Cuventul, iunie 1933 (Anul 9, nr. 2908-2937)

1933-06-11 / nr. 2918

ANUL AL IX-lea» — No. 2018. Redacia şi Administraţia bucureşti,­­ calea Victoriei 48, etajul I (Intrarea prin Pasagiul Imobiliara) Fondator: TITUS ENACOVICI­­ 312/45 Direcţia 378/10 Redacţia 378/09 A­dministraţia Director t NAE IONESCI ANUNCIUNILE ŞI PUBLICAŢIILE Se trimese la ADMINISTRAȚIA „CUVÂNTULUI“ se primesc a ^ ^ toate agențiile de publicitate taxa de francare plătită în numerar conform atrobirei Dir. Gen. P. T. T» •e. 69.196/332 isipff! »#« Rare­ori am asistat la o luptă mai tragică în sterilitatea şi în ză­dărnicia ei, de­cât agitaţia de bolgie dantescă de care e cuprinsă în ultimele luni vasta şi vana am­biţie uscată a d-lui Madgearu. A­­runcat, prin defectuoasa selecţiune şi prin lipsa acţiunii de control a vieţii noastre publice, în locuri de cuprindere şi de răspundere care depăşesc cu mult precisele dar li­mitatele lui calităţi subalterne, ac­tualul nostru ministru de finanţe redublează de trepidaţie pentru a acoperi cu sgomotul prăbuşirea vlă­guitelor şi dezarticulatelor lui con­cepţii de redresare a finanţelor pu­blice. Iată, am aci o serie de cifre, în legătură cu încasările statului pe April şi Mai 1932 şi 1933. Vă adu­ceţi aminte de marele discurs — a­­fişat, după cererea Camerei — prin care d. Madgearu explica cum a isbutit... să echilibreze bugetul. Vă aduceţi aminte şi ce spuserăm noi atunci, că bugetul nu poate fi echi­librat. Şi aţi văzut rezultatele: de­ficite spăimântătoare. D. Madgearu luptă însă. D-sa uită că­.. a echili­brat bugetul; d-sa se căzneşte a ne dovedi că deficitele nu sunt totuş aşa de mari cum le arată cifra în­casărilor. Mai zilele trecute, de pildă, un ziar prieten îi publica şti­rea că pe April 1933 s’a încasat mai mult decât 755 mii. lei, cât se anun­ţase. Mai mulţi Câtî Ne-o spune de Madgearu- 944 mii- la ordinar, şi 80 mii. la extraordinar. Total 1­024 mii. 1.0241 Ei şi. Apoi prevederile d-lui Madgearu erau de circa 2.000 mii» Din cari cei 1.024 reprezintă abia 55%! Când te gândeşti că anul tre­cut ponositul de d- Argetoianu în­casase 1.056+104 mii., adică 1.­60 mii. — fără vărsământul de ca. 240 mii. al C. A. M. — iţi dai seamă de succesul politicei financiare şi bu­getare a d-lui Madgearu! Iar pe Mai cum e. Cu C. A. M- cu tot, cifra dată de ministrul fi­nanțelor e de ea. 1.3 miliarde. Pe când încasările făcute de d. Arge­toianu arată 1.224 mii. la ordinar+ 172 mii. la extraordinar, peste tot, 1396 mii. Cu vărsământul C. A. M., peste 1600 mii. Asta e. D. Madgearu însă, cel care garanta echilibrarea bugetului pentru cazul în care i s’ar fi îngăduit să-l execute în suş, nu crede că trebue să tragă conse­cinţele. Ci, socotind că cu noi a is­prăvit, pleacă la Londra ca să spu­nă Englezilor ce au de făcut! Şi cazul acesta cu bugetul nu e unicul. Izbit în piept de realităţi cari i-au răsturnat schelăria, abe­rativă a contingentării, d. Madgea­ru îşi publică — cu bani grei ai statului — disculpări deconcertan­te; acuză pe d. Lugojanu pentru nereuşita operaţiei şi consimte, ge­neros, a lăsa chestiunea, acum du­pă ce a încurcat-o, în seama Băn­cii Naţionale. A creat situaţii dificile şi inex­tricabile punând problema colabo­rării cu Geneva, într-un moment în care era evident pentru toată lu­mea că o asemenea colaborare nu putea reprezintă nimic pentru noi, în afară de renunţarea la suvera­nitatea naţională. Ei, şi­ D. Mad­gearu se aranjază ca alţii să ia răspunderea amănârii