Dimineaţa, septembrie 1932 (Anul 28, nr. 9225-9253)

1932-09-01 / nr. 9225

­­ mbre şi aspecte din Capitala nevăzută O preumblare prin maidane, hale şi magazii părăsite Pe bulevard, se scot din puineze fotografiile de pe faţada cinemato­grafelor, ce se închid. La Cişmigiu, pe aleele de umbră densă, îndrăgostiţi şi şomeri. O bar­că alunecă în gura’ arcuită a podu­lui... Pe aleile secundare, blocuri de în­tuneric, luminile s-au grupat în ju­rul lacului. Aţi văzut, pe aceste alei, micile a­­glomerări de bănci, de sub câţiva copaci periferici, bănci scutite de taxă? Ele formează, în suava gră­dină, nuclee de mizerie. Pe ele studiază şomerul Mica pu­blicitate şi dormitează întreaga zi. A câţiva vagabonzi printre ei, o babă, io prostituată foarte tânără, care doarme sub frunzişul masiv al pla­tanilor, fără să i se acorde nici o privire. CULCUŞUL TAINIC M’am aşezat lână un tânăr de un blond şters, care mă priveşte cu ochii abaştri-spălăciţii, inexpresivi. Sprâncenile îi sunt alburii şi nu se văd dacă nu te uiţi cu atenţie. Faţă albă, de limfatic acut. Hainele au intrat în faza când nu li se mai dă nici o îngrijire, totul fiind zadarnic. — Se poate dormi aci? — Nu, că se închide. Mai e niţel şi sună clopotul de închidere. In fiecare noapte, Cişmigiul îşi în­chide porţile, după ce se goleşte de şomeri şi îndrăgostiţi. — Unde dormi? Stai cu chirie? îl­­întreb. — Dar ce-ţi pasă d-tale? Eşti de la triaj. Eu sunt şomer... Cei fără domiciliu nu au teamă de agenţii poliţieneşti, cam­ poate fiindcă ştiu că vagabondajul nu in­tră în competenţa lor, adesea îi lasă în pace. Duşmanii vagabonzilor sunt insă agenţii Oficiului de triaj. Marea luptă a vagabondului este Cum să se ascundă şi să se furişeze mai bine, ca să nu dea agenţii tria­jului peste el, căci dacă e prins, e trimis la colonia de muncă. Omul blond îmi explică toate a­­cestea, dar un lucru mi se pare pa­radoxal: — Nu prea înţeleg bine... D-ta spui că eşti şomer. Carevasăzică, d-ta cauţi­ de lucru. Atunci de ce fugi de colonia de muncă? De ce fugi de muncă? — Nu fug de muncă, dar fug de colonie. Colonia e pentru cerşetori, dar n’am acte şi mi-e frică... Infăţişaază viaţa din coloniile de muncă, în culorile cele mai negre. Bătăi, ca emigranţii din Brazilia, de pe întinsele câmpii numite fa­zendas, — coloniştii sunt mânaţi cu biciul la penibile munci agricole, până ce cad de extenuare; mânca­rea alături... Desigur însă că nu toate coloniile de muncă sunt la fel. Omul blond n’a fost până acum într’o colonie de muncă, dar nu e­­xistă şomer, vagabond sau cerşetor, care să nu ştie din auzite, că la colonia de muncă e un infern. Ei au cuiburile lor nocturne, ne­cercetate de agenţii triajului, pe ca­­re nu le divulgă, cu nici un preţ. S’ar părea că sunt chiar unii pa­troni de magazii, cafenele, pivniţe, care, în schimbul unei chirii noc­turne de câţiva lei, îi ascund şi-i scapă de aceşti agenţi. Solidaritatea celor lipsiţi de domi­ciliu, în ce priveşte tăinuirea cuibu­rilor nocturne, este desăvârşită. Cei ce nu au însă nici măcar suma de 2-3 lei, necesară pentru a obţine un asemenea adăpost, aceia ce as­cund pe unde pot, prin binale, prin maidane, prin magazii părăsite... Cel ce a descoperit o ascunzătoare de aceasta, o ţine secret, ca să nu i-o ia altul. De aci, imensa dificultate de a urmări pe vagabond, până în vizui­nile lui nocturne. Blondul mi-a­­dat patru adrese false, până