Dreptatea, martie 1931 (Anul 5, nr. 1019-1044)

1931-03-01 / nr. 1019

UNUI V NO. 1019 Dominica i narile mi 4 PAGINI sici IN 8TRAINATATE DUBLU învățători, Preo{I ti Săteni Un an . . . . . . 750 8 luni 375 6 luni I b­rnl * • • * * ‘ t S3 375 200 REDACȚIA ŞI ADMINISTRAȚIA: BUCUREȘTI. — Str. R. Poincaré 8, Etaj (D. p. G. mronesen la camera) TELEFON Direcția 379/41 Redacfia 313/54 Ad-ţia 838/00 ANUNŢURI COMERCIALE Se primesc direct la Ad-t la ziarului şi la toate agenţiile de publicitate din tară 3 hei Noi ne putem fi retertori, ne vom face dato­ria pana la capat si vom fi fericiti sa putem ajuta pe alfii, la timpul lor, sa-şi facă asemenea datoria către Patrie, fiindcă numai asa poate sa progreseze iubita noastră tara. O PROBLEMA A produs mare zarvă în lumea politică opoziţionistă — şi nu ştim pentru ce — declaraţia din Senat a d-lui Virgil Madgeanu relativă la problema modificării Constituţiei. A fost o discuţie academică în ju­rul unei chestiuni foarte impor­tante. ••• Intr'adevăr, tiparul constituţional în care intră viaţa ţării, în continuă prefacere — nu poate rămâne veşnic acelaşi. Altfel, forma ar sugruma, fondul. In cursul aplicării Constituţiei pot apărea dificultăţi de ordin ju­ridic, bazate pe o lipsă de claritate sau pe considerente cari se nasc, cu prilejul punerii în practică a tex­tului constituţional. Şi încă ceva: viaţa economică, cu complexitatea ei, — fiind supusă în plus la variaţii neprevăzute, — trebue să-şi meargă cursul ei natu­ral, neîmppiedecată de anacronice bariere juridice. La primul conflict între realitate şi formula juridică, — poporul care îşi trăeşte viaţa de toate zilele, are dreptul şi chiar datoria punerii în concordanţă a textului cu nevoile serioase ale statului. A fi jurat pe constituţie nu în­seamnă a nu ţinti la modificarea pactului fundamental — cum cre­de d. dr. Costinescu. Dealtfel chiar normele de urmat la modificarea Constituţiei, — nor­me trecute în Constituţie, — arată că modificarea nu-i un act anti­constituţional şi cu atât mai puţin discuţia principială în vederea unei împrejurări, inactuală astăzi, dar care poate fi mâine de-o acută ac­tualitate, iar oamenii poliţiei trebue să se gândească din timp la soluţii, în vederea cărora opinia publică ur­mează să fie pregătită­­ masele populare, în ziua convocării Came­relor Constituante, posedând astfel un criteriu de judecată şi formân­­du-şi din timp o părere. Dacă o chestie nu-i actuală — ea nu poate fi discutată academic şi nu poate fi adusă în desbaterea pu­blică ! In privinţa atitudinii d-lui Virgil Madgearu, — ea cadrează perfect cu punctul de vedere al partidului naţional-ţărănesc, care a ridicat grave obiecţii relative la alegerile pentru Constituantă, care a pro­testat contra principiilor retrogra­de, în contrazicere cu starea de spi­rit a cetăţenilor, introduse forţat în pactul fundamental şi care n’a luat parte la votarea unei opere cu un caracter îngust. Din pricina modului de alegeri, de redactare şi de votare,­­ Constitu­ţia nu-i învestită cu prestigiul su­veranităţii naţionale. Ea este o constituţie «octroiată». Când va fi timpul potrivit­ — o­­pera de căpetenie a zilei de mâine va fi modificarea Constituţiei, schimbându-i-se totodată şi carac­terul. Până atunci însă Constituţia de oricine poate fi apărată — afară de d. dr. Costinescu... In aceiaşi discuţie s’a vorbit şi de hotărâri judecătoreşti. Un lucru stabilit în justiţie este considerat ca adevăr. Dar juridicese, el nu poate fi discutat! Tratatele de drept şi revistele de specialitate sunt pli­ne de astfel de discuţii. In note, fiecare tratat are citate păreri con­trare. Ba de multe ori sunt şi hotă­râri judecătoreşti în sens diametral