venirii ex­perţilor. Căci d-sa are altă treabă. D-sa trebue să-şi aranjeze alte situaţii. D sa nu uită că a încercat astă iarnă în Ianuarie să reducă soldele ofiţerilor, şi că numai o a­­numită apostilă l-a făcut să-şi re­tragă memoriul respectiv. D-sa îşi dă seama că e urât în armată, cum e urât peste tot, şi pentru a drege împresiunea,­­ la interimatul Mi­nisterului Apărării Naţionale, în­fruntând jignirea întregii oştiri, şi se grăbeşte să dea el ministerului banii pe care de atâta vreme îi târ­­guia şi-i refuza ministrului titular. Luptă şi se agită. Dar par’că e un blestem: pe ce pune mâna, praf şi pulbere se alege. Nu-i isbuteşte nimic. Operaţii pornite cu sultana­­tul unor mari reforme salvatoare, sfârşesc în nisip. Şi cu cât insucce­sele se îngrămădesc, cu atât jac­tanţa îi creşte, violenţa i se am­plifică, nervii ajung la încordare exasperată. E un destin tragic; noi o recunoaştem cei dintâi. Căci d- Madgearu vrea să facă ceva, dacă nu pentru dorinţa de a crea, cel puţin pentru ambiţia de a creşte. Vrea şi nu poate. Nu poate şi se frământă. Nu e uşor. Pug oamenii de el, de parcă ar avea păr de lup. Iar în jurul lui, creşte val de ură- E sigur că nu a existat în ţara românească om politic mai urât de­cât actualul ministru de finanţe. A fost urât şi­­Vintilă Brătianu, dar în ura asta, la cel mai dur şi mai ireductibil ad­versar, se strecura şi o undă de respect, dacă nu pentru altceva, — cel puţin pentru dragostea lui mis­tică faţă de pământul românesc şi faţă de energiile creatoare ale ra­sei noastre. La d- Madgearu nimic din toate astea; şi de aceea în ju­rul lui nu e decât ura, seacă. ...Băgaţi de seamă, — căci s’ar putea ca ura asta să treacă mai departe, dincolo de el. Sunt în viaţa publică a unei ţări şi lucruri cu cari nu se glumeşte. Şcoala din Baniţa Anul trecut, în Septembrie, am primit la redacţie o jalbă de depar­te, din munţi, din partea învăţăto­rului şcoalei prmare din satul Bă­niţă, judeţul Hunedoara. Scrisori şi plângeri ne vin multe, căci oamenii sunt deprinşi să găsească mai mul­tă înţelegere şi prietenie într'o re­dacţie de ziar, decât într'o antica­meră de minister. Dar din toate plângerile câte am primit şi pri­mim, scrisoarea învăţătorului Con­stantin Ştirbu de la Băniţă era cea mai amărâtă. Omul nu cerea nimic pentru el. Cerea pentru şcoala lui — o biată baracă, în care de câţiva ani îi adună pe copiii satului, ca să-i înveţe carte. Câteva ierni au fost suficiente pentru a prăpădi de tot coliba şcoalei şi în pragul iem­nei trecute, învăţătorul se vedea a­­meninţat să rămână cu şcolarii lui desculţi (fiindcă la Băniţa, ţăranii sunt săraci) în ploaie şi zăpadă. «Iarna se apropie, ploile de «toamnă vor începe, iar prin a coperiş şi tavan va trece apa de «ploaie în sala de învăţământ.. «iar viscolele vor luera aici în «vârful munţilor, pe ferestrele «sparte... In numele copilaşilor de «şcoală strig în ghiarele dispe­­­rării...». "Asta era prin Septembrie, ce s'a întâmplat de atunci cu şcoala din Băniţa. nam ştiut. Noi am scris aici, arătând cum stau lucrurile, şi, i-am îndemnat pe cetitorii noştri să-i trimeată un ban în dar şcolii aceleia «din vârful munţilor», cum zicea epistola necăjitului nostru Constantin Ştirbu. Iarna a trecut greu, la Băniţa mai greu decât oriunde şi şcoala tot pră­pădită a rămas. Cei 93 de şcolari şi învăţătorul lor s’au luptat cum au ştiut cu zăpezile. «Ghiarele disperă­rii» nu s’au dovedit chiar atât de tari, încât să birue