Dreptatea, septembrie 1932 (Anul 6, nr. 1477-1502)

1932-09-15 / nr. 1489

INII VI NO. 1489 lei is Septembrie 19324 PAGINI ORAȘE la» ... . V , 600 lei 1­6 Iutii • • • • • • 300­0«î M­AME SATE STRĂINĂTATE 6 luni Institu^nljHibllceju^^ , . . . . 150 * 1000 lei anual leii 1 an . 6 luni 2000 lei I , 1000 REDACȚIA ŞI ADMINISTRAŢIA: BUCUREȘTI.­­ STR. G. CLEMENCEAU, 9 ...reprezint o (ară care şi-a îndeplinit pana acuma, şi are voinţa ferma sa continue a îşi îndeplini cu exactitudine plăţile da­torite străinătăţii. (D. ministru V. Madgearu la Stresa) TELEFON Redacţia 217/01 Ad-lia 220/23 A­NUNŢURI Sa primase direct la Ad-lia ziarului şi la ţoate agantii­e er palilien­ara din tară taxele de francare plă­tite In numerar cont. a­­probarel Direcțiunei Ge­nerale P.T. T No. 31.8501928 . Simple semnalări din arti­colele aiuristice ale d-lui N. Iorga. Faptul, că au fost invitați experţi străini in România îl compară cu regimul lui Capugi-başă, care venea cu firman de la Stambul... Dar guvernul Iorga-Argetoianu a invitat anul trecut, exact la epo­ca aceasta, experţi care să cercete­ze situaţia noastră financiară. De unde a ieşit faimosul raport Rist, care a contribuit să arate ha­lul în care d. Argetoianu adusese creditul ţărei. De ce atunci nu era «regimul lui Capugi-başă? Evident, d. Iorga, care în acelaş număr al «Neamului românesc» are inconştienţa să critice şi «regimul contrazicerilor» care ar fi cel actu­al, d. Iorga a ajuns de mult omul de vorbele căruia nimeni nu se mai poate impresiona în nici un chip. Totuşi sunt necesare din când în când unele puneri la punct. Măcar pentru a arăta că starea patologică a fostului prim-minis­tru se menţine la acelaş grad. D. I. O. Duca pleacă pentru câteva zile la Măldărăşti.­­ Acolo d-sa capătă de obi­cei inspiraţiunile necesare pentru orientările politice ce trebue să transmită partidului. De aceia sfaturile parlamentare liberale vor fi pentru un moment suspendate. In schimb d. George Brătianu nu se va mai deplasa din Bucureşti în acest răstimp. Căci în lupta, cu atâtea aspecte ridicole, dintre cele două fracţiuni liberale, a devenit lege formală, că atunci când unul dintre cei doi şe­fi, se mişcă într’un fel, celalt tre­bue să adopte automat atitudinea contrarie. 9 Anunţând întoarcerea Ma­reşalului Averescu în fără, «îndreptarea», din ce în ce mai confidenţială, ţine să-i ofere şefului, în loc de buna veni­re, o ştire. «Criza de guvern este iminentă». Bătrânilor le plac, în adevăr, za­­haricalele. Ca şi copiilor. Dar nu credem ca mareşalul A­­verescu, în ciuda curei sale anuale la Atlur şi Kissingen, să fi ajuns chiar la acea limită de vârstă, când cele mai gogonate braşoave pot fi crezute şi înghiţite... ’­Aurele de ori după amiază — cele de opoziţie bine în­ţeles, — au tot felul de no­te şi comentarii în privinţa articolului din «Potrim despre «bo­tezul de la Moedlingu. Şi toate sfârşesc cu întrebarea: «de ce guvernul nu spune nimic, lăsând ne luat în seamă acel ar­ticol»? Or tot ori după amiază a apărut şi comunicatul preşidenţiei consi­liului, punând lucrurile la punct. Acele ziare de opoziţie nu au lă­sat să le scape nici acest prilej, spre a arăta propriilor lor cititori cu ce inteligenţă şi onestitate sunt conduse în politica pe care o fac. imti­ mmi ! O afacere de familie -xoxox-D. George