Cuventul, iunie 1933 (Anul 9, nr. 2908-2937)
1933-06-11 / nr. 2918
ANUL AL IX-lea» — No. 2018. Redacia şi Administraţia bucureşti, calea Victoriei 48, etajul I (Intrarea prin Pasagiul Imobiliara) Fondator: TITUS ENACOVICI 312/45 Direcţia 378/10 Redacţia 378/09 Administraţia Director t NAE IONESCI ANUNCIUNILE ŞI PUBLICAŢIILE Se trimese la ADMINISTRAȚIA „CUVÂNTULUI“ se primesc a ^ ^ toate agențiile de publicitate taxa de francare plătită în numerar conform atrobirei Dir. Gen. P. T. T» •e. 69.196/332 isipff! »#« Rareori am asistat la o luptă mai tragică în sterilitatea şi în zădărnicia ei, decât agitaţia de bolgie dantescă de care e cuprinsă în ultimele luni vasta şi vana ambiţie uscată a d-lui Madgearu. Aruncat, prin defectuoasa selecţiune şi prin lipsa acţiunii de control a vieţii noastre publice, în locuri de cuprindere şi de răspundere care depăşesc cu mult precisele dar limitatele lui calităţi subalterne, actualul nostru ministru de finanţe redublează de trepidaţie pentru a acoperi cu sgomotul prăbuşirea vlăguitelor şi dezarticulatelor lui concepţii de redresare a finanţelor publice. Iată, am aci o serie de cifre, în legătură cu încasările statului pe April şi Mai 1932 şi 1933. Vă aduceţi aminte de marele discurs — afişat, după cererea Camerei — prin care d. Madgearu explica cum a isbutit... să echilibreze bugetul. Vă aduceţi aminte şi ce spuserăm noi atunci, că bugetul nu poate fi echilibrat. Şi aţi văzut rezultatele: deficite spăimântătoare. D. Madgearu luptă însă. D-sa uită că.. a echilibrat bugetul; d-sa se căzneşte a ne dovedi că deficitele nu sunt totuş aşa de mari cum le arată cifra încasărilor. Mai zilele trecute, de pildă, un ziar prieten îi publica ştirea că pe April 1933 s’a încasat mai mult decât 755 mii. lei, cât se anunţase. Mai mulţi Câtî Ne-o spune de Madgearu- 944 mii- la ordinar, şi 80 mii. la extraordinar. Total 1024 mii. 1.0241 Ei şi. Apoi prevederile d-lui Madgearu erau de circa 2.000 mii» Din cari cei 1.024 reprezintă abia 55%! Când te gândeşti că anul trecut ponositul de d- Argetoianu încasase 1.056+104 mii., adică 1.60 mii. — fără vărsământul de ca. 240 mii. al C. A. M. — iţi dai seamă de succesul politicei financiare şi bugetare a d-lui Madgearu! Iar pe Mai cum e. Cu C. A. M- cu tot, cifra dată de ministrul finanțelor e de ea. 1.3 miliarde. Pe când încasările făcute de d. Argetoianu arată 1.224 mii. la ordinar+ 172 mii. la extraordinar, peste tot, 1396 mii. Cu vărsământul C. A. M., peste 1600 mii. Asta e. D. Madgearu însă, cel care garanta echilibrarea bugetului pentru cazul în care i s’ar fi îngăduit să-l execute în suş, nu crede că trebue să tragă consecinţele. Ci, socotind că cu noi a isprăvit, pleacă la Londra ca să spună Englezilor ce au de făcut! Şi cazul acesta cu bugetul nu e unicul. Izbit în piept de realităţi cari i-au răsturnat schelăria, aberativă a contingentării, d. Madgearu îşi publică — cu bani grei ai statului — disculpări deconcertante; acuză pe d. Lugojanu pentru nereuşita operaţiei şi consimte, generos, a lăsa chestiunea, acum după ce a încurcat-o, în seama Băncii Naţionale. A creat situaţii dificile şi inextricabile punând problema colaborării cu Geneva, într-un moment în care era evident pentru toată lumea că o asemenea colaborare nu putea reprezintă nimic pentru noi, în afară de renunţarea la suveranitatea naţională. Ei, şi D. Madgearu se aranjază ca alţii să ia răspunderea amănârii