Cuventul, septembrie 1933 (Anul 9, nr. 3000-3029)

1933-09-15 / nr. 3014

ANUL AL IX-lea.­­ No. 3014. VINERI 15 SEPMBRIE 1933 Redacţia şi Administraţia BUCUREŞTI, calea Victoriei 48, etajul 1 (Intrarea prin Pasagiu­ Imobiliara) I 312/45 Direcţia TELEFON I­­ 378/10 Redacţia I 378/09 Administraţia Fondator : Director: TITUS ENACOVICI NAE IONESCU ANUNCIURILE ŞI PUBLICĂRILE . . . ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI“ se primesc la p,^ toate agenţie de publicitate Taxa da francare plătită in numerar conform aprobarii Dir. Gen. P. T. T. No. 69.196/932 Scrisoarea cu care d. Dimirie Gusti, ministrul instrucţiunii pu­blice a întâmpinat lucrările con­gresului învăţătorilor, de la Cluj constitue unul din cele mai pate­tice documente din istoria plină de dramatism a învăţământului nostru de stat. Confesiune, dintr’ale căr­turarilor, a aceluia care de ani de zile şi-a dedicat râvna şi competen­ţa, unei cât mai ştiinţifice cunoaş­tere a vieţii noastre sociale, scri­soarea ministrului de instrucţie nu numai că vibra de toată dragostea omului închinat unor ideale supe­rioare dar schiţa, în serviciul acer­­eiaşi dragoste, o curagioasă propu­nere, în care d-sa vede pentru a­­m­arnica zi de astăzi, unica soluţie mântuitoare. E vorba de proectul asociaţiunii pentru ajutorarea şcoa­­lei, în fruntea căreia s’ar aşeza în­suşi ministerul de instrucţie, la care s’ar ralia toate instituţiile de stat ca şi bunăvoinţele cetăţenilor de ob­şte, pentru ca din obolul colectivi­tăţii să fie împlinite lipsurile învă­ţământului, atâtea din ele urgente şi fără putinţă de amânare. «Când statul se luptă din greu cu sarcini­le lui financiare, încheia­t. Dimirie Gusti, societatea e datoare să-i sară în ajutor, şi să-i ia sau să-i uşureze aceste sarcini, mai ales când idealul care trebue salvat are chipul de lu­mină şi rostul de putere pentru ţa­ră şi neam, cum îl au învăţământul şi cultura celor mulţi». Mai catego­ric gândit şi mai limpede exprimat nici că se putea. Şi totuşi, am numit această scri­soare document patetic, în măsura în care situaţia miniştrilor învăţă­mântului ni se pare astăzi, dea drep­­tul dramatică şi încă proporţional dramatică cu năzuinţele pe care fie­care din ei le hrăneşte şi cu piedi­­cele pe cari le întâmpină. Căci ce reprezintă, în realitate, această a­­sociaţi© pentru ajutorarea şcoalei, pe care o preconiza ministrul in­strucţiunii în emoţionanta-i scri­soare de la Cluj? Ce altceva, dacă nu mărturisirea­­eroică, pe atât de eroică pe cât de desnădăjduită, că Statul abdică dela obligaţiile lui primordiale, pe cari, el ministrul se gândeşte să le împlinească, fie şi cu preţul unei întreprinderi, dina­inte sortită insuccesului. Căci dacă nu pregetăm să recu­noaştem în proeesul ministrului de instrucţie şi generozitate şi grijă luminată pentru nevoile învăţămân­tului, nu ne putem nici ascunde re­alităţilor şi nici hrăni iluzii, necon­forme cu moravurile meridianului pe care ne-a aşezat o geografie şi o istorie deopotrivă de ireversibile. Gândind cum a gândit şi cum a de­taliat în epistola­ către învăţători, d. Dimitrie Gusti s’a dovedit acelaş suflet cald pe care campaniile sale monografice l-au pus în lumină şi aceiaşi minte avizată, în luptă cu greutăţile. Numai că, dacă Statul abdică, obştea, în diversele ei înfă­ţişări, a abdicat ceva mai de mult. Drept este că «Asociaţia pentru a­­jutorarea şcoalei» la care se gân­deşte ministrul instrucţiunii nu es­te altcava decât ideia comitetelor şcolare sau, şi mai