Cuventul, septembrie 1933 (Anul 9, nr. 3000-3029)
1933-09-15 / nr. 3014
ANUL AL IX-lea. No. 3014. VINERI 15 SEPMBRIE 1933 Redacţia şi Administraţia BUCUREŞTI, calea Victoriei 48, etajul 1 (Intrarea prin Pasagiu Imobiliara) I 312/45 Direcţia TELEFON I 378/10 Redacţia I 378/09 Administraţia Fondator : Director: TITUS ENACOVICI NAE IONESCU ANUNCIURILE ŞI PUBLICĂRILE . . . ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI“ se primesc la p,^ toate agenţie de publicitate Taxa da francare plătită in numerar conform aprobarii Dir. Gen. P. T. T. No. 69.196/932 Scrisoarea cu care d. Dimirie Gusti, ministrul instrucţiunii publice a întâmpinat lucrările congresului învăţătorilor, de la Cluj constitue unul din cele mai patetice documente din istoria plină de dramatism a învăţământului nostru de stat. Confesiune, dintr’ale cărturarilor, a aceluia care de ani de zile şi-a dedicat râvna şi competenţa, unei cât mai ştiinţifice cunoaştere a vieţii noastre sociale, scrisoarea ministrului de instrucţie nu numai că vibra de toată dragostea omului închinat unor ideale superioare dar schiţa, în serviciul acereiaşi dragoste, o curagioasă propunere, în care d-sa vede pentru amarnica zi de astăzi, unica soluţie mântuitoare. E vorba de proectul asociaţiunii pentru ajutorarea şcoalei, în fruntea căreia s’ar aşeza însuşi ministerul de instrucţie, la care s’ar ralia toate instituţiile de stat ca şi bunăvoinţele cetăţenilor de obşte, pentru ca din obolul colectivităţii să fie împlinite lipsurile învăţământului, atâtea din ele urgente şi fără putinţă de amânare. «Când statul se luptă din greu cu sarcinile lui financiare, încheiat. Dimirie Gusti, societatea e datoare să-i sară în ajutor, şi să-i ia sau să-i uşureze aceste sarcini, mai ales când idealul care trebue salvat are chipul de lumină şi rostul de putere pentru ţară şi neam, cum îl au învăţământul şi cultura celor mulţi». Mai categoric gândit şi mai limpede exprimat nici că se putea. Şi totuşi, am numit această scrisoare document patetic, în măsura în care situaţia miniştrilor învăţământului ni se pare astăzi, dea dreptul dramatică şi încă proporţional dramatică cu năzuinţele pe care fiecare din ei le hrăneşte şi cu piedicele pe cari le întâmpină. Căci ce reprezintă, în realitate, această asociaţi© pentru ajutorarea şcoalei, pe care o preconiza ministrul instrucţiunii în emoţionanta-i scrisoare de la Cluj? Ce altceva, dacă nu mărturisireaeroică, pe atât de eroică pe cât de desnădăjduită, că Statul abdică dela obligaţiile lui primordiale, pe cari, el ministrul se gândeşte să le împlinească, fie şi cu preţul unei întreprinderi, dinainte sortită insuccesului. Căci dacă nu pregetăm să recunoaştem în proeesul ministrului de instrucţie şi generozitate şi grijă luminată pentru nevoile învăţământului, nu ne putem nici ascunde realităţilor şi nici hrăni iluzii, neconforme cu moravurile meridianului pe care ne-a aşezat o geografie şi o istorie deopotrivă de ireversibile. Gândind cum a gândit şi cum a detaliat în epistola către învăţători, d. Dimitrie Gusti s’a dovedit acelaş suflet cald pe care campaniile sale monografice l-au pus în lumină şi aceiaşi minte avizată, în luptă cu greutăţile. Numai că, dacă Statul abdică, obştea, în diversele ei înfăţişări, a abdicat ceva mai de mult. Drept este că «Asociaţia pentru ajutorarea şcoalei» la care se gândeşte ministrul instrucţiunii nu este altcava decât ideia comitetelor şcolare sau, şi mai