ce, în cele din ur­mă, mi-a mărturisit că nu are do­miciliu stabil: se convinsese că nu sunt deja triaj. — Și unde dormi? Sub poduri? îmi răspunde însă că sub podurile Dâmboviţei nu este deloc comod, înainte, hrubele acestor poduri a­­veau porţiuni de pământ necimen­tat, unde erau scobite adăposturi. Acum insa, un om nu poate dormi decât pe îngustul trotuar de la nive­lul apei, amenajat în lungul malu­rilor Dâmboviţei. — Locul e aşa de strâmt, încât, dacă adormi şi te întorci pe partea cealaltă, cazi in apă. Unii dorm la cele două cişmele să­pate în malul Dâmboviţei, nu de­parte de hale, cam la nivelul apei. Dar primejdios, căci vin uneori a­­genţi triajului... —­ Poate dormi pe bănci, pe bu­levard?.. — Nu, zău... Dorm cu chirie... Interogatoriu meu e crud, îl chi­nue. II las în pace­ şirul căruţelor de mahala sau între schelele marilor construcţiuni mo­­moderniste din centru. Aci îşi arun­că vecinii tingirile găurite de rugi­na vremnei, de aci se aprovizionează ţiganul ce vinde fiare vechi cu că­ruciorul tras de un măgar scorojit. O campanie binevenită a primă­riei, a plantat unele foste maidane, le-a transformat în splendide squa­­ruri cu flori. Dar ceea ce autoritatea poate modifica pe teren, nu poate schimba în moravurile oamenilor. In boschetele acestor squaruri cu, flori violete şi roşii, nu odată se as­cund oltenii cuprinşi de panică gas­trică... Iar noaptea, pe maidanele plantate sau... virgine, vei vedea va­gabonzi şi copii ai nimănui, fără a­­dăpost şi fără ajutor, cari se întind pe gunoae sau ascunşi în boschete, şi dorm cu capul alături de muşu­­roaele pestilenţiale. Râvna autorităţii, pe care o recu­noaştem, nu poate prididi atâta mi­zerie. Pe maidan, vagabondul doarme a­­lături de câinii morţi de pisoi u­­cişi prematur în apă fierbinte, şi as­­vârliţi acolo... Ba uneori sunt as­­vârliţi fără uciderea prealabilă şi lăsaţi pe maidan să se descompună de vii, miorlăind. Pe maidanele periferice, spre aba­tor, pe Dudeşti, departe, cadavre de animale zac arse de arşiţa zilei. Acesta e dormitorul de vară al vagabondului... OMUL CAMUFLAT Pe Dudeşti, la dracu ’n praznic... Dincolo de panoramele, căişorii şi bărcile aeriene, ale bâlciului im­provizat la marginea Capitalei. E de sigur târziu, căci petrecerea a amu­ţit şi flăcările albastre de acetilen s’au stins de mult. Un om doarme pe maidanul ve­cin şi abia se zăreşte, în întuneric. De îndată ce m’am apropiat, m’a simţit. S’a ridicat repede şi a ple­cat, eşind de pe maidan prin partea opusă. Mă depărtez; omul revine. Mă întorc, pleacă iar. Aş vrea să-i vorbesc; ar fi interesant ce spune. Dar e insesizabil... E cert că i-e frică de oameni. In orice om, vede un duşman, un agent de triaj, un vânător de indivizi fără domiciliu. Toţi cei ce dorm sub cerul liber, dorm iepureşte. Un semi-somn de perpetuă panică. La cea mai mică foşnire a bălăriilor de pe mai­dan, tresar şi fug. Uneori, nu e de­cât un câine râios, gonit de oameni, care caută şi el un ascunziş. Mulţi vagabonzi fără domiciliu, mi-au mărturisit că ceea ce le amărăşte viaţa, nu este atâta lipsa unui aco­periş, cât groaza de a nu fi „prinşi“. La noi, legea pedepseşte vagabon­dajul ca pe un delict, a fi atât de sărac, încât să n’ai nici măcar un acoperiş sub care să dorim­, — a­­ceasta nu se poate ierta. Este, pentru societatea noastră, ceva echivalent cu furtul sau mai rău, ca o crimă, fiindcă vinovatul e pedepsit