încăpăţânarea de a-i învăţa carte pe copiii cioba­nilor de pe munte. Dar nici uşor de suportat n'au fost aceste ghiare.Acum că a venit vara, Constantin Ştirbu ne scrie din nou. Fiindcă multe ierni de felul ăsta, oricum n’are să mai poată duce. Nu el. Dar copiii, care-i sunt daţi în grije, prost îmbrăcaţi şi prost hrăniţi, cum sunt prin locurile acelea. «Am bătut din poartă în poar­­­tă, cerşind fondurile necesare «construcţiei localului, dar n am «putut aduna decât 43.100 lei, în­că atât mi-ar mai trebui şi ţinta «ar fi reuşită». Constantin Ştirbu are încredere în oamenii de inimă, care ar voi să-şi imagineze un moment ce este munca lui încăpăţânată pe colţul de piatră seacă, unde se luptă de atâ­ţia ani cu atâtea mizerii. Şi le cere să-l ajute. Dar domnul ministru Gusti cu­noaşte soarta şcoalei primare No. 2 din comuna Băniţa, judeţul Hune­doara? Poate nu. Şi poate că ar fi suficient să o cunoască■ Mihail Sebastian In loc de­ drum bun! Nae Ionescu A­ctualităţi Asistenţa în frunte cu d. D. R. loaniţescu (x) la inaugurarea spitalului central I. O. V. CINSTITA TRADIŢIE Din drum spre streine plaiuri, d. ? grama de felicitare călduroasă, de I. G. Duca, şeful unuia din parti-i acum, pentru alte motive. Sinceri­­dele liberale, a felicitat, călduros, ■ tatea bărbatului politic n’am pus-o, pe M. S. Regele, «pentru aniversa ? o clipă măcar, la îndoială. Credem rea a trei ani dela Restauraţie»,­­ că a fost sincer şi atunci, ca şi a­ Frumos şi cuviincios gest, gestul­­ cum. Dar noi sântem rumâni, — d-lui Duca, şeful vechiului partid liberal. Şi mâna c n foc am pune-o că din inimă au isvorât cuvintele tri­mise Suveranului. N’am uitat, deloc, declaraţia, so­lemnă, a d-lui Duca, făcută, în şe­dinţa din 8 iunie 1930, a comitetu­lui executiv al partidului naţional­liberal: «Am scrutat tot ce mi spune ju­decata şi conştiinţa mea şi din două motive: unul de ordin etic şi altul de ordin politic şi naţional mă împiedică, definitiv, să primesc soluţia de azi. (Despre ce soluţie e vorba, se ştie n. n.)... «Aş considera că mă desonorez făcând altfel, şi deci, să sfârşesc cariera mea politică Cu un act de desonoare-Fapta de astă noapte este cea mai primejdioasă aventură ce s’a putut face şi este tot ce poate adu­ce mai mult rău consolidării noa­stre naţionale şi situaţiunii ţării, în toate privinţele. «La o primejdioasă aventură nu pot să iau parte, refuz să mă duc, chiar dacă viaţa mea politică ar lua sfârşit azi!». Am amintit aceste declaraţii ale — câte­odată — aprigului şef libe­ral, nu din plăcerea de a confrunta icneli şi atitudini ale oamenilor spre a încerca o scoborâre a lor în ochii semenilor. Nu. Mai ales când e vorba de fapte de mult prescrise. Nu. Chiar când — din pricina tă­cerii celor modeşti — unele lichele vor să lase impresia că şi-ar face la urma urmelor, vânt să lămureas­­că el, acum, cum a fost, într’ade­­văr, cu chestia asta... a Restau­raţiei... Declaraţia de atunci a d-lui Duca am amintit-o, în legătură cu rele.