venirii experţilor. Căci d-sa are altă treabă. D-sa trebue să-şi aranjeze alte situaţii. D sa nu uită că a încercat astă iarnă în Ianuarie să reducă soldele ofiţerilor, şi că numai o anumită apostilă l-a făcut să-şi retragă memoriul respectiv. D-sa îşi dă seama că e urât în armată, cum e urât peste tot, şi pentru a drege împresiunea, la interimatul Ministerului Apărării Naţionale, înfruntând jignirea întregii oştiri, şi se grăbeşte să dea el ministerului banii pe care de atâta vreme îi târguia şi-i refuza ministrului titular. Luptă şi se agită. Dar par’că e un blestem: pe ce pune mâna, praf şi pulbere se alege. Nu-i isbuteşte nimic. Operaţii pornite cu sultanatul unor mari reforme salvatoare, sfârşesc în nisip. Şi cu cât insuccesele se îngrămădesc, cu atât jactanţa îi creşte, violenţa i se amplifică, nervii ajung la încordare exasperată. E un destin tragic; noi o recunoaştem cei dintâi. Căci d- Madgearu vrea să facă ceva, dacă nu pentru dorinţa de a crea, cel puţin pentru ambiţia de a creşte. Vrea şi nu poate. Nu poate şi se frământă. Nu e uşor. Pug oamenii de el, de parcă ar avea păr de lup. Iar în jurul lui, creşte val de ură- E sigur că nu a existat în ţara românească om politic mai urât decât actualul ministru de finanţe. A fost urât şiVintilă Brătianu, dar în ura asta, la cel mai dur şi mai ireductibil adversar, se strecura şi o undă de respect, dacă nu pentru altceva, — cel puţin pentru dragostea lui mistică faţă de pământul românesc şi faţă de energiile creatoare ale rasei noastre. La d- Madgearu nimic din toate astea; şi de aceea în jurul lui nu e decât ura, seacă. ...Băgaţi de seamă, — căci s’ar putea ca ura asta să treacă mai departe, dincolo de el. Sunt în viaţa publică a unei ţări şi lucruri cu cari nu se glumeşte. Şcoala din Baniţa Anul trecut, în Septembrie, am primit la redacţie o jalbă de departe, din munţi, din partea învăţătorului şcoalei prmare din satul Băniţă, judeţul Hunedoara. Scrisori şi plângeri ne vin multe, căci oamenii sunt deprinşi să găsească mai multă înţelegere şi prietenie într'o redacţie de ziar, decât într'o anticameră de minister. Dar din toate plângerile câte am primit şi primim, scrisoarea învăţătorului Constantin Ştirbu de la Băniţă era cea mai amărâtă. Omul nu cerea nimic pentru el. Cerea pentru şcoala lui — o biată baracă, în care de câţiva ani îi adună pe copiii satului, ca să-i înveţe carte. Câteva ierni au fost suficiente pentru a prăpădi de tot coliba şcoalei şi în pragul iemnei trecute, învăţătorul se vedea ameninţat să rămână cu şcolarii lui desculţi (fiindcă la Băniţa, ţăranii sunt săraci) în ploaie şi zăpadă. «Iarna se apropie, ploile de «toamnă vor începe, iar prin a coperiş şi tavan va trece apa de «ploaie în sala de învăţământ.. «iar viscolele vor luera aici în «vârful munţilor, pe ferestrele «sparte... In numele copilaşilor de «şcoală strig în ghiarele disperării...». "Asta era prin Septembrie, ce s'a întâmplat de atunci cu şcoala din Băniţa. nam ştiut. Noi am scris aici, arătând cum stau lucrurile, şi, i-am îndemnat pe cetitorii noştri să-i trimeată un ban în dar şcolii aceleia «din vârful munţilor», cum zicea epistola necăjitului nostru Constantin Ştirbu. Iarna a trecut greu, la Băniţa mai greu decât oriunde şi şcoala tot prăpădită a rămas. Cei 93 de şcolari şi învăţătorul lor s’au luptat cum au ştiut cu zăpezile. «Ghiarele disperării» nu s’au dovedit chiar atât de tari, încât să