Dreptatea, septembrie 1932 (Anul 6, nr. 1477-1502)
1932-09-15 / nr. 1489
INII VI NO. 1489 lei is Septembrie 19324 PAGINI ORAȘE la» ... . V , 600 lei 16 Iutii • • • • • • 3000«î MAME SATE STRĂINĂTATE 6 luni Institu^nljHibllceju^^ , . . . . 150 * 1000 lei anual leii 1 an . 6 luni 2000 lei I , 1000 REDACȚIA ŞI ADMINISTRAŢIA: BUCUREȘTI. STR. G. CLEMENCEAU, 9 ...reprezint o (ară care şi-a îndeplinit pana acuma, şi are voinţa ferma sa continue a îşi îndeplini cu exactitudine plăţile datorite străinătăţii. (D. ministru V. Madgearu la Stresa) TELEFON Redacţia 217/01 Ad-lia 220/23 ANUNŢURI Sa primase direct la Ad-lia ziarului şi la ţoate agantiie er palilienara din tară taxele de francare plătite In numerar cont. aprobarel Direcțiunei Generale P.T. T No. 31.8501928 . Simple semnalări din articolele aiuristice ale d-lui N. Iorga. Faptul, că au fost invitați experţi străini in România îl compară cu regimul lui Capugi-başă, care venea cu firman de la Stambul... Dar guvernul Iorga-Argetoianu a invitat anul trecut, exact la epoca aceasta, experţi care să cerceteze situaţia noastră financiară. De unde a ieşit faimosul raport Rist, care a contribuit să arate halul în care d. Argetoianu adusese creditul ţărei. De ce atunci nu era «regimul lui Capugi-başă? Evident, d. Iorga, care în acelaş număr al «Neamului românesc» are inconştienţa să critice şi «regimul contrazicerilor» care ar fi cel actual, d. Iorga a ajuns de mult omul de vorbele căruia nimeni nu se mai poate impresiona în nici un chip. Totuşi sunt necesare din când în când unele puneri la punct. Măcar pentru a arăta că starea patologică a fostului prim-ministru se menţine la acelaş grad. D. I. O. Duca pleacă pentru câteva zile la Măldărăşti. Acolo d-sa capătă de obicei inspiraţiunile necesare pentru orientările politice ce trebue să transmită partidului. De aceia sfaturile parlamentare liberale vor fi pentru un moment suspendate. In schimb d. George Brătianu nu se va mai deplasa din Bucureşti în acest răstimp. Căci în lupta, cu atâtea aspecte ridicole, dintre cele două fracţiuni liberale, a devenit lege formală, că atunci când unul dintre cei doi şefi, se mişcă într’un fel, celalt trebue să adopte automat atitudinea contrarie. 9 Anunţând întoarcerea Mareşalului Averescu în fără, «îndreptarea», din ce în ce mai confidenţială, ţine să-i ofere şefului, în loc de buna venire, o ştire. «Criza de guvern este iminentă». Bătrânilor le plac, în adevăr, zaharicalele. Ca şi copiilor. Dar nu credem ca mareşalul Averescu, în ciuda curei sale anuale la Atlur şi Kissingen, să fi ajuns chiar la acea limită de vârstă, când cele mai gogonate braşoave pot fi crezute şi înghiţite... ’Aurele de ori după amiază — cele de opoziţie bine înţeles, — au tot felul de note şi comentarii în privinţa articolului din «Potrim despre «botezul de la Moedlingu. Şi toate sfârşesc cu întrebarea: «de ce guvernul nu spune nimic, lăsând ne luat în seamă acel articol»? Or tot ori după amiază a apărut şi comunicatul preşidenţiei consiliului, punând lucrurile la punct. Acele ziare de opoziţie nu au lăsat să le scape nici acest prilej, spre a arăta propriilor lor cititori cu ce inteligenţă şi onestitate sunt conduse în politica pe care o fac. imti mmi ! O afacere de familie -xoxox-D. George Brătianu a ţinut multă vreme să se deosebească în tot şi toate şi ca metode şi ca ţinută şi ca moravuri politice de d. Duca şi ramura bătrână a partidului. «Noi vrem să înnoim criteriile, atitudinea şi morala partidului», spunea, eu şi fără prilej, d-sa. E adevărat, că între d-nii C. Toma şi Ionescu-Tramway, vreascuri proeminente din buturuga tradiţională, aspiraţia d-lui George Brătianu era mai mult decât temerară. Totuşi, tânărul şef a