nu nu­mai cu închisoare, dar şi cu munca silnică, în coloniile de muncă ! — Odată m’au prins hingherii... — Păi tu eşti câine ? — Hingherii de oameni, agenţii de la Triaj... Şi Stănică, zis Catran, vechi client al Triajului, îmi povesteşte savuroa­sa scenă, cum a fost dus în faţa unui judecător, să-l judece „pentru vina că e sărac lipit pământului“ — a­­dică pentru delictul de vagabondaj. Vagabondul acesta, cu faţa nea­gră, cu ochii aprinşi, inteligenţi, a ţinut să protesteze în faţa judecă­torului pentru această stranie con­fuzie, pe care legea o face între mi­zerie şi delict. Judecătorul s’a mul­ţumit să mormăe „cam încurcat“ : Doar n’am făcut eu legea !... •­tănică are specialitatea dormitu­­maidane; el a inventat acum istem sigur“, ca să nu-i mai cere nimeni. Se camuflează, du­se cu pae, hârtii mur­dare „ba mai pune pe deasupra şi câte o pisică moartă de pe maidan“ — după cum povesteşte el — doarme cu alte cuvinte sub maldăre de gu­noi, şi nu mai e vizitat, decât de câinii ce vin să caute, lihniţi, vreun os rătăcit. Un Iov modern... — De când am inventat sistemul ăsta, dorm mai în linişte. Sunt mai în siguranţă şi par’că mă simt mai bine dimineaţa... UN PAT !... Tot el îmi spune, că obicinuia să doarmă cândva şi într’o magazie mică de scânduri, dintr’un maidan de pe Rahova. In această magazie ploua nițel, dar în schimb se afla înăuntru un pat. — Un pat adevărat, cu saltea, cu picioare... Un pat!... Cum să reziste Stănică acestei tentaţii, ce i se prezintă atât de rar in viaţă ? Era o magazie de scânduri vag lipite între ele; vântul putea să luere cam în voe, prin crăpăturile dintre scânduri. — Dar iarna, era foarte bună... Picioarele patului erau capre de lemn, ca cele pe care tăetorii așea­ză bușteanul ca să-l tae cu fere­­străul. Iar salteaua, era un mare sac diub­uit, din care curgea paele umede. In semiobscuritatea acestei ma­gazii părăsite, fără altă mobilă, ve­neau ţiganii tineri cu prostituate ţi­gănci, pe când un dănciuc vicios privea la ei de afară, prin crăpătu­rile pereţilor. Dar o mare parte din zi şi din noapte magazia rămânea neutilizată. Stănică, el însuşi de o vagă origine ţigănească, descope­rise magazia şi-şi făcuse din ea un dormitor aproape perpetuu. Când venea vreo păreche, el eşea pe mai­dan şi după plecarea musafirilor, se suia iar în pat şi se culca. — Păcat că i-au dat vecinii foc... Ce aghioase i-am tras eu acolo... Poate că pe sacul acela cu pae putrede şi jilave, s’a odihnit Stă­nică mai bine decât oriunde in viaţa lui... duhoare. Lumina difuză vine prin­­tr’o ferestruică ce mansardă, fără geam: pe acolo, se aruncă pe aco­periş, resturile de mâncare. Pe sal­tele, un ţăran îşi desfrace obielele cafenii; un tip de cerşetor doarme îmbrăcat, cu ciorapii găuriţi, umezi şi putrezi, în picioare, şi-a scos nu­mai pantofii, dintre care unul este un galoş, pe care şi-l fixează de pi­cior cu sfoară; iată şi o figură cu­noscută: e Coşciug vagabondul pe care l-am întâlnit pentru prima oară acum câţiva ani, pe când fă­ceam o anchetă, prin coloniile de muncă, — la Bălâceanca, dacă me­moria nu mă înşala. Evident că nu-l chiamă Coşciug, dar aşa îl po­recleşte camarazii din colonie, fi­indcă i se poruncise acolo să con­struiască coşciuge pentru morţii co­loniei, dar el nu se pricepea la tâm­­plărie, şi coşciugele lui aveau cele mai neregulate proporţii şi cele mai bizare forme. Odată, când trebuiau