bine, a «amicilor şcoalei», ridicată la o treaptă supe­rioară. A comitetelor care s’au do­vedit de o fecundă utilitate în pro­gresul învăţământului de după răz­­boiu, dar a căror putere de convin­gere şi de experimentare a mers descrescând, în raport cu pauperi­zarea tuturor contribuabililor. Şi când entuziasmul cetăţeanului pen­tru şcoala la care îşi are copiii a scăzut chiar pentru şcoala aceia, ar­ mai putea el să fie pus în mişcare pentru acţiuni, nobile de­sigur, dar întrucâtva exterioare ! Cât despre celelalte instituţiuni, de stat iau particulare, pe cari ministrul le pre­supune răspunzând chemării sale­­ce să mai spunem ! Experienţa par­ticipării culturale, la care aceste autorităţi au mai fost invitate, dar n’au răspuns, deschide puţin ademe­nitoare perspective. Sunt atâtea fonduri culturale ri­sipite în ţară, că dacă, printr’o dras­tică legiuire, s’ar obţine centraliza­rea tuturor acestor capitole buge­tare­ şi şcoala şi cultura ar fi îndes­tulate. Dar nimeni nu se gândeşte să facă acest sacrificiu, pentrucă vanităţile culturale ale organizaţii­lor judeţene se cer satisfăcute şi pentru că fiecare partid politic îşi are intelectualii şi şomerii săi. Nici timpul, nici moravurile nu sunt prielnice unei cruciade pentru aju­torarea şcoalei, ca aceia pe care o plănueşte d. Dimitrie Gusti-Care cruciadă ar fi, dealtminteri, superfluă dacă Statul ar avea o po­litică şcolară şi de cultură, la cari ar ţine înaintea tuturora. Căci za­darnic, cocoţat pe muncelele Musce­lului, se tângueşte d. Ion Mihalache şi zadarnic plânge de soarta miilor de învăţători fără posturi sau de soarta analfabeţilor. A fost la pu­tere, învăţător şi ţăran şi n’a văzut. A fost solicitat şi n’a auzit. Să fi voit, şi regretele dela Câmpulung n’ar mai fi sunat în pustiu, ca as­tăzi. Şi nici ministrul instrucţiunii n ar mai fi fost pus în situaţiunea de a mărturisi cât de neînţelese sunt i­­dealele de şcoală, de ce puţină fa­voare se bucură ele în ochii politi­cienilor. Ministrul şcolilor este un prizonie­r, iar gândurile lui sunt tot frumoase. Din nefericire gânduri. Perpessicius POLITICA­ TURCIEI IOUI Turcia Nouă dă dovadă de o ad­mirabilă înţelepciune în ce priveşte politica ei externă. Am vorbit, în câteva rânduri, despre poltica eco­nomică internaţională a Turciei, cu prilejul conferinţei de la Londra. Declaraţiile delegaţilor turci, prin­tre care cele ale lui Tefvik-Rüstü Beg ne-au atras, în deosebi atenţia, prin hotărîrea lor şi precisa lor o­­rientare. Citim acum, în ziare declaraţiile lui Ismet-Paşa, făcute la Ankara, la primirea miniştrilor greci: «Astăzi este necesar să lucrăm în­­tr’un cadru mai restrâns şi să încheem acordul de la ţară la ţară pentru a mic­şora răul, acorduri cari se vor trans­forma în acorduri regionale, iar mai târziu, în acorduri generale. Naţiunile cari locuesc regiunea care se întinde între Carpaţi, Marea Egee şi Mediterana vor ajunge a se înţelege şi a armoniza sforţările lor. Recentele acorduri comerciale între Turcia şi Grecia au dat o frumoasă pildă state­lor vecine. Grecia şi Turcia vor conti­nua să lucreze pentru refacerea Euro­pei centrale şi sud-orientale». Părăsind orice urmă de ranchiu­nă, Turcia, gonită din Europa, în­ţelege să renunţe la orice soiu de revendicări sterile şi se asociază, frăţeşte, muncii reconstructive a fostelor ei provincii. Ceea ce este impresionant, însă­ în declaraţiile ministrului turc, este faptul că acestea nu sunt simple vorbe. Am auzit desigur, discursuri, şi auzim