încercat. Aceasta s’a văzut şi în campania electorală din iulie trecut, când «georgismul» — și, bănuim, nu din cauza vreunei alte preocupări, a avut o propagandă și o atitudine, care au contrastat mai mult decât vădit cu acelea ale dacismului. Oare așteptările electorale ale d-lui George Brătianu fost-au desamăgite? In race eas, o imputare, dancii ar fi de făcut, nu ar putea s’oadreseze decât sieşi şi organizaţieisale. Alegătorii, ei, au făcut cum au herezut. Şi nimeni, de altă parte, nu poate să aibă vr’o vină în rezultantele descurajante. Oi-cum însă, de atunci d. George Brătianu s’a schimbat. A devenit arţăgos şi agresiv, — chiar în prilejurile cele mai nevinovate când, pentru un om serios, nici măcar o ridicare de ton n'ar fi convenabilă. Iar în locul nobilelor sale precepte, dinainte a căzut la o pasiune, am putea zice posthumă, pentru «toată istoria trecutului partidului national-liberal». Intre d. George Brătianu şi «tradiţia» partidului n’ar mai fi decât un «hiatus»: declaraţiile din 7 Iunie 1930 ale regretatului Vintilă Brătianu şi d-lui I. G. Duca. Şi cum fie aceste declaraţii d. I. G. Duca ţine să asvârle într’una lopeţi de pământ fără să mai filosofeze ca groparul din Hamlet, d. George Ierătianu ar putea într’o bună zi n să socotească, din acest punct devedere, «hiatus»-ul astupat. jf Este chiar vădit, că ceea ce mai desparte azi cele două fracţiuni, sereduce la antagonismul personaldintre cei doi şefi. Toată politica d-lui I. G. Duca "este inspirată numai de aprehensiunea persoanei d-lui George Brătianu. In schimb acesta din urmă a adoptat o bizară evolutiune. Nu numai că nu ţine să se maidiferenţieze de d. Duca, dar îşi dă toate ostenelele să relanseze pe acesta în întreaga-i atitudine politică... B’au văzut, de o pildă manifestările din Cameră... Repetate — şi uneori umoristice. Vine vorba despre isprăvile din trecut ale partidului liberal... Se ridică d. Duca, cu tonul său emfatic şi gesturile largi de tenor italian — bine înţeles nu a la Carusso N’apuca să isprăvească — şi ţâşt! de la locul său şi d. George Brătianu care cu acelaş patos, — neputând şi cu acelaş talent, — să repete cam aceleaşi declaraţii, pentru revendicarea solidarităţii, integrale cu fresca din trecut a partidului liberal. Cea ce în fapt nu prezintă nici un interes pentru parlament și încă pentru opinia publică. Este o afacere de familie care privește numai viaţa domestică a partidului național-liberal. Ba, în zelul său nestăpânit, d. George Brătianu se ridică chiar dacă ar fi să complectele nu pe d. Duca, ci pe d. Victor Iamandi or pe d. Justin Stănescu... Bietul partid liberal! Ajuns să fie confirmat în erorile lui «glorioase» din două părţi deodată... Dar aceaşi evoluţie, marcată de tabăra georgistă în Cameră îndeosebi prin discursul la Adresă al d-lii C. Toma, se dovedeşte zilnic în atitudinea ziarului «oficios» al grupărei... «Mişcarea» tot mai anemică şi mai scrupulorisă în respectarea tuturor sărbătorilor bisericeşti, a căzut în text şi stil conformaţiei unui simplu supliment, costeliv şi năclăit, al Viitorului., Aceaşi rea credinţă, aceaşi vehemenţă, aceeaşi vulgaritate, aceleaşi minciuni... O copie inferioară şi stângace a monitorului dacist — leliţă de mahala trivială şi neruşinată.. Până şi subiectele sunt împrumutate. Şi inferioritatea tehnică a forivei confidenţiale georgiste merge la cravaşe cu inferioritatea textului. Vă închipuiţi clar ce trebue să fie l •!