opus. Ce denotă aceasta! Lipsă de respect faţă de drept, sau de justi­ţie! Ori atac împotriva magistratu­rii, — cum spune categoric «Viito­rul»! De loc! Şi ne mirăm că se erijează în a­­părători ai magistraturii tocmai liberalii, iar acuzaţiile se îndreap­tă tocmai împotriva naţional-ţără­­niştilor care, — pian cei doi miniş­trii de Justiţie — au ţinut cu sfin­ţenie magistratura departe de orice influenţe politice. Ca de atâtea ori, şi de data aceas­ta,­­ am asistat, la o campanie du­să de opoziţie cu o reacredinţă transparentă. Opinia publică, nepărtinitoare, a înţeles din primul moment und­e-i adevărul. minmmi LEGII AVOCAŢILOR Intr’unul din articolele noului proect de lege al avocaţilor, se pre­vede că această profesiune în viitor nu va mai putea fi accesibilă decât pentru aceia cari vor obţine diplo­ma de doctorat. Evident, nu este vorba ca acest articol să aibă putere retroactivă; este vorba numai de avocaţii cari se vor înscrie în barou după promul­garea actualei legi. Deşi s’au adus unele critici aces­tui articol de către un distins ju­rist, membru al înaltei curţi, de ca­saţie, — critici la care s’a asociat şi d. Xeni —, şi deşi este adevărat că printre licenţiaţii de până acum s’au găsit elemente de mâna întâia, cari au onorat nu numai baroul dar şi locurile pe cari temporar le-au o­­cupat în administraţia publică, to­tuşi, socotim că articolul din noul proect al avocaţilor despre care vor­bim este nu numai oportun dar şi necesar. Şi necesar mai ales viitorilor avo­caţi în interesul propriei lor cauze. Avem actualmente circa 6000 de a­­vocaţi în baroul de Ilfov, din care, poate numai o cincime isbutesc să-şi câştige existenţa la bară. Această afluenţă de avocaţi a cre­­iat, încă de pe acum, un fel de şo­maj în barou. Ce se va întâmpla mâine, când nu­mărul lor va creşte tot mai mult! Iată problema care caută să fie so­luţionată prin articolul cu pricina. Pentru evitarea unui viitor şomaj, este în interesul chiar al profesioniş­tilor barei să se pună un zăgaz af­luenţei. Şi ce mijloc mai eficace,de­cât acesta, pentru a stăvili din vre­me un rău capital care a început să se contureze încă de pe acum! De altfel, în mai toate statele oc­cidentului, începând cu Anglia, ad­vocaţii nu pot pleda la bară dacă nu au doctoratul. Chiar în Ardeal, li­cenţiaţii nu mai pot pleda de mult. Şi în această direcţie, ca şi în alte multe evoluţia îşi urmează cursul. S’au dus vremile când la bară ple­dau «apărătorii» cu şcoala de drept dela Târgovişte! Citiţi în pagina l1­a Desbaterile parlamentare Impresii din Basarabia Este titlul unui şir de impresiuni ,pe care Lucien Romier — care a fă­cut de curând o călătorie prin ţara noastră — le împărtăşeşte cititorilor francezi în paginile periodicului „Revue des deux mondes”. Articolul cuprinde o serie de informaţiuni preţioase pentru străinătate asupra istoriei, geografiei şi etnografiei Ba­sarabiei, dar mai conţine pe deasupra o serie de impresiuni şi constatări personale, care — caracterizate prin spiritul fin şi în grad înalt literar al ziaristului francez — prezintă un Interes deosebit şi pentru noi.­­ Câteva spicuiri din impresiunile asupra caracterului poporului basa­­bean:­­ „Acest popor este calm, serios, el nu insistă şi nu cerşeşte. Nici o cear­­­tă şi nici o dorinţă de a atrage aten­ţiunea. O tânără ţărancă, care ar fi frumoasă dacă ar surâde, se sprijină pe barieră şi întoarce capul ca şi când pentru a nu vedea pe călători. Flăcăi se apropie şi trec fără a o lua în sea­mă. Un semn cât de mic de cochetă­rie şi gust de a plăcea, care se poa­te observa atât de des pe peroanele gărilor din Oltenia sau Muntenia, nu iese la iveală. Lipseşte deasemeni eleganţa şi supleţa