Dreptatea, martie 1931 (Anul 5, nr. 1019-1044)
1931-03-01 / nr. 1019
UNUI V NO. 1019 Dominica i narile mi 4 PAGINI sici IN 8TRAINATATE DUBLU învățători, Preo{I ti Săteni Un an . . . . . . 750 8 luni 375 6 luni I brnl * • • * * ‘ t S3 375 200 REDACȚIA ŞI ADMINISTRAȚIA: BUCUREȘTI. — Str. R. Poincaré 8, Etaj (D. p. G. mronesen la camera) TELEFON Direcția 379/41 Redacfia 313/54 Ad-ţia 838/00 ANUNŢURI COMERCIALE Se primesc direct la Ad-t la ziarului şi la toate agenţiile de publicitate din tară 3 hei Noi ne putem fi retertori, ne vom face datoria pana la capat si vom fi fericiti sa putem ajuta pe alfii, la timpul lor, sa-şi facă asemenea datoria către Patrie, fiindcă numai asa poate sa progreseze iubita noastră tara. O PROBLEMA A produs mare zarvă în lumea politică opoziţionistă — şi nu ştim pentru ce — declaraţia din Senat a d-lui Virgil Madgeanu relativă la problema modificării Constituţiei. A fost o discuţie academică în jurul unei chestiuni foarte importante. ••• Intr'adevăr, tiparul constituţional în care intră viaţa ţării, în continuă prefacere — nu poate rămâne veşnic acelaşi. Altfel, forma ar sugruma, fondul. In cursul aplicării Constituţiei pot apărea dificultăţi de ordin juridic, bazate pe o lipsă de claritate sau pe considerente cari se nasc, cu prilejul punerii în practică a textului constituţional. Şi încă ceva: viaţa economică, cu complexitatea ei, — fiind supusă în plus la variaţii neprevăzute, — trebue să-şi meargă cursul ei natural, neîmppiedecată de anacronice bariere juridice. La primul conflict între realitate şi formula juridică, — poporul care îşi trăeşte viaţa de toate zilele, are dreptul şi chiar datoria punerii în concordanţă a textului cu nevoile serioase ale statului. A fi jurat pe constituţie nu înseamnă a nu ţinti la modificarea pactului fundamental — cum crede d. dr. Costinescu. Dealtfel chiar normele de urmat la modificarea Constituţiei, — norme trecute în Constituţie, — arată că modificarea nu-i un act anticonstituţional şi cu atât mai puţin discuţia principială în vederea unei împrejurări, inactuală astăzi, dar care poate fi mâine de-o acută actualitate, iar oamenii poliţiei trebue să se gândească din timp la soluţii, în vederea cărora opinia publică urmează să fie pregătită masele populare, în ziua convocării Camerelor Constituante, posedând astfel un criteriu de judecată şi formându-şi din timp o părere. Dacă o chestie nu-i actuală — ea nu poate fi discutată academic şi nu poate fi adusă în desbaterea publică ! In privinţa atitudinii d-lui Virgil Madgearu, — ea cadrează perfect cu punctul de vedere al partidului naţional-ţărănesc, care a ridicat grave obiecţii relative la alegerile pentru Constituantă, care a protestat contra principiilor retrograde, în contrazicere cu starea de spirit a cetăţenilor, introduse forţat în pactul fundamental şi care n’a luat parte la votarea unei opere cu un caracter îngust. Din pricina modului de alegeri, de redactare şi de votare, Constituţia nu-i învestită cu prestigiul suveranităţii naţionale. Ea este o constituţie «octroiată». Când va fi timpul potrivit — opera de căpetenie a zilei de mâine va fi modificarea Constituţiei, schimbându-i-se totodată şi caracterul. Până atunci însă Constituţia de oricine poate fi apărată — afară de d. dr. Costinescu... In aceiaşi discuţie s’a vorbit şi de hotărâri judecătoreşti. Un lucru stabilit în justiţie este considerat ca adevăr. Dar juridicese, el nu poate fi discutat! Tratatele de drept şi revistele de specialitate sunt pline de astfel de discuţii. In note, fiecare tratat are citate păreri contrare. Ba de multe ori sunt şi hotărâri judecătoreşti