* Evident, d. George Brătianu este liber să facă politica ce-i convine, să aibă atitudinea care-i place... Dar şi noi avem dreptul şi prin noi înţelegem întreaga opinie publică — să tragem concluziunile cuvenite. Dacă «georgismul» nu mai este decât o plagiere inferioară a «dacismului», atunci între unul şi altul nici lumea politică nici opiniunea generală nu mai are de făcut nici o deosebire. D. George Brătianu şi acţiunea sa prezentau interes, cât timp era realmente vorba de o sinceră deparazitare politică şi morală a vechiului partid liberal, cu sectarismul pismaş, veninul perfid, apucăturile şi metodele pătimaşe şi maloneste care au aruncat atâta sgură peste opera bună din trecut a acelui partid. Dar când Celestin e Floridor şi Floridor e Celestin — antagonismul şi lupta dintre cele două fracţiuni nu mai înseamnă decât un proces de familie, de la care ţara, neinteresată, îşi întoarce capul, totdeauna, cu indiferenţă şi uneori cu desgust. Nu-şi mai are rostul nici un fel de preferinţă între perfidia dacistă şi ipocrizia georgistă.-. ..Şi iată cea ce devenise necesar de semnalat pentru înlăturarea, cel puțin de acum înainte, a oricărui echivoc. * LIBERALII ȘI_COOPERATIA Erl, la Camera, s’a desvaluit un nou aspect al „interesului“ liberal pentru cooperaţie , cunoscută şi foarte des citata în studiile criminalistice predilecţia irezistibila a delicventului, pentru locul, în care şi-a săvârşit elictul. E ceva din această pornire tainică a sufletului omului, căzut în păcat, e ceva din această impulsie stranie şi tulburătoare, căreia nu i se poate rezista, şi în insistenţa, cu care liberalii revin neîncetat asupra problemelor cooperatiste, după ce, aşa cum s-a dovedit în recentele desbateri ale Adunării Deputaţilor, ei au fost identificaţi drept cei mai hrăpăreţi profitori politici — şi de alte feluri — ai cooperaţiei. Nimeni nu i-a atras în această desbatere. S’au aruncat singuri în cursă. Inteligentul domn Negură a crezut că prin interpelarea d-sale va răzbuna partidul depierderea ce-a suferit-o prin aplicarea legii Răducanu la organizarea cooperaţiei, lege graţie căreia această instituţie a fost de-parazitată de toată clientela cinurilor liberale. Ce-a urmat, se ştie. Expunerea, făcuta de d. M. Ghelmegeanu, cu acte şi date sdrobitoare, asupra halului de jaf şi dezorganizare ,în care se afla cooperaţia sub regimurile liberale. Lecţia aceasta pare să nu fi fost destul de elocventă pentru îndărătnicia, specifică unei anumite speţe animale, de care d. Negura, tot inteligentul d. Negură, dă dovadă. În adevăr, în şedinţa de ori a Camerei, d-sa a reapărut la tribună, pentru ca — cu aceleaşi gesturi şi intonaţii, care fac deliciul Adunărei — să anunţe o interpelare asupra unor cooperative din Muscel, ale căror contracte cu Casa Pădurilor au fost anulate. Au răspuns imediat d-nii Ion Mihalache şi M. Ghelmegeanu. Şi ce-a eșit la iveală? Că acele cooperative, în apărarea cărora d. Negură, ca întotdeauna prost inspirat, se avântase cu atâta patetică fugă, erau două cooperative, care trecuseră contractele lor cu Casa Pădurilor, unor intermediari, unor samsari, cari, prin acest subterfugiu, voiau să evite licitaţia. De altfel, din discuţiunea ce a urmat şi care promite să aibă în curând o urmare interesantă, s’a dovedit că foarte multe cooperative, conduse de liberali, practică acest sistem fraudulos, prin care diverşi particulari caută să obţină exploatări silvice fără licitaţie. D. Mihalache a anunţat cu fieest prilej, că oriunde se vor găsi cooperative, care se vor dovedi vinovate de asemenea manopere, vor fi dizolvate. Iar d. Ghelmegeanu a promis interesante revelaţii în legătură cu activitatea cooperativei «Alexandru Constantinescu» de la Bogdăneşti, jud. Bacău. Iată aşadar că graţie... d-lui Negură a mai eşit la iveală încă un aspect al interesului — ca să zicem aşa — liberalilor pentru cooperative. Partidul liberal patronează cooperative, care nu sunt în realitate decât camuflaje, în dosul cărora se ascund afacerile