bine, a «amicilor şcoalei», ridicată la o treaptă superioară. A comitetelor care s’au dovedit de o fecundă utilitate în progresul învăţământului de după războiu, dar a căror putere de convingere şi de experimentare a mers descrescând, în raport cu pauperizarea tuturor contribuabililor. Şi când entuziasmul cetăţeanului pentru şcoala la care îşi are copiii a scăzut chiar pentru şcoala aceia, ar mai putea el să fie pus în mişcare pentru acţiuni, nobile desigur, dar întrucâtva exterioare ! Cât despre celelalte instituţiuni, de stat iau particulare, pe cari ministrul le presupune răspunzând chemării salece să mai spunem ! Experienţa participării culturale, la care aceste autorităţi au mai fost invitate, dar n’au răspuns, deschide puţin ademenitoare perspective. Sunt atâtea fonduri culturale risipite în ţară, că dacă, printr’o drastică legiuire, s’ar obţine centralizarea tuturor acestor capitole bugetare şi şcoala şi cultura ar fi îndestulate. Dar nimeni nu se gândeşte să facă acest sacrificiu, pentrucă vanităţile culturale ale organizaţiilor judeţene se cer satisfăcute şi pentru că fiecare partid politic îşi are intelectualii şi şomerii săi. Nici timpul, nici moravurile nu sunt prielnice unei cruciade pentru ajutorarea şcoalei, ca aceia pe care o plănueşte d. Dimitrie Gusti-Care cruciadă ar fi, dealtminteri, superfluă dacă Statul ar avea o politică şcolară şi de cultură, la cari ar ţine înaintea tuturora. Căci zadarnic, cocoţat pe muncelele Muscelului, se tângueşte d. Ion Mihalache şi zadarnic plânge de soarta miilor de învăţători fără posturi sau de soarta analfabeţilor. A fost la putere, învăţător şi ţăran şi n’a văzut. A fost solicitat şi n’a auzit. Să fi voit, şi regretele dela Câmpulung n’ar mai fi sunat în pustiu, ca astăzi. Şi nici ministrul instrucţiunii n ar mai fi fost pus în situaţiunea de a mărturisi cât de neînţelese sunt idealele de şcoală, de ce puţină favoare se bucură ele în ochii politicienilor. Ministrul şcolilor este un prizonier, iar gândurile lui sunt tot frumoase. Din nefericire gânduri. Perpessicius POLITICA TURCIEI IOUI Turcia Nouă dă dovadă de o admirabilă înţelepciune în ce priveşte politica ei externă. Am vorbit, în câteva rânduri, despre poltica economică internaţională a Turciei, cu prilejul conferinţei de la Londra. Declaraţiile delegaţilor turci, printre care cele ale lui Tefvik-Rüstü Beg ne-au atras, în deosebi atenţia, prin hotărîrea lor şi precisa lor orientare. Citim acum, în ziare declaraţiile lui Ismet-Paşa, făcute la Ankara, la primirea miniştrilor greci: «Astăzi este necesar să lucrăm într’un cadru mai restrâns şi să încheem acordul de la ţară la ţară pentru a micşora răul, acorduri cari se vor transforma în acorduri regionale, iar mai târziu, în acorduri generale. Naţiunile cari locuesc regiunea care se întinde între Carpaţi, Marea Egee şi Mediterana vor ajunge a se înţelege şi a armoniza sforţările lor. Recentele acorduri comerciale între Turcia şi Grecia au dat o frumoasă pildă statelor vecine. Grecia şi Turcia vor continua să lucreze pentru refacerea Europei centrale şi sud-orientale». Părăsind orice urmă de ranchiună, Turcia, gonită din Europa, înţelege să renunţe la orice soiu de revendicări sterile şi se asociază, frăţeşte, muncii reconstructive a fostelor ei provincii. Ceea ce este impresionant, însă în declaraţiile ministrului turc, este faptul că acestea nu sunt simple vorbe. Am auzit desigur, discursuri, şi auzim