birue încăpăţânarea de a-i învăţa carte pe copiii ciobanilor de pe munte. Dar nici uşor de suportat n'au fost aceste ghiare.Acum că a venit vara, Constantin Ştirbu ne scrie din nou. Fiindcă multe ierni de felul ăsta, oricum n’are să mai poată duce. Nu el. Dar copiii, care-i sunt daţi în grije, prost îmbrăcaţi şi prost hrăniţi, cum sunt prin locurile acelea. «Am bătut din poartă în poartă, cerşind fondurile necesare «construcţiei localului, dar n am «putut aduna decât 43.100 lei, încă atât mi-ar mai trebui şi ţinta «ar fi reuşită». Constantin Ştirbu are încredere în oamenii de inimă, care ar voi să-şi imagineze un moment ce este munca lui încăpăţânată pe colţul de piatră seacă, unde se luptă de atâţia ani cu atâtea mizerii. Şi le cere să-l ajute. Dar domnul ministru Gusti cunoaşte soarta şcoalei primare No. 2 din comuna Băniţa, judeţul Hunedoara? Poate nu. Şi poate că ar fi suficient să o cunoască■ Mihail Sebastian In loc de drum bun! Nae Ionescu Actualităţi Asistenţa în frunte cu d. D. R. loaniţescu (x) la inaugurarea spitalului central I. O. V. CINSTITA TRADIŢIE Din drum spre streine plaiuri, d. ? grama de felicitare călduroasă, de I. G. Duca, şeful unuia din parti-i acum, pentru alte motive. Sinceridele liberale, a felicitat, călduros, ■ tatea bărbatului politic n’am pus-o, pe M. S. Regele, «pentru aniversa ? o clipă măcar, la îndoială. Credem rea a trei ani dela Restauraţie», că a fost sincer şi atunci, ca şi a Frumos şi cuviincios gest, gestul cum. Dar noi sântem rumâni, — d-lui Duca, şeful vechiului partid liberal. Şi mâna c n foc am pune-o că din inimă au isvorât cuvintele trimise Suveranului. N’am uitat, deloc, declaraţia, solemnă, a d-lui Duca, făcută, în şedinţa din 8 iunie 1930, a comitetului executiv al partidului naţionalliberal: «Am scrutat tot ce mi spune judecata şi conştiinţa mea şi din două motive: unul de ordin etic şi altul de ordin politic şi naţional mă împiedică, definitiv, să primesc soluţia de azi. (Despre ce soluţie e vorba, se ştie n. n.)... «Aş considera că mă desonorez făcând altfel, şi deci, să sfârşesc cariera mea politică Cu un act de desonoare-Fapta de astă noapte este cea mai primejdioasă aventură ce s’a putut face şi este tot ce poate aduce mai mult rău consolidării noastre naţionale şi situaţiunii ţării, în toate privinţele. «La o primejdioasă aventură nu pot să iau parte, refuz să mă duc, chiar dacă viaţa mea politică ar lua sfârşit azi!». Am amintit aceste declaraţii ale — câteodată — aprigului şef liberal, nu din plăcerea de a confrunta icneli şi atitudini ale oamenilor spre a încerca o scoborâre a lor în ochii semenilor. Nu. Mai ales când e vorba de fapte de mult prescrise. Nu. Chiar când — din pricina tăcerii celor modeşti — unele lichele vor să lase impresia că şi-ar face la urma urmelor, vânt să lămurească el, acum, cum a fost, într’adevăr, cu chestia asta... a Restauraţiei... Declaraţia de atunci a d-lui Duca am amintit-o, în legătură cu rele. In pag. VI 18-ai Consiliu! de miniştri de ori cai va mai plana? O prezicere a directorului Institutului Meteorologic ce dracu! Şi rubinul îi ca ziua de primăvară. Convingerile lui nu se ţin mult pe picioare. Se topesc ca ceara, vara, la soare. Aşa-i lerea noastră. Aşa nii sângele. (Numai d. Tranen, par’că năr fi rumân. Nu vrea să se înmoaie... până nu vede alb în strachină). Munca de a dovedi că oamenii conducători de partide declară, astăzi una, mâine