Dilema Veche, 2010 (Anul 7, nr. 347-359)

2010-12-16 / nr. 357

«...DIN POLUL PLUS» Bogdan STEFANESCU Despre onoarea de a dezonora Istoria Hayden WHITE la București E poate pentru prima dată cînd Univer­sitatea București acordă titlul de doc­tor honoris causa unui scandalagiu. Pentru că asta este Hayden White, un etern scandalagiu. Acestui prestigios și erudit critic de 82 de ani, cu căutătura vioaie și cu o poftă adoles­centină de a te întărită, i se pot contesta - și i-au fost adesea contestate — multe calități și reușite, dar nimeni nu poate nega că filo­zoful californian al istoriei este una dintre ce­le mai cunoscute și provocatoare persona­lități ale teoriei americane postmoderne. In conferințele și dezbaterile la care a participat în București, la BCU și NBC, vo­cea venerabilului profesor White a reluat pe un ton jucăuș ideile serioase ale tînărului White, criticul care acum aproape o jumătate de secol privea înapoi cu furie la tradiția isto­­riografică. De altfel, faima i-a adus-o opera lui de pionierat de la sfirșitul anilor ’60 și în­ceputul anilor ’70. Atunci Hayden White a declanșat o istorie printre istorici. Drumul a fost deschis de revoluționarul articol „The Burden of History“ („Povara istoriei“) din 1966 (History and Theory, vol. 5, no 2, 1966, pp. 111-134 și republicat în Tropics of Dis­course. Essays in Cultural Criticism. Balti­more and London: The Johns Hopkins Uni­versity Press, 1978). Iată concis și fără echi­voc tezele propuse acolo. Mai întîi, că istoricii sînt rigizi, dar fără rigoare, că sînt impresioniști, dar le lipsește sensibilitatea, că istoria a decăzut pînă la gradul unei științe de rangul trei (după științele exacte și cele ale naturii) și al unei arte de mîna a doua. Aici White redeschide niște răni mai vechi de pe obrazul istoricilor, rememorînd portretele derizorii ale acestora din Nașterea tragediei și din Despre foloasele și ponoasele istoriei pentru viață ale lui Niet­se cere regîndită radical. Nu în ultimul rînd, White îi acuză pe isto­rici că ar îngîna servil sloganuri guverna­mentale și clișee patriotarde și că nu sînt în stare să ne pregătească pentru catastrofele istorice (cu atît mai puțin să le prevină), așa cum s-a văzut în cazul conflagrațiilor mon­diale. El clamează că istoria a devenit o po­vară morbidă pentru contemporani, fiindcă nu face decît să perpetueze și să justifice in­stituții anacronice prin discursul ei antica­­rial, plin de fixații necrofile. White le propune tuturor acestor istorici să adopte atitudinea emancipată a criticului de artă modern. Spre deosebire de istoricul tradiționalist, acesta înțelege că pot exista mai multe versiuni diferite ale realității. Fe­lul în care Constable reprezintă viața nu este mai „corect“ decît cel al lui Cezanne, ci are un alt principiu figurativ de coeziune inter­nă. Pentru istorie, metafora dominantă a u­­nui text selectează și organizează materialul istoric într-un stil al reprezentărilor trecutu­lui. E foarte probabil că „Povara istoriei“ a re­prezentat preludiul germinativ al unei opere ce se înfiripează. Articolul propunea temele importante ale unui traseu filozofic ce urma să se desfășoare. Metaistoria Pentru White, pasul următor, îndelung pregătit, avea să fie bătaia pentru un legen­dar salt în posteritate. Istoria urma să îl con­semneze sub numele de Metaistoria. Imagi­nația istorică în Europa secolului al XIX-lea (Metahistory. The Historical Imagination in Nineteenth-Century Europe. Baltimore ( London: Johns Hopkins University Press, 1973). Pentru istorie, metafora dominantă a unui text selectează și organizează materialul istoric într-un stil al reprezentărilor trecutului. zsche, ori din operele unor scriitori