zilnic, transmise de telegraf, ori cu propriile noastre urechi, fel de fel de declaraţii. Insă, în timp ce o bună parte din ele, dacă nu aproape toate, sunt vide de conţinut, ori constitue, cel mult, deziderate, declaraţiile lui Ismet-Paşa sunt rezultatul unei serii de înfăptuiri cuminţi şi rodnice. Turcia a încheiat, de acum, o serie de acorduri de la ţară la ţară, foarte eficace pentru combaterea crizei. A înfiinţat diverse oficii conmne comerciale, cu câteva ţări, dintre care, unul cu Grecia. De aceea, când Ismet-Paşa spune că Turcia şi Grecia au dat o frumoasă pildă statelor vecine, aceasta nu e o infatuare personală ori o atitudine impusă de necesităţile politicei interne, ci o realizare efectivă. Ne întrebăm, deci, dacă exemplul Turciei nu merită urmat îndeaproape. Dacă, în locul unor acorduri mai mult sau mai puţin platornice, cu ţările vecine, nu am putea ajunge la încheerea unei proceduri comune a comerţului nostru exterior. Ce ar fi, dacă toate convenţiile noastre comerciale ar fi urmarea unei politici bine stabilite dinainte? Ce s’ar întâmpla dacă nu am mai aştepta altă dată, exemple, cum e cel admirabil al Nouei Turcii şi dacă am iniţia, noi o politică de realizări comerciale coherentă a Orientului. Nu putem să o facem,? Paul Sterian • ! Actualităţi Comemorarea luptelor de la 13 Septembrie Slujba religioasă oficiată ori la ______________ postul Central de pompieri îndeletnicirile programatice ale domnului Mihalache *.Va să zică d. Mihalache a vorbit. Poate că ar fi fost mai bine să nu o facă. Aş zice: chestie de... inspiraţie, dacă aş şti cine sunt astăzi inspiratorii d-sale. Ii ştiu pe cei din trecut. Erau oameni în toată firea; şi de aceea era şi d. Mihalache om politic. Aceia însă au ostenit, căci cu d. Mihalache nu era vorba numai să-i construeşti o situaţie politică — ceea ce în definitiv nu e prea greu, — dar să fii de faţă în fiece moment, pentru a o păstra, — ceeace oboseşte. De atunci, d. Mihalache a încăput pe mâni cari fie că s’au jucat cu el, fie că l-au întrebuinţat ca instrument, fie că sincer n’au ştiut ce să facă cu el. Discursul de la Câmpul Lung e ilustrarea tipică a acestei noui şi triste situaţiuni. E mai întâia chestia de fond. La fondul chestiunii, — ce să spunem? D. Mihalache a enunţat un program compunându-l din câteva puncte. D. Mihalache nu are însă simţul gradului de generalitate a ideilor şi nici pe cel al ierarhizării lor. Şi astfel, a amestecat, într-o totală lipsă de construcţie organică, principii generale şi măsuri de imediată aplicare concretă, aşezându-le pe acelaş plan. Ideile înşile ? De împrumut, împrumutate din discursurile d-lui Iunian şi din articolele noastre, ale «Cuvântului». Acuma, evident că toată lumea împrumută idei. Dar în lumea în care ideile se împrumută, există şi o operaţie de însuşire a lor printr’un proces de gândire din nou a ideilor. D. Mihalache a neglijat ceastă operaţie. Sau nu a putut să o facă. Şi astfel «ideile» acestea politice au rămas lipite unele de altele, fără să adere însă între ele şi, mai rău, fără să capete viaţă. Iată, de pildă, d. Mihalache a vorbit de restabilizare. A vorbit cum s’a priceput. Cât a priceput d-sa din discursurile d-lui lunian. Dacă, ca în vremurile bune, când d. Mihalache era om politic, d. lunian ar fi fost alături să-i facă comentariile de rigoare, nu s'ar fi întâmplat nici un bucluc. Dar d. lunian, obosit de a dădăci oameni politici şi de a creşte