­ In pag. VI 18-ai Consiliu! de miniştri de ori cai va mai plana? O prezicere a directorului Institutului Meteorologic ce dracu! Şi rub­inul îi ca ziua de primăvară. Convingerile lui nu se ţin mult pe picioare. Se topesc ca ceara, vara, la soare. Aşa-i lerea noastră. Aşa ni­i sângele. (Numai d. Tranen, par’că năr fi rumân. Nu vrea să se înmoaie... până nu ve­de alb în strachină). Munca de a dovedi că oamenii conducători de partide declară, as­tăzi una, mâine alta, ar fi cu totul inutilă. Asta o ştie fiecare cetitor de gazetă. Declaraţiile, de acum trei ani ale d-lui Duca le-am amintit pentru altceva. Le-am amintit pentru a înlesni cetitoriului putinţa de a des­­coperi sensul unei cinstite tradiţii a partidului politic pe care, sdren­­ţuit şi răsfăcut, îl conduce astăzi d. I. G. Duca. Atitudinea bunului liberal I. G. Duca nu e singuratecă în istoria acestui partid. In vremea în care domnea aici, împresurat de ţigani politici, domnitorul Carol, Mârzescu scria (înainte de a fi ajuns în pâi­ne el cu ai lui) broşuri despre: «Spionul prusian, sau Principele Carol de Hohenzollern, Domn al României». Iară D. A. Sturdza, ne­­îmblânzitul luptător împotriva di­nastiei (a se vedea «Românul» și «Politik», din Praga), reintrat în ministerul Brătianu, se ...dinasti­­ceşte aşa de cumplit, încât nu se mai poate abţine să nu mărturi­sească, în şedinţa Camerei de la 30 Noembrie 1887: «Dinasticismul meu e foarte solid. Dinasticismul meu este ca religiu­­nea mea şi nu-mi este ruşine nici de Christos, nici de dinasticismul meu». Asta a fost, şi asta e tradiţia în partidul liberal. Şi dacă celelalte partide ar avea şi ele tradiţie, fără doar şi poate că tot aia ar fi şi la ele. Fiindcă aşa-i rumânul. Chiar când se chiam­ă că-i şef de partid şi de guvern. El tot ca Ion al Ni­­colini din Prej­eni face. Se groză­veşte, înjură, ţigăneşte, de muiere, ameninţă. Dar, pe urmă, vine, che­mat şi nechemat, la cel bruftuit şi-l omoară cu dragostea. Dacă nu-i dat pe uşă afară,­­ se ’nţelege. Că la inimă el e bun. Şi el ştie că numai «matele se ceartă la om»; nu se ceartă om cu om. Ei, bine, cum puteţi pretinde dela un om politic o altă conduită, nu­mai pentru motivul că e om poli­tic, că e şef de guvern, ori şef de partid, — mai mult sau mai puţin istoric? Nu e şi el om? Nu e şi el tot român. N’are şi el mare, la fel cu ale lui Ion al Nicoliii? De ce-l vreţi pe el cu suflet scopit? Ca pe d. Maniu? Greşesc toţi cei cari pun temeiu pe declaraţiile politice — mai cu seamă când e vorba de chestii din cele hotărâtoare pentru viitorul ţă­rii — ale bărbaţilor noştri politici. Greşesc, necunoscând... ce au scris şi ce-au spus ei şi fraţii lor până acum. Greşesc, necunoscând psiho­logia lui Ion al Nicoliii. Că, de-ar cunoaşte-o, nu le-ar băga vină. I-ar da dracului, pe toţi; în serios nu iar lua, dar de iubit i-ar iubi. Fiindcă-s vii. Fiindcă-s de-ai noştri. G. Racoveanu Menţiuni Critice de PERPESSICIUS »șs« GEORGE DORUL DUMITRESCU: La fetiţa dulce, ed. «Cartea Românească». DAMIAN STANOIU: Camere mobilate, roman, refl. «Adevărul». . ... MARTA RADULESCU: Sunt studentă, reportagii fan­teziste, ed. «Adeverul». Cu jurnalul basarabean pe care d. George Dorul Dumitrescu îl ti­păreşte, astăzi, sub un aşa de amă­gitor titlu, sporeşte imagina acelui peisaj provincial, urmărit de curând în lucrările d-lor Mihail Sadovea­­nu şi Cezar Petrescu. Mai mult chiar, un peisaj provincial moldav, pentru că şi «Oraş patriarhal», şi «Locul unde nu s’a întâmplat ni­mic» şi paginile acestea de jurnal din La fetiţa dulce, toate reconsti­­tue o aceiaşi atmosferă, narcotiza­tă oarecum, în care după expresiva imagine a d-lui Sadoveanu nimic nu se întâmplă. Nimic în sensul de­­ sensaţional, de sguduitor, de pate­tic. Nimic dela Fălticeni până’n Ti­­ghina, ca să cuprindem între două puncte această linie dreaptă a Mol­dovei de astăzi, aceiaşi ca şi pe vre­mea lui Cantemir, voevodul pribe­git în Rusia, din stepele căreia s’au