 378/09 ADHiHISTRAŢIA Fondator: TITUS ENACOVICI Director: NAE IONESCU__________ ANUNCIDRILE ŞI PUBLICAŢIILE SE PRIMESC LA ADMINISTRAŢIA „CjIVANllLIJI“ şi prin toate agenţiile de publicitate MEGALOMANIE O comisiune va pleca la Paris spre a relua tratativele asupra convenţiei comerciale cu Franţa. Este vorba, anume, de unele modificări ce sunt a se aduce convenţiei discutate anul trecut. In treacăt fie zis, nu suntem de acord cu constituirea delegaţiei noastre. Nu în privinţa competenţei. Pe care nu o putem măsura noi. Dar în privinţa unor imponderabile cari emană deja această delegaţie. Ni se afirmă, anume că se găsesc între plenipotenţiarii noştri însărcinaţi cu discutarea nouei convenţii, oameni cari — independent de valoarea lor, îndeobşte recunoscută —nu vor putea găsi la Paris cordialitatea necesară unor asemenea discuţiuni. Este o... neîndemânare. Care cu atât mai mult trebue subliniată, cu cât mâine, când rezultatele nu vor fi tocmai cele mai dorite, ne vom plânge de neprietenia Francezilor. Atunci când natural va fi să ne amintim de neîndemânarea noastră. Observăm însă că mai lipsesc din această comisie şi alte elemente. Ni se spune, de pildă, că asociaţia micilor producători de petrol, cari nu au rafinării şi cari deci produc şi vând păcură, a cerut să aibă şi ea un reprezentant — în calitate de expert — în această delegaţie. Ministerul respectiv nu a dat însă nici un răspuns. De ce le vom spune: aci nu mai intervine neîndemânarea, — ci o anumită politică a statului, pe care o socotim categoric greşită. Şi iată pricina: în convenţia comercială încheiată în anul trecut, s’a introdus cu mari dificultăţi, o clausă prin care guvernul francez făgăduia să se intereseze de petrolul românesc. Cu mari dificultăţi, pentrucă Franţa, este pe punctul de a deveni ea însăş mare producătoare de petrol prin terminarea lucrărilor dela Mossul. S’a isbutit totuş, Franţa însă, îşi are politica ei petrolieră. In cadrele căreia a început construcţia a 14 mari rafinerii de petrol, unele fiind deja gata. Aşa fiind, ea se găseşte a fi clientă pentru produse brute, dar nu înţelege a cumpăra din cele albe. Rafinarea — cu toate beneficiile aferente , fiind o operaţie pe care, în conformitate cu politica ei inaugurată acum doi ani, şi-o rezervă. Aci intervine însă un element, românesc. In ţara noastră sunt două grupe de producători: cei cari numai extrag păcura, şi cei cari o extrag şi o rafinează.Statul, ca proprietar al redevenţilor, face parte din prima categorie). Cum forţa de lucru a rafineriilor este mai mare decât producţia producătorilorrafinori, aceştia au tot interesul să oblige pe nerafinori a le vinde produsele, sau cel puţin a le rafina la ei. Modalitatea! Foarte simplă: statul să facă dificultăţi exportului păcurei, ...Şi statul, slavă Domnului!, face pentru că, din motive pe care le înţelegem dar nu le putem accepta, statul urmează şi în petrol ca şi în alte domenii, o politică falsă. Ştiu, aparenţele sunt logice: există un beneficiu la extragerea păcurei, şi un beneficiu la rafinarea ei. De ce oare să export brut, şi să nu export rafinat, — dat fiind că în cazul al doilea fac să rămână în ţară un plus de beneficiu! Raţionament simplu şi convingător, care duce la prohibirea exportului păcurei. Şi ce se întâmplă mai pe urmă! Se întâmplă că preţul păcurei scade în interior sub nivelul mondial La care preţ e silit să vândă şi statul redevenţele sale. Unde e greşala! Desigur în punerea producătorilor de brut la discreţia rafinorilor. Mai departe însă, în megalomania politicei noastre de stat. Să exportăm brut? Nu se poate. Exportă brut numai ţările de regim colonial! Şi noi nu suntem colonie! Să prelucrăm, deci şi să exportăm produse albe! Să le exportăm, nu zic nu. Numai dacă se poate însă. Căci, iata, Franţa nu vrea produse