Cuventul, februarie 1932 (Anul 8, nr. 2435-2463)
1932-02-01 / nr. 2435
TELEFON: ANUL AL VIIMea.No. 1435. hfcDACJIA si ADMINISTRAŢIA: Bucureşti, Calea Victoriei 48, etajul I (Intrarea prin Fasariul Imobiliara) 312/45 MAECn# 378.10 REDACIIA 378.09 ADMINISTRAŢIA Fondator TITUS ENACOVICI Director: NAE IONESCU__________ ARUNCIERILE $I PUBLICAŢIILE SE PRIMESC LA ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI“ şi prin toate agenţiile de publicitate Săptămâna Marea senzaţie a zilei este, fără îndoială, hotărârea, mărturisită a d-lui mareşal Averescu de a-şi administra un premeditat „hara-kiri”. Ştiţi în ce anume constă această mistică operaţie: este desvelirea indiscretă a intestinelor şi celorlalte măruntae pe care în chip normal omul şi le ţine secrete. Cum d. mareşal Averescu nu se mulţumeşte cu vărsarea protestătoare a propriilor sale maţe, ci pretinde întregului partid acelaş lucru, vă închipuiţi groaza legitimă ce a cuprins întreaga ţară la ideea că borţosul domn Tranen Iaşi va năpusti asupra ţărei tot interiorul d-sale politic. E adevărat că în afară de pântecosul fost ministru al muncii, ceilalţi partizani ai d-lui mareşal nu sunt, după o atât de îndelungată opoziţie, posesori de intestine prea remarcabile. Dimpotrivă, unii nu fac decât impresia unor oameni pe cari limbajul public îi numeşte nişte «maţe fripte». Interesant în propunerea sinucigaşă pe care mareşalul o face alor săi, este că d-sa îşi aminteşte de a mai fi suferit şi altădată un astfel de „hara-kiri", anime acum zece ani. Vedeţi clar că este o sinucidere periodică cu care măruntaele digestive ale partidului sunt obişnuite... Numai că dacă este, după cum se ştie, imprudent să te joci cu demisia cu atât mai lipsit de cuminţenie este să glumeşti cu sinuciderea. D-nul mareşal Averescu este însă destul de glorios şi de bătrân ca să-şi poată îndeplini şi deliciile acestui sport. Dar dacă d. mareşal Averescu propune partidului său spintecarea golului stomac de opoziţie, mai nimerit ar fi ca şi naţionalţărăniştii să-şi găsească uşurarea într’o operaţie identică. Fiindcă la ei, mai mult ca la averescani, se constată din zi în zi mai gravă, o „încurcătură de maţe” inestricabilă. D. Maniu, pe măsură ce se retrage mai hotărât din viaţa politică, cu atât ţine s-o încurce mai voluptos cu apariţiile sale graţioase şi cochete de damă cu capriţii. A fost destul ca să treacă încă odată prin Bucureştiul abhorat, pentru ca sihastrul de la Bădăcin să se simtă încă odată tânăr şi poftitor de viaţă. Se pare că sihăstria ca şi „hara-kiri” nu sunt îndeletniciri în care să se simtă un şef de partid prea mult apropiat de idealul lui politic. D. mareşal Averescu fără intestine şi d. Maniu fără celelalte amănunte a căror lipsă l-au călugărit, sunt, în orice caz prototipi vieţei noastre politice de invaliditate şi rebut. Revenirea domnului Argetoianu a redat colegilor din reportajul politic o sursă generoasă de «informaţie» cotidiană. Din nou, prin urmare, vom citi cu sufletul la gură cum primul ministru va atenta zilnic la viaţa ministrului de finanţe sau la pândele ce fiecare dintre beligranţi şi le întind zilnic pentru cunoştinţa discretă şi particulară a fiecărui reporter bine informat şi grăbit să scape de exigenţele groaznice ale ultimei ore politice... Credem însă că ceea ce macină fantezia bunilor noştri informatori nu va parveni să se realizeze decât într’un singur caz: dacă guvernul de astăzi e convertit şi el la deliciile unui absurd harakiri. Şi dacă înţelegem să vedem