ţăranului din văi­le Carpaţilor. Ţăranul basarabean, soţia şi copiii săi, se închid într’o rezervă, câteodată ursuză, alteori docilă, care reduce pe cât se poate raporturile cu străinii. In afara ora­şelor, acest popor n’a fost niciodată civilizat în adâncime; spiritul său este greoiu; el nu aşteaptă nimic bun de la neprevăzut. Nu-l vezi sim­­ţindu-se bine decât în căruţa sa, di­­napoia cailor ce ridică praful, sau în câmpiile sale tăcute care se confun­dă cu spaţiul. In politică, el nu e sensibil decât la o demagogie ţără­nească îngustă”. Mai departe: „Pe o pantă, din când în când, ca­­se­le unui sat. Viaţa nu lipseşte. Ţă­ranii se duc la câmpurile lor în că­ruţe sau călare. Aici deasemeni, nici un strigăt, nici o vorbă, nici un zâmbet, nici un gest inutil, tăcere, un caracter rezervat, neîncrezător sau mândru. Nici un semn de emo­ţie. Când întâlnim un om în căru­ţă sau călare, el trece peste câmp fără a ne ceda loc, cu o indiferen­ţă egală cu aceea, cu care ar întâm­pina un copac, sau o piatră. Nimeni nu salută. Deabia suntem priviţi şi, de îndată ce privim pe cineva, acela întoarce privirea în altă parte. Ni­mic nu ne aminteşte aici curtoazia expansivă şi manierată a provincii­lor dunărene, nici promptitudinea binevoitoare a populaţiei din podgo­rii, nici seninătatea puţin tristă a ţăranilor de munte... Şi în fine cu automobilul, la un iarmaroc: „Cum va trece automobilul nostru prin această aglomeraţie vie, învă­luită în nori de praf! Şoferul basara­bean nu ezită o secundă. Automobi­lul înaintează prin mulţime şi că­ruţe. Vom auzi înjurături, amenin­ţări ,vom vedea figuri ostile! Nici o protestare, nici un cuvânt. Oamenii se feresc, lipindu-se de păreţi, şi evită şi aici de a ne privi. Nişte cai se sperie. Un băieţandru îşi înjură caii, dar nici nu ridică ochii spre noi, ca şi când ar fi victima unei fur­tuni inexplicabile”. Cu aceste impresii asupra popula­ţiei, autorul călătoreşte pe drumu­rile basarabene, cutreeră sate, vizi­tează oraşe. Trece prin frumosul Chişinău, cu străzile lui drepte şi largi, înfloritor altă dată, astăzi de­căzut şi sărac. „Morţii sunt morţi. Ceea ce rămâne astăzi, din viaţa ru­sească a Chişinăului, este infinit de­­trist, bătrâni cu privirea rătăcită în faţa paginei destinului pe care ei nu o mai înţeleg, un proletariat trăind în mizerie şi demoralizat, conciliabile întotdeauna trădate, tri­pouri de ultima mână unde se pe­rindă rând pe rând spioni şi contra­­spioni, infiltraţiuni bolşevice care întreţin o propagandă plătită în mod neregulat, în scurt, spectacolul unei decăderi dintre cele mai îndu­ioşătoare, înălţat pe ici pe colo prin exemple de nobleţe şi demnitate in­dividuală care măresc şi mai mult pateticul acestei drame”. Vizitează podgoriile Chişinăului, se duce apoi spre frontiera Sovietelor, la Tighi­­na, se coboară spre Basarabia de sud, poposeşte la Cetatea Albă, tre­ce în delta Dunării, vizitează Vâlco­­vul, această Veneţie românească. Pretutindeni îşi revarsă spiritul de observaţie şi spiritul de francez şi împleteşte consideraţiuni de ordin politic şi sociologic cu impresiuni personale şi descrieri poetice. Este la fel de mişcat de plaiurile frumoa­sei Ucraine, în care atâţia compa­trioţi „şi-au lăsat inima”, astăzi su­pusă unei soarte necunoscute, ca şi de poezia unei nopţi petrecute în stepele Buceagului, de frumuseţea vechilor ruine moldoveneşti ca şi de frumuseţile naturale ale provinciei. Pleacă cu părere de rău dintr’o ţa­ră despre care i s’a spus atâta rău, pe care atâtea imaginaţiuni neliniş­tite şi-o înfăţişează ca un pământ miriat de comploturi şi în care el nu a observat nici o tulburare, nu a suferit nici o neplăcere, în afară de aceea a