albe. E politică cu tendinţe de generalizare. Până şi Grecia înclină înspre ea. Şi pe bună dreptate. De ce să ne lase nouă beneficiile prelucrării atunci când şi le-ar putea însuşi ei Noi însă, ne înţepenim pe punctul nostru de vedere: nu vindem decât rafinat! Asta, desigur, nu ar fi rău. Dacă ne-am putea impune aceasta politică. Cici se poate? Numai bietul Vintilă Brătianu îşi închipuise că vom putea, cu petrolul nostru, determina politica mondială a acestei mărfi. Şi pentru că statul nu înţelege, nu vrea să înţeleagă că oricât de rău ne-ar părea noi nu putem fi decât o ţară exportatoare mai ales de materia primă şi în speţă, de petrol brut. Asta explică însă tot: de ce politica noastră petroliferă este dictată astăzi de interesele — rău înţelese de altfel ■— ale rafinorilor; şi de ce, prin consecinţă, în comisia care merge astăzi la Paris nu sunt reprezentate interesele producătorilor de păcură. Rezultatul? 11 prevedem de azi interesul pe care, prin convenţia comercială, guvernul francez se obligă să-l poarte petrolului românesc va deveni iluzoriu şi inoperant din vina noastră. Nae Ionescu Gândiam, în aceste zile de toamnă somnoroasă, de tristeţă confuză şi tragedii mai mult sau mai puţin financiare, că ar trebui să se iviască un bărbat care să ofere o compensaţie necăjitei umanităţi. Dacă viaţa pământească e sgărcită în bucurii, ar fi de dorit măcar, ca oamenii săşi dea iluzia de trăire pe alt plan decât cel real. Un profet ar putea tărî pe contimporanii noştri în cine ştie ce aventură metafizică. Un mare umorist ar putea descreţi frunţile. Insă, în rânduirila noastră de oameni de treabă şi sceleraţi ipotetici, e greu să apară în profet. Şi chiar de-ar apărea, riscă să fie luat drept caraghios. Aventura lui să se consume ca un simplu spectacol de vodevil, dintr’un cartier periferic Un singur fel de om poate reprezinta o binefacere pentru noi: umoristul. Și Dumnezeu s’a milostivit de noi şi ni l-a trimis. Nu este Prea inedit umoristul nostru. Dar bine că este. In penuria de veselie, se cuvine să ne mulţumim cu ceia ce este şi să nu mai formulăm alte pretenţii. Are înfăţişarea grăsună şi placidă a omului mulţumit de sine, a experimentat viaţa pe propria-i piele, a trecut prin midie, văzu multe pe care le-a înţeles şi iubit. De aceia are faţă de întâmplările cotidiene detaşarea făpturei care nu ţine seamă de ridicul şi alte prejudecăţi meschine omeneşti. El vorbeşte ca să înveseliască lumea; scrie, ca lumea să petrească. Fără a se gândi că-şi pune în joc mica sa persoană. A fi ghicit: e vorba de vechiul şi nelipsitul nostru client, d. dr. Grigore Trancu-Iaşi — bărbat politic, puţin poet şi doctor în ştiinţe contabilceşte în tinereţă, iar la bătrâneţe, doctor în ştiinţe economice. La congresul d-lui mareşal Averescu, după expunerea oarecum artă şi istorică a şefului, a vorbit şi d. Trancu. Cu intenţia precisă, de a distra pe congresişti. Dacă nu ne înşelăm a dus — de curând — faima umorului său, a filantropicului său umor, până la Stambul. In ultimele zile, scrie. La câteva gazete. Mai economice şi mai puţin economice. Despre orice. Cu mai multă sau mai puţină violenţă. Şi, de ce nu ne-am mărturisi admiraţia, îl prinde violenţa. Să ne ierte comparaţia, că nu vrem să fim răutăcioşi, dar îl prinde ca pe o băbuţă care din uşa bisericii ar ameninţa cu cârja, un pâlc de găligani obrasnici. De aceia, noi îi suntem recunoscători. Acest binefăcător al nostru ne distrează şi ne dispune în cumplitele zile de astăzi. Şi nu cere nimic în schimb. Doar un fotoliu ministerial sau o catedrăuniversitară. Ceea ce este, puţin. Ar putea cere mai mult ca răsplată pentru binefacerile pe care le varsă peste noi. N’o face, fiindcă e modest. Dar. Sfc MENŢIUNI DIMIRE CEZAH PETRESCU: Baletul mecanic, roman, 2 volume , ed. „Cartea