alta, ar fi cu totul inutilă. Asta o ştie fiecare cetitor de gazetă. Declaraţiile, de acum trei ani ale d-lui Duca le-am amintit pentru altceva. Le-am amintit pentru a înlesni cetitoriului putinţa de a descoperi sensul unei cinstite tradiţii a partidului politic pe care, sdrenţuit şi răsfăcut, îl conduce astăzi d. I. G. Duca. Atitudinea bunului liberal I. G. Duca nu e singuratecă în istoria acestui partid. In vremea în care domnea aici, împresurat de ţigani politici, domnitorul Carol, Mârzescu scria (înainte de a fi ajuns în pâine el cu ai lui) broşuri despre: «Spionul prusian, sau Principele Carol de Hohenzollern, Domn al României». Iară D. A. Sturdza, neîmblânzitul luptător împotriva dinastiei (a se vedea «Românul» și «Politik», din Praga), reintrat în ministerul Brătianu, se ...dinasticeşte aşa de cumplit, încât nu se mai poate abţine să nu mărturisească, în şedinţa Camerei de la 30 Noembrie 1887: «Dinasticismul meu e foarte solid. Dinasticismul meu este ca religiunea mea şi nu-mi este ruşine nici de Christos, nici de dinasticismul meu». Asta a fost, şi asta e tradiţia în partidul liberal. Şi dacă celelalte partide ar avea şi ele tradiţie, fără doar şi poate că tot aia ar fi şi la ele. Fiindcă aşa-i rumânul. Chiar când se chiamă că-i şef de partid şi de guvern. El tot ca Ion al Nicolini din Prejeni face. Se grozăveşte, înjură, ţigăneşte, de muiere, ameninţă. Dar, pe urmă, vine, chemat şi nechemat, la cel bruftuit şi-l omoară cu dragostea. Dacă nu-i dat pe uşă afară, se ’nţelege. Că la inimă el e bun. Şi el ştie că numai «matele se ceartă la om»; nu se ceartă om cu om. Ei, bine, cum puteţi pretinde dela un om politic o altă conduită, numai pentru motivul că e om politic, că e şef de guvern, ori şef de partid, — mai mult sau mai puţin istoric? Nu e şi el om? Nu e şi el tot român. N’are şi el mare, la fel cu ale lui Ion al Nicoliii? De ce-l vreţi pe el cu suflet scopit? Ca pe d. Maniu? Greşesc toţi cei cari pun temeiu pe declaraţiile politice — mai cu seamă când e vorba de chestii din cele hotărâtoare pentru viitorul ţării — ale bărbaţilor noştri politici. Greşesc, necunoscând... ce au scris şi ce-au spus ei şi fraţii lor până acum. Greşesc, necunoscând psihologia lui Ion al Nicoliii. Că, de-ar cunoaşte-o, nu le-ar băga vină. I-ar da dracului, pe toţi; în serios nu iar lua, dar de iubit i-ar iubi. Fiindcă-s vii. Fiindcă-s de-ai noştri. G. Racoveanu Menţiuni Critice de PERPESSICIUS »șs« GEORGE DORUL DUMITRESCU: La fetiţa dulce, ed. «Cartea Românească». DAMIAN STANOIU: Camere mobilate, roman, refl. «Adevărul». . ... MARTA RADULESCU: Sunt studentă, reportagii fanteziste, ed. «Adeverul». Cu jurnalul basarabean pe care d. George Dorul Dumitrescu îl tipăreşte, astăzi, sub un aşa de amăgitor titlu, sporeşte imagina acelui peisaj provincial, urmărit de curând în lucrările d-lor Mihail Sadoveanu şi Cezar Petrescu. Mai mult chiar, un peisaj provincial moldav, pentru că şi «Oraş patriarhal», şi «Locul unde nu s’a întâmplat nimic» şi paginile acestea de jurnal din La fetiţa dulce, toate reconstitue o aceiaşi atmosferă, narcotizată oarecum, în care după expresiva imagine a d-lui Sadoveanu nimic nu se întâmplă. Nimic în sensul de sensaţional, de sguduitor, de patetic. Nimic dela Fălticeni până’n Tighina, ca să cuprindem între două puncte această linie dreaptă a Moldovei de astăzi, aceiaşi ca şi pe vremea lui Cantemir, voevodul pribegit în