zilnic, transmise de telegraf, ori cu propriile noastre urechi, fel de fel de declaraţii. Insă, în timp ce o bună parte din ele, dacă nu a­­proape toate, sunt vide de conţinut, ori constitue, cel mult, deziderate, declaraţiile lui Ismet-Paşa sunt re­zultatul unei serii de înfăptuiri cu­minţi şi rodnice. Turcia a încheiat, de acum, o se­rie de acorduri de la ţară la ţară, foarte eficace pentru combaterea crizei. A înfiinţat diverse oficii co­­nmne comerciale, cu câteva ţări, dintre care, unul cu Grecia. De a­­ceea, când Ismet-Paşa spune că Tur­cia şi Grecia au dat o frumoasă pil­dă statelor vecine, aceasta nu e o infatuare personală ori o atitudine impusă de necesităţile politicei in­terne, ci o realizare efectivă. Ne întrebăm, deci, dacă exemplul Turciei nu merită urmat în­dea­­proape. Dacă, în locul unor acor­duri mai mult sau mai puţin plator­nice, cu ţările vecine, nu am putea ajunge la încheerea unei proceduri comune a comerţului nostru exte­rior. Ce ar fi, dacă toate convenţiile noastre comerciale ar fi urmarea unei politici bine stabilite dinain­­te? Ce s’ar întâmpla dacă nu am mai aştepta altă dată, exemple, cum e cel admirabil al Nouei Turcii şi dacă am iniţia, noi o politică de realizări comerciale coherentă a O­­rientului. Nu putem să o facem,? Paul Sterian • ! Actualităţi Comemorarea luptelor de la 13 Septembrie­­ Slujba religioasă oficiată ori la ______________ postul Central de pompieri îndeletnicirile programatice ale domnului Mihalache *.Va să zică d. Mihalache a vor­­bit. Poate că ar fi fost mai bine să nu o facă. Aş zice: chestie de... in­spi­raţie, dacă aş şti cine sunt astăzi inspiratorii d-sale. Ii ştiu pe cei din trecut. Erau oameni în toată firea; şi de aceea era şi d. Mihalache om politic. Aceia însă au ostenit, căci cu d. Mihalache nu era vorba nu­­mai să-i construeşti o situaţie poli­tică — ceea ce în definitiv nu e prea greu, — dar să fii de faţă în fiece moment, pentru a­­ o păstra, — ceea­­ce oboseşte. De atunci, d. Mihalache a încăput pe mâni cari fie că s’au jucat cu el, fie că l-au întrebuinţat ca instrument, fie că sincer n’au ştiut ce să facă cu el. Discursul de la Câmpul Lung e ilustrarea tipică a acestei noui şi triste situaţiuni. E mai întâia chestia de fond. La fondul chestiunii, — ce să spunem? D. Mihalache a enunţat un program compunându-l din câteva puncte. D. Mihalache nu are însă simţul gra­dului de generalitate a ideilor şi nici pe cel al ierarhizării lor. Şi astfel, a amestecat, într-o totală lipsă de construcţie organică, principii gene­­rale şi măsuri de imediată aplicare concretă, aşezându-le pe acelaş plan. Ideile înşi­le ? De împrumut, împru­mutate din discursurile d-lui Iunian şi din articolele noastre, ale «Cu­­vântului». Acuma, evident că toată lumea împrumută idei. Dar în lu­mea în care ideile se împrumută, e­­xistă şi o operaţie de însuşire a lor printr’un proces de gândire din nou a ideilor. D. Mihalache a neglijat ceastă operaţie. Sau nu a putut să o facă. Şi astfel «ideile» acestea po­­litice au rămas lipite unele de al­tele, fără să adere însă între ele şi, mai rău, fără să capete viaţă. Iată, de pildă, d. Mihalache a vorbit de restabilizare. A vorbit cum s’a pri­ceput. Cât a priceput d-sa din dis­cursurile d-lui lunian. Dacă, ca în vremurile bune, când d. Mihalache er­a om politic, d. lunian ar fi fost alături să-i facă comentariile de ri­goare, nu s'ar fi întâmplat nici un bucluc. Dar d. lunian, obosit de a dădăci oameni politici şi de a creş­te viitori