Românească“, înainte ca Zaharia Duhu, răzeşul autodidact şi eroul «Comorii regelui Dromichet», să-şi fi detailat horoscopul şi să fi purces la cea de a doua existenţă, de viaţă, de luptă şi de integrare socială, când în prima parte fusese robul unei himere şi al unui conservatism de rilo generalizării, am spune că «Baletul mecanic» este, într’un fel, reluarea, dar pe un plan mai grav, a temei de balet şi de intermediu, şi ca, din «La Paradis General». Poate, am merge şi mai departe şi am adăoga că în toate romanele d-lui Cezar Petrescu se dă o luptă A »AA a A -A-A vi A VVAAVV* » A. V. ASJAAA UVU J.AAA VVVVV1 -A- Vii VUVU OV VA CV U J. Llj/ L 11 cea mai rurală tradiţie, — înainte,între oameni şi forţe de distrugere, deci, ca d. Cezar Petrescu să ne dea ferestre sau subpământene şi că de «Aurul negru» sau romanul petrolului, anticipat către sfârşitul precedentului său roman, — iată pentru ziua de azi şi ca un intermediu, ocupând scena deocamdată vacantă, «Baletul mecanic», jucându-şi păpuşile vii sau de mătasă, în acordurile unei muzici, terestre sau aeriane, după împrejurări. Dacă nu ne-ar fi teamă de riscufoarte multe ori, romancierul înclină balanţa spre jertfă şi spre sacrificiu dureros, ca o dovadă că tot durerea rămâne stigmatul infamant al muritorilor. Aşa cade şorţul şi lespedea funerară peste viaţa moartă a lui Radu Comşa, eroul «întunecării», aşa peste nevionvata feciorelnicie a Sabinei Lipan din «Calea Victoriei» şi tot astfel şi peste --------OOOO------- de PERPESSICIUS existenţele aproape mecanice, în sensul de frumoase dar limitate, din «Baletul mecanic». Dacă Georgei Galea, tânărul bucureştean zăbovit un timp în ostrovul narcotizan al Iaşilor, se smulge, într’o bună zi, sortilegiului şi-şi reface o viaţă de toate zilele, dacă până şi ratatul Maximilian Staic se cuminţeşte este, poate, mai puţin ca o desminţire a legii mai sus schiţată şi mai mult o dovadă de atotputernicia autorului. De altminteri, «La Paradis General» rămâne un divertisment şi divertismentele, se ştie, sunt făcute să contrazică viaţa. Cine ştie dacă lăsaţi propriilor lor destine şi în luptă cu forţele obscure, aceşti eroi de parodie bahică, n’ar fi sfârşit în sumbru. Cât despre Zaharia Duhu, e de ajuns să spunem că ciclul lui nu e sfârşit şi că deasupra paginilor albe ale «Aurului negru», stau ursitoare enigmatice, menind cine ştie ce epilog tragic. Dacă încercarea aceasta de generalizare epica este acum justă sau nu, interesează mai puţin. Ea a avut, totuşi, un merit, pe acela de a recapitula fazele creaţiei d-lui Cezar Petrescu şi de a pune la îndemâna cetitorului o unitate de diferenţiere în judecata ultimului d-sale roman. Spuneam, de pildă, că «Baletul mecanic» ar fi reluarea într’un registru grav, a motivului din «La Paradis General». Dar trebue să adăugăm că nu numai această reluare nu scade cu nimic valoarea «Baletului mecanic», dar că dimpotrivă, ca la atâţia din romancierii consacraţi, la cari totul nu este decât o neîntreruptă variaţiune pe câteva teme date, revenirile şi reîncarnările acestea sunt binevenite. Aşa se petrec lucrurile în epica lui Stendhal, a lui Balzac şi a lui Dostoievski, unde sub măşti străine ei ascund aceleaşi suflete înrudite. Iar între Georgei Galea, Maximilian Stali, Bâzdrugoviei sau misterioasa Ludin «La Paradis General» şi Dan, Eliazar, Gugui sau nu mai puţin misterioasa Angela cu ochi de azur, cu numele ca un blazon rit (LJ4J. - JI_ I*— mai din poemele lui Samain sau De Regnier — un spirit predispus la sistemă, ar putea afla mai mult de o asemănare. Cu diferenţa, totuşi, capitală, că divertismentului de acolo i se substitue drama de aici şi că romanului uniplan, d-l Cezar Petrescu îi suprapune astăzi romanul în două planuri al «Baletului mecanic». Dar mai înainte de a vorbi de cele două planuri şi de