intermediarilor, ce umblă să ocolească licitaţiile şi să facă afaceri grase, prin exploatarea bogăţiilor Statului sub paravanul cooperatist. Am crezut interesant să însemnăm şi acest aspect al activităţii cooperatiste liberale, tocmai fiindcă din partea liberalilor se încearcă astazi — cu atâta nefericită inspiraţie — deschiderea procesului cooperaţiei, care, regulat, se întoarce împotriva iniţiatorilor lui. * D. ION MIHALACHE Desfiinţarea comitetului agrar Ministerul de Agricultură a alcătuit un proeet de lege pentru desfiinţarea comitetului agrar. Autor al proectului este d. M. Ghelmegeanu, subsecretar de stat. Prin acest proeet se desfiinţează comitetul agrar , trecându-se putinele afaceri actualmente un recurs înaintea lui, asupra Curţilor de ApelDeasemeni afacerile de pe lângă comisiunile judeţene trec în competinţa tribunalelor, iar cele care aparţin comisiunilor de ocol , merg la judecătoriile de pace. Această măsură era cerută şi de economia bugetară, dar şi de răpida rezolvare a afacerilor încă pendinte în faţa instanţelor excepţionale de judecată în materie agrară. Astfel în locul comitetului agrar — unică instanţă de recurs — proiectul pune Curţile de Apel, 11 în toată ţara, cu 23 de secţiuni Dealtfel, comitetul agrar nici nu mai avea acum multe afaceri de judecat. Rămăseseră numai chestiile de măsurătoare, contestate de împricinaţi. Cât priveşte modalitatea, desfiinţării comitetului agrar , ea a fost ajutată şi de împrejurarea că membrii comitetului, numiţi în Octombrie 1927 pe cinci ani, ajunseseră la expirarea termenului. * Instanţele excepţionale nu sunt recomandabile în orice domeniu — şi mai cu seamă în cel agrar, unde un abuz are repercusiuni mai adânci şi mai grave asupra ordinei sociale. La noi judecăţile acestor instanţe au multe păcate. Şi în deosebi comitetul agrar poartă pe conştiinţă multe nedreptăţi. Ce-a fost acest comitet agrar ? A fost o instanţă inchizitorială, care judeca cu uşile închise — chiar în absenţa părţilor. Posesorul unui teren în baza unei hotărâri definitive se vedea uneori, după doi ani de stăpânire, lăsat pe drumuri — iară să se fi putut apăra, fără să fi ştiut că comitetul agrar intrase în funcţiune. Hotărârile scandaloase ale comitetului agrar sunt cunoscute de toată lumea. E destul să pomenim de cazul pădurilor din Maramureş. In hotărârile date cu uşile închise, după anumite sugestii şi intervenţiuni, au fost nedreptăţiţi şi expropriaţii, dar şi ţăranii... mai ales ţăranii. Pentru plugari comitetul agrar rămâne o instanţă inchizitorială, care a stat atâta vreme — ameninţătoare — asupra ţărănimii. Nici un proprietar nu era sigur pe avutul lui — cât timp exista cabinetul negru al comitetului agrar din Bucureşti. Bine că era isprăvit cu această instituţie! * Activitatea comitetului agrar nu-i de sine stătătoare Ea se angrenează în activitatea partidului liberal. Atât în numirea membrilor, cât şi in luarea hotărârilor — partidul liberal a avut partea lui de acţiune şi deci şi de răspundere De altfel, liberalii, după războiu, au avut o anumită tactică faţă de ţărănime. Pe de-o parte s’a făcut exproprierea şi s’a dat drept de vot ţăranilor subt presiunea mişcărilor sociale (le la graniţă, — iar pe de altă parte, liberalii au făcut tot posibilul să escamoteze aceste reforme. De la taxele de import care au trecut din buzunarul ţăranilor in cassa Statului douăzeci şi ceva de miliarde — până la operaţiunile individuale de la comitetul agrar... nu-i decât un pas. Este acelaş sistem de exploatare a ţărănimii — individual sau colectiv. Odată cu detronarea liberalilor de la putere — trebuiau să-şi piardă toate organele nefaste, care serviseră la exploatarea ţăranilor. * Şi era foarte