Rusia, din stepele căreia s’au abătut, credem, nu numai crivetele de iarnă dar şi ceva din apatica lâncezeală slavă. Orice generalizare greşeşte. A reduce la o singură invariabilă, complexa precât şi vasta literatură rusă, în care latifundiari titanicica Gogol, Tolstoi şi Dostoievski au exploatat extensiv şi intensiv ogoarele epicei, alături de moşneni ca Cehov ar fi deadreptul greşit. Mai cuminte, ar fi poate să observăm în ce măsură coexistă în sufletul slav ca două puteri contradictorii şi totuşi armonizânduse, energia sălbatecă şi clocotitoare a unora cu lipsa de voinţă, vecină cu abdicarea, a altora. Exilat în Basarabia, cu un veac şi ceva în urmă, pe locurile ce credea să fie ale surghiunului lui Ovidiu, Puşkin îşi interzicea elegia: «slav sever, eu nu vărsăm lacrimi; nu le înţelege». Se tânguia în schimb, îndeajuns, romanul Ovidiu, gonit, cum spunea Baudelaire, din paradisul latin. Şi ca să venim la ale noastre. Se poate generaliza, chiar înlăuntrul aceluiaş autor, când acelaş Mihail Sadoveanu alături de târguri vrăjite evoacă bărbăteasca energie a Vitoriei Lipan, în «Baltagul», sau Cezar Petrescu, în «Comoara regelui Diomichet» un Zaharia Duhu, cu d irmnenta lui ».hiţitoare la faţă? De generalizare nu poate fi vorba. Dar se cuvine să distingem, în aceiaşi provincie chiar, câteva regiuni şi una din regiunile moldave este aceia a duhului lânced, a aşezărilor vegetând, ca serele calde ale lui Maeterlinck, sub clopote de sticlă. In regiunea aceasta, Mihail Sadoveanu, Cezar Petrescu, Gaia Galaction, adoptat de curând Basarabiei, cum în tinereţe fusese Bucovinei, C. Stere, basarabean sau şi mai bine, moldovan de baştină, se întâlnesc pe aceiaşi linie, ca nişte vânători aşezaţi pe o ceată tomnatică, în marginea unei păduri. Lor li se adaogă astăzi, cu volumul său de debut, La fetiţa dulce, d. George Dorul Dumitrescu. Nu cunoaştem biografia autorului nostru ce legături şi cât de organice ar fi având d-sa cu provincia de dincolo de Prut. Dar fie că ascendenta d-sale basarabeană e aceia care se exprimă, fie că totul se datoreşte unei raite şi unui surghiun fugitiv, ce ştim este că d. George Dorul Dumitrescu a interceptat în paginile jurnalului său o pură melodie basarabeană. Şi a transcris-o, negreşit, în măsura în care acordul între cele două sensibilităţi s’a perfectat. D. George Dorml Dumitrescu este un liric şi un poet al estompei, două titluri care convin de minune jurnalului, în care d-sa se aplică de preferinţă. Cu un rictus în plus şi cu un humor ceva mai crud, d. G. D. D. ar fi un Bacovia al jurnalului şi al agoniilor provinciale. Desolarea târgurilor izolate, cu umbre de oameni, plutind, ca în somn, pe ape adormite, cu armonii de clopote vesperale şi ploi deluviene, în timpul cărora fecioarele neînţelese se omor, de plictiseală, cu Traian Demetrescu şi Puşchin la căpătâiu. — iată ce cântă în surdină, o bună parte din jurnalul d-lui George Dorul Dumitrescu. Cealaltă parte aduce o serie de scenete în marginea aceleiaşi comedii a iubirii, veche de când lumea, aşa zicând de pe vremea lui Adam şi a Evei. Iar între (Citiţi continuare în pag. II-a). in cinstea morarilor de la Beiuş După pilda vrednică de toată lauda pe care târguşoare şi sătucuri ca Periamul, Bozoviciul, Oraviţa, Sân-Nicolaul-Mic, Sân-Nicolaul-Mare, şi altele, au dat-o capitalei, Clujului, Aradului şi altor de frunte oraşe din ţară unde cultul dăltuit în piatră şi în