a căuta să vedem în ce grad sudura celor două planuri este izbutită, să spunem de pe acum că «Baletul mecanic», indiferent de perspectiva de simboluri peste care se sfârşeşte, este un roman antrenant, o ficţiune închegată şi organică, o serie de evenimente la cari participi, când îndurerat, când uimit, întotdeauna însă cu nedesminţit interes. Este, în primul rând, în «Baletul mecanic», o artă a naraţiunii, a dozării, în peripeţii şi în scris, cu mult superioară celei de până acum. D-l Cezar Petrescu a fost de la începuturile sale scriitoriceşti şi până la penultima sa lucrare un povestitor volubil şi un scriitor atent la frază. Geace i s’ar fi putut obiecta, fie în «întunecare», fie în celelalte romane, era o uşoară predispoziţie pentru prolix şi o alta pentru comentariul, prin ricoşet şi cu intenţia ironică, a cuvintelor şi gâncurilor cutărui personaj. «Baletul mecanic» este, poate, întâia sa lucrare unde prolixul este cu stăruinţă eliminat, ceea ce duce la o mai curată şi mai stilizată linie a povestirii. A doua predispoziţie, aceia a ricoşetului ironic, tot mai stăruie, cu toate că şi ea în mai mică măsură, «Baletul mecanic» ne duce în lumea interlopă a Rivierii, întâi la Monte Carlo şi apoi la Cannes, unde tânărul fecior de bani gata, Dan, eroul romanului, cade în mrejile aventurierii Angela cu ochi de azur şi anturajului ei. Un tânăr inexperimnetat, necunoscând munca şi un mediu prin excelenţă corosiv, din care nu lipseşte nici cartoforul de (Citiți continuarea în pag. 2 a) Actualitat Pe cheiul gârlei, în faţa Halei Ghica: şcuveurii disfranchise, privind moaşa Dâmboviţă albastră», la «fru „Ziua economiei” Ziua de 31 Octombrie este aleasă de «Institutul economic românesc» ca «sărbătoare a economiei»... Nu a cătoare ale unei bune educaţii morale. Era mai prudent dacă treceam peste această chestie, fără insisten«economiei» ca ştiinţă, — fiindcă, l ţ© filosofice, — lu interesul însuşi slavă Domnului, nimeni n’ar putea f ‘i virtuţiilor stabilite. Fără îndoiaavea acum iniţiativa glumeaţă de a-i consacra o festivitate! Ci a «economiei» in înţelesul comun şi familiar , adică, a strânge, a te abţine, a «pune bine»... Un vibrant apel al iniţiatorilor cere presei sprijin pentru eficacitatea cât mai întinsă a acestei sărbători. Să ne ierte respectabilul «Institut economic românesc», dar găsim ideea de a face azi — chiar azi — propaganda pentru spiritul de economisire,puţin cam ironică dacă nu cu totul insolită. Nu văd cum aşi putea convinge pe aproapele meu de fericirea virtuţii cumpătului şi a prevederii — cum mi se cere ca ziarist devotat binelui public — într’o vreme când singurii oameni cari îşi mai păstrează un pic de bună-dispoziţie sunt nenorociţii fără depuneri... Şi dacă e azi o tragedie reală în lume, — n’o trăiesc în adevăr decât fericiţii deponenţi... Cum vrea onoratul Institut să strig în mod serios alor mei: «fiţi strângători, prieteni, nu mai cheltuiţi tot ce aveţi: depuneţi ceva din câştigul ostenelilor voastre la bancă!». Mărturisesc că-mi lipseşte curajul unei atare propagande... Aşi primi, mai degrabă, o slujbă de misionar între antropofagi. Aşi avea mai uşoare riscuri de înfruntat. «Sărbătoarea economiei» a fost, deci, cam inoportun fixată. Cel puţin, la noi! «Strângătorii» nu sunt azi chiar exemplele cele mai seduternaţionale. In toate ţările pământului se va cinsti azi frumuseţea însuşirii morale care fu odinioară temeiul avuţiei şi al fericirii. Ne întrebăm însă — în atmosfera lă, trăim zile excepţionale. Nu pu- de filosofare amară în care ne aşeatem face regulă Jjj accidentele ce ză apelul iniţiatorilor sărbătorii — sfârteca vechile statute ale mulţumirii omeneşti. Totul e acum nestatornic şi fals. Zilele bune ale echilibrului şi conformismului clasic vor reveni. Credem şi noi serios, credem cu