să ridice un mort ca să-l ducă la groapa din ci­mitirul coloniei, mortul a rămas cu fundul coşciugului, pe masă. Unii credeau că improvizatul fabricant de coşciuge, sabotează, ţinând ast­fel să protesteze contra atribuţiuni­­lor macabre ce-i fuseseră date, în colonie. Cu niţică stăruinţă însă, în cele din urmă învăţase această fu­nebră meserie, care pe semne vnsă că nu i-a plăcut, căci nu s’a ţinut de ea, preferând vagabondajul. CÂMPUL VIERMILOR Dela Coşciug, aflu câteva adrese de locuri tainice, unde se cuibăresc vagabonzii noaptea. — Pe ăi din Câmpul Viermilor, i-aţi văzut? — Câmpul viermilor? Unde e asta? Ii arăt un pol, — şi plecăm... Am ajuns pe cheiu. E ora 3 dimi­neaţa. Halele Centrale, cuburi de ta­blă ondulată, se înalţă opace în bez­na subţiată de cenuşiul zorilor. Iarmaroc de căruţe pe toate stră­zile. Forfoteală de fantome negu­storeşti. — Ce-i atâta lume? S’a întâmplat ceva ? — Aşa e în fiecare dimineaţă, la ora asta sosesc căruţele cu zarzavat din sate şi cu came dela abator... In adevăr, din maldăre uriaşe de ardei, de roşii sau pepeni, oltenii, co­vârşiţi sub cobiliţe şi adormiţi pe ju­mătate, se aprovizionează. Porţile halei de came se deschid cu zgomot de ferărie, ca porţile unei puşcării. Atunci, o mişcare ciudată se petre­ce. Umbre nedefinite, oameni cenu­şii, es­te prin ascunzişurile dintre barăci, dintre lăzile şi gangurile din jurul halelor. Nu sunt hamalii. Hamalii, cari au dormit sub cerul liber, când se tre­zesc, se întind ca nişte arcuri vân­­joase. Umbrele acelea însă, se trag sfioase afară din ascunzişurile lor, se uită cu frică în toate părţile, se fac mici, zgribulindu-se pe lângă zi­duri, ca să nu fie văzute. Sunt so­­meuri şi vagabonzi în zdrenţe, ce ies din vizuini, în speranţa că la ora a­­ceasta, când hala se umple iară de alimente, vor putea fura şi ei o cea­pă putredă sau un os. E, de altfel, şi ora când se triază zarzavatul ră­mas din ajun, şi se aruncă cel care a început să să se strice. Babe, copii verzui de foame şi de anemie, bă­trâni, îşi dispută alimentele arun­cate la canal, in timp ce tinerii şo­­meuro răpesc câinilor, ciolanele svârlite de măcelari. Din dosul halelor, dintr’un „tu­nel“, ies de la ciorbă de burtă, un grup de tineri cheflii, cari cântă un cor : Suflet candriu De papugiu Cine să-l înţeleagă ? In dreptul unei aglomerări de lăzi, unul din ei s’a împiedecat de ceva; sunt picioarele unui om, inerte ca ale unui cadavru. Omul dintre lăzi s’a trezit; o figură nerasă, uleioasă, apare: zorile umede sunt murdare ca faţa acestui vagabond... Un altul, sub malul Dâmboviţei. A dormit oare sub pod, sau s’a dus nu­mai la cişmeaua de jos, ca să bea apă ? Trecem spre hala de peşte. Iată încă o umbră care ’ se tâ­răşte afară, de undeva, dintr’o vi­zuină imprecisă, alunecând dealun­­gul zidului lateral al halei. — L-aţi văzut îmi spune însoţito­rul meu. A eşit din Câmpul viermi­lor. A dormit acolo... Şi, de scârbă fostul constructor de coşciuge, scuipă. In adevăr mirosul peştelui este foarte puternic. Cu batista la nas, ţinând loc de mască protectoare, pătrundem pe locul viran, cimentat de altfel, din dreptul halei de peşte. E un loc că­ruia hamalii din hale, îi spuneau o­­dinioară „Câmpul viermilor“ şi in care nu îndrăzneau să-şi caute noap­tea culcuş, deşi sunt neînfricoşaţi în faţa imundităţilor. Squarul acesta asfixiant, serveşte negustorilor de peşte din hală, să-şi depună