pământul patriei covârşit de intestinele lepădate ca inutile ale unei opoziţii flămânde, e cu totul ilogic să înregistrăm maca- ,bra sinucidere la oameni cu digestia destul de normală... Titu Devechi Dnmicca Studenţimea teologică din Bucureşti cere înlăturarea mireanului Mateiu de la conducerea Internatului teologic din dealul lui Radu-Vodă. Cererea studenţilor este motivată. Bogat motivată. I. Mateiu nu e cleric. I. Mateiu n’are pregătire teologică. I■ Mateiu încasează, fără drept, taxe de mii de lei pe an, de la fiecare student bursier şi întrebuinţează aceşti bani cum vrea el, fără nici un fel de buget aprobat de autorităţile în drept. 1. Mateiu insultă pe arhierei. I. Mateiu insultă preoţimea. I. Mateiu insultă pe părinţii studenţilor teologi. 1. Mateiu nu are nici o fărâmă de înţelegere pentru viaţa duhovnicească, fiindcă el este doar un biet contabil. Intre studenţi şi el nu există nici un fel de legătura sufletească. Prin purtarea lui le otrăveşte, zi de zi, sufletele. Studenţii, din Internat şi din afară, au cerut, respectuos, părinteluipatriarh să le dea un conducător de cămin «care să se stingă acolo, între ei, luminând». Totodată au făcut cunoscută voia lor şi ministerului şcoalelor şi, pare-mi-se, decanatului facultăţii de Teologie. Decanatul, deocamdată, nu poate interveni, într'un sens, sau altul. Internatul a fost trecut, cu hapca, în seama bisericii, în seama patriarhiei. Ministerul a ordonat, imediat, anchetă. Părintele patriarh pare a se mişca mai greu. A trimis «la faţa locului» doi consilieri referenţi, pe cel de la secţia economică şi pe cel de la secţia culturală. Aceştia au putut constata că tot ce afirmă tinerii, în memoriul înaintat patriarhiei, este adevărat. La plecare au declarat însă că dânşii nau venit aci ca «oficiali», ci ca simpli oameni de pe stradă. Părintele patriarh nu poate, aşadară, hotărâ ceva, în baza vreunui raport verbal al lor. Deocamdată părintele patriarh a numit o comisiune de trei — doi clerici şi un mirean pentru cercetarea «cazului de la Radu-Vodă». Şi înainte de întrunirea celor trei şi începerea cercetărilor, părintele patriarh a intervenit la decanatul facultăţii de teologie pentru pedepsirea «capilor rebeliunii». In ce constă rebeliunea, se ştie, în cererea, plină de respect, de a li se da, în locul actualului director, un om de jertfă, nu un contabil obrasnic. Credem că rău a făcut părintele patriarh când a cerut facultăţii pedepsirea studenţilor. Nu doar pentru că cererea I. P. S. Sale va rămâne fără urmare. Ci pentru că, dovedind, prin aceasta, cât de scumpă îi e rămânerea actualului director în fruntea Internatului, contribue la otrăvirea sufletelor tinerilor, cari îl cunosc, bine de tot, pe acest director. Părintele patriarh ştie că acest Ion Sanda Mateiu, pe care îl ia în braţe, a minţit că se va preoţi dacă îl numeşte director al Internatului. L-a numit De atunci au trecut cinci ani şi numitul e tot mirean-Rău face, deci, părintele patriarh, când nu se grăbeşte să facă singurul gest, potrivit şi drept. Rău, fiindcă:„ directorul Mateiu tot va trebui să plece. Nu să se plece, cum a început. G. Racoveantu * S PAGINI 3 . i r . * 0^ , orj. V^Cv v.