desperare în această reîntoarcere. Totuşi n’aş îndrăsni să sfătuiesc pe cineva, de dragul zilei alese pentru exaltarea economiei: «adună, frăţioare, adună şi depune la bancă, nu fii neprevăzător ca mine!». Căci dacă am nenorocul de a cădea cu acest apel al meu pe unul care practică de mult virtutea ce v’o recomand sub sugestia irezistibilă a «Institutului economic», îmi va replica mânios şi cu invidie: «bine de d-ta că eşti păcătos şi n’ai adunat nimic». Pentru a evita asemenea dialoguri, absolut compromiţătoare pentru demnitatea virtuţii, aşi fi fost de părere să se fi renunţat anul acesta la «sărbătoarea economiei». E drept, ca se oficiază peste întreaga lume prin îngrijirea unei admirabile asociaţii de educaţie indacă economia, în înţelesul ei latriarhal, nu e azi mai mult un atentat la propăşire decât o ajutorare a nădejdilor ce încă mai păstrăm. A face economie, înseamnă a nu cheltui, şi a nu cheltui înseamnă a nu consuma. Ori, ceia ce face , ne spun economiştii — pricina crizei mondiale, e lipsa de consumaţie. Cum mi se cere, deci, mie, ziarist, de către chiar o asociaţie specialiştilor ştiinţei respective, să îndemn poporul la o acţiune de agravare a cauzelor catastrofei îşi propune mai degrabă o zi de propagandă pentru consumaţie, pentru cheltuială... Căci, a face economii, nu mai poate însemna acuui desigur, o capitalizare în bănci. Ar fi cam exagerat să ni se pretindă a cere cetitorilor noştri atare bizarerie. Economia se reduce, deci, la operaţia barbară, anti-socială şi anti creştină (vezi parabola talantului de aur!) a «punerii la ciorap» sau a îngropării în pivniţă. N’au sămă certe economiştii dacă afirm că, decât aşa «economie», mai bună e orice fel de risipă, chiar a unor chefuri cu lăutari şi tacâmul necesar. Cer iertare «Institutului economic român» pentru aceste laice divagări pe marginea unei evanghelii ale cărei precepte sunt, ele înşile, într’un groaznic concordat preventiv... Dem. Theodorescu ln pag. VII l-a: O amendă de 2 milioane lei aplicată d-lui R. Boilă Tragedia unei ramuri regale DUMINICA I NOEMBRIE 1931 tină. La Belgrad ca şi în toată Iugoslavia campania electorală este în toiu Mai sunt doar opt zile până laţata de 8 Noembrie când se vor desfăşura operaţiile de solare. însemnătatea manifestaţiilor din ultimele săptămâni este de netăgăduit, cu deosebire prin semnificaţia lor. Meetingurile, întrunirile şi conferinţele politice se succedează. In masse impunătoare, populaţia ia parte la aceste adunări şi demonstraţii într’un spirit care mărturiseşte o totală uitare a divergenţelor din trecut. In locul pasiunilor strâmte şi a orbirii partidelor, în toate discursurile rostite la aceste întruniri s’au auzit vibrând conştiinţa colectivă iugoslavă şi ferma nădejde în viitorul unităţii naţionale. Chestiunile personale, odinioară de importanţa primordială şi înconjurate de o atmosferă de atacuri violente şi calomnioase, n’au jucat de data asta decât un rol foarte şters. Spiritul care inspiră aceste adunări nu face decât să dovedească tuturor cât de înţelept şi de oportun a fost apelul la colaborarea întregului popor pentru împlinirea operei de consolidare definitivă şi întărirea marii idei naţionale iugoslave. O mare deosebire există între mişcarea actuală de raliere, pe temeiul largului program naţional al lui Petre Jivkovici şi diferitele blocuri şi carteluri electorale pe care le-am văzut răsărind în campaniile de alegeri ale trecutului. Participarea imensă populaţiei la întrunirile electorale, în care se vorbeşte mai ales despre marile îndatoriri naţionale şi nu ca altădată de politica cutărui ori cutărui partid, încep a lua aspectul unei mişcări naţionale de mare anvergură, care în elanul său şterge toate amintirile trecutului şi uneşte toate voinţele sincere într’o nestrămutată falangă. După