în mari piramide lăzile, bu­toaiele şi tărgile de peşte. Rezidurile cadavrelor, — solzi, sucuri galbene şi uneori intestine de peşte, — ră­mase lipite pe scândura lăzilor şi pe doagele butoaielor, se dospesc în aer liber, fermentează la soare şi ema­nă acea putoare caracteristică hale­lor. Tărgile cu care se aduce peştele de la camioanele ce ancorează in ha­lă, formează grămezi, edificii insta­bile, cu ascunzişuri, sub care câte un vagabond sau şomer, cu toată miaz­­ma sufocantă, le utilizează uneori pentru a dormi o noapte în linişte. Ziua tărgile sunt înşirate la soare să se usuce de sânge şi lichide în­chegate; noaptea, proptite de ziduri atrag pe şomerul extenuat de o zi întreagă de vagabondaj. Acum, autorităţile impun in fai­mosul câmp al viermilor, o relativă curăţenie, cât îngăduie puturosul negoţ de pescărie. Orcum însă, să dormi în acele emanaţiuni, presu­pune o tocire complectă a simţurilor aşa cum numai suprema mizerie, le poate toci. KAM­GU rU SşBsm® ■ ' , y . ' ' v / • , ” ·' *'· S : '• ” J " • ' • V. ' « V - • Un somn „furat“, într’un colţ al Cişmigiului pe unde grdienii trec mai rar Joi I Septembrie 1932 Cuiburi nocturne Intr’o seară, după închiderea Ciş­­migiului, m’am luat după individul blond. Voiam să descoper cu orice preţ, unde doarme limfaticul ace­sta taciturn. Trecuse de miezul nop­ţii, când l-am văzut intrând într’o ceainărie dinspre Văcăreşti. Mi-am zis că, poate vrea să-şi dea ultimul ban un ceaiu cald; am aşteptat multă vreme afară, dar individul nu a mai eşit din ceainărie. Când am vrut să intru după el, am văzut că uşa era încuiată­ şi perdelele trase. Puţin timp după a­­ceia însă, un alt individ, numai zdrenţe, bătu la uşe discret. Uşa s’a crăpat, o dungă de lumină a tăiat o clipă noaptea, ca o sabie, şi omul s’a strecurat înăuntru. Apoi, nu s’a mai petrecut nimic. Uitasem această întâmplare­ mai mult sau mai puţin misterioasă, iar blondul n’a mai venit în Cişmigiu. Intr’o zi, mă dusesem la Triaj, ca să văd ce soartă aşteaptă pe vaga­bonzii „prinşi“. Un agent mi-a po­vestit atunci o mulţime de obiceiuri din viaţa cerşetorilor Capitalei, şi, printre altele mi-a destăinuit că în cartierele Obor, Văcăreşti, Rahovei, există cârciumi minuscule, ceaină­rii, magazii cu subsoluri vaste de ci­ment, unde, noaptea, se primesc vagabonzi, cărora li se închiriază un locşor şi o mână de pae, pe care dorm. ’ S’au făcut razii la unele din a­­ceste adăposturi clandestine, dar desigur că există şi altele, cunoscu­te numai de vagabonzi. Uneori, în aceste dormitoare, a­­glomerarea este covârşitoare. Iarna, strângându-se unii în alţii, vaga­­bonzii Se încălzesc astfel, vara, ei preferă cerul liber drept acoperiş. Promiscuitatea din dormitoarele clandestine, e uşor de închipuit. Babe, tineri, moşnegi paralitici, schilozi, o fată dementă, un râios, o isterică, — toată această adună­tură stă întinsă pe piele de pe ci­ment, iar unii dorm în colţuri pe vine, dacă aglomerarea este prea mare, sau, în cafenele, pe scaune, dacă pe jos nu mai e loc să se în­tindă, şi capul sprijinit în mâini le cade brusc, în jos, ca pasagerilor ce dorm în tren, în aceleaşi poziţii chinuite... Triajul a descoperit in ultimii ani, mai multe localuri de acestea. Despre murdăria ce domneşte în aceste cuiburi nocturne de cerşe­tori şi şomeri, e inutil să mai vor­­bim. Vă închipuiţi, ce duhoare, în cafeneaua infimă, în care noaptea se