în sens diametral opus. Ce denotă aceasta! Lipsă de respect faţă de drept, sau de justiţie! Ori atac împotriva magistraturii, — cum spune categoric «Viitorul»! De loc! Şi ne mirăm că se erijează în apărători ai magistraturii tocmai liberalii, iar acuzaţiile se îndreaptă tocmai împotriva naţional-ţărăniştilor care, — pian cei doi miniştrii de Justiţie — au ţinut cu sfinţenie magistratura departe de orice influenţe politice. Ca de atâtea ori, şi de data aceasta, am asistat, la o campanie dusă de opoziţie cu o reacredinţă transparentă. Opinia publică, nepărtinitoare, a înţeles din primul moment unde-i adevărul. minmmi LEGII AVOCAŢILOR Intr’unul din articolele noului proect de lege al avocaţilor, se prevede că această profesiune în viitor nu va mai putea fi accesibilă decât pentru aceia cari vor obţine diploma de doctorat. Evident, nu este vorba ca acest articol să aibă putere retroactivă; este vorba numai de avocaţii cari se vor înscrie în barou după promulgarea actualei legi. Deşi s’au adus unele critici acestui articol de către un distins jurist, membru al înaltei curţi, de casaţie, — critici la care s’a asociat şi d. Xeni —, şi deşi este adevărat că printre licenţiaţii de până acum s’au găsit elemente de mâna întâia, cari au onorat nu numai baroul dar şi locurile pe cari temporar le-au ocupat în administraţia publică, totuşi, socotim că articolul din noul proect al avocaţilor despre care vorbim este nu numai oportun dar şi necesar. Şi necesar mai ales viitorilor avocaţi în interesul propriei lor cauze. Avem actualmente circa 6000 de avocaţi în baroul de Ilfov, din care, poate numai o cincime isbutesc să-şi câştige existenţa la bară. Această afluenţă de avocaţi a creiat, încă de pe acum, un fel de şomaj în barou. Ce se va întâmpla mâine, când numărul lor va creşte tot mai mult! Iată problema care caută să fie soluţionată prin articolul cu pricina. Pentru evitarea unui viitor şomaj, este în interesul chiar al profesioniştilor barei să se pună un zăgaz afluenţei. Şi ce mijloc mai eficace,decât acesta, pentru a stăvili din vreme un rău capital care a început să se contureze încă de pe acum! De altfel, în mai toate statele occidentului, începând cu Anglia, advocaţii nu pot pleda la bară dacă nu au doctoratul. Chiar în Ardeal, licenţiaţii nu mai pot pleda de mult. Şi în această direcţie, ca şi în alte multe evoluţia îşi urmează cursul. S’au dus vremile când la bară pledau «apărătorii» cu şcoala de drept dela Târgovişte! Citiţi în pagina l1a Desbaterile parlamentare Impresii din Basarabia Este titlul unui şir de impresiuni ,pe care Lucien Romier — care a făcut de curând o călătorie prin ţara noastră — le împărtăşeşte cititorilor francezi în paginile periodicului „Revue des deux mondes”. Articolul cuprinde o serie de informaţiuni preţioase pentru străinătate asupra istoriei, geografiei şi etnografiei Basarabiei, dar mai conţine pe deasupra o serie de impresiuni şi constatări personale, care — caracterizate prin spiritul fin şi în grad înalt literar al ziaristului francez — prezintă un Interes deosebit şi pentru noi. Câteva spicuiri din impresiunile asupra caracterului poporului basabean: „Acest popor este calm, serios, el nu insistă şi nu cerşeşte. Nici o ceartă şi nici o dorinţă de a atrage atenţiunea. O tânără ţărancă, care ar fi frumoasă dacă ar surâde, se sprijină pe barieră şi întoarce capul ca şi când pentru a nu vedea pe călători. Flăcăi se apropie şi trec fără a o lua în seamă. Un semn cât de mic de cochetărie şi gust de a plăcea, care se poate observa atât de des pe peroanele gărilor din Oltenia sau Muntenia, nu iese la iveală. Lipseşte deasemeni