prim-miniştri, a plecat — fără să lase în loc «suplinitor». De aci nenorocirea. Credeam şi noi, deci, auzind pe d. Mihalache ,vorbind de restabilizare, că Il-sa a atacat cu gândul, în acest prelungit concediu prin străinătăţi, problema — e ade­vărat, cam subtilă, a banului şi că pronunţându-se pe­ntru restabili­zare, a hotărât să in­tre în domeniul nouei economiii, Fi noua economie insă, nici vorbă.' tSî nu trecuseră 24 de ore dela greul efort dela Câmpu-Lung, şi d. Mihalache se grăbea să-şi revadă anumite pasa­­gii din discurs, stabilind că d-sa nu înţelege restabilizarea decât ca o măsură provizorie, idealul d sale fi­ind să ne întoarcem la o vie şi fi­rească circulaţie a banului. Eh, păi dacă e aşa, ne am lămurit. Asta în­semnează că d. Mihalache e tot pen­tru vechea economie, a banului, şi că programul d-sale nu priveşte o nouă perioadă istorică a omenirii,­­ ci pur şi simplu o criză trecătoare, care odată depăşită, ne vom pomeni din nou în fericita epocă bancar­­capitalistă dinainte de 1914. Eu în­treb acum pe tinerii ţărănişti, adu. Piti Dumineca trecută la Câmpu- Lung: adică ăsta să fie sensul revo­luţiei ţărăniste, — întoarcerea la ca­­pitalismul bancar dinainte de răs­­­ boiu? . Să nu insistăm însă prea mult a­­su­pra chestiei de fond; ne aflăm­ în domeniul ideilor, şi ar fi o crudă lipsă de generozitate dacă nu am trece mai repede. Se mai poate pu­ne, în legătură cu manifestaţia de Duminecă a d.lui Mihalache, şi o chestiune de tactică: ce a urmărit d. Mihalache cu discursul d-sale? Să dea tării un program? Nu cre­dem. Asta e cel mult treabă de ga­zetar, nu de om politic, militant în câmpul înfăptuirilor, nu al gândirii. D. Mihalache a vrut, desigur, să spună care e programul pe care îl va înfăptui d sa. Bun. Pentru a-l înfăptui însă, trebue să fie la gu­vern. Şi-a închipuit d. Mihalache că va ajunge în această situaţie? Cum? D. Mihalache putea încerca să convingă pe şeful guvernului de necesitatea şi eficacitatea progra­mului d-sale. In acest caz d-sa ar fi intrat în guvern cu programul — și totul ar fi fost în ordine. A vrut asta? Nu. Calea pe care a luat-o, do­vedește că d.sa era convins din ca­pul locului de insuccesul unei astfel de întreprinderi. D. Mihalache ar putea veni la gu­­vern convingând partidul de juste­ţea punctului d-sale de­­vedere. E programul de la Câmpul-Lung po­trivit unor asemeni intenţiuni? Ne îndoim. El e prea larg pentru o bu­nă parte din membrii partidului şi inacceptabil pentru actuala struc­­tură a naţional-ţărănismului. O cât de superficială luare in consideraţie a situaţiei duce la încheierea că un discurs ca cel de Duminecă poate duce cel mult la destrămarea parti­­dului, şi nu la reînchegarea lui în ji­rul programului formulat. Crede d. Mihalache că ciosvârta de partid care l-ar urma ar fi un partid de guvernământ după criteriile «con­stituţionale» cari îi sunt atât de scumpe? Ar mai avea — logiceşt© — d. Mi­halache o posibilitate: să pornească din nou în ţară, pentru a ridica din nou massele. Da, dar pentru asta se cere altceva; alt om decât d. Miha­­leche, şi alt program decât cel de Duminecă. D. Mihalache e uzat, şi nu mai poate ridica un steag. Iar pr­ogramul e de cârpitură, şi nu mai poate crea din nou o mistică ţără­nească revoluţionară. Asta iam spus-o noi Sâmbăta trecută. Dar d­na n’a vrut să asculte. Şi a făcut... ce a făcut .