viitori prim-miniştri, a plecat — fără să lase în loc «suplinitor». De aci nenorocirea. Credeam şi noi, deci, auzind pe d. Mihalache ,vorbind de restabilizare, că Il-sa a atacat cu gândul, în acest prelungit concediu prin străinătăţi, problema — e adevărat, cam subtilă, a banului şi că pronunţându-se pentru restabilizare, a hotărât să intre în domeniul nouei economiii, Fi noua economie insă, nici vorbă.' tSî nu trecuseră 24 de ore dela greul efort dela Câmpu-Lung, şi d. Mihalache se grăbea să-şi revadă anumite pasagii din discurs, stabilind că d-sa nu înţelege restabilizarea decât ca o măsură provizorie, idealul d sale fiind să ne întoarcem la o vie şi firească circulaţie a banului. Eh, păi dacă e aşa, ne am lămurit. Asta însemnează că d. Mihalache e tot pentru vechea economie, a banului, şi că programul d-sale nu priveşte o nouă perioadă istorică a omenirii, ci pur şi simplu o criză trecătoare, care odată depăşită, ne vom pomeni din nou în fericita epocă bancarcapitalistă dinainte de 1914. Eu întreb acum pe tinerii ţărănişti, adu. Piti Dumineca trecută la Câmpu- Lung: adică ăsta să fie sensul revoluţiei ţărăniste, — întoarcerea la capitalismul bancar dinainte de răs boiu? . Să nu insistăm însă prea mult asupra chestiei de fond; ne aflăm în domeniul ideilor, şi ar fi o crudă lipsă de generozitate dacă nu am trece mai repede. Se mai poate pune, în legătură cu manifestaţia de Duminecă a d.lui Mihalache, şi o chestiune de tactică: ce a urmărit d. Mihalache cu discursul d-sale? Să dea tării un program? Nu credem. Asta e cel mult treabă de gazetar, nu de om politic, militant în câmpul înfăptuirilor, nu al gândirii. D. Mihalache a vrut, desigur, să spună care e programul pe care îl va înfăptui d sa. Bun. Pentru a-l înfăptui însă, trebue să fie la guvern. Şi-a închipuit d. Mihalache că va ajunge în această situaţie? Cum? D. Mihalache putea încerca să convingă pe şeful guvernului de necesitatea şi eficacitatea programului d-sale. In acest caz d-sa ar fi intrat în guvern cu programul — și totul ar fi fost în ordine. A vrut asta? Nu. Calea pe care a luat-o, dovedește că d.sa era convins din capul locului de insuccesul unei astfel de întreprinderi. D. Mihalache ar putea veni la guvern convingând partidul de justeţea punctului d-sale devedere. E programul de la Câmpul-Lung potrivit unor asemeni intenţiuni? Ne îndoim. El e prea larg pentru o bună parte din membrii partidului şi inacceptabil pentru actuala structură a naţional-ţărănismului. O cât de superficială luare in consideraţie a situaţiei duce la încheierea că un discurs ca cel de Duminecă poate duce cel mult la destrămarea partidului, şi nu la reînchegarea lui în jirul programului formulat. Crede d. Mihalache că ciosvârta de partid care l-ar urma ar fi un partid de guvernământ după criteriile «constituţionale» cari îi sunt atât de scumpe? Ar mai avea — logiceşt© — d. Mihalache o posibilitate: să pornească din nou în ţară, pentru a ridica din nou massele. Da, dar pentru asta se cere altceva; alt om decât d. Mihaleche, şi alt program decât cel de Duminecă. D. Mihalache e uzat, şi nu mai poate ridica un steag. Iar programul e de cârpitură, şi nu mai poate crea din nou o mistică ţărănească revoluţionară. Asta iam spus-o noi Sâmbăta trecută. Dar dna n’a vrut să asculte. Şi a făcut... ce a făcut . E bine? Personal cred că d. Mihalache îşi dă seama că a greşit. Acuma e însă prea târziu să se mai întoarcă din drum. Va merge