Brătianu a ţinut multă vreme să se deosebească în tot şi toate şi ca metode şi ca ţinută şi ca moravuri politice de d. Duca şi ra­mura bătrână a partidului. «Noi vrem să înnoim criteriile, a­­titudinea şi morala partidului», spunea, eu şi fără prilej, d-sa. E adevărat, că între d-nii C. To­ma şi Ionescu-Tramway, vreascuri proeminente din buturuga tradiţio­nală, aspiraţia d-lui George Brătia­nu era mai mult decât temerară. Totuşi, tânărul şef a încercat. A­­ceasta s’a văzut şi în campania e­­lectorală din iulie trecut, când «georgismul» — și, bănuim, nu din cauza vre­unei alte preocupări, a avut o propagandă și o atitudine, care au contrastat mai mult decât vădit cu acelea ale dacismului. Oare așteptările electorale ale d-lui George Brătianu fost-au desa­­măgite? In race eas, o imputare, da­ncii ar fi de făcut, nu ar putea s’o­­adreseze decât sie­şi şi organizaţiei­­sale.­­ Alegătorii, ei, au făcut cum au herezut. Şi nimeni, de altă parte, nu poate să aibă vr’o vină în rezulta­ntele descurajante.­­ Oi-cum însă, de atunci d. George Brătianu s’a schimbat. A devenit arţăgos şi agresiv, — chiar în pri­lejurile cele mai nevinovate când, pentru un om serios, nici măcar o ridicare de ton n'ar fi convenabilă. Iar în locul nobilelor sale precepte, dinainte a căzut la o pasiune, am putea zice posthumă, pentru «toată istoria trecutului partidului natio­nal-liberal». Intre d. George Brătianu şi «tra­diţia» partidului n’ar mai fi decât un «hiatus»: declaraţiile din 7 Iu­nie 1930 ale regretatului Vintilă Bră­tianu şi d-lui I. G. Duca. Şi cum fie aceste declaraţii d. I. G. Duca ţine să asvârle într’una lopeţi de pământ fără să mai filosofeze ca gro­parul din Hamlet, d. George Ierătianu ar putea într’o bună zi n să socotească, din acest punct de­­vedere, «hiatus»-ul astupat. jf Este chiar vădit, că ceea ce mai desparte azi cele două fracţiuni, se­­reduce la antagonismul personal­­dintre cei doi şefi. Toată politica d-lui I. G. Duca "este inspirată numai de aprehen­siunea persoanei d-lui George Bră­tianu. In schimb acesta din urmă a adoptat o bizară evolutiune.­­ Nu numai că nu ţine să se mai­­diferenţieze de d. Duca, dar îşi dă toate ostenelele să relanseze pe a­­cesta în întreaga-i atitudine poli­tică... B’au văzut, de o pildă manifestă­rile din Cameră... Repetate — şi uneori umoristice. Vine vorba despre isprăvile din trecut ale partidului liberal... Se ridică d. Duca, cu tonul său emfa­tic şi gesturile largi de tenor ita­lian — bine înţeles nu a la Carusso N’apuca să isprăvească — şi ţâşt! de la locul său şi d. Geo­rge Bră­tianu care cu acelaş patos, — ne­putând şi cu acelaş talent, — să re­pete cam aceleaşi declaraţii, pentru revendicarea solidarităţii, integrale cu fresca din trecut a partidului li­beral. Cea ce în fapt nu prezintă nici un interes pentru parlament și încă pentru opinia publică. Este o afacere de familie care privește numai viaţa domestică a partidului național-liberal. Ba, în zelul său nestăpânit, d. George Brătianu se ridică chiar dacă ar fi să complectele nu pe d. Duca, ci pe d. Victor Iamandi or pe d. Justin Stănescu... Bietul partid liberal! Ajuns să fie co­nfirmat în erorile lui «glo­rioase» din două părţi deodată... Dar aceaşi evoluţie, marcată de tabăra georgistă în Cameră îndeo­sebi prin discursul la Adresă al d-lii