eleganţa şi supleţa ţăranului din văile Carpaţilor. Ţăranul basarabean, soţia şi copiii săi, se închid într’o rezervă, câteodată ursuză, alteori docilă, care reduce pe cât se poate raporturile cu străinii. In afara oraşelor, acest popor n’a fost niciodată civilizat în adâncime; spiritul său este greoiu; el nu aşteaptă nimic bun de la neprevăzut. Nu-l vezi simţindu-se bine decât în căruţa sa, dinapoia cailor ce ridică praful, sau în câmpiile sale tăcute care se confundă cu spaţiul. In politică, el nu e sensibil decât la o demagogie ţărănească îngustă”. Mai departe: „Pe o pantă, din când în când, casele unui sat. Viaţa nu lipseşte. Ţăranii se duc la câmpurile lor în căruţe sau călare. Aici deasemeni, nici un strigăt, nici o vorbă, nici un zâmbet, nici un gest inutil, tăcere, un caracter rezervat, neîncrezător sau mândru. Nici un semn de emoţie. Când întâlnim un om în căruţă sau călare, el trece peste câmp fără a ne ceda loc, cu o indiferenţă egală cu aceea, cu care ar întâmpina un copac, sau o piatră. Nimeni nu salută. Deabia suntem priviţi şi, de îndată ce privim pe cineva, acela întoarce privirea în altă parte. Nimic nu ne aminteşte aici curtoazia expansivă şi manierată a provinciilor dunărene, nici promptitudinea binevoitoare a populaţiei din podgorii, nici seninătatea puţin tristă a ţăranilor de munte... Şi în fine cu automobilul, la un iarmaroc: „Cum va trece automobilul nostru prin această aglomeraţie vie, învăluită în nori de praf! Şoferul basarabean nu ezită o secundă. Automobilul înaintează prin mulţime şi căruţe. Vom auzi înjurături, ameninţări ,vom vedea figuri ostile! Nici o protestare, nici un cuvânt. Oamenii se feresc, lipindu-se de păreţi, şi evită şi aici de a ne privi. Nişte cai se sperie. Un băieţandru îşi înjură caii, dar nici nu ridică ochii spre noi, ca şi când ar fi victima unei furtuni inexplicabile”. Cu aceste impresii asupra populaţiei, autorul călătoreşte pe drumurile basarabene, cutreeră sate, vizitează oraşe. Trece prin frumosul Chişinău, cu străzile lui drepte şi largi, înfloritor altă dată, astăzi decăzut şi sărac. „Morţii sunt morţi. Ceea ce rămâne astăzi, din viaţa rusească a Chişinăului, este infinit detrist, bătrâni cu privirea rătăcită în faţa paginei destinului pe care ei nu o mai înţeleg, un proletariat trăind în mizerie şi demoralizat, conciliabile întotdeauna trădate, tripouri de ultima mână unde se perindă rând pe rând spioni şi contraspioni, infiltraţiuni bolşevice care întreţin o propagandă plătită în mod neregulat, în scurt, spectacolul unei decăderi dintre cele mai înduioşătoare, înălţat pe ici pe colo prin exemple de nobleţe şi demnitate individuală care măresc şi mai mult pateticul acestei drame”. Vizitează podgoriile Chişinăului, se duce apoi spre frontiera Sovietelor, la Tighina, se coboară spre Basarabia de sud, poposeşte la Cetatea Albă, trece în delta Dunării, vizitează Vâlcovul, această Veneţie românească. Pretutindeni îşi revarsă spiritul de observaţie şi spiritul de francez şi împleteşte consideraţiuni de ordin politic şi sociologic cu impresiuni personale şi descrieri poetice. Este la fel de mişcat de plaiurile frumoasei Ucraine, în care atâţia compatrioţi „şi-au lăsat inima”, astăzi supusă unei soarte necunoscute, ca şi de poezia unei nopţi petrecute în stepele Buceagului, de frumuseţea vechilor ruine moldoveneşti ca şi de frumuseţile naturale ale provinciei. Pleacă cu părere de rău dintr’o ţară despre care i s’a spus atâta rău, pe care atâtea imaginaţiuni neliniştite şi-o înfăţişează ca un pământ miriat de comploturi şi în care el nu a observat nici o tulburare, nu a suferit nici o neplăcere, în