bronz al marilor învitaşi continuă să lipsească, iată un nou exemplu de vrednicie românească provincială, al Beiuşului, care-şi cinsteşte Duminecă, 11 iunie, pe martirii săi dr. Ioan Ciordaş şi dr. Nicolaie Bolcaş, ucişi mişeleşte de bandele regimului lui Béla Kun în ajunul înaintării armatei româneşti peste linia de demarcaţie dintre Ardeal şi Crişana. Va fi o cinstire vrednică şi de târguşorul acesta care a crescut pe cei mai mulţi dintre cărturarii români dintr’un secol al întregii noastre graniţe vestice şi nord-vestice de azi, de jos dela Orşova până în Maramureş şi Bucovina, şi vrednică totodată de memoria celor celor doi martiri, rămaşi să organizeze pe românii de peste linia de demarcaţie într’o vreme când toţi, câţi puteau, dădeau năvală în Sibiiul căpătâielor. Orăşel de săracă putinţă materială, Beiuşul a luptat an de an, dela desrobire pân’acum, să-şi traducă într’un monument prinosul său de reconoştinţă către cei doi neuitaţi conducători ai românimii bihorene. Şi acum monumentul lor vesteşte celor ce jinduesc de peste graniţă acest ţinut atât de românesc, atât de statornic în lupta sa grăniţărească, că e veşnică stăpânirea românească în acest Bihor, precum e veşnică amintirea suferinţei româneşti ce s’a îndurat aici. împrejurul lui s’adună Duminecă românii din toate părţile Bihorului, intelectualii din toate părţile României, pe câţi i-au crescut şcolile Beiuşului şi i-a îmbărbătat la luptă românească lupta şi apoi moartea îngrozitoare a celor doi conducători beiuşeni, Ciordaş şi Bolcaş. * Ioan Ciordaş n’a fost dintre luptătorii pe cari îi ridică mai presus de a fii numai o moarte eroică. Fiu al acelui venerabil protopop Ciordaş din Sătmar, care a fost închis la 1913 pentru că a instigat prin presă împotriva episcopiei ungureşti a Hajdu-Dorogului şi a făcut cu poporenii zid de piepturi împrejurul bisericii sale în care vlădicia dorogană de scandaloasă pomenire umbla să bage cu jandarmii limba ungurească, Ioan Ciordaş a fost timp de aproape două decenii conducătorul românilor bihoreni, în înţelesul cel mai românesc. A fost membru al comitetului executiv al partidului naţional-român din fosta Ungarie, purtând cot la cot cu fruntaşii Dimitrie Lasen şi Lazăr toate luptele bihorene ale acestui partid, în rândurile cărora înşirase cu ajutorul soţiei sale scriitoare, Vioara din Bihor, pe româncele bihorene. In Octombrie 1918, când cei câţiva rămaşi acasă dintre conducătorii partidului naţional-român au hotărât la Oradea deslipirea Ardealului, Crişanei şi Bănatului de Ungaria, Ciordaş era printre ei; istorica rezoluţie de la Oradea poartă şi iscălitura lui Ciordaş, şi lui i-a revenit să o traducă în fapt în Bihor, organizând pe bihoreni pentru rezistenţa finală în contra ungurilor, pentru «preluarea imperiului», cum se spunea pe vremurile acelea. Avocatul Ioan Ciordaş a fost deci preşedinte al Consiliului Naţional beiuşan, şi a condus toată lupta de organizare a Bihorului sudic, mai apoi a Bihorului întreg, după ce Sibiul Consiliului Dirigent a momit peste linia de demarcaţie pe alta. Luptătorul bihorean care a făcut acestea, care a iscălit rezoluţia de deslipire de Ungaria, putea şti prea bine ce-l aşteaptă dacă rămâne în Bihor, în ziua când gărzile sale naţionale vor fi dezarmate, iar de peste linia de demarcaţie nu va putea veni nici un ajutor. Nu l-a înspăimântat însă teribila perspectivă, cum nu l-a putut seduce nici perspectiva