natural, ca regimul naţional-ţăranesc să pună piatra de mormânt pe comitetul agrar, care a lăsat urme atât de urâte în mediul oamenilor de la ţară — indiferent: proprietari sau plugari. Hotărârea guvernului naţional-ţărănesc de a desfiinţa jurisdicţia excepţională în materie agrară, în frunte cu faimosul comitet agrar, va fi întâmpinată cu bucurie de întreaga pătură agrară Prin proectul de lege al d-lui Ghelmegeanu, partidul national-tărănesc n’a făcut, — cum, poate, se va spune, — un act de răzbunare politică. El a ascultat de glasul agricultorilor, dela cel mai mare până la cel mai mic (și mai cu seamă acesta), care au cerut să ne întoarcem la justiţia normală. Desfiinţarea comitetului agrar s’a făcut în spiritul — şi după îndemnul — agricultorilor din ţară. Ea răspunde unei necesităţi populare. Cetăţi fortificate în tămpile româneşti (In studiul Întreprins asupra «Evoluţiunii mijloacelor şi a chipului de făptuire a războiului dela moartea lui Ştefan cel Mare până la aceia a lui Matei Basarab», d. general Radu Rosetti făcea în şedinţa Academiei dela 26 Februarie 1932, o comunicare mai lunga din care extragem partea privitoare la fortificatiunea cetăţilor din acea vreme*). Schimbarea adâncă ce s’a produs în statutul internaţional al principatelor româneşti precum şi evoluţia organizărilor lor interne, dela moartea lui Ştefan-cel-Mare şi până la acea a lui Matei Basarab au adus, precum am arătat în două memo*) Memoriile secţiunii istorice a Academiei Române, fii anterioare, modificări radicale, în organizarea oştilor româneşti şi în tactica ce care s’au folosit. Dacă aceste modificări erau fireşti, era şi mai firesc ca schimbarea statutului internaţional să aducă, mai ales în Moldova, o schmbare în ceea ce priveşte fortificaţiiunea. In adevăr, în Moldova, se alcătuise, pe baza nevoilor şi pentru a îngădui apărarea fiinţării Statului, un sistem complet de fortificaţiune constituit din o serie de cetăţi la punctele de intrare în ţară a comunicaţiior principale şi o regiune fortificată interioară (Neamţ-Român-Suceava) îngăduind manevrele armatei de câmp. In Muntenia nu se alcătuise nici un sistem de fortificaţiune, pentrucă ea se formase prin reunirea de mici alcătuiri locale ,pentru că în momentul formaţiunii sale duşmanul de căpetenie era regele argesc, care moştenise sau construise un sistem întreg de fortificaţiuni ce-i asigurau stăpânirea peste trecerile Carpaţilor: Severin, cetatea Lotrului (Lotterwar), cetatea Argeşului (Penari, Castrum, Arggeş, Rucăr, Buzău, pentru că Dunărea nu despărţea în momentul formării sale, Muntenia de state duşmane şi pentru că ea nu a avut în capul ei, la început, o căpetenie înzestrată, cum a fost Ştefan-cel-Mare, cu vederi de ansamblu. După aceea ,ar fi fost prea târziu, pentru că Turcii, neputând să-şi urmeze înaintarea spre Europa centrală atâta timp cât trecerile peste Dunăre nu erau în stăpânirea lor, au început, din prima jumătate a secolului XV, să ocupe toate trecerile ce duceau din Muntenia în actuala Buligarie, cetăţile de pe malul drept fiind ocupate de dânşii mai dinainte. Ei au organizat la aceste treceri, pe teritoriul muntenesc ,capete de pod puternice, cari le îngăduiau să ţină sub ascultare pe domnitorii Ţării Româneşti. Astfel, cu începere din a doua jumătate a secolului XV, această ţară s’a găsit strânsă între doi vecini puternici stăpâni pe trecerile ce duceau în ea peste Dunăre şi peste munţi. Turcii cucerind, în 1484, Chilia şi Cetatea-Albă, au adus în sistemul definitiv al Moldovei, spărtura prin care au putut impune, din ce în ce mai puternic, voinţa lor acestei ţări, spărtura pe care au mărit-o, în 1538 ocupând şi Tighina. Şi pentru că fortificaţiunile permanente rămase încă