deci înainte pe calea încurcăturilor — pentru el şi pentru alţii — până va fi îngropat de evenimente. Oricum, dar perspectiva nu e veselă. Nae Ionescu Probleme culturale arădane O scuză ciudată de ISAIA TOLAN Ne ocupasem deunăzi, in articolul «Primăriile de pe graniţa de vest şi cauza românească», de o bizară abdicare a primăriei arădene de la datoriile sale româneşti, săvârşită prin hotărârea de a muta conservatorul unguresc la Palatul Cultural, de unde se vor evacua în scopul acesta o seamă de societăţi româneşti cari urmează să se gospodărească ce aci înainte sub cerul liber. Hotărârea aceasta, adusă deocamdată numai principial e veche de mai bine de o lună. Ziarele maghiare din Arad, deşi e vorba despre un conservator unguresc, s’au prefăcut că au aflat despre ea abia din coloanele ziarului nostru, şi repede l-au asaltat pe d. primar dr. Alexă Boţioc, ca să le dea lămuriri liniştitoare. Primarul s’a executat declarându-le că nu-i vorba despre izgonirea dela Palatul cultural a tuturor societăţilor româneşti, fiindcă «Astra» şi reuniunea corală «Armonia» vor fi tolerate acolo şi pe mai departe- trebuind însă să se restrângă, ea să încapă alături de ele. Şi conservatorul maghiar. Li-a mai spus că «Astra»va avea pe viitor numai una dintre cele trei încăperi ce 1© are astăzi, două, în cari sunt găzduite acum celelalte societăţi culturale şi patriotice româneşti, în frunte cu «Institutul Social», şi cu «Străjerii», urmând să fie date, dimpreună cu alte săli conservatorului. Primarul a mai adăugat că nu e deloc de vină primăria, dacă societăţile cărora «Astra» li-a dat găzduire la Palatul Cultural, vor ajunge pe drumuri, fiindcă găzduirea lor s’a făcut fără autorizarea primăriei Şi a mai spus că primăria nu poate renunţa la gândul de a muta conservatorul unguresc în locul societăţilor româneşti izgonite dela Palatul Cultural, pentrucă primăria a ajutat întotdeauna conservatorul maghiar, deci cată să-l ajute şi acum şi, de altă parte, pentrucă conservatorul unguresc s’a angajat să înscrie gratuit pe fiii şi fiicele de funcţionari municipali. Amândouă aceste scuze ale primăriei sunt cât se poate de ciudate. E prea adevărat că primăria a subvenţionat mereu acest conservator unguresc. Dar e aceasta un motiv ca să fie ajutat prin aruncarea pe drumuri a societăţilor culturale, artistice şi patriotice româneşti, atunci când vedem că în fiecare an primăria îşi repetă încercările de a se descotorosi de obligaţiile ce şi le a luat faţă de şcolile de stat foste comunale, pe cari le ştiu se întreţine integral pe vremea când erau în slujba pan-maghiarismului. Apoi: Ce obligaţii poate avea o primărie românească faţă de un conservator maghiar particular, care corespunde cu ea pe ungureşte şi care nu predă decât ungureşte? Este Aradul oraş unguresc, ca să întreţină asemenea instituţii, producătoare de elemente pentru manifestările ungureşti şoviniste? Sau primăria n’a aflat nici astăzi că faţă de 27 de mii de unguri şi ungurizaţ, românii sunt în Arad 34 de mii, deci, dacă e să ajute un conservator particular, trebue să-i impună să predea în proporţia de mai sus şi româneşte în rândul al treilea. Ce obligaţie poate avea primăria Aradului să sporească prin întreţinerea conservatorului maghiar şomajul artiştilor unguri, când e îndeobşte ştiut că acest şomaj îi dă numai primăriei de lucru . Se ştie prea bine, că teatrul unguresc a costat-o pe primăria Aradului, dela unire şi până