-i-xnp. *«» Sunt in București străzi in care mai funcţionează patriarhala instituţie a sacalei ■ ■■ JURUL CONVERSIUNEI Problema conversiunii agricole va ieşi în curând iarăşi în plină dezbatere publică, odată cu readucerea ei în parlament. Şi desigur situaţiile diferitelor părţi vor fi mai precise şi lupta între ele mai interesantă. Lupta aceasta va pune cu siguranţă în lumină puncte de vedere economice şi financiare, a căror polarizare este o necesitate peste care nu se poate necontenit trece, fără primejdii. Ceia ce ne interesează, în primul rând, în această chestiune în care modalităţile juridice de realizare îşi au însemnătatea lor incontestabilă, sunt insă bazele economice şi financiare ale operaţiei. Să ne referim, în primul rând, la agricultorii care posedă până la 10 ha. şi ale căror datorii sunt convertite de drept După ce vor fi identificaţi, împreună cu creditorii respectivi, situaţia lor va fi preluată de un Institut de conversiune, care se va interpune între debitor şi creditor în chip definitiv. Debitorul îşi va plăti creanţa toată prin anuităţi în decurs de 30 ani cu un procent care rămâne încă să se fixeze. Institutul va plăti creditorilor în cel mult 30 ani şi în rate cel puţin egale cu anuitatea corespunzătoare a debitorului. Operaţia dintre Institutul de conversiune (Stat) şi creditori este o operaţie bănească, a cărei soartă va urma soarta tuturor operaţiilor de această natură şi din care ies de obicei în pierdere ambele părţi, în speţă Statul — care din vânzarea obligaţiilor garantate de ipotecă asupra pământurilor îndatorate nu va realiza sume prea însemnate , ca şi creditorii care vor trebui sau să se mulţumească cu obligaţii, sau cu răscumpărări, dacă nu se vor încăpăţâna să încaseze în decurs de 30 ani anuităţile supuse la toate fluctuaţiile anilor ce vor veni. Dar în definitiv astfel de operaţii sunt în firea lucrurilor, şi cei care sunt în mijlocul lor le trăesc zilnic şi se acomodează cu ele. Nu adaug că e întotdeauna în beneficiul creditului, sau mai general în beneficiul unei regulate şi ordonate vieţi economice. Operaţiile financiare sunt însă supuse prin natura lor la atâtea alte fluctuaţiuni cauzate de variaţiile monedei, ale aurului insuşi, de cursurile capricioase şi bătute de toate vânturile politice ale efectelor, că nu ştiu dacă relaţiile dintre creditori şi Institutul de conversiune va adăuga un rău mult mai mare peste acela care bântuie viaţa financiară de azi. Marea dezbaterea din ultima adunare de la Geneva a Delegaţiei aurului Şi izbucnită apoi în presă sub forma unei polemici între Charles Rist şi H. Strakosch delegat englez, căutând fiecare vă să precizeze responsabilităţile pentru criza prin care trecem ne întăreşte în aceste impresii ale noastre. Peste capul nostru trec uriaşe valurile stârnite de forţe care ne depăşesc. Plăţile pentru reparaţii şi datorii de război care fac să se acumuleze aurul în Statele Unite şi Franţa, spune Strakosch, o falsă politică monetară a Angliei, cu corolariul unei inflaţii de credit şi al unui abuz al creditului spune Rist. In mijlocul unei desfăşurări de forţe aşa de uriaşe stăm neputincioşi şi nu avem de încercat decât să facem cât mai puţine greşeli cu putinţă. Mai interesant pentru conversiunea însăşi şi în special pentru acest capitol care se referă la conversiunea zisă de drept, unde este deci în joc un mare interes social, legat de stabilitatea micului agricultor pe ogorul lui, este relaţia care se va stabili între acest agricultor datornic şi Institutul de conversiune. Agricultorul nu este un producător de bani şi în nici un fel un negustor de bani. Chiar atunci când el realizează bani pe produsele lui, el îi transformă repede în bunuri care-i sunt necesare. Banul stă prea puţin în mâna agricultorului şi se poate spune circulă nimai odată pe an prin