afară de aceea a lipsei de confort. A văzut un popor, căruia unii îi reproşează încetineala spiritului, dar care i-a părut chiar de la început de o natură solidă şi de o energie aplicată.. „Este posibil ,zice autorul în încheiere, ca într’un timp îndelungat, prin amestecul raselor cu temperamente atât de diferite, acest popor, mai bine in-‘ struit, sigur de libertatea sa şi de ziua de mâine, înzestrat cu mijloace de lucru şi de schimb, care i-au lipsit până astăzi, vindecat de greutăţile mizeriei sale, neîncrederea, superstiţia, alcoolismul, să producă caractere originale şi puternice. Mai mult chiar, ca în Transilvania, administraţia românească din Basarabia, îşi va arăta măsura capacităţii sau incapacităţii sale în rezolvarea problemelor economice şi morale de o excepţională gravitate. S-au comis grave erori, se zice, faţă de Basarabeni în anii cari au urmat războiului. Dar, în cursul acestei călătorii, fără a vorbi de desfăşurarea forţelor poliţieneşti necesitate de vecinătatea Sovietelor, am întâlnit aproape pretutindeni funcţionari înzestraţi cu tact, cari se străduiesc, în luptă cu împrejurările duşmane, nu numai de a asigura ordinea, dar şi de a pregăti o soartă mai bună celor administraţi de ei...”. C&e D. LUCIEN ROMIER SS Campaniile de rea credinţă şi pătimaşe ale unor ziare cari, punând interesul de partid mai presus de orice, vatămă prin acţiunea lor interesele mari ale ţării, au fost înfierate de primul-ministru. Aceste ziare proclamând dragostea lor de ţară şi imaginându-şi că au monopolizat patriotismul în România, lucrează în slujba partidului liberal. Respingând aceste atitudini făţarnice ale politicei liberale ascunse sub masca unui patriotism de saltimbanci, vom sublinia din nou că departe de a face un serviciu tării, aceste campanii macină creditul tării înăuntru şi în afară şi prejudiciază interesele statului. * De câteva zile, foaia liberală de dimineaţă, «Universul» duce de pildă campanie bazată numai pe exageraţiuni în chestia canalului Bega. Oricât s’a arătat şi la tribuna parlamentului de către d. prim ministru, şi în ziare, că chestiunea ridicată de foaia liberală, este întemeiată pe o minciună său — în cel mai bun caz pe informaţiuni eronate — ea continuă campania ei desfăţată în scopul numai de a creta atmosferă înpotriva guvernului. Dar, ea loveşte în realitate, în interesele ţării, tocmai acum, când la Paris guvernul tratează un împrumut. -f!Alături de această campanie, aceiaşi foaie liberală duce o alta tot aşa de pufin justificată. Este vorba de campania în chestia fraudelor de la Casa Muncii C. F. R. In loc ca ziarul liberal din Brezoianu să contribuie prin acţiunea lui la lămurirea opiniei publice şi să arate Pe adevăraţii vinovaţi ai acestei fraude, Universul a deschis campanie contra d-lui ministru al comunicaţiilor. Zadarnic i s’a spus că d. Rlăducanu nu era ministru în timpul când s’au comis fraudele, zadarnic că d-sa este acela care, concomitent, a ordonat şi o anchetă administrativă, şi a făcut şi plângere la parchet pentru a se cerceta judecătoreşte fraudele, ziarul liberal duce mai departe campania contra dlui ministru al comunicaţiilor; şi aceasta, nu pentru că are convingerea că d. Răducanu are o cât de palidă răspundere în aceste fraude, ci pentru că d. Răducanu face parte dintr’un guvern care trebuie combătut neapărat fiindcă are o altă ideologie decât aceia a partidului liberal. . * Dar campaniile presei liberale și liberaloide, se mai duc și pe alte chestiuni cu aceiași lipsă de scrupul. Astfel, de luni de zile, aceste ziare întreţin o continuă stare de agitare a claselor sociale, deşi ştiu bine că