lipsei de confort. A văzut un popor, căruia unii îi reproşează încetineala spiritului, dar care i-a părut chiar de la început de o natură solidă şi de o energie aplicată.. „Este posibil ,zice autorul în încheiere, ca într’un timp îndelungat, prin ames­tecul raselor cu temperamente atât de diferite, acest popor, mai bine in-‘ struit, sigur de libertatea sa şi de ziua de mâine, înzestrat cu mijloace de lucru şi de schimb, care i-au lip­sit până astăzi, vindecat de greută­ţile mizeriei sale, neîncrederea, su­perstiţia, alcoolismul, să producă ca­ractere originale şi puternice. Mai mult chiar, ca în Transilvania, ad­ministraţia românească din Basara­bia, îşi va arăta măsura capacităţii sau incapacităţii sale în rezolvarea problemelor economice şi morale de o excepţională gravitate. S-au comis grave erori, se zice, faţă de Basara­­beni în anii cari au urmat războiu­lui. Dar, în cursul acestei călătorii, fără a vorbi de desfăşurarea forţelor poliţieneşti necesitate de vecinăta­tea Sovietelor, am întâlnit aproape pretutindeni funcţionari înzestraţi cu tact, cari se străduiesc, în luptă cu împrejurările duşmane, nu nu­mai de a asigura ordinea, dar şi de a pregăti o soartă mai bună celor­ administraţi de ei...”. C&e D. LUCIEN ROMIER SS Campaniile de rea credinţă şi pă­timaşe ale unor ziare cari, punând interesul de partid mai presus de orice, vatămă prin acţiunea lor in­teresele mari ale ţării, au fost în­fierate de primul-ministru. Aceste ziare proclamând drago­stea lor de ţară şi imaginându-şi că au monopolizat patriotismul în România, lucrează în slujba parti­dului liberal. Respingând aceste atitudini fă­ţarnice ale politicei liberale ascun­se sub masca unui patriotism de saltimbanci, vom sublinia din nou că departe de a face un serviciu tării, aceste campanii macină credi­tul tării înăuntru şi în afară şi pre­judiciază interesele statului. * De câteva zile, foaia li­berală de dimineaţă, «Uni­versul» duce de pildă cam­­panie bazată numai pe e­­xageraţiuni în chestia ca­nalului Bega. Oricât s’a arătat şi la tri­buna parlamentului de că­tre d. prim ministru, şi în ziare, că chestiunea ridica­tă de foaia liberală, este întemeiată pe o minciună său — în cel mai bun caz pe infor­maţi­uni eronate — ea continuă campania ei desfăţată în scopul nu­mai de a creta atmosferă înpotriva guvernului. Dar, ea loveşte în realitate­, în interesele ţării, tocmai a­­cum, când la Paris guver­nul tratează un împrumut. -f­!Alături de această campanie, a­ceiaşi foaie liberală duce o alta tot aşa de pufin justificată. Este vor­ba de campania în chestia fraude­lor de la Casa Muncii C. F. R. In loc ca ziarul liberal din Bre­­zoianu să contribuie prin acţiunea lui la lămurirea opiniei publice şi să arate Pe adevăraţii vinovaţi ai acestei fraude, Universul a deschis campanie contra d-lui ministru al comunicaţiilor. Zadarnic i s’a spus că d. Rlădu­­canu nu era ministru în timpul când s’au comis fraudele, zadarnic că d-sa este acela care, concomitent, a ordonat şi o anchetă administra­tivă, şi a făcut şi plângere la par­chet pentru a se cerceta judecăto­­reşte fraudele, ziarul liberal duce mai departe campania contra d­lui ministru al comunicaţiilor; şi a­­ceasta, nu pentru că are convingerea că d. Răducanu are o cât de palidă răspundere în aceste fraude, ci pen­tru că d. Răducanu face parte din­­tr’un guvern care trebuie combătut neapărat fiindcă are o altă ideolo­gie de­cât aceia a partidului libe­ral. . * Dar campaniile presei liberale și liberaloide, se mai duc și pe alte chestiuni cu aceiași lipsă de scru­pul. Astfel, de luni de zile, aceste zia­re întreţin o continuă stare de a­­gitare a claselor sociale, deşi ştiu bine că situaţia