intermediul lui, ca atare. Prin urmare a-l lega pentru o vreme îndelungată de soarta monedei este nedrept şi nepotrivit cu calitatea prin care el ne interesează în primul rând. Fluctuaţiile monetare nu sunt invenţia zilelor de acum, este un fapt de constatare continuă, ca şi iluziile monedei fixe, cum spune Irving Fischer. Să examinăm chestiunea acestei legături între institutul de conversiune şi agricultură în chip concret. Să presupunem că datoria pe ha. este de 10.000 lei. Anuitatea la această datorie socotită cu o dobândă de 8%, pentru 30 ani ar fi de 883 lei. Să presupunem că în situaţia de azi a agriculturei, ţinând seamă ca ţăranul mai face şi alte lucrări productive, ar fi în posibilităţile lui să plătească această sumă de produsul hectarului şi i-ar rămâne şi strictul necesar pentru întreţinerea sa şi a familiei. Dar lucrul este nestabil şi preţurile în mobilitatea de la an la an ne pot aduce cele mai neaşteptate surprize. Hectarul de pământ produce în fiece an aceiaşi câtime de produse, cu aceiaşi valoare reală, însă cu valori variabile în lei. Dacă în decurs de doi ani, valoarea cerealelor in lei va scădea la jumătate, anuitatea va reprezenta în loc de 500 kgr. grâu, valoarea unei mii de kgr. grâu şi nu e exclus ca preţul să varieze aşa încât acesta anuitate să înghită întreaga producţie a unui ha. Unde vom ajunge în acest caz? Iarăşi la o neputinţă totală de plată şi la un proces care nu va fi lesne de rezolvat între Institutul de amortizare — deci statul — şi ţăranitae. Cred că este totuşi mai legat de natura lucrurilor să stabilim relaţiile între Institut şi debitor pe baza unor anuităţi legată de un număr indice — care să reprezinte preţul mediu, anual al produselor agricole ale ţărei. Această propunere şi-ar găsi un sprijin dacă am face apel la unii gânditori de talia lui Irwing Fieber, dar noi nu recomandăm aici decât un mijloc de a pune la adăpost pe agricultorii de fluctuaţiile monedei , aşa cum fac atâţi financiari care cumpără aur, sau devize mai sigure, sau pietre preţioase, sau imobile, pentru acelaş motiv. Şi poate că examinând sub acest aspect problema conversiunei, legând pe agricultorii de stat prin valoarea echitabilă a produselor agricole, vom examina dacă nu ar fi czul să luăm aceste noi raporturi ca un punct de plecare pentru o nouă politică agrară. Octav Onicescu Cronica muzicală de G. BREAZUL „Spiritul faustic“ la opera română Nu cunoaştem ecoul pe care-l va fi trezit în spiritualitatea românească lucrarea lui Oswald Spengler despre «Decadenţa culturii apusene» (Der Untergang des Abendlandes). Prin vre-o revistă de filosofie, cartea lui Spengler va fi fost semnalată şi recenzată, iar prin saloanele şi cafenelele cu prestigiu literar, fără să fi fost cetită, ea trebuie să fi fost îndelung şi viu comentată. Mai ales că, prin titlul ei, — ca şi «relativitatea» lui Einstein — cartea se preta la inepuizabile palavre. La atâta socotim că s’a limitat influenţa provocată de apariţia tomurilor lui Speingler. Nici minţile, aici instituţiunile de cultură n’au fost sdruncinate de tragicile prevestiri ale învăţatului german şi nici scoase din făgaşurile lor fireşti şi îndrumate pe alte căi. Iată însă, că într'un târziu, în anul mântuirii 1932, când Spengler cu sumbrele sale profeţii nu se mai «poartă», o instituţie muzicală românească numită «Opera română», dă «lovitura». Mă rog, vor fi zis domnii şi doamnele de acolo (pe ce limbă nu ştim, căci la «Operă» se vorbeşte în foarte multe limbi), Spengler tot