­­ E bine? Personal cred că d. Mi­­halache îşi dă seama că a greşit. Acuma e însă prea târziu să se mai întoarcă din drum. Va merge deci înainte pe calea încurcăturilor —­ pentru el şi pentru alţii — până va fi îngropat de evenimente. Ori­cum, dar perspectiva nu e veselă. Nae Ionescu Probleme culturale arădane O scuză ciudată de ISA­IA TOLAN Ne ocupasem deunăzi, in articolul «Primăriile de pe graniţa de vest şi cauza românească», de o bizară abdicare a primăriei arădene de la datoriile sale româneşti, săvârşită prin hotărârea de­ a muta conserva­­torul unguresc la Palatul Cultural, de unde se vor evacua în scopul a­­cesta o seamă de societăţi româneşti cari urmează să se gospodărească c­e aci înainte sub cerul liber. Hotărârea aceasta, adusă deocam­dată numai principial­ e veche de mai bine de o lună. Ziarele ma­ghiare din Arad, deşi e vorba des­pre un conservator unguresc, s’au prefăcut că au aflat despre ea abia din coloanele ziarului nostru, şi re­pede l-au asaltat pe d. primar dr. Alexă Boţioc, ca să le dea lămuriri liniştitoare. Primarul s’a executat declarându-le că nu-i vorba despre izgonirea dela Palatul cultural a tu­­turor societăţilor româneşti, fiindcă «Astra» şi reuniunea corală «Armo­nia» vor fi tolerate acolo şi pe mai departe- trebuind însă să se restrân­gă, ea să încapă alături de ele. Şi conservatorul maghiar. Li-a mai spus că «Astra»­­va avea pe viitor numai una dintre cele trei încăperi ce 1© are astăzi, două, în cari sunt găzduite acum celelalte societăţi culturale şi patriotice româneşti, în frunte cu «Institutul Social», şi cu «Străjerii», urmând să fie date, dimpreună cu alte săli­ conservato­rului. Primarul a mai adăugat că nu e deloc de vină primăria, dacă societăţile cărora «Astra» li-a dat găzduire la Palatul Cultural, vor a­­junge pe drumuri, fiindcă găzdui­rea lor s’a făcut fără autorizarea primăriei Şi a mai spus că primă­ria nu poate renunţa la gândul de­ a muta conservatorul unguresc în lo­cul societăţilor româneşti izgonite dela Palatul Cultural, pe­ntrucă pri­măria a ajutat întotdeauna conser­vatorul maghiar, deci cată să-l a­­jute şi acum­ şi, de altă parte, pen­­trucă conservatorul unguresc s’a angajat să înscrie gratuit pe fiii şi fiicele de funcţionari municipali. Amândouă aceste scuze ale pri­măriei sunt cât se poate de ciudate. E prea adevărat că primăria a subvenţionat mereu acest conserva­tor unguresc. Dar e aceasta un mo­­tiv ca să fie ajutat prin aruncarea pe drumuri a societăţilor culturale, artistice şi patriotice româneşti, a­­tunci când vedem că în fiecare an primăria îşi repetă încercările de a se descotorosi de obligaţiile ce şi le a luat faţă de şcolile de stat fos­te comunale, pe cari le ştiu se în­treţine integral pe vremea când e­­rau în slujba pan-maghiarismului. Apoi: Ce obligaţii poate avea o primărie românească faţă de un con­servator maghiar particular, care corespunde cu ea pe ungureşte­ şi care nu predă decât ungureşte? Este Aradul oraş unguresc, ca să între­­ţină asemenea instituţii, producă­toare de elemente pentru manifestă­­rile ungureşti şoviniste? Sau primă­ria n’a aflat nici astăzi că faţă de 27 de mii de unguri şi ungurizaţ, românii sunt în Arad 34 de mii, deci, dacă e să ajute un conservator particular, trebue să-i impună să predea în proporţia de mai sus şi româneşte î­­n rândul al treilea. Ce obligaţie poate avea primăria Aradului să sporească prin întreţinerea conser­vatorului maghiar şomajul artişti­lor unguri, când e îndeobşte ştiut că acest şomaj îi dă numai primă­riei de lucru . Se ştie prea bine, că teatrul unguresc a costat-o pe pri­măria Aradului, dela unire şi până astăzi­ peste zece milioane şi că s’a introdus obiceiul ca la fiecare mij­loc de stagiune subvenţionată de primărie, directorii de teatru să dea faliment şi să-şi trimită şomerii la capul primăriei pentru noui aju­toare. Are vreun interes primăria să sporească acest şomaj, să creieze noui artişti unguri, când sunt prea destui cei ce şi-i creiază ungurii singuri ?