C. Tom­a, se dovedeşte zilnic în atitudinea ziarului «oficios» al grupărei... «Mişcarea» tot mai anemică şi mai scrupulorisă în respectarea tuturor sărbătorilor bisericeşti, a căzut în text şi stil conformaţiei unui sim­plu supliment, costeliv şi năclăit, al Viitorului., Aceaşi rea credinţă, aceaşi vehe­menţă, aceeaşi vulgaritate, aceleaşi minciuni... O copie inferioară şi stângace a monitorului dacist — leliţă de ma­hala trivială şi neruşinată­.. Până şi subiectele sunt împrumutate. Şi inferioritatea tehnică a f­orivei con­fidenţiale georgiste merge la cra­­vaşe cu inferioritatea textului. Vă închipuiţi clar ce trebue să fie l •!* Evident, d. George Brătianu este liber să facă politica ce-i convine, să aibă atitudinea care-i place... Dar şi noi avem dreptul şi prin noi înţelegem întreaga opinie pu­blică — să tragem concluziunile cu­venite. Dacă «georgismul» nu mai este decât o plagiere inferioară a «da­­cismului», atunci între unul şi altul nici lumea politică nici opiniunea generală nu mai are de făcut nici o deosebire. D. George Brătianu şi acţiunea sa prezentau interes, cât timp era realmente vorba de o sinceră de­parazitare politică şi morală a ve­chiului partid liberal, cu sectaris­mul pismaş, veninul perfid, apucă­turile şi metodele pătimaşe şi ma­­loneste care au aruncat atâta sgură peste opera bună din trecut a acelui partid. Dar când Celestin e Floridor şi Floridor e Celestin — antagonismul şi lupta dintre cele două fracţiuni nu mai înseamnă decât un proces de familie, de la care ţara, neinteresa­tă, îşi întoarce capul, totdeauna, cu indiferenţă şi uneori cu desgust. Nu-şi mai are rostul nici un fel de pr­eferinţă între perfidia dacis­­tă şi ipocrizia georgistă.-. ..Şi iată cea ce devenise necesar de semnalat pentru înlăturarea, cel puțin de acum înainte, a oricărui echivoc. *­­ LIBERALII ȘI_COOPERATIA Erl, la Camera, s’a desvaluit un nou aspect al „interesului“ liberal pentru cooperaţie , cunoscută şi foarte des citata în studiile criminalistice predi­lecţia irezistibila a delicventului, p­entru locul, în care şi-a săvârşit elictul. E ceva din această por­nire tainică a sufletului omului, căzut în păcat, e ceva din aceas­tă impulsie stranie şi tulburătoa­re, căreia nu i se poate rezista, şi în insistenţa, cu care liberalii re­vin neîncetat asupra probleme­lor cooperatiste, după ce, aşa cum s-a dovedit în recentele des­­bateri ale Adunării Deputaţilor, ei au fost identificaţi drept cei mai hrăpăreţi profitori politici — şi de alte feluri — ai coopera­ţiei. Nimeni nu i-a atras în această desbatere. S’au aruncat singuri în cursă. Inteligentul domn Ne­gură a crezut că prin interpela­­rea d-sale va răzbuna partidul de­­pierderea ce-a suferit-o prin aplicarea legii Răducanu la or­ganizarea cooperaţiei, lege graţie căreia această instituţie a fost de-p­arazitată de toată clientela cin­urilor liberale. Ce-a urmat, se ştie. Expunerea, făcuta de d. M. Ghelmegeanu, cu acte şi date sdrobitoare, asupra halului de jaf şi dezorganizare ,în care se afla cooperaţia sub regimurile li­berale. Lecţia aceasta pare să nu fi fost destul de elocventă pentru îndărătnicia, specifică unei anu­mite speţe animale, de care d. Negura, tot inteligentul d. Negu­ră, dă dovadă. În adevăr, în şedinţa de ori a Camerei, d-sa a reapărut la tri­bună, pentru