situaţia generală este de aşa natură că NIMIC ALT, din ceea ce a făcut actualul guvern, nu se putea face altfel. Reducerile bugetare, impozitele, concedierile din industriile particulare cari au dat naştere şomajului, scăderea preţurilor cerealelor etc., toate acestea nu sunt rezultatele unei politici neprevăzătoare a guvernului, ci consecinţele fireşti ale greşelilor făptuite de toate guvernele postbelice şi ale unei stări economice critice, în toată lumea de care România se putea scăpa. A întreţine neliniştea în spirite în toate clasele sociale, de la lucrătorii pământului până la liberii profesionişti — cum fac ziarele opoziţioniste— este un act de dezmăţ antipatriotic intolerabil. . . Mabire spunea că vorba ca şi săgeata nu mai revine; trebuie să observi dacă, înainte de a o arunca, să nu fie nici ascuţită, nici otrăvită. Iată un adevăr, asupra căruia presa de opoziţie ar trebui să reflecteze. De luni de zile vorba scrisă dii coloanele ziarelor de opoziţie otrăveşte viaţa claselor, sociale ale ţării, socotind că prin asta loveşte în guvern. Realitatea este însă că prin acţiunea ei nesinceră şi nechibzuită, opoziţia loveşte întâi în interesele ţării, nu numai în cele interne, dar şi în cele din afară. O asemenea acţiune este cu atât mai imorală cu cât se prezintă cu făţărnicie mizerabilă cu pretenţiuni de patriotism, atunci când ea nu urmăreşte în realitate decât împlinirea intereselor, de partid ale liberalilor. IN ACTUALITATE Politica patriotismului ieftin Campaniile opoziţiei îndreptate împotriva guvernului sunt imorale, cauzând ţării în primul rând prejudicii ÎNDRĂZNEALA D-LI AMETCUNI D. G. G. Mironescu preşedintele consiliului de miniştri, în cuvântarea rostită la Cameră a denunţat uneltirile criminale împotriva creditului statului, uneltiri care voind să lovească în guvern, fac numai Ţării rău. Cu prilejul tratativelor pe care le-a angajat guvernul la Paris,•pentru contractarea unui împrumut, campania aceasta criminală s-a intensificat. Veştile cele mai fanteziste sunt transmise străinătăţii spre a provoca ezitarea bancherilor prezintând România sub cele mai neadevărate aspecte.. Din fericire, străinătatea are destule mijloace sigure de a se informa asupra stărilor dela noi, astfel că încercările de defăimare nu reuşesc să facă răul urmărit. Dar odată cu această campanie din afară de hotare, o seamă de indivizi s’au însărcinat să prezinte opiniei publice româneşti tratativele ce se duc acum la Paris într-o lumină falsă. Se arată cu rea-credinţă că operaţia împrumutului ar fi legată de nişte chestiuni conexe în detrimentul statului român. Interesant însă este că în capul acestei campanii bizuite pe minciună, se află un personaj a cărui imoralitate politică a fost cu toleranţă botezată „cinism"... E vorba de d. C. Argetoianu, care a îndrăznit să vorbească de „şperţuială” în legătură cu tratativele angajate în vederea unui litigiu mai vechi... D. Argetoianu se bucură de celebritatea cucerită în faimoasa afacere a bonurilor de tezaur — date amicului său Aron Schuler — pe care pare să o fi uitat. Nu aşa se întâmplă însă şi cu opinia noastră publică care n’a uitat încă această afacere a recentului apărător al creditului ţării. „Terfelirea" acestui credit s’a făcut atunci când ministrul Argetoianu a încredinţat unui om de afaceri Aron Schuler, carnete întregi de bonuri de tezaur în alb, pentru că acesta să le negocieze in străinătate. Bonurile statului român circulau pe la toate tejghelile, ca nişte simple poliţe de neguţător strâmtorat... D. Argetoianu vorbeşte de „Terfelirea creditului Ţării”, tocmai d. Argetoianu care n’a putut niciodată da o