astăzi peste zece milioane şi că s’a introdus obiceiul ca la fiecare mijloc de stagiune subvenţionată de primărie, directorii de teatru să dea faliment şi să-şi trimită şomerii la capul primăriei pentru noui ajutoare. Are vreun interes primăria să sporească acest şomaj, să creieze noui artişti unguri, când sunt prea destui cei ce şi-i creiază ungurii singuri ? Şi, ca încheiere, ce scuză e asta, că conservatorul maghiar s’a obligat să înscrie pe gratis pe fiii şi fiicele funcţionarilor municipali . Una din două, sau la această pri (Citifi continuări in pag. II-a). Oraşe din Albania de dr. VLAR BANAŢEANU — DURAZZO Oraşele albaneze sunt, prin aşezarea lor, prin bazarurile atât de bogate în viaţă orientală şi în costume din cele mai diferite, ceia ce Albania are mai pitoresc. Cartierele noui, cu viaţa lor modernă, europeană, se îmbină sau se suprapun vieţii orientale, nu micşorează însă pitorescul acesta specific, ci îi imprimă un ceva caracteristic, cu greu de regăsit în altă parte. Munţii sălbateci, goi sau acoperiţi de păduri seculare, cu prăpăstiile fioroase, străbătute de ape spumegânde, formează un decor adecvat. Prezintăm aici câteva din oraşele cele mai caracteristice ale Albaniei. Durazzo Durazzo, numit de Albanezi Durres, iar de Iugoslavi Drac, este renumitul Dyrrhachium, cetatea lui Pompeiu, care şi-a măsurat odată aici puterile cu Cezar. Dar istoria oraşului nu începe aici, căci, după cum afirma Tucidide, el a fost înfiinţat prin a. 617 î. d. Chr. de coloni din Corcyra, cari i-au dat numele de Epidamnos■ Din vechiul oraş roman, azi au rămas doar câteva ziduri groase din cărămidă şi ciment, ca şi două porţi, una în sudul oraşului, numită Porta marina, iar alta în nord, astăzi îndepărtată de oraş la vreo 7 km., Porta romana. Acum 100 de ani, Durazzo mai era înconjurat de ziduri medievale. Istoria oraşului e aşadar plină de peripeţii. Pentru stăpânirae oraşului s’au bătut Corintienii, provocând una din cauzele războiului pelopones, apoi l-au luat Romanii; în sec. XI l-au asediat Normanii, iar Cruciaţii două secole mai târziu. A aparţinut Veneţienilor, când a şi cu iar în 1916 I au ocupat Austriacă. Când vii dinspre mare de la Cattaro, oraşul ţi se prezintă în faţă, pitoresc aşezat pe versantul sudic al unui lanţ de coline, numite Malişului strategică. Este impresionat văzându i aşa de graţios şi cochet, gândindu-te însă la sângele care a curs pentru posesia acestui oraş imporatnt, cheia Iuriei, de la care duc© vestita Via Egnatia, care continuă pe Via Appia din Italia. Acest drum strategic roman care duc© de la Durazzo până la Bizanţ, a fost refăcut în zilele noastre de Italieizi şi Albanezi. Astăzi, Durazzo este cel mai important port al Albaniei şi debuşeul principal al Albaniei centrale, amenajat după lucrări ce au durat ani de zile, pentru a primi chiar vapoare de tonaj mare. Lucrările pentru amenajarea portului, construirea unui molo şi pentru secarea mlaştinelor din nordul oraşului, costă 280 milioane lei. De departe zăreşti casele albe din port, c© se ridică tot mai sus formând un amfiteatru, aşa cum sunt aşezate aproape toate oraşele Albaniei. Ora DURAZZO, vedere generală nascut Durazzo apogeul său, a fost luat de Turci, cu cari a decăzut la un sat. In timpurile noastre s’au bătut în jurul lui, Iugoslavii în 1912, Durréstt (munţii Durazzo-ului). Această poziţie pe stâncile unei vechi insule, legate de continant printr’o limbă de pământ, face