abătut, credem, nu numai crivetele de iarnă dar şi ceva din apatica lâncezeală slavă. Orice generalizare greşeşte. A re­duce la o singură invariabilă, com­plexa precât şi vasta literatură ru­să, în care latifundiari titanici­ca Gogol, Tolstoi şi Dostoiev­­ski au exploatat extensiv şi inten­siv ogoarele epicei, alături de moş­neni ca Cehov ar fi deadreptul gre­şit. Mai cuminte, ar fi poate să ob­servăm în ce măsură coexistă în sufletul slav ca două puteri con­tradictorii şi totuşi armonizându­­se, energia sălbatecă şi clocotitoare a unora cu lipsa de voinţă, vecină cu abdicarea, a altora. Exilat în Ba­sarabia, cu un veac şi ceva în urmă, pe locurile ce credea să fie ale sur­ghiunului lui Ovidiu, Puşkin îşi in­terzicea elegia: «slav sever, eu nu vărsăm lacrimi; nu le înţelege». Se tânguia în schimb, îndeajuns, ro­manul Ovidiu, gonit, cum spunea Baudelaire, din paradisul latin. Şi ca să venim la ale no­astre. Se poa­te generaliza, chiar înlăuntrul ace­­luiaş autor, când acelaş Mihail Sa­doveanu alături de târguri vrăji­te evoacă bărbăteasca energie a Vi­­toriei Lipan, în «Baltagul», sau Ce­zar Petrescu, în «Comoara regelui Diomichet» un Zaharia Duhu, cu d irmnenta lui ».hi­ţitoare la faţă? De generalizare nu poate fi vor­ba. Dar se cuvine să distingem, în aceiaşi provincie chiar, câteva re­giuni şi una din regiunile moldave este aceia a duhului lânced, a aşe­zărilor vegetând, ca serele calde ale lui Maeterlinck, sub clopote de stic­lă. In regiunea aceasta, Mihail Sa­doveanu, Cezar Petrescu, Gaia Ga­laction, adoptat de curând Basara­biei, cum în tinereţe fusese Bucovi­nei, C. Stere, basarabean sau şi mai bine, moldovan de baştină, se întâl­nesc pe aceiaşi linie, ca nişte vâ­nători aşezaţi pe o ceată tomnati­că, în marginea unei păduri. Lor li se adaogă astăzi, cu volumul său de debut, La fetiţa dulce, d. Geor­ge Dorul Dumitrescu. Nu cunoaş­­tem biografia autorului nostru ce legături şi cât de organice ar fi a­­vând d-sa cu provincia de dincolo de Prut. Dar fie că ascendenta d-sa­­le basarabeană e aceia care se ex­primă, fie că totul se datoreşte unei raite şi unui surghiun fugitiv, ce ştim este că d. George Dorul Du­mitrescu a interceptat în paginile jurnalului său o pură melodie ba­sarabeană. Şi a transcris-o, negre­şit, în măsura în care acordul între cele două sensibilităţi s’a perfectat. D. George Dorml Dumitrescu este un liric şi un poet al estompei, două titluri care convin de minune jur­nalului, în care d-sa se aplică de preferinţă. Cu un rictus în plus şi cu un humor ceva mai crud, d. G. D. D. ar fi un Bacovia al jurnalu­lui şi al agoniilor provinciale. Desolarea târgurilor izolate, cu um­bre de oameni, plutind, ca în somn, pe ape adormite, cu armonii de clo­pote vesperale şi ploi deluviene, în timpul cărora fecioarele neînţelese se omor, de plictiseală, cu Traian Demetrescu şi Puşchin la căpătâiu. — iată ce cântă în surdină, o bună parte din jurnalul d-lui George Do­rul Dumitrescu. Cealaltă parte a­­duce o serie de scenete în marginea aceleiaşi comedii a iubirii, veche de când lumea, aşa zicând de pe vre­mea lui Adam şi a Evei. Iar între (Citiţi continuare în pag. II-a). in cinstea morarilor de la Beiuş După pilda vrednică de toată la­uda pe care târguşoare şi sătucuri ca Periamul, Bozoviciul, Oraviţa, Sân-Nicolaul-Mic, Sân-Nicolaul-Ma­­re, şi altele, au dat-o capitalei, Clu­jului, Aradului şi altor de frunte oraşe din ţară unde cultul dăltuit în piatră şi în bronz al marilor