în stăpânirea Moldovenilor, şi unele chiar ameliorate de Petru Rareş constituiau un element de putere pentru Moldoveni, Turcii au impus ,în mijlocul veacului XVI, distrugerea lor, lucru ce nu s’a întâmplat în ţara românească, pentrucă asemenea cetăţi primejdioase pentru atotputernicia turcească ,nu existau în această ţară. Pe când Turcii, urmând pilda dată de puterile, apusene şi de cele mai dese ori cu ajutorul tehnicienilor creştini modificau şi modernizau continuu cetăţile aflate în mâinile lor, trecând la fortificaţiunea bastionată, cum făceau dealtfel şi cetăţile săseşti din Ardeal, în principatele româneşti, cetăţile ce mai rămăseseră în stăpânirea noastră nu au fost modernizate prin noui lucrări permanen nente. Singura lucrare permanentă, documentar stabilită, a fost transformarea, arătată mai sus, a cetăţii Soroca din cetate cu valuri de pământ în cetate de zid. S’ar putea presupune că, precum s’a întâmplat în Occident şi la saşii din Ardeal, să (Continuarea în pagina 2-a) Fizionomia momentului Caracteristica preocupărilor contemporane de cultură, constă într’o desvoltare incomparabilă a studiului istoric. Perspectiva istorică determină conduita critică a momentului. Secolul XIX a fost numit pe drept cuvânt veacul istorismului. Școala aceasta, care a dat culoarea literaturilor acelui timp, îşi prelungeşte ecoul până în vremea noastră. Nu limitele temporale ale unui eon cultural au importanţă decisivă. Catalogarea mentalităţilor după limite cronologice este în majoritatea cazurilor arbitrară şi ca atare imposibil de susţinut. Diferenţierile pe categorii spirituale, de constituţie omogenă şi structură similară, se pot face numai din analiza critică din studiul comparativ al materialului cultural. Grupările sunt posibile pe bază de comunitate ideologică. Pe aceste consideraţii bazăm afirmaţia că istorismul îşi înfige rădăcinile şi în secolul nostru, despre care, e just să afirmăm că e într’un moment de tranziţie, sau, cum se spune obişnuit şi cu accente apocaliptice, pesimiste, în criză lichidatorie. Istorismul poate să fie apanagiul unor vremuri de reală pustietate spirituală, a unor epoci epuizate în conţinutul lor şi în căutare de echilibru, imitat din etape anterioare. Trecutul, îndreptar al prezentului, e o formulă vlorificată maximal şi laborios de timpul nostru. Se pune însă o problemă: materialul istoric, a cărui sevă este extrasă prin mii de ventuze — ingeniozitatea contemporană este neîntrecută în fabricarea lor — serveşte intr’adevăr ca hrană substanţiala pentru un prezent flămând, sau, acel material este pus la contribuţie sub presiunea nevoii imperioase da orientare care va urma şi în căutarea căreia desfăşurăm efort şi depunem muncă energie şi extenuantă. Trecutul serveşte pentru a da indicaţii lămuritoare asupra unor probleme care nu-şi pot găsi o soluţie imediată pentru satisfacţie prompta. Indiferent care din aceste două ipoteze e verosimilă şi acceptabilă, un fapt e sigur că răscolirea lui demonstrează despre existenţa unei crize sociale, politice, psihologice şi spirituale, şi despre raza ei de adâncime. Epoca apare atunci ca punct crucial, adevărat nod gordian modern, în sânul căruia se întretac o infinitate de curente, tendinţe, aspiraţii, a căror coexistenta dă specificitatea momentului, declarat confuz, ezitant şi necristalizat. Despre existenta unei crize economico-politice, cu substrat social în degringoladă, azi, după forţa cu care se impun evenimentele, toată lumea vorbeşte. Şi ca atare, toată lumea îi constată şi recunoaşte obiectiv existenţa. Este un triumf al unor idei afirmate mai înainte pe bază de fapte şi ştiinţă de către un Marx şi alţi gânditori, cari au întâmpinat o generală şi bovină