ca — cu aceleaşi gesturi şi intonaţii, care fac deli­ciul Adunărei — să anunţe o in­terpelare asupra unor cooperati­ve din Muscel, ale căror contrac­te cu Casa Pădurilor au fost anu­late. Au răspuns imediat d-nii Ion Mihalach­e şi M. Ghelmegeanu. Şi ce-a eșit la iveală? Că acele cooperative, în apăra­rea cărora d. Negură, ca întot­deauna prost inspirat, se avânta­se cu atâta patetică fugă, erau două cooperative, care trecuseră contractele lor cu Casa Păduri­lor, unor interm­ediari, unor sam­sari, cari, prin acest subterfugiu, voiau să evite licitaţia. De altfel, din discuţiunea ce a urmat şi care promite să aibă în curând o urmare interesantă, s’a dovedit că foarte multe coo­perative, conduse de liberali, practică acest sistem fraudulos, prin care diverşi particulari cau­tă să obţină exploatări silvice fără licitaţie. D. Mihalache a anunţat cu fi­ees­t prilej, că oriunde se vor găsi cooperative, care se vor dovedi vinovate de asemenea manopere, vor fi dizolvate. Iar d. Ghelmegeanu a promis interesante revelaţii în legătură cu activitatea cooperativei «Ale­xandru Constantinescu» de la Bogdăneşti, jud. Bacău. Iată aşa­dar că graţie... d-lui Negură a mai eşit la iveală încă un aspect al interesului — ca să zicem aşa — liberalilor pentru cooperative. Partidul liberal patronează cooperative, care nu sunt în rea­litate decât camuflaje, în dosul cărora se ascund afacerile inter­mediarilor, ce umblă să ocoleas­că licitaţiile şi să facă afaceri grase, prin exploatarea bogăţii­lor Statului sub paravanul coo­peratist. Am crezut interesant să însem­năm şi acest aspect al activităţii cooperatiste liberale, tocmai fiindcă din partea liberalilor se încearcă astazi — cu atâta nefe­ricită inspiraţie — deschiderea procesului cooperaţiei, care, re­gulat, se întoarce împotriva ini­ţiatorilor lui. * D. ION MIHALACHE Desfiinţarea comitetului agrar Ministerul de Agricultură a alcă­tuit un proeet de lege pentru des­fiinţarea comitetului agrar. Autor al proectului este d. M. Ghelmegea­­nu, subsecretar de stat. Prin acest proeet se desfiinţează comitetul agrar , trecându-se pu­tinele afaceri actualmente un recurs înaintea lui, asupra Curţilor de A­­pel­Deasemen­i afacerile de pe lângă comisiunile judeţene trec în com­­petinţa tribunalelor, iar cele care aparţin comisiunilor de ocol , merg la judecătoriile de pace. Această măsură era cerută şi de economia bugetară, dar şi de răpi­­da rezolvare a afacerilor încă pen­dinte în faţa instanţelor excepţio­­nale de judecată în materie agrară. Astfel în locul comitetului agrar — unică instanţă de recurs — proi­ectul pune Curţile de Apel, 11 în toată ţara, cu 23 de secţiuni­ Dealtfel, comitetul agrar nici nu mai avea acum multe afaceri de judecat. Rămăseseră numai ches­tiile de măsurătoare, contestate de împricinaţi. Cât priveşte modalitatea, desfiin­­ţării comitetului agrar , ea a fost ajutată şi de împrejurarea că mem­brii comitetului, numiţi în Octom­brie 1927 pe cinci ani, ajunseseră la expirarea termenului. * Instanţele excepţionale nu sunt recomandabile în orice d­omeniu — şi mai cu seamă în cel agrar, unde un abuz are repercusiuni mai a­dânci şi mai grave asupra ordinei sociale. La noi judecăţile acestor instanţe au multe păcate. Şi în deosebi co­mitetul agrar poartă pe conştiinţă multe nedreptăţi. Ce-a