în­­vitaşi continuă să lipsească, iată un nou exemplu de vrednicie ro­mânească provincială, al Beiuşu­­lui, care-şi cinsteşte Duminecă, 11 iunie, pe martirii săi dr. Ioan Cior­­daş şi dr. Nicolaie Bolcaş, ucişi mi­şeleşte de bandele regimului lui Béla Kun în ajunul înaintării ar­matei româneşti peste linia de de­marcaţie dintre Ardeal şi Crişana. Va fi o cinstire vrednică şi de târguşorul acesta care a crescut pe cei mai mulţi dintre cărturarii români dintr’un secol al întregii noastre graniţe vestice şi nord-ves­­tice de azi, de jos dela Orşova până în Maramureş şi Bucovina, şi vrednică totodată de memoria ce­lor celor doi martiri, rămaşi să or­ganizeze pe românii de peste linia de demarcaţie într’o vreme când toţi, câţi puteau, dădeau năvală în Sibiiul căpătâi­el­­or. Orăşel de săracă putinţă materia­lă, Beiuşul a luptat an de an, dela desrobire pân’acum, să-şi traducă într’un monument prinosul său de reconoştinţă către cei doi neuitaţi conducători ai românimii bihore­­ne. Şi acum monumentul lor ves­teşte celor ce jinduesc de peste gra­niţă acest ţinut atât de românesc, atât de statornic în lupta sa grăni­­ţărească, că e veşnică stăpânirea românească în acest Bihor, precum e veşnică amintirea suferinţei ro­mâneşti ce s’a îndurat aici. împre­jurul lui s’adună Duminecă româ­nii din toate părţile Bihorului, in­telectualii din toate părţile Româ­niei, pe câţi i-au crescut şcolile Beiuşului şi i-a îmbărbătat la lup­tă românească lupta şi­ apoi moar­tea îngrozitoare a celor doi condu­cători beiuşeni, Ciordaş şi Bolcaş. * Ioan Ciordaş n’a fost dintre lup­tătorii pe cari îi ridică mai presus de a fii numai o moarte eroică. Fiu al acelui venerabil protopop Ciordaş din Sătmar, care a fost în­chis la 1913 pentru că a instigat prin presă împotriva episcopiei ungureşti a Hajdu-Dorogului şi a făcut cu poporenii zid de piepturi împrejurul bisericii sale în care vlădicia dorogană de scandaloasă pomenire umbla să bage cu jandar­mii limba ungurească, Ioan Cior­daş a fost timp de aproape două decenii conducătorul românilor bi­­horeni, în înţelesul cel mai româ­nesc. A fost membru al comitetului executiv al partidului naţional-ro­­mân din fosta Ungarie, purtând cot la cot cu fruntaşii Dimitrie Lasen şi Lazăr toate luptele biho­­rene ale acestui partid, în rânduri­le cărora înşirase cu ajutorul so­ţiei sale scriitoare, Vioara din Bi­hor, pe româncele bihorene. In Oc­tombrie 1918, când cei câţiva ră­maşi acasă dintre conducătorii par­tidului naţional-român au hotărât la Oradea deslipirea Ardealului, Crişanei şi Bănatului de Ungaria, Ciordaş era printre ei; istorica re­zoluţie de la Oradea poartă şi iscă­litura lui Ciordaş, şi lui i-a reve­nit să o traducă în fapt în Bihor, organizând pe bihoreni pentru re­zistenţa finală în contra ungurilor, pentru «preluarea imperiului», cum se spunea pe vremurile ace­­lea. Avocatul Ioan Ciordaş a fost deci preşedinte al Consiliului Na­ţional beiuşan, şi a condus toată lupta de organizare a Bihorului sudic, mai apoi a Bihorului întreg, după ce Sibiul Consiliului Dirigent a momit peste linia de demarcaţie pe alta. Luptătorul bihorean care a făcut acestea, care a iscălit re­zoluţia de deslipire de Ungaria, putea şti prea bine ce-l aşteaptă dacă rămâne în Bihor, în ziua când gărzile sale naţionale vor fi de­zarmate, iar de peste linia de de­marcaţie nu va putea veni nici un ajutor. Nu l-a înspăimântat însă teribila perspectivă, cum nu l-a pu­tut seduce nici perspectiva unei