ca George Eliot, Ibsen, Gide, Th. Mann, Camus ori Sar­tre, printre mulți alții. A­poi, că istoricii sînt ipocriți și imberbi teoretic atunci cînd se declară pe rînd scutiți ba de rigorile științelor experimentale, ba de pretențiile stilului și in­tuiției artistice. După mai bine de 150 de ani, a devenit caducă această schismă romantică între artiștii care disprețuiesc științele și oa­menii de știință care ignoră arta. White îi so­mează pe istorici să admită că istoria însăși este un simplu accident istoric al veacului al XIX-lea și că în miezul secolului al XX-lea ea în acest volum, teoreticianul american avea să realizeze un număr de iluzionism la fel de spectaculos și scandalos precum mira­colele alchimiștilor. Sub ochii neîncrezători ai specialiștilor, White a făcut să se ivească un condamnat la transparență, limbajul istoriei. Momentele cînd maniera istorisirii distrăgea atenția cititorului de la semnifica­ția acesteia fuseseră considerate trădări ale istoriei, iar respectivii autori - niște trans­fugi în tabăra beletristicii. White ne invită să credem într-o doctrină la fel de șocantă precum cea a transmutației alchimice: aceea că orice text istoric este în profunzimea lui un text poetic. Că orice isto­risire, ficțională ori veridică, nu este decît o narațiune și că, asemenea oricărei povestiri, ea poate fi redată în maniere diferite. Aflăm, astfel, că există patru „stiluri ale gîndirii istorice, altoite pe tulpina a patru tropi fun­damentali (master tropes), desprinși dintr-o tradiție ce îi reunește pe nealăturabilii Vico și Kenneth Burke: metafora, metonimia, si­necdoca și ironia. White numește aici nu niște simple înflorituri retorice cu scop de­corativ, ci niște principii de organizare a re­prezentărilor noastre despre trecut. Cînd ba­gheta magică a uneia dintre cele patru mo­dalități figurale de coagulare atinge narațiu­nea, aceasta se va așeza cuminte într-unul din patru tipare corespunzătoare, croite du­pă arhetipurile narative ale lui Northrop Frye: romanțul, comedia, tragedia și satira. Ca unul inițiat în tainele universului dis­cursiv, lui White i se arată tablele unor co­respondențe de nedistins pentru priviri pro­fane: în spatele celor patru tropi și al celor patru arhetipuri narative se întrevăd patru modalități epistemologice - formistă, orga­­nicistă, mecanicistă și contextualistă (Ste­phen C. Pepper) - și patru predispoziții fun­damentale către utopiile ideologice ale anar­hismului, radicalismului, liberalismului și conservatorismului (Karl Mannheim). U­rmează o serie de seducătoare analize ale narațiunilor istorice produse de Michelet, Ranke, Tocqueville și Burk­­hardt și ale tropismelor unor filozofi ai isto­riei precum Hegel, Marx, Nietzsche și Croce. La baza acestora stă intuiția că stilul acestor istorici și filozofi constă în tensiunile creative dintre palierele tropologic, narativ, epistemo­logic și ideologic. Pe majoritatea exegeților, Hayden White i-a impresionat prin opera sa de pionierat: el a fost neo-istorist cu un deceniu înaintea lui Stephen Greenblatt, și-a asumat critic condiția postmodernă înainte de Lyotard, a practicat analiza de discurs poststructura­­listă pînă ce moda lui Derrida ori Foucault să fi explodat pe scena americană și a propus pluralismul interpretărilor ori perspectivis­­mul ironic cu câțiva ani înainte de Rorty. Hayden White nu s-a sfiit să facă istorie și în afara acestei discipline academice. în 1972, cu un an înainte de publicarea Metaistoriei, White a inaugurat era modernă a autonomiei și a libertății de conștiință universitare, a­­tunci cînd a cîștigat la Curtea Supremă un proces pe care îl intentase poliției din Los An­geles, acuzînd-o că se infiltrase în