generală este de aşa natură că NIMIC ALT, din ceea ce a făcut actualul guvern, nu se putea face altfel. Reducerile bugetare, im­pozitele, concedierile din industriile particulare cari au dat naştere şomajului, scăderea preţurilor cerea­lelor etc., toate acestea nu sunt rezultatele unei poli­tici nepr­evăzătoare a gu­vernului, ci consecinţele fireşti ale greşelilor făp­tuite de toate guvernele postbelice şi ale unei stări economice critice, în toată lumea de care România se putea scăpa. A întreţine neliniştea în spirite în toate clasele sociale, de la lucrătorii pă­mântului până la liberii profesionişti — cum fac ziarele opoziţioniste— este un act de dezmăţ antipa­triotic intolerabil. . . Mabire spunea că vorba ca şi să­geata nu mai revine; trebuie să observi dacă, înainte de a o a­­runca, să nu fie nici ascuţită, nici otrăvită. Iată un adevăr, asupra căruia presa de opoziţie ar­ trebui să re­flecteze. De luni de zile vorba scrisă dii coloanele ziarelor de opoziţie otră­veşte viaţa claselor, sociale ale ţării, socotind că prin asta loveşte în gu­vern. Realitatea este însă că prin ac­ţiunea ei nesinceră şi nechibzuită, opoziţia loveşte întâi în interesele ţării, nu numai în cele interne, dar şi în cele din afară. O asemenea acţiune este cu atât mai imorală cu cât se prezintă cu făţărnicie mizerabilă cu pretenţi­­uni de patriotism, atunci când ea nu urmăreşte în realitate decât îm­plinirea intereselor, de partid ale li­beralilor. IN ACTUALITATE Politica patriotismului ieftin Campaniile opoziţiei îndreptate împotriva guvernului sunt imorale, cauzând ţării în primul rând prejudicii ÎNDRĂZNEALA D-LI AMETCUNI D. G. G. Mironescu preşedinte­le consiliului de miniştri, în cu­vântarea rostită la Cameră a de­nunţat uneltirile criminale împo­triva creditului statului, uneltiri care voind să lovească în guvern, fac numai Ţării rău. Cu prilejul tratativelor pe care le-a angajat guvernul la Paris,•pentru contrac­tarea unui împrumut, campania aceasta criminală s-a intensificat. Veştile cele mai fanteziste sunt transmise străinătăţii spre a pro­voca ezitarea bancherilor prezin­­tând România sub cele mai nea­devărate aspecte.. Din fericire, străinătatea are destule mijloace sigure de­ a se in­forma asupra stărilor dela noi, astfel că încercările de defăimare n­u reuşesc să facă răul urmărit. Dar odată cu această campa­nie din afară de hotare, o seamă de indivizi s’au însărcinat să pre­zinte opiniei publice româneşti tratativele ce se duc acum la Pa­ris într-o lumină falsă. Se arată cu rea-credinţă că operaţia îm­prumutului ar fi legată de nişte chestiuni conexe în detrimentul statului român. Interesant însă este că în capul acestei campanii bizuite pe min­ciună, se află un personaj a cărui imoralitate politică a fost cu to­leranţă botezată „cinism"... E vorba de d. C. Argetoianu, care a îndrăznit să vorbească de „şper­­ţuială” în legătură cu tratativele angajate în vederea unui litigiu mai vechi... D. Argetoianu se bu­cură de celebritatea cucerită în faimoasa afacere a bonurilor de tezaur — date amicului său Aron Schuler — pe care pare să o fi uitat. Nu aşa se întâmplă însă şi cu opinia noastră publică care n’a uitat încă această afacere a recentului apărător al creditului ţării. „Terfelirea" acestui credit s’a făcut atunci când ministrul Ar­­getoianu a încredinţat unui om de afaceri Aron Schuler, carnete întregi de bonuri de tezaur în alb, pentru că acesta să le negocieze in străinătate. Bonurile statului român circulau pe la toate tejghe­­lile, ca nişte simple poliţe de ne­guţător strâmtorat... D. Argetoia­nu vorbeşte de „Terfelirea credi­tului Ţării”, tocmai d. Argetoianu care n’a putut niciodată da o sa­tisfăcătoare