șefii de resort în Consiliul Diri­gent, a unui «minister» — cum se spunea pe vremea aceea, — și a rămas acasă, în Bihorul său. A­­fost secondat mereu în lupta sa de avocatul dr. Nicolae Bolcaș, secretarul general al Consiliului Naţional din Beiuş, şi bandele lui Béla Kun li-au rezervat acelaş sfârşit. într-o noapte când se pu­tea prevedea că linia de demarca­ţie dintre Zam şi Ciucea nu va mai fiinţia multă vreme, săcuii regimu­lui roşu i-au ridicat de-acasă min­­ţindu-i că-i duc la Oradea la e con­ (Citiţi continuarea în pag. 11-a) ‘Avem în Bucureşti, la şosea, o ex­poziţie canină. Cam comică idee, în timpurile acestea, vor spune unii. Dar vă asigur că este totuşi un semn de omenie, de multă omenie ca tocmai în vremurile noastre să se organiz­ee o astfel de expoziţie. Criza, şomajul, trepidaţia nervoa­să, filantropia verbală, graba cu care trecem pe lângă fiinţe şi lu­cruri scumpe, pot f­i scuze. Dar scu­ze triste. Sub toate crizele, viaţa îşi urmează cursul ei sigur. Şi e bine că sunt oameni cari se mai ocupă de detalii fermecătoare şi nu se la­să descurajaţi. Veţi spune? mai bi­ne sar întemeia o societate pentru ocrotirea oamenilor, decât să se ri­sipească energii pentru cabotiniza­­rea câinilor. In definitiv, o expozi­ţie canină este un fel de concurs de frumuseţă la care nu participă fe­tele. Ce fel de ocrotire este acea ca­re schimbă pe bietul căţel în mane­chin pus să defileze la expoziţia modei? Acei cari argumentează ast­fel împotriva expoziţiilor canine sunt oameni cari nu vibrează, de bună seamă, la nimic. Şi e de prisos să te opreşti asupra lor. Expoziţia canină din anul acesta? S'au adunat puternicii dogi ger­mani, albi cu viţeii foarte curaţi, cenuşii şi cu blănuri de pantere; mopşii cu guri de broaşte ţestoase, cu capetele de generali germani foarte bătrâni, copoii sprinteni, că­ţeii de salon cu blăniţe de miel creţ, şi alţii, lăţoşi, negri ca pa­­puaşii, alţii cu cari par împăiaţi, câinii lupi cu botniţele şi câinii cio­băneşti. Un câine ciobănesc — o cheamă Ursuleţ — aclimatizat la oraş pare un mahalagiu cu straie cafenii de şiac, tată bun de familie şi om cu frică de lege şi Dumnezeu. Un cioban adus de la stână, are pă­rul potrivit cu ceaunul de mămă­ligă, se simte atât de înfrăţit cu dulăii lui de la stână, curaţi, frumoşi şi intimidaţi, că pare un frate bun cu ei. Ni s-a spus că în ziua întâi au fost expuşi cele mai puţin intere­sante exemplare. Totuşi se dovede­şte că anumite tipuri de câini s au aclimatizat şi perfecţionat sub soa­rele românesc■ Cel mai admirabil tip de câine, ni pare nouă câi­nele ciobănesc. De pildă, d-na Bră­tianu are expuşi doi dulăi — cari deşi nu sunt de rassă pură ciobă­nească şi românească,—sunt de toa­tă frumuseţea. Ni-au afirmat orgo­­zatorii expoziţiei — d-na Ionescu- Mariţa şi d. Mario Gebauer — că societatea se străduie să smulgă din mulţimea aceasta de chipuri, un tip de câine românesc. Este un fel de osteneală care merită susţinută, încurajată. Chiar scepticii cei mai uşurateeri dacă ar vizita expoziţia canină ar fi încântaţi şi nu şi-ar mai îngădui să ironizeze o trudă raţională, utilă plăcută şi plină de frumuseţi. De la pumnul de căţel, care latră ,su­bţire ca piculina până la vo­­­na de bariton a copoiului, este o muzi­că de lătrături, o expoziţie de ca­pete de expresie. Câinii seamănă la această expoziţie cu oamenii şi oa­­menii cu câinii şi se cheltueşte a­­colo, atâta tandreță, ca într’o casă de lăuză.­. Ion Călugăru

Next