fost acest comitet agrar ? A fost o instanţă inchizitorială, care judeca cu uşile închise — chiar în­ absenţa părţilor. Posesorul unui teren în baza unei hotărâri defini­tive se vedea uneori, după doi ani de stăpânire, lăsat pe drumuri — iară să se fi putut apăra, fără să fi ştiut că comitetul agrar intrase în funcţiune. Hotărârile scandaloase ale comi­tetului agrar sunt cunoscute de toa­tă lumea. E destul să pomenim de cazul pădurilor din Maramureş. In hotărârile date cu uşile închi­se, după anumite sugestii şi inter­­venţiuni, au fost nedreptăţiţi şi ex­propriaţii, dar şi ţăranii... mai ales ţăranii. Pentru plugari comitetul agrar rămâne o instanţă inchizitorială, care a stat atâta vreme — amenin­ţătoare — asupra ţărănimii. Nici un proprietar nu era sigur pe avutul lui — cât timp exista ca­binetul negru al comitetului agrar din Bucureşti.­­ Bine că era isprăvit cu această instituţie! * Activitatea comitetului agrar nu-i de sine stătătoare Ea se angrenea­ză în activitatea partidului liberal. Atât în numirea membrilor, cât şi in luarea hotărârilor — partidul liberal a avut partea lui de acţiune şi deci şi de răspundere­ De altfel, liberalii, după războiu, au avut o anumită tactică faţă de ţărănime. Pe de-o parte s’a făcut exproprie­rea şi s’a dat drept de vot ţărani­lor subt presiunea mişcărilor socia­­le (le la graniţă, — iar pe de altă parte, liberalii au făcut tot posi­bilul să escamoteze aceste reforme. De la taxele de import care au trecut din buzunarul ţăranilor in cassa Statului douăzeci şi ceva de miliarde — până la operaţiunile in­dividuale de la comitetul agrar... nu-i decât un pas. Este acelaş sis­tem de exploatare a ţărănimii — in­dividual sau colectiv. Odată cu detronarea liberalilor de la putere — trebuiau să-şi piardă toate organele nefaste, care servi­seră la exploatarea ţăranilor. * Şi era foarte natural, ca regimul naţional-ţăranesc să pună piatra de mormânt pe comitetul agrar, care a lăsat urm­e atât de urâte în me­diul oamenilor de la ţară — indife­rent: proprietari sau plugari. Hotărârea guvernului naţional-ţă­rănesc de a desfiinţa jurisdicţia ex­cepţională în materie agrară, în frunte cu faimosul comitet agrar, va fi întâmpinată cu bucurie de în­treaga pătură agrară Prin proectul de lege al d-lui Ghelmegeanu, partidul national-tă­­rănesc n’a făcut, — cum, poate, se va spune, — un act de răzbunare politică. El a ascultat de glasul a­­gricultorilor, dela cel mai mare pâ­nă la cel mai mic (și mai cu sea­mă acesta), care au cerut să ne în­toarcem la justiţia normală. Desfiinţarea comitetului agrar s’a făcut în spiritul — şi după în­demnul — agricultorilor din ţară. Ea răspunde unei necesităţi po­pulare. Cetăţi fortificate în tămpile româneşti (In studiul Întreprins asupra «Evolu­­ţiunii mijloacelor şi a chipului de făp­tuire a războiului dela moartea lui Şte­fan cel Mare până la aceia a lui Matei Basarab», d. general Radu Rosetti făcea în şedinţa Academiei dela 26 Februarie 1932, o comunicare mai lunga din care extragem partea privitoare la fortifica­­tiunea cetăţilor din acea vreme*). Schimbarea adâncă ce s’a produs în statutul internaţional al principa­telor româneşti precum şi evoluţia organizărilor lor interne, dela moar­tea lui Ştefan-cel-Mare şi până la acea a lui Matei Basarab au adus, precum am arătat