aglomerează, d­ae peste grăma­dă, câteva zeci de oameni descom­puşi de mizerie, ce dorm până în zori, când vine madama să cureţe. Cu cât şomajul creşte, cu atât ace­ste azile de noapte clandestine, se înmulţesc. In veritabilul azil de noapte, nu au loc decât un număr limitat de cerşetori şi vagabonzi, şi apoi, nu ştiu de ce, unii din ei fug de a­­cest azil, mai ales în timpul verii, când un adăpost e mai uşor de găsit. Vara, culcuşul vagabondului este­­maidanul; individul doarme aci în­conjurat de cele mai oribile gu­­noae. Maid­anele Mari pătrate săbatece, unde civi­lizaţia ambiantă nu pătrunde, mai­danele precizează fizonomia absur­dă a Capitalei. Oraşul e atât de în­tins, încât fatal au rămas la tot pa­sul locuri neclădite. Când pe dreapta, când pe stân­ga arterelor de comunicaţie urbană, locul viran apare ca o oază imundă de bălării și gunoaie, încadrată în tmerítve ATA . Pe Griviţa Două ochi roşii, aprinşi în noapte, se apropie, se cască haotici. Per­sonalul îşi flueră de departe sosirea. Locomotiva intră solemnă în gara de Nord. Din toate supapele lui Stephenson, eşapament de abur pul­verizat. Pistoanele precise, şueră, frânele automate respiră violent, cu ţâşniri fierbinţi. Capul de ebonit al mecanicului pândeşte din cadrul de fer al ferestrei, momentul exact când trebue să stopeze. Aglomeraţie pe peron. Fiecare va­gon de clasa II-a, deşartă un nou stoc de şomeri şi candidaţi la servi­­torie. Puţini din aceştia au vre-o rudă, vre-un cunoscut la Bucureşti, unde pot fi găzduiţi. Cei mai mulţi, vin în plin necunoscut. Umbre ne­liniştite, după ce descind din tren, în panică, dau târcoale gării, cerce­tează împrejurimile cele mai apro­piate, se sperie de larma şi îmbul­zeala monstruosului oraş, şi vin să se culce în bulevardul Golescu, dea­­lungul zidului gării. Dorm cu capul pe desagi sau pe pietrele cu care se repară pavajul, aşteptând dimineaţa. Dar nu pot să adoarmă. Afară, jazz furibund de claxoane, sirenele automobilelor mârâe, uruitor, tramvaele urlă la curbele neunse. Din calea Griviţei, unde nici noaptea nu reuşeşte să cloroformizeze tumultul vieţii acce­lerate, vin melodii de lăutari, ce ţi­pă din epiglote şi ţambale, pe dis­perate. Ţăranul ce vine din tăcerea a­­dâncă a satului pierdut prin cine ştie ce fund de vale, abia aţipeşte, dar e trezit de un om care-l bate pe umăr. Tresare violent, holbează ochii, mormăe ceva. Cine l-a trezit? Vre­un agent de triaj, un gardist, un ceferist? Nu. Un personaj cu to­tul neaşteptat: — Scoală bade, nu e voe să dor­mi aici! Ţăranul se ridică, se freacă la ochi. Omul necunoscut, un tânăr supt la faţă, cu ochii cenuşii cât două alice de plumb, cu priviri reci şi îndrăzneţe, ţine şome­rului un adevărat discurs, îi spune cu un debit verbal ce nu se mai opreşte, că e vai de pielea celui pe care po­­liţia-l prinde dormind în stradă. Şi când şomerul e pătruns de groază să nu fie descoperit că a dormit lân­­gară, tânărul îl povăţueşte: — Hai cu mine, să te duc eu în­tr’un loc unde poţi dormi în tihnă. Sunt mulţi indivizi de aceştia, care pândesc în gară pe sătenii şomeri sau candidaţi la servi­torie. Vor oare să-i atragă într’o cursă, pe vre-un maidan, ca să le ia ce brumă de parale le-au mai rămas, după ce şi-au plătit biletul de tren? Ei bine, tânărul în chestiune nu era un apaş, ci pur şi simplu un „racob­ur”. In adevăr, aţi observat desigur, pe peroanele marilor gări, la