unei șefii de resort în Consiliul Dirigent, a unui «minister» — cum se spunea pe vremea aceea, — și a rămas acasă, în Bihorul său. Afost secondat mereu în lupta sa de avocatul dr. Nicolae Bolcaș, secretarul general al Consiliului Naţional din Beiuş, şi bandele lui Béla Kun li-au rezervat acelaş sfârşit. într-o noapte când se putea prevedea că linia de demarcaţie dintre Zam şi Ciucea nu va mai fiinţia multă vreme, săcuii regimului roşu i-au ridicat de-acasă minţindu-i că-i duc la Oradea la e con (Citiţi continuarea în pag. 11-a) ‘Avem în Bucureşti, la şosea, o expoziţie canină. Cam comică idee, în timpurile acestea, vor spune unii. Dar vă asigur că este totuşi un semn de omenie, de multă omenie ca tocmai în vremurile noastre să se organizee o astfel de expoziţie. Criza, şomajul, trepidaţia nervoasă, filantropia verbală, graba cu care trecem pe lângă fiinţe şi lucruri scumpe, pot fi scuze. Dar scuze triste. Sub toate crizele, viaţa îşi urmează cursul ei sigur. Şi e bine că sunt oameni cari se mai ocupă de detalii fermecătoare şi nu se lasă descurajaţi. Veţi spune? mai bine sar întemeia o societate pentru ocrotirea oamenilor, decât să se risipească energii pentru cabotinizarea câinilor. In definitiv, o expoziţie canină este un fel de concurs de frumuseţă la care nu participă fetele. Ce fel de ocrotire este acea care schimbă pe bietul căţel în manechin pus să defileze la expoziţia modei? Acei cari argumentează astfel împotriva expoziţiilor canine sunt oameni cari nu vibrează, de bună seamă, la nimic. Şi e de prisos să te opreşti asupra lor. Expoziţia canină din anul acesta? S'au adunat puternicii dogi germani, albi cu viţeii foarte curaţi, cenuşii şi cu blănuri de pantere; mopşii cu guri de broaşte ţestoase, cu capetele de generali germani foarte bătrâni, copoii sprinteni, căţeii de salon cu blăniţe de miel creţ, şi alţii, lăţoşi, negri ca papuaşii, alţii cu cari par împăiaţi, câinii lupi cu botniţele şi câinii ciobăneşti. Un câine ciobănesc — o cheamă Ursuleţ — aclimatizat la oraş pare un mahalagiu cu straie cafenii de şiac, tată bun de familie şi om cu frică de lege şi Dumnezeu. Un cioban adus de la stână, are părul potrivit cu ceaunul de mămăligă, se simte atât de înfrăţit cu dulăii lui de la stână, curaţi, frumoşi şi intimidaţi, că pare un frate bun cu ei. Ni s-a spus că în ziua întâi au fost expuşi cele mai puţin interesante exemplare. Totuşi se dovedeşte că anumite tipuri de câini s au aclimatizat şi perfecţionat sub soarele românesc■ Cel mai admirabil tip de câine, ni pare nouă câinele ciobănesc. De pildă, d-na Brătianu are expuşi doi dulăi — cari deşi nu sunt de rassă pură ciobănească şi românească,—sunt de toată frumuseţea. Ni-au afirmat orgozatorii expoziţiei — d-na Ionescu- Mariţa şi d. Mario Gebauer — că societatea se străduie să smulgă din mulţimea aceasta de chipuri, un tip de câine românesc. Este un fel de osteneală care merită susţinută, încurajată. Chiar scepticii cei mai uşurateeri dacă ar vizita expoziţia canină ar fi încântaţi şi nu şi-ar mai îngădui să ironizeze o trudă raţională, utilă plăcută şi plină de frumuseţi. De la pumnul de căţel, care latră ,subţire ca piculina până la vona de bariton a copoiului, este o muzică de lătrături, o expoziţie de capete de expresie. Câinii seamănă la această expoziţie cu oamenii şi oamenii cu câinii şi se cheltueşte acolo, atâta tandreță, ca într’o casă de lăuză.. Ion Călugăru