­­ Şi, ca încheiere, ce scuză e asta, că conservatorul maghiar s’a obli­gat să înscrie pe gratis pe fiii şi fiicele funcţionarilor municipali . Una din două, sau la această pri­ (Citifi continuări in pag. II-a). Oraşe din Albania de dr. VLAR BANAŢEANU — DURAZZO­­ Oraşele albaneze sunt, prin aşeza­rea lor, prin bazarurile atât de bo­gate în viaţă orientală şi în costu­me din cele mai diferite, ceia ce Albania are mai pitoresc. Cartiere­le noui, cu viaţa lor modernă, euro­peană, se îmbină sau se suprapun vieţii orientale, nu micşorează însă pitorescul acesta specific, ci îi im­primă un ceva caracteristic, cu greu de regăsit în altă parte. Mun­ţii sălbateci, goi sau acoperiţi de păduri seculare, cu prăpăstiile fio­roase, străbătute de ape spumegân­­de, formează un decor adecvat. Pre­­zintăm aici câteva din oraşele cele mai caracteristice ale Albaniei. D­ur­azzo Durazzo, numit de Albanezi Dur­res, iar de Iugoslavi Drac, este re­numitul Dyrrhachium, cetatea lui Pompeiu, care şi-a măsurat odată aici puterile cu Cezar. Dar istoria oraşului nu începe aici, căci, după cum afirma Tucidide, el a fost în­fiinţat prin a. 617 î. d. Chr. de co­­loni din Corcyra, cari i-au dat nu­mele de Epidamnos■ Din vechiul o­­raş roman, azi au rămas doar câ­teva ziduri groase din cărămidă şi ciment, ca şi două porţi, una în su­dul oraşului, numită Porta marina, iar alta în nord, astăzi îndepărta­tă de oraş la vre­o 7 km., Porta ro­mana. Acum 100 de ani, Durazzo mai era înconjurat de ziduri me­dievale. Istoria oraşului e aşadar plină de peripeţii. Pentru stăpânirae oraşu­lui s’au bătut Corintienii, provo­când una din cauzele războiului pe­­lopones, apoi l-au luat Romanii; în sec. XI l-au asediat Normanii, iar Cruciaţii două secole mai târziu. A aparţinut Veneţienilor, când a şi cu iar în 1916 I au ocupat Austriacă. Când vii dinspre mare de la Cat­­taro, oraşul ţi se prezintă în faţă, pitoresc aşezat pe versantul sudic al unui lanţ de coline, numite Mali­şului strategică. Este impresionat văzându i aşa de graţios şi cochet, gândindu-te însă la sângele care a curs pentru posesia acestui oraş im­poratnt, cheia Iu­riei, de la care duc© vestita Via Egnatia, care continuă pe Via Appia din Italia. Acest drum strategic roman care duc© de la Du­razzo până la Bizanţ, a fost refăcut în zilele noastre de Italieizi şi Alba­nezi. Astăzi, Durazzo este cel mai im­portant port al Albaniei şi debuşeul principal al Albaniei centrale, ame­najat după lucrări ce au durat ani de zile, pentru a primi chiar va­poare de tonaj mare. Lucrările pen­tru amenajarea portului, construi­rea unui molo şi pentru secarea mlaştinelor din nordul oraşului, costă 280 milioane lei. De departe zăreşti casele albe din port, c© se ridică tot mai sus formând un am­fiteatru, aşa cum sunt aşezate a­­proape toate oraşele Albaniei. Ora­ DURAZZO, vedere generală nascut Durazzo apogeul său, a fost luat de Turci, cu cari a decăzut la un sat. In timpurile noastre s’au bătut în jurul lui, Iugoslavii în 1912, Durréstt (munţii Durazzo-ului). A­­ceastă poziţie pe stâncile unei vechi insule, legate de continant printr’o limbă de pământ, face