în două memo­*) Memoriile secţiunii istorice a A­­cademiei Române, fii anterioare, modificări radicale, în organizarea oştilor româneşti şi în tactica ce care s’au folosit. Dacă a­­ceste modificări erau fireşti, era şi mai fir­esc ca schimbarea statutului internaţional să aducă, mai ales în Moldova, o sch­mbare în ceea ce pri­veşte fortificaţiiunea. In adevăr, în Moldova, se alcă­­tuise, pe baza nevoilor şi pentru a îngădui apărarea fiinţării Statului, un sistem complet de fortificaţiu­­ne constituit din­ o serie de cetăţi la punctele de intrare în ţară a comu­nicaţii­or principale şi o regiune for­tificată interioară (Neamţ-Român-Su­ceava) îngăduind manevrele arma­tei de câm­p. In Muntenia nu se alcătuise nici un sistem de fortificaţiune, pentru­­că ea se formase prin reunirea de mici alcătuiri locale ,pentru că în mo­mentul formaţiunii sale duşmanul de căpetenie era regele ar­g­­esc, ca­re moştenise sau construise un sis­tem întreg de fortificaţiuni ce-i asi­gurau stăpânirea peste trecerile Car­paţilor: Severin, cetatea Lotrului (Lotterwar), cetatea Argeşului (P­e­nari, Castrum, Arggeş, Rucăr, Bu­zău, pentru că Dunărea nu despărţea în momentul formării sale, Munte­nia de state duşmane şi pentru că ea nu a avut în capul ei, la început, o căpetenie înzestrată, cum a fost Şte­­fan-cel-Mare, cu vederi de ansamblu. După aceea ,ar fi fost prea târziu, pentru că Turcii, neputând să-şi ur­meze înaintarea spre Europa centra­lă atâta timp cât trecerile peste Du­năre nu erau în stăpânirea lor, au început, din prima jumătate a seco­lului XV, să ocupe toate trecerile ce duceau din Muntenia în actuala Bul­i­garie, cetăţile de pe malul drept fiind ocupate de dânşii mai dinainte. Ei au organizat la aceste treceri, pe te­ritoriul muntenesc ,capete de pod puternice, cari le îngăduiau să ţină sub ascultare pe domnitorii Ţării Româneşti. Astfel, cu începere din a doua jumătate a secolului XV, a­­ceastă ţară s’a găsit strânsă între doi vecini puternici stăpâni pe trece­rile ce duceau în ea peste Dunăre şi peste munţi. Turcii cucerind, în 1484, Chilia şi Cetatea-Albă, au adus în sistemul definitiv al Moldovei, spărtura prin care au putut impune, din ce în ce mai puternic, voinţa lor acestei ţări, spărtura pe care au mărit-o, în 1538 ocupând şi Tighina. Şi pentru că for­tificaţiunile permanente rămase încă în stăpânirea Moldovenilor, şi unele chiar ameliorate de Petru Rareş con­stituiau un element de putere pentru Moldoveni, Turcii au impus ,în mij­locul veacului XVI, distrugerea lor,­­ lucru ce nu s’a întâmplat în ţara ro­­mânească, pentrucă asemenea cetăţi primejdioase pentru atotputernicia turcească ,nu existau în această ţa­ră. Pe când Turcii, urmând pilda dată de puterile, apusene şi de cele mai dese ori cu ajutorul tehnicienilor cre­ştini modificau şi modernizau con­tinuu cetăţile aflate în mâinile lor, trecând la fortificaţiunea bastionată, cum făceau dealtfel şi cetăţile să­seşti din Ardeal, în principatele ro­mâneşti, cetăţile ce mai rămăseseră în stăpânirea noastră nu au fost mo­dernizate prin noui lucrări permanen nente. Singura lucrare permanentă, documentar stabilită, a fost trans­formarea, arătată mai sus, a cetăţii Soroca din cetate cu valuri de pă­mânt în cetate de zid. S’ar putea pre­supune că, precum s’a întâmplat în Occident