satisfăcătoare explicaţiune acelei geniale operaţiuni financiare întreprinsă cu prietenul Schuler. Noul moralist politic, atât de agitat în ultima vreme, trebue să fie decepţionat de rezultatul intrigilor meschine pe care le ţese şi pentru a mai înviora puţin atmosfera sinistră în care se sbate, a lansat „obrăznicia” publicată de ziarul d-lui Popescu. Dar opinia publică nu se lasă atât de uşor amăgită de feluritele aspecte ale activităţii politice a d-lui Argetoianu. Această opinie publică ar fi nespus de curioasă să afle chiar acum (destul de târziu) cum acea afacere a bonurilor de tezaur, pusă la cale de fantastica uşurinţă a d-lui Argetoianu, a contribuit la şlefuirea, nu terfelirea creditului Ţării. Ar fi un capitol interesant al biografiei acestei „personalităţi”, acest act de „mare senior” al d-lui Argetoianu faţă de amicul Schuler. D. Argetoianu, atât de înclinat în ultima vreme să facă să se vorbească despre dânsul în public, vorbind cu atâta cutezanţă despre afaceri şi sporţ, n’ar putea să treacă în sfârşit la destăinuiri, asupra genialelor sale combinaţiuni financiare din trecut ? ------------0030 ...........— PARIS, 23. — Dacă prevederile politice actuale sunt juste și nimic nu va surveni între timp, evenimentul cel mai de seamă preocupând de pe acum toate partidele va rămâne viitoarea alegere a preşedintelui Republicei. Mandatul d-lui Doumergue expiră la 13 iunie 1931 și conform legei electorale, Adunarea naţională se va reuni cu o lună înainte la Versailles pentru a hotărî cine va ocupa din nou pe şeapte ani palatul Elyseului, care va deveni vacant 30 de zile mai târziu. Definiţia preşedintelui republicei nu mai este ceea ce se înţelegea înainte sub acest termen : un personaj decorativ ce semnează decretele prezentate şi inaugurează toate manifestaţiunile oficiale, cu un joben pe cap. Şi în această direcţiune evoluţia şi-a urmat cursul Exemplul cel mai bun îl avem în actualul preşedinte, d. Doumergue. Deşi toată lumea a avut ocazia să-i admire surâsul legendar, dacă nu altfel cel puţin pe pânza cinematografică, nu oricine cunoaşte însă activitatea intensă depusă cu o competinţă indiscutabilă şi un tact nesfârşit în serviciul ţărei în această perioadă de şeapte ani bogată în evenimente de cea mai mare importanţă pentru istoria ei. Grija cu care a urmărit politica externă dându-şi părerea justă asupra directivelor de luat i-a atras stima chiar a celor cu interese absolut contrarii. In ce priveşte atitudinea în interiorul ţarei, este ştiut că d. Poincaré a avut toată simpatia preşedintelui care l’a aprobat şi susţinut cu tărie considerând politica poinearistă ca cea mai indicată pentru binele Franţei. Era opus vădit cartelismului şi nu s’a sfiit să o arate pe faţă, căutând, în limita atribuţiunilor sale, să dea o orientare opusă, dar lăsând libertatea de acţiune fiecăruia cu multă lărgime de spirit, încât s’a găsit la adăpostul oricărei critici de partid. Ilustraţia acestei linii de conduită a fost lesne de constatat mai ales în momentele dificile ; crizele ministeriale atât de frequence în timpul septenatului d-lui Doumergue şi în care rolul preşedintelui Republicei a fost pe primul plan. Nu este clar de mirare că alegerea preşidenţială ce are loc un an înainte de alegerile din 1932 să prezinte o importanţă considerabilă. (Citiţi continuarea în pag. II-a) SCRISOARE DIN PARIS Pe şeapte ani (De la corespondentul nostru) D-l C. Argetoianu a afirmat că acţiunile Canalului Bega au fost răscumpărate cu 368 milioane pe când ele de fapt au fost răscumpărate nu,mai cu 10 milioane lei hârtie. Ziarele •— Să fi calculat oare după cursul lui Schuller?«.