doisprezece ani, în cursul cărora s’au simţit prea adesea forţele distructive ameninţând achiziţiile cele mai preţioase ale naţiunii, a fost nevoe de o perioadă de muncă intensă şi lipsită de toate influenţele trecutului Era o necesitate naţională de a sfărâma aceste cadre ale partidelor şi de a suprima programele care nu mai corespundeau adevăratei stări de lucruri a acelei epoci d de evoluţie generală, atât în Iugoslavia cât şi în lumea întreagă. Un armistiţiu absolut al partidelor a fost deci realizat in Iugoslavia, armistiţiu care a durat dela 6 ianuarie 1929 până la data promulgării alegerilor, permiţânduse tuturor energiilor pozitive sa se degajeze de limitele şi de piedicile care le reţineau până atunci şi să se desfăşoare libere şi cu folos, pentru binele colectivităţii- S-a văzut atunci dispărând politica trecutului şi înfăptuindu-se consolidarea generală. Un curent istoric a fost astfel readus în matca sa firească Această operă de reconstrucţie generală, în afară de rezultatele concrete şi imediate, a contribuit în acelaş timp la o transformare a splii ALEGERILE IUGOSLAVEi caracterul şi semnificaţia for ului naţional, transformare în sensul colaborării şi muncii constructive. Un popor care, în lupta pentru libertate şi unire, a ştiut să arate atâta conştiinţă naţională şi să facă dovada unui eroism admirat de lumea întreagă, a trebuit, fireşte, ca îndată ce a fost liberat de influenţe nefaste, să se arate tot atât de mare în opera constructivă necesară pentru a salva grandoarea naţiunei. Iată pentru ce acei cari şi asumaseră la 6 ianuarie 1929 sarcinile răspunderii au putut acum să se adreseze naţiunei întregi ca s-o îndemne să-şi unească toate sforţările cu ale lor. In adevăr, caracterul pe care-1 dovedesc întrunirile electorale de acum şi spiritul de solidaritate naţională care se degajează din ele, dovedesc că starea de lucruri instaurată la 6 ianuarie 1929 şi-a atins scopul urmărit şi că, azi, se poate spune că acţiunea politică a redevenit o muncă constructivă pentru binele ţării. I. Politica internațională La mormântul maestrului... La mormântul lui D. G. Kiriac s’au adunat în ziua sfântului Dumitru, cei 200 de membri ai societăţii corale «Carmen», împreună cu numeroşi foşti carmenişti, prieteni şi admiratori ai Maestrului. Dragostea care nu caută ale sale» şi recunoştinţa — floare rară — îi strânsese, pe toţi, în jurul mormântului în care zăcea frupţii ce adăpostise, o vreme, sufletul nue al lui Kiriac. Preoţi şi cântăreţi carmonişti au fidat slujba parastasului. La mormântul maestrului îi aducea pe carmenişti nu numai recunoştinţa. Veniseră aci şi pentru nou îndemn. Viaţa maestrului a fost pentru ei cea mai frumoasă pildă. «Şi iarăş m’am uitat în mormânt şi am văzut oase goale şi am zis: oare cine este împăratul, sau ostaşul, bogatul, sau săracul, dreptul, sau păcătosul ?», a zis, citând din Cartea Sfântă, inginerul Tomescu, ostaş devotat al Carmenului. In timpul vieţii maestrul Kiriac nu căutase, niciodată, ale sale. El înţelesese că are ceva mai bun de făcut. Pentru întruparea unui gând se jertfise el. Şi opera lui zidită pe temelia dragostei, a înţelegerii adânci şi a jertfei neprecupeţite, trăeşte, înfloreşte. Profesorul I. Chirescu, putea, cu drept cuvânt, să spună, la mormântul înaintaşului său: «Te asigurăm, maestre, că steagul pe care ni l-ai încredinţat se păstrează curat, căci stegarii aleşi de tine sunt, mai toţi, la datorie». Steagul Carmen-wÎMi s’fi păstrat şi se va păstra, fără îndoială, curat. Fiindcă cei strânşi în jurul lui n’au venit aci pentru vreun fel de câştig. Un anumit «câştig» au, evident, şi un câştig care le face cinste: ei, mulţumirea sufletească de a fi contribuit, într’o oarecare măsură, la purificarea gustului public în materie de cântec românesc. G. Racoveanu