şi la saşii din Ardeal, să (Continuarea în pagina 2-a) Fizionomia momentului Caracteristica preocupărilor con­temporane de cultură, constă într’o desvoltare incomparabilă a studiu­lui istoric. Perspectiva istorică de­termină conduita critică a momen­tului. Secolul XIX a fost numit pe drept cuvânt veacul istorismului. Școala aceasta, care a dat culoarea literaturilor acelui timp, îşi pre­lungeşte ecoul până în vremea noa­stră. Nu limitele temporale ale u­­nui eon cultural au importanţă de­cisivă. Catalogarea mentalităţilor după limite cronologice este în ma­joritatea cazurilor arbitrară şi ca atare imposibil de susţinut. Dife­renţierile pe categorii spirituale, de constituţie omogenă şi structură si­milară, se pot face numai din ana­liza critică din studiul comparativ al materialului cultural. Grupările sunt posibile pe bază de comunita­te ideologică. Pe aceste consideraţii bazăm afir­maţia că istorismul îşi înfige ră­dăcinile şi în secolul nostru, despre care, e just să afirmăm că e în­­tr’un moment d­e tranziţie, sau, cum se spune obişnuit şi cu accente a­­pocaliptice, pesimiste, în criză li­­chidatorie. Istorismul poate să fie apanagiul unor vremuri de reală pustietate spirituală, a unor epoci epuizate în conţinutul lor şi în căutare de e­­chilibru, imitat din etape anterioa­re. Trecutul, îndreptar al prezentu­lui, e o formulă vlorificată maxi­mal şi laborios de timpul nostru. Se pune însă o problemă: materia­lul istoric, a cărui sevă este extra­să prin mii de ventuze — ingeniozi­­tatea contemporană este neîntrecu­tă în fabricarea lor — serveşte in­­tr’adevăr ca hrană substanţiala pentru un prezent flămând, sau, a­­cel material este pus la contribuţie sub presiunea nevoii imperioase da orientare care va urma şi în cău­tarea căreia desfăşurăm efort şi depunem muncă energie şi extenuan­tă. Trecutul serveşte pentru a da indicaţii lămuritoare asupra unor probleme care nu-şi pot găsi o so­luţie imediată pentru satisfacţie prompta. Indiferent care din aces­te două ipoteze e verosimilă şi ac­ceptabilă, un fapt e sigur­ că răs­colirea lui demonstrează despre e­­xistenţa unei crize sociale, politice, psihologice şi spirituale, şi despre raza ei de adâncime. Epoca apare atunci ca punct crucial, adevărat nod gordian modern, în sânul că­ruia se întretac o infinitate de cu­rente, tendinţe, aspiraţii, a căror coexistenta dă specificitatea mo­mentului, declarat confuz, ezitant şi necristalizat. Despre existenta unei crize eco­­nomico-politice, cu substrat social în degringoladă, azi, după forţa cu care se impun evenimentele, toată lumea vorbeşte. Şi ca atare, toată lumea îi constată şi recunoaşte o­­biectiv existenţa. Este un triumf al unor idei afirmate mai înainte pe bază de fapte şi ştiinţă de către un Marx şi alţi gânditori, cari au întâmpinat o generală şi bovină re­zistentă, în momentul când au fost formulate. Presiunea evenimentelor nu vrea să cunoască opoziţie. For­ţează că­tuşele pentru a-şi deschide supapă de siguranţă, răsuflare li­beratoare. Sub coerciţiunea formi­dabilă pe care o exercită roata is­toriei, vor recunoaşte până şi cei mai slab dotaţi autenticitatea unor adevăruri sociologice contestate în momentul producerii. Mai mult sau mai puţin toată lumea gândeşte, întrucât gândeşte, oarecum dialec­tic. Afară, bine­înţeles, de