spune întruna despre «suflet faustic» şi vorbeşte mult despre muzică. E anul comemorării morţii olimpianului de la Weimar, cel cu «Faust», «Faust», «Goethe», «suflet faustic», «muzică», iar pe deasupra «comemorare», ce moment splendid pentru ca «Opera română» să dea lovitura! Şi astfel, au fost din nou concentraţi toţi marii maeştri ai naţiei şi culturii noastre muzicale: Egizio Massini, Sigismund Zaleski, Anton Romanovski, Josef Rosensteck, Feodrov, Lidia Bahici, Lucian Nanu, la cari a fost adăugat şi câte-un «Ghita», ba chiar, — semnificativ îndeajuns pentru «spiritul faustic» — şi Viorel. Revoluţia spiritului faustic nu avea să isbucnească însă în laturea concepţiei dramatice a lui Goethe — Jules Barbier — Michel Carré — Charles Gounod, care, în această formă, nu este încă definitiv stabilit, dacă este «Faust» sau este «Margarethe». Nici, — doamne fereşte! — în vre-o nouă redresare a resurselor muzicale, în vre-o mai adâncă pătrundere şi revalorizare dramatică a mijloacelor de expresie muzicală cuprinse în partitură. Şi cu atâta mai puţin revoluţia avea să isbucnească în contopirea acestor două elemente, dramaă şi muzică, într’un scop unitar şi superior, acela de a realiza un «Faust» în planul şi logica cerinţelor dramei muzicale. Revoluţia spiritului faustic avea să isbucnească în «montare». Baritonul Zaleski, al cărui «Boris» contează chiar alături de formidabila apariţie a lui Şaliapin, îşi face experienţele de punere în scenă. Unde? In Polonia, cea cu tradiţii puternice de teatru muzical, între cele două categorii de influenţe, germană şi slavă, — în Polonia nu-şi poate oricine îngădui să experimenteze angajând, mai ales, prestigiul instituţiunilor tradiţionale ale statului. In România... Dar ce nu se poate în România ? Dar ce nu este permis în România ? Ce nu-şi poate permite, mai cu seamă, un neromân în România ?... In ţara improvizaţiilor de tot felul, a intereselor personale urmărite cu ferocitate, a huzurului şi bunului plac, cine-şi mai bate capul să discearnă ce este un «Faust» de Gounod la Opera Română? Destul ca Zaleski să fi fost un aplaudat «Boris», pentru ca să-i revină, fără discuţie şi control, orice drept de experienţă în regia operei române! ®®EEtóHR ..................13 Astfel i-a fost dat, discutatului «Faust» al lui Gounod, să apară în vestmântul unei puneri în scenă datorită baritonului Zaleski, în care, parcă înadins au fost pronunţate şi potenţate toate lacunele de undare dramatică de la 1859, când piesa a fost pentru prima oară reprezentată, înadins par’că a fost rupt şi îmbucătăţit melosul cald al operei, pentru ca lucrarea să fie cât mai puţin «Faust» al lui Gounod, sau «Margarethe» — cum îi zic Nemţii. Ideea «spiritului faustic» cu care Spengler designează caracterul culturii occidentale, fără, bineînţeles să imputăm matadorilor muzicali de la Opera română că nu prea ştiu despre ce este vorba, nu este numai o ironie. Spiritul faustic poate să fie interpretat, urmărit şi realizat, în artă, în dramă, pe scenă. Dar atunci el este spaţiu, spaţiu infinit, nelimitat, nu chaos, ci nemărginire. D.Zaleski a restrâns dimpotrivă, spaţiul în care se desfăşoară o parte din drama lui «Faust», l-a micşorat, a limitat, împingându-l peste marginea dinspre public a rampei, ameninţând să-l prăbuşească peste orchestră şi public. Bagatelizat, miniaturizat, scindat şi ciopârţit, decorul lui «Faust» mai avea nevoie de un nou element pentru ca să apară deadreptul ‘caricaturizat, de modernizare. Intr’adevăr, acesta