rezistentă, în momentul când au fost formulate. Presiunea evenimentelor nu vrea să cunoască opoziţie. Forţează cătuşele pentru a-şi deschide supapă de siguranţă, răsuflare liberatoare. Sub coerciţiunea formidabilă pe care o exercită roata istoriei, vor recunoaşte până şi cei mai slab dotaţi autenticitatea unor adevăruri sociologice contestate în momentul producerii. Mai mult sau mai puţin toată lumea gândeşte, întrucât gândeşte, oarecum dialectic. Afară, bineînţeles, de tradiţionaliştii înveteraţi şi anchilozaţi în atitudini închise, ostile movirilor necesare. Tradiţionalismul însă de totdeauna în urma vremii, şi ignorant al paşilor ei.Alături de criza socială, să-i zicem exterioară, interesant e că domină o criză interioară, despre a cărui proporţie au început să vorbească în Cornoji alesuirii istoriei şi culturii, de la Spengler până la Berdiaeff şi viceversa. Despre o criză a culturii e prin urmare vorba, care s’ar desfăşura paralel cu cea semnalată mai SUS- Vasăzică: criză într’o parte şi criză şi în cealaltă. Consensul este unanim. Şi cu atât, mai semnificativ cu cât peste barierele de separaţie care despart pe cercetători, nu sa putut comunica și stabili anticipat un acord comun. Este atunci interesant să ne întrebăm: nu există nici o legătură organică între două fenomene cari stau fată în fată, coexistând paralel în timp? Unuia care este împăcat cu metoda impecabilă de cercetare care este cea a materialismului dialectic şi a interpretării materialiste a procesului istoric, răspunsul îi stă numaidecât la îndemână: infrastructura sau, pur şi simplu structura economică a vieţii sociale determină riguros suprastructura ideologică- Este un diagnostic clar, precis şi neînlăturabil. Cum însă nu toată lumea acceptă această metodă euristică, soluţiile problemei momentului, a cărui fizionomie e dificil de schiţat, sunt căutate ineficace şi sunt de o derutantă neconcludenţă. Rămâne ca tot presiunea forţelor suprapersonale să pună lumea de acord asupra adevărului unor teze, momentan neacceptate. -------ooxoo------ Frequenţa consfătuirilor, conferinţelor, congreselor internaţionale, este nota dominantă a ultimei decade. Se ţes firele invizibile ale unei colaborări, încă platonică şi frazeologică azi, dar de o salvatoare eficacitate mâine. S’a anunţat pentru 1 Octombrie un congres european, care va întruni în plenul lui figuri proeminente ale continentului. Se anunţă participarea următorilor: Amery, Barthelemy, Caillaux, Francis Delaisi, dramaturgul german S. Hauptmann, romanciera scandinavă Selma Lagerloff, Michalakopulos, Iorga, Politis, Rist, Tiulescu, etc. Aceste mime representative, simbolizând economia, sociologia, politica, ştiinţa şi literatura sunt pentru prima oară amintite în legătură cu un eveniment de ordin internaţional. Sigur, scepticii vor spune şi cu această ocazie: un congres în plus, cheltuială de vorbe inutile şi Europa tot prost va merge. Ineficacitatea practică a diverselor rezoluţii adoptate în infinite congrese, ar putea fi un argument demonstrativ pentru decretarea inutilităţii viitorului congres european. Nu este aşa. Suntem, politiceşte, în momentul în care situaţia internaţională predomină. Ţările sunt prinse strâns în angrenajul şi complexul continental. Actele individuale au repercusiuni îndepărtate. Nu e nimic mai important, decât a se fixa o orientare şi atitudine unitară pentru consolidarea unui continent care suferă realmente. Or aceasta unitate de vederi, necesară, premergătoare acţiunilor practice, se formează din ciocnirea diverselor păreri, cari vor da o rezultantă comună, sintetizatoare. Ar fi un prim pas înspre o largă înţelegere europeană, problema cea mai presantă pusă de haosul general prezent.