campusuri și că spiona discuțiile de la cursuri și semi­­narii, prin intermediul unor polițiști deghizați în studenți. Patruzeci de ani mai tîrziu, Hay­den White a vorbit la București despre natura ilegală a unor legi și despre istorii care nu reu­șesc să ne învețe nimic, scandalizîndu-și și entuziasmîndu-și publicul, așa cum a știut să o facă mereu, în numele libertății de gîndire și al demnității umane. Este imaginea cu care probabil că Hay­den White va rămîne în memoria culturală a postmodernității - aceea a unui seducător și subtil, etern scandalagiu. Bogdan Ștefănescu este conferențiar la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității București, redactor-șef al University of Bucharest Review. A Journal of Literary and Cultural Studies (http:/lubr.rev.unibuc.ro) și traducător literar. Libertatea antidogmatică Dar White n-a luat în răspăr doar tra­diția. El a rămas nemulțumit de orice fel de monoteism teoretic, de orice jargon critic, fie el și revoluționar. Ironist convins, White a forțat ironia la un act de luciditate ultimă, întorcînd-o asupra ei înseși. Cînd a părut că susține mai abitir relativismul, a proclamat nevoia unor imperative morale, iar cînd a pă­rut să proslăvească neîncetatele variații is­torice, a invocat arhetipurile transistorice. A reușit astfel să îi enerveze pe tradiționaliști și să îi dezamăgească pe postmoderni. Om fără religie, White continuă și azi să creadă cu sfințenie în libertatea antidogmatică. E veșnic dornic să spargă vitrinele oricărui mu­zeu al ideilor, pentru a le lăsa să respire din nou, să viețuiască și să evolueze. Nedisciplinat în interpretarea istoriei, Conferința internațională interdisciplinară Authority­ and the Canon between Insti­tutionalization and Questioning: Literature from High to Late Modernity, organizată de Cen­trul de Excelență pentru Studierea Identității Culturale al Universității București (2-4 decembrie 2010), este al doilea eveniment de anvergură derulat sub egida proiectului na­țional ID_1980. Avîndu-l pe Hayden White (University of California, Santa Cruz) drept invitat de onoare, devenit doctor honoris causa al Universității București, evenimentul a reunit celebrități în domeniu, precum: Valentine Cunningham (Oxford), Donald Kelley (Rutgers), Stephen Prickett (University of Kent, Canterbury), Andrew Sanders și Patricia Waugh (Durham University), Colin MacCabe (University of London). O serie de alți colegi de primă talie din Finlanda, Germania, Italia, Polonia și Portugalia au prezentat lucrări alături de membrii echipei de cercetare: Mihaela Irimia, Mădălina Nicolaescu, Sorana Cor­­neanu, Dragoș Ivana, Petruța Năiduț, Emilia Postolache. Lucrările au fost însoțite de vii dezbateri despre instituirea canonului literar-cultural al culturii britanice moderne, in­terfața literaturii cu alte științe umane și cu științele, filiația ideilor în spațiul ideatic britanic, chestionarea teoriei în modernitatea tardivă, moștenirea tradiției și reevaluarea sa în ocurență istorică, reconceptualizări fundamentale (modernism-realism). Intervenții punctuale s-au concentrat pe reprezentarea literaturii în și prin instituții culturale (mu­zeul, casa memorială, ecranizările etc.), revalorizarea marilor scriitori canonici (Shake­speare, Dickens), ariile culturale alogene (identitatea scoțiană), literatura engleză și lite­ratura comparată, periodizarea literaturii în context cultural. (prof. dr. Mihaela Irimia, director al Centrului de Excelență pentru Studierea Identității Culturale al Universității București) TOT ® vioară MITO HOSU­I 18 decembrie 2010, ora 19.00, Ateneul Român PUBLICITATE SAl Q­I­L­E­R f­f­l­A ! •A­n­u­l VII • nr. 357 • 16-22 decem­brie 2010

Next