este,, se pare, spiritul care a dominat punerea în scenă a lui «Faust» la Opera română. Avântul regiei, spectaculositatea, magia luminilor, resursele oferite de cinematografie, mecanica rotirii întregului podiu al scenei de teatru, — sunt atâtea motive de reformare a dramei muzicale, încât nu se putea sustrage de la experimentarea lor «Opera română». Numai că, atunci când împrejurările nu-ţi îngădue să fi Reinhardt, Gregor sau Markowski şi nici să ai la dispoziţie mijloacele lor de realizare, atunci ajungi la caricatură. (Citiţi continuarea în pag. 1ia) Ui la S’a smuls din viaţă zilele trecute în floarea vârstei, sugrumându-şi avânturile din obârşii, tânărul economist Ion Florin Banciu. Născut la Sălişte, în Ardeal, Ion Florin Banciu s’a rupt de tânăr din mijlocul neamurilor sale, a pământului pe care a copilărit. Şi împotriva plânsului mamei sale, împotriva tradiţiei ardeleneşti, aşa cuminţi, care nu-şi vrea feciorii niciodată prea înstrăinaţi de casa părintească, de ogorul care a rămas semnul legăturii neamului cu fiii, Ion Florin Banciu s-a afundat în lumea cărţii, încrezător în steaua sa. Şi-a luat licenţa în drept, apoi a plecat în străinătate, complectându-şi studiile universitare la Liâge şi la Geneva, unde a fost un timp printre fruntaşii asociaţiilor culturale studenţeşti. întors în ţară plin de avânturi şi nădejdi, s-a aruncat în lupta vieţii sigur că are să biruiască. Modest până la sfiiciune de acea modestie care e semnul sufletelor alese, dar în acelaş timp, hotărât şi sincer, Ion Florin Banciu aducea în lupta lui un optimism robust, cuceritor, o pregătire ştiinţifică temeinică şi o delicateţă sufletească rară, care l-au impus curând în sufletele tovarăşilor lui de generaţie. Era tânăr. Era frumos. Era învăţat. Era cuminte. Avea tot ce-i trebuia să isbutească. Cum s’ar fi putut îndoi atunci de isbândă ? A reuşit, după multe stăruieli să fie numit referent ad-hoc, în fostul Oficiu de studii al ministerului de Finanțe. Mi-aduc aminte ea acum, de ziua în care a venit întâia oară la Oficiu. Directorul, neîncrezător, fiind dat numărul mare de postulanți, i-a dat, ca să-l încerce, o lucrare peste măsură de grea pentru un începător, prin încurcătura cifrelor expunătoare a adevăratei noastre stări financiare, pe acea vreme Era vorba de urmărirea aplicării programului de stabilizare la sfâşitul anului 1930. Lucrarea lui a fost pentru mulţi din colegii lui de mai târziu o surpriză. Şi o revelaţie. Ca şi celelalte lucrări următoare de altfel, purtând asupra efortului fiscal în perioada post-belică în România, asupra ritmului capacităţii de plată a contribuabilului român, asupra structurii taxelor noastre consumaţie, precum şi contribuţia sa la pregătirea materialului necesar expunerii de motive a bugetului anului 1931, toate studii menite informaţiei mai marilor, care dorm împreună cu altele, astăzi, în praf, prin cartoanele ministerului. In lucrările lui, Ion Florin Banciu era totdeauna aşa cum l-ara cunoscut întâi: întreg, fără cotituri, fără iscodiri, fără şiretlicuri. Gândul lui înainta măsurat, acumulând în urmă povara dovezilor cioplite în cifre ca într’un bloc. Cercetările economice aride, luau astfel un aer recules, asemănător cu un bassorelief în piatră. Siliştean, aducea în oficiu flacăra tinerei generaţii ardelene. Iubitor pasionat al ţării lui de baştină, Ionel Banciu era unul dintre acele suflete rare care deschid ochii mari asupra tot ce văd în jurul lor şi se silesc să arunce punte peste inimi. De câte