situaţia ora­ (Citiţi continuarea în pagina ll-a) Până când ? Strigau, pe vremuri, profeţii Iu­­deei: până când nu se va întâlni dreptatea cu judecata omenească, precum nu se întâlnesc luna cu soa­rele; până când gura omului în cra­ter­ de vulcan va fi schimbată, ca să scurgă, prin deschizătura ei, nu­mai minciună, vorbe de ocară şi u­­ritul care mocneşte în suflete? Aşa sau cam aşa, se văetau profeţii fa­meliei, cărora li s’a făcut o deşăn­ţată reclamă. Fiindcă, au fost şi alţi oameni cari au strigat, dela apari­ţia omului pe pământ, numai că nu s'au găsit grefieri să le consemneze, depoziţia, nu se inventaseră mega­­foanele, să le spor­ească glasul. Câţi flămânzi, suferinzi de ficat, de f­iere, ulceraţi la stomac, urzicaţi de ambiţii, n’au vrut să facă pe pro­feţii şi nu s’a găsit un poet dialec­tal, o modestă gazetă locală, măcar, un păgubos grefier de judecătorie rurală, să se ocupe de ei? Profeţii Iudeei, ca Saturnii şi-au înghiţit copiii şi chiar străbunii, ci mono­polizează de veacuri, o indignare, care nu e numai a lor, ei confiscă o revoltă, care e a tuturor. Şi pen­tru aceasta, primesc o răsplată de glorie nemeritată. Nedreptatea pe care o fac jidovii aceştia hir­suţi, care s'au obrăznicit faţă de prinţii şi înţelepţii cetăţilor, de al­tădată şi cari nu îngăduie şi altor profeţi să crească, să se lase ascul­taţi, trebuie curmată. Este inadmi­sibil ca în umanitate, să nu se mai fi ivit, de două milenii, nici un profet. Nu-l ascultă lumea, pentru­că nu se nutreşte cu aguridă, nu se poartă desculţ şi nu face teatru pre­cum au făcut profeţii iudeei... Avem, de pildă, în ţara românească un profet: Tancred Constantinescu. Este adevărat că până în acest an, profetul naţional, s’a îndeletnicit mai mult cu afacerile. Dar Maho­med înainte de a se fi decis de a trece la faptă şi a impune dreapta credinţă islamică cu iataganul şi sabia — na lucrat în transporturi, ca mare organizator, de caravane ! S’ar putea obiecta: profetul Tan­cred merge, dar Constantinescu? E o prejudecată tâmpită de a se cre­de că un Constantinescu nu poate fi şi profet. Cine ştie cum i-a mai chemat, pe numele lor de familie pe Isaia sau Malachia? Vă asigur că dacă sar decide lumea românească să-l declare profet pe fostul mini­stru de industrie Tancred Constan­tinescu, în puţină vreme ar dispă­rea pronumele şi iar obişnui până şi copiii să-i zică profetul Tancred. Din pricina flămânzilor de bună­voie ai iudeei , d. Tancred Con­stantinescu nu poate trece în planul întâi. De aproape cinci ani, suferă de tragedia funcţionarilor. Dar ca profet modern şi ca retor, puţin în­curcat la limbă, d-sa nu cuvântă, ci scrie despre tragedia funcţionarilor. La început, obsedat de statistică, pe zi ce trece profetul evadează din formula afacerilor, ca să smulgă din profunzimea făpturei sale, stri­găte articulate, patetice. Cu pri­­vire la soarta funcţionarilor — des­pre care a scris hebdomador timp de un an — domnul Tancred Con­stantinescu scoate un ultim stri­găt. Până când? întreabă, cu alte cuvinte, naţiunea împie­trită şi mai cu seamă pe prinţii desfrânaţi ai cetăţii, cam cât vor­ mai abuza de mizeria unei clase întregi, băgată în patul lui Pro­­cust al cadrului disponibil? Dar ni­meni nu-i răspunde. Pentru că, a­­dormită în tradiţie, zănateca şi ne­­simţitoarea cetate nu aude, nu vrea să asculte glasul profetului. Până când? Când profetul s’or mulţumi cu un fotoliu ministerial, ca să nu mai strige şi să nu se certe cu iu­deii nevropaţi. Ion Călugăru

Next