explicaţiune acelei geniale operaţiuni financiare în­treprinsă cu prietenul Schuler. Noul moralist politic, atât de agitat în ultima vreme, trebue să fie decepţionat de rezultatul in­trigilor meschine pe care le ţese şi pentru a mai înviora puţin at­mosfera sinistră în care se sbate, a lansat „obrăznicia” publicată de ziarul d-lui Popescu. Dar opinia publică nu se lasă atât de uşor amăgită de feluritele aspecte ale activităţii politice a d-lui Argetoianu. Această opinie publică ar fi nespus de curioasă să afle chiar acum (destul de târ­ziu) cum acea afacere a bonurilor de tezaur, pusă la cale de fantas­tica uşurinţă a d-lui Argetoianu, a contribuit la şlefuirea, nu terfe­lirea­ creditului Ţării. Ar fi un capitol interesant al biografiei acestei „personalităţi”, acest act de „mare senior” al d-lui Argetoianu faţă de amicul Schu­ler. D. Argetoianu, atât de înclinat în ultima vreme să facă să se vor­bească despre dânsul în public, vorbind cu atâta cutezanţă des­pre afaceri şi sporţ, n’ar putea să treacă în sfârşit la destăinuiri, asu­pra genialelor sale combinaţiuni financiare din trecut ? ------------0030 ...........— PARIS, 23. — Dacă prevederile politice actuale sunt juste și nimic nu va surveni între timp, eveni­mentul cel mai de seamă preocu­pând de pe acum toate partidele va rămâne viitoarea alegere a pre­şedintelui Republicei. Mandatul d-lui Doumergue expi­ră la 13 iunie 1931 și conform legei electorale, Adunarea naţională se va reuni cu o lună înainte la Versailles pentru a hotărî cine va ocupa din nou pe şeapte ani pala­tul Elyseului, care va deveni va­cant 30 de zile mai târziu. Definiţia preşedintelui republi­cei nu mai este ceea ce se înţelegea înainte sub acest termen : un per­sonaj decorativ ce semnează decre­tele prezentate şi inaugurează toa­te­­ manifestaţiunile oficiale, cu un joben pe cap. Şi în această direc­ţiune evoluţia şi-a urmat cursul­ Exemplul cel mai bun îl avem în actualul preşedinte, d. Doumergue. Deşi toată lumea a avut ocazia să-i admire surâsul legendar, dacă nu altfel cel puţin pe pânza cinemato­grafică, nu oricine cunoaşte însă activitatea intensă depusă cu o competinţă indiscutabilă şi un tact nesfârşit în serviciul ţărei în­­ a­­ceastă perioadă de şeapte ani bo­gată în evenimente de cea mai mare importanţă pentru istoria ei. Grija cu care a urmărit politica externă dându-şi părerea justă a­­supra directivelor de luat i-a atras stima chiar a celor cu interese ab­solut contrarii.­­ In ce priveşte atitudinea în inte­riorul ţarei, este ştiut că d. Poin­caré a avut toată simpatia preşe­dintelui care l’a aprobat şi susţinut cu tărie considerând politica poin­­earistă ca cea mai indicată pentru binele Franţei. Era opus vădit car­­telismului şi nu s’a sfiit să o arate pe faţă, căutând, în limita atribu­­ţiunilor sale, să dea o orientare o­­pusă, dar lăsând libertatea de acţiu­ne fiecăruia cu multă lărgime de spirit, încât s’a găsit la adăpostul oricărei critici de partid.­­ Ilustraţia acestei linii de condui­tă a fost lesne de constatat mai a­­les în momentele dificile ; crizele ministeriale atât de frequence în timpul septenatului d-lui Doumer­gue şi în care rolul preşedintelui Republicei a fost pe primul plan. Nu este clar de mirare că alege­rea preşidenţială ce are loc un an înainte de alegerile din 1932 să pre­zinte o importanţă considerabilă. (Citiţi continuarea în pag. II-a) SCRISOARE DIN PARIS Pe şeapte ani (De la corespondentul nostru) D-l C. Argetoianu a afirmat că acţiunile Canalului Bega au fost răs­­cumpărate cu 368 milioane pe când ele de fapt au fost răscumpărate nu­,­mai cu 10 milioane lei hârtie. Ziarele •— Să fi calculat oare după cursul lui Schuller?«.

Next