ori nu l-am ascultat povestind înflăcărat despre«ţările» din Ardealul lui drag, despre căutătura oamenilor, despre portul lor, despre firea şi despre năzuinţele lor. De câte ori nu l-am văzut întrebând cu patimă de starea lucrurilor de la noi, de dincoace de munte. In tovărăşia lui simţeam noi, cam cum ar trebui să se petreacă procesul acela de închegare sufletească a neamului ajuns în sfârşit să-şi regă- tească nu numai unitatea politică ci unitatea lui spirituală, sensul şi rostul strădaniei lui în lume. Au venit reducerile crunte din vara anului trecut. Ion Florin Banciu, încă nedefinitivat, a fost lăsat LUNII FEBRUARIE l£32 (Citiţi continuarea în pagina II a) ---------0000--------..mm O comunicare oarecum oficioasă de la Riga ne-a încunoştiinţat că tratativele dintre noi şi Soviete sunt suspendate deocamdată. Acest deocamdată noi ştim ce însemnează- Am spus-o din primul moment, atunci când, recunoscând utilitatea şi îndreptăţirea principială a acestor tratative, nu omiteam să arătăm şi dificultăţile de cari actualmente ele se leagă. Intre alte regrete pe cari ni le provoacă întorsătura aceasta neplăcută a lucrurilor — care dealtfel era de prevăzut — este şi acela de a fi expus un element destoinic al diplomaţiei noastre cum e Mihail Sturdza împuternicitul nostru de la Riga la o acţiune infructuoasă. Sunt sigur că între oamenii politici nu se va găsi numai unul care să exclame ridicând din umeri, apoi dacă au tratat diplomaţii... Împotriva eventualităţii unei asemenea aprecieri mă înscriu aci de mai înainte. Nu voiu spune că serviciul nostru diplomatic este din cele mai strălucite. Ca să fiu drept, voiu adăuga că e şi el... cum sunt în genere toate categoriile de funcţionari ai statului, dacă nu mai buni, — apoi cu siguranţă că nici mai răi. Dacă este însă o categorie de care nu are nici o îndreptăţire de a măsura capacitatea diplomaţilor noştri şi de a le acorda certificate calificative, apoi desigur că aceasta e cea a oamenilor politici. Ştiu că aceştia pretind că o misiune diplomatică mai delicată trebue dată pe mâna ţirii... tivii. Asta e însă în marea majoritate a cazurilor cu totul fals. Căci dacă adesea însărcinările diplomaţilor noştri nu reuşesc, aceasta se întâmplă mai ales pentru că guvernele noastre îi pun, prin politica pe care o poartă, prin lipsa de tradiţie în politica noastră externă, prin lipsa de linie fermă într’o situaţie inferioară. Cazul de la Riga e concludent. Reiese anume din comunicatul oficios pe cari îl aminteam, că IN INSTRUCŢIUNILE PRIMITE DE ÎMPUTERNICITUL NOSTRU ERAU STABILITE ANUME PUNCTE DE PLECARE CARI IN REALITATE NU EXISTA! Cine e de vină în toate acestea? însărcinatul nostru de afaceri? Absurd. De vină e guvernul, pur şi simplu, care s’a angajat în tratative, pe cari trebuia să le poarte dela un anumit punct inainte, fără să-şi fi luat garanţii serioase că acel punct era deja, câştigat. Veţi obiecta că nici guvernul nu e de vină, că şi el a luat chestiunea în primire din alte mâni? Asta e explicaţie, nu justificare! Căci cum permite guvernul ca chestiunile noastre să fie desbătute de alţii cari nu au faţă de noi nici măcar scrupulul de a nu ne lansa într’o afacere din care să ieşim ridiculi? Asta e însă o chestiune pentru sine. De care poate vom mai vorbi. Deocmdată să stabilim ceea ce ne interesează astăzi: că anume dacă le e uşor oamenilor politici să subpreţuiască «cariera», apoi nu le e tot aşa de permis să o facă. Nu de alta — dar ca să nu li se deschidă procesul... Nae Ionescu