tradiţio­naliştii înveteraţi şi anchilozaţi în atitudini închise, ostile m­ovirilor ne­cesare. Tradiţionalismul însă de tot­deauna în urm­a vremii, şi ignorant al paşilor ei.Alături de criza socială, să-i zi­cem exterioară, interesant e că do­mină o criză interioară, despre a cărui proporţie au început să vor­bească în­ Cor­noji alesuirii istoriei şi culturii, de la Spengler până la Berdiaeff şi viceversa. Despre o criză a culturii e prin urmare vor­ba, care s’ar desfăşura paralel cu cea semnalată mai SUS- Vasăzică: criză într’o parte şi criză şi în cea­laltă. Consensul este unanim. Şi cu atât, mai semnificativ cu cât peste barierele de separaţie care despart pe cercetători, nu sa putut co­munica și stabili anticipat un a­­cord comun. Este atunci interesant să ne întrebăm: nu există nici o legătură organică între două feno­mene cari stau fată în fată, coexis­tând paralel în timp? Unuia care este împăcat cu metoda impecabilă de cercetare care este cea a mate­rialismului dialectic şi a interpre­tării materialiste a procesului is­toric, răspunsul îi stă numaidecât la îndemână: infrastructura sau, pur şi simplu structura economică a vieţii sociale determină riguros suprastructura ideologică- Este un diagnostic clar, precis şi neînlătu­­rabil. Cum însă nu toată lumea ac­ceptă această metodă euristică, so­luţiile problemei momentului, a că­rui fizionomie e dificil de schiţat, sunt căutate ineficace şi sunt de o derutantă neconcludenţă. Rămâne ca tot presiunea forţelor suprapersonale să pună lumea de acord asupra adevărului unor teze, momentan neacceptate. -------ooxoo------­ Frequenţa consfătuirilor, confe­rinţelor, congreselor internaţiona­le, este nota dominantă a ultimei decade. Se ţes firele invizibile ale unei colaborări, încă platonică şi frazeologică azi, dar de o salvatoa­re eficacitate mâine. S’a anunţat pentru 1 Octombrie un congres european, care va în­truni în plenul lui figuri proemi­nente ale continentului. Se anunţă participarea următorilor: Amery, Barthelemy, Caillaux, Francis De­­laisi, dramaturgul german S. Hauptmann, romanciera scandina­vă Selma Lagerloff, Michalakopu­­los, Iorga, Politis, Rist, Tiulescu, etc. Aceste mime representative, sim­bolizând economia, sociologia, poli­tica, ştiinţa şi literatura sunt pen­tru prima oară amintite în legă­tură cu un eveniment de ordin in­ternaţional. Sigur, scepticii vor spune şi cu această ocazie: un con­gres în plus, cheltuială de vorbe inutile şi Europa tot prost va mer­ge. Ineficacitatea practică a diver­selor rezoluţii adoptate în infinite congrese, ar putea fi un argument demonstrativ pentru decretarea in­utilităţii viitorului congres euro­pean. Nu este aşa. Suntem, politiceşte, în momentul în care situaţia inter­­naţională predomină. Ţările sunt prinse strâns în angrenajul şi com­plexul continental. Actele indivi­duale au repercusiuni îndepărtate. Nu e nimic mai important, decât a se fixa o orientare şi atitudine uni­tară pentru consolidarea unui con­tinent care suferă realmente. Or a­­ceasta unitate de vederi, necesară, premergătoare acţiunilor practice, se formează din ciocnirea diverse­lor păreri, cari vor da o rezultantă comună, sintetizat­oare. Ar fi un prim pas înspre o largă înţelegere europeană, problema cea mai pre­santă pusă de haosul general pre­zent.

Next