des­cinderea din tren, frontul de tri­mişi galonaţi şi cu şepci, ai hotelu­rilor de lux. Ei vin în întâmpinarea clienţilor, şi strigă tare numele fie­cărui hotel. Cu alte cuvinte, marile hoteluri trimit „racob­uri“, cari să recruteze clientela, chiar dela gară. Tânărul cu ochii cenuşii, care aşi fi ajurat că e un pungaş, a condus pe ţăran într’o casă din­ calea Gri­viţei, improvizată în hotel de ulti­ma speţă, punându-i-se pe faţadă o firmă: „Paturi cu 16 lei”. STICLA CU FASOLE Am intrat într’un astfel de „ho­tel”, „Paturile cu 16 lei”, sunt nişte saltele de pae, găurite, înşirate fără intervale între ele, într’un pod în care te trăzneşte cea mai oribilă. In hală, la pândă, în clipa când în­cepe aruncarea zarzavaturilor stri­cate Pag. 3-a. broasca ţestoasa vindeca tuberculoza Experienţele d-rului Simionescu Compatriotul nostru d-rul Simio­nescu de la „Dispensarul Regina Ma­ria“ din Paris, continuă de a agita lumea imensă a celor suferinzi de tuberculosa, prin descoperirile şi in­­venţiunile sale ce le anunţă în ga­zetele din Paris. Intr’un număr recent din „La Li­berte“ un reporter publică un lung interview cu d-sa sub senzaţionalul titlu: „Sângele rece a broaştei ţestoase va salva pe turberculoşi !“ Descoperirea nu e însă a doctoru­lui Simionescu. E a unui savant din Berlin — dr. Friedmann — care — cică —a descoperit un bacil tubercu­­los în organismul broaştei ţestoase de mare, şi din care bacili a creat un vaccin antituberculos devenit în scurt timp celebru prin reclama fă­cută în juru-i. D-rul Simionescu aplică acest vac­cin în sanatoriul lui din Paris, după ce-l prepară în laboratoriile d-sale. CRITICA FĂCUTĂ DE D-RUL SI­MIONESCU CELORLALTE VAC­CINURI După d-sa, vaccinurile preparate din bacili vii, cu virulenţă atenuantă (cum ar fi de ex.: vestitul „BCG") nu ar fi cu totul inofensive. D-sa afirmă că nimeni nu poate garanta azi ca aceşti bacili... civilizaţi şi-ar recâştiga odată în unele org nisme virulenţa lor! Aşa pare a striga compatriotul r­stru în ziarul „Liberté". Numai săraca­ — broasca — a ştiut, — si savanţii — cu sângele ei rece (ri in sens propriu) să crească şi să pi­pească, în corpul ei, nişte bacili de absolut fără nici o virulenţă, şi ce nici odată şi in nici o împrejure nu-şi­ recâştigă relele năravuri de omorî vreo fiinţă de pe pământ a cum o fac barilii Koch bovini, urna şi ovini. BCG SAU BTM ? Cititorii noştri văd deci, că în f£ lui BCG francez (introdus şi la nc compatriotul nostru (de altfel ,pasionat francezofil) vrea să lanse un alt vaccin german numit BTM Ţinând sema de faptul că un vaccin (Friedman) e preparat c bacili culoşi de pe animale mari cu sânge rece, ne vom păstra şi­­ — cum se cuvine în asemenea prejurări — tot sângele nostru şi înainte de a ne da vreo p/ vom aştepta rezultatele pub nu de ziare pariziene, ci de r medicale de specialitate oun prin seriozitatea lor ştiinţifică. Doctorul YGR A S-a excursie SPRE Istambul-Eyub-Prinkipo-Scutar va pleca la 17 Septembrie a. c. şi se va înapoia la 23 Septembrie rând astfel o săptămână. Din cauza prelungirii şederii la Istambul cu 2 zile pline, deo s’a constatat că la primele excursiuni timpul era insuficient pentr zitarea tuturor frumuseţilor şi comorilor de artă din Istambul, excursiei complecte este de LEI 2810 de persoană înscrierile au început şi continuă zilnic la administraţia­­Realitatea Ilustrată”, str. Const. Miile No. 7—11.

Next