situaţia ora (Citiţi continuarea în pagina ll-a) Până când ? Strigau, pe vremuri, profeţii Iudeei: până când nu se va întâlni dreptatea cu judecata omenească, precum nu se întâlnesc luna cu soarele; până când gura omului în crater de vulcan va fi schimbată, ca să scurgă, prin deschizătura ei, numai minciună, vorbe de ocară şi uritul care mocneşte în suflete? Aşa sau cam aşa, se văetau profeţii fameliei, cărora li s’a făcut o deşănţată reclamă. Fiindcă, au fost şi alţi oameni cari au strigat, dela apariţia omului pe pământ, numai că nu s'au găsit grefieri să le consemneze, depoziţia, nu se inventaseră megafoanele, să le sporească glasul. Câţi flămânzi, suferinzi de ficat, de fiere, ulceraţi la stomac, urzicaţi de ambiţii, n’au vrut să facă pe profeţii şi nu s’a găsit un poet dialectal, o modestă gazetă locală, măcar, un păgubos grefier de judecătorie rurală, să se ocupe de ei? Profeţii Iudeei, ca Saturnii şi-au înghiţit copiii şi chiar străbunii, ci monopolizează de veacuri, o indignare, care nu e numai a lor, ei confiscă o revoltă, care e a tuturor. Şi pentru aceasta, primesc o răsplată de glorie nemeritată. Nedreptatea pe care o fac jidovii aceştia hirsuţi, care s'au obrăznicit faţă de prinţii şi înţelepţii cetăţilor, de altădată şi cari nu îngăduie şi altor profeţi să crească, să se lase ascultaţi, trebuie curmată. Este inadmisibil ca în umanitate, să nu se mai fi ivit, de două milenii, nici un profet. Nu-l ascultă lumea, pentrucă nu se nutreşte cu aguridă, nu se poartă desculţ şi nu face teatru precum au făcut profeţii iudeei... Avem, de pildă, în ţara românească un profet: Tancred Constantinescu. Este adevărat că până în acest an, profetul naţional, s’a îndeletnicit mai mult cu afacerile. Dar Mahomed înainte de a se fi decis de a trece la faptă şi a impune dreapta credinţă islamică cu iataganul şi sabia — na lucrat în transporturi, ca mare organizator, de caravane ! S’ar putea obiecta: profetul Tancred merge, dar Constantinescu? E o prejudecată tâmpită de a se crede că un Constantinescu nu poate fi şi profet. Cine ştie cum i-a mai chemat, pe numele lor de familie pe Isaia sau Malachia? Vă asigur că dacă sar decide lumea românească să-l declare profet pe fostul ministru de industrie Tancred Constantinescu, în puţină vreme ar dispărea pronumele şi iar obişnui până şi copiii să-i zică profetul Tancred. Din pricina flămânzilor de bunăvoie ai iudeei , d. Tancred Constantinescu nu poate trece în planul întâi. De aproape cinci ani, suferă de tragedia funcţionarilor. Dar ca profet modern şi ca retor, puţin încurcat la limbă, d-sa nu cuvântă, ci scrie despre tragedia funcţionarilor. La început, obsedat de statistică, pe zi ce trece profetul evadează din formula afacerilor, ca să smulgă din profunzimea făpturei sale, strigăte articulate, patetice. Cu privire la soarta funcţionarilor — despre care a scris hebdomador timp de un an — domnul Tancred Constantinescu scoate un ultim strigăt. Până când? întreabă, cu alte cuvinte, naţiunea împietrită şi mai cu seamă pe prinţii desfrânaţi ai cetăţii, cam cât vor mai abuza de mizeria unei clase întregi, băgată în patul lui Procust al cadrului disponibil? Dar nimeni nu-i răspunde. Pentru că, adormită în tradiţie, zănateca şi nesimţitoarea cetate nu aude, nu vrea să asculte glasul profetului. Până când? Când profetul s’or mulţumi cu un fotoliu ministerial, ca să nu mai strige şi să nu se certe cu iudeii nevropaţi. Ion Călugăru