Dreptatea, ianuarie 1936 (Anul 10, nr. 2461-2483)
1936-01-01 / nr. 2461
ANUL X. NO. 2401. 6 JE papiul Taxele de francare plătite in nr. I merar conf. aprobării Direcpunei Generale P. T. T. No. 34.856 Mc I Redacţia şi Adimnistraţia: Bucureşti, Str. G. Clemenceau, 9 — Telefon: Redacţia 303.42, Adţia 341(02 Statul ţărănesc-La răspântie de ani.#c Când încheiem anul 1935 şi intrăm în 1936 se cuvine să facem un mic bilanţ asupra progreselor pe care această formulă politică, plină de nădejdi, le-a făcut prin implantarea ei în conştiinţele acestui popor. Habent suci fata libelli... Cărţile îşi au destinul lor. Aşijderea ideile... Formula «Statului ţărănesc» n’a căzut din cer, fiindcă ideile de luptă, pline de rodnicie, nu sunt aduse cu hârzobul, ei răsar în toiul învălmăşagului. Zadarnic se plâng duşmanii noştri că nu pricep senzul «Statului ţărănesc». Nu vor să priceapă. Le este frică să-l priceapă şi să-l accepte. Dacă ar înţelege prea repede şi-ar da seama că li s’a apropiat sfârşitul heghemoniei. Iar dela întâietate şi dela conducere, nimeni nu renunţă cu inimă uşoară... «Statul ţărănesc», este un stindard şi o chemare la luptă pentru dezrobirea ţărănimii. Mihail Kogălniceanu, când a purces la propaganda şi la realizarea reformelor care l-au aşezat alături de Vodă Alexandru Ioan Cuza printre ctitorii Statului românesc modern, şi-a ales două formule: 1) robia neagră şi 2) robia albă. "Robia neagră» a însemnat robia ţiganilor. Kogălniceanu a emancipat acest trib de oacheşe culoare, aşezându-l în rândul oamenilor. «Robia albă» era robia ţărănească. Mihail Kogălniceanu a dus cea mai aprigă luptă împotriva boierilor conservatori, care uzurpaseră drepturile de proprietate strămoşească ale ţăranilor, considerându-i simpli chiriaşi şi «robi albi», alături de «robii negri», învăţatul dascăl al Universităţii mihăilene a scotocit hrisoave şi letopiseţe pentru a arăta drepturile imprescriptibile la glie ale robilor, care urau, semănau, secerau şi treierau, dar n’aveau drept la recoltă, împreună cu Vodă Cuza, cu o neînfricată energie, aceşti doi bărbaţi de Stat au reuşit să facă o restitutio in integrum. Prima împroprietărire a ţăranilor era primul act politic de democratizare a ţării româneşti şi de masivă dreptate socială. Domnitorul a fost izgonit, Mihail Kogălniceanu a fost calomniat o viaţă întreagă. Opera lor a rămas. Lupta pentru un Stat al ţăranilor începe odată cu generaţia eroică a lui Cuza şi Kogălniceanu. Ea nu s’a sfârşit nici azi. Ferdinand cel-Loial a făgăduit oştenilor Săi, îmbrăcaţi numai în cămăşi albe şi cu flinte în mână în faţa Mărăşeştilor, că le va da pământ. S’au expropriat moşierii, eforiile, bunurile de mână moartă. Setea de pământ a ţăranului român a fost pentru întâia oară astâmpărată. Dar exploatarea şi robia au venit din nou sub alte forme. Calomniatorii lui Kogălniceanu — liberalii — au organizat prin sistemul lor prădalnic şi plutocratic o nouă «robie albă». Lipsa de inventar agricol, decalajul dintre preţurile industriale şi rurale, fiscalitatea excesivă, taxele vintiliste la exportul de cereale, furtul urnelor au împiedecat ţărănimea să beneficieze de victoria câştigată prin realitatea Regelui Ferdinand I şi vitejia ei de arme. Din tranşeele anilor decisivi s'a născut, însă, şi hotărârea de a nu capitula până când Statul românesc nu va fi transformat într’un Stat naţional şi ţărănesc. Exponentul acestei hotărâri a fost un tânăr căpitan decorat cu «Mihaiu Viteazul», care de 16 ani stă în prima linie a bătăliei politice. El se numeşte Ion Mihalache. Formula «Statului ţărănesc» se leagă de Ion Mihalache şi a fost expusă, în toată amploarea sa, târziu, ca un fruct copt, după bogate experienţe, într’un faimos expozeu ţinut la Câmpu Lung. După acest expozeu şi cu această idee de «Stat ţărănesc», care polarizează toate forţele ţărănismului politic postbelic, Ion Mihalache a fost ales şeful partidului naţionalţărănesc. Anul 1934 a fost anul închegării unui program complet de guvernare aşa cum nu s’a mai prezentat cândva un partid în faţa opiniei publice. Anul 1935 a fost anul de răspândire al doctrinei Statului ţărănesc şi al lozincilor centrale. La Craiova, Chişinău, Braşov, Iaşi, Cern(oltnăuţi şi Cluj, în adunări populare cu zeci de mii de auditori, s'a supus spre ratificare voinţa de reformare a Statului liberal într’un stat al ţăranilor şi al tuturor categoriilor producătoare din această ţară. Azi , nu există cătun în creierii munţilor sau colibă în regiunile Dunării, care să nu fi aflat de steagul cel nou al Statului ţărănesc. Steagul cel nou este vechiul steag al lui Mihail Kogălniceanu de eliberare din «robia albă» adaptat timpurilor noastre... PETRE PANDREA MOMENTE Alegerile din Prahova D. Petre Bejan a fost prudent. A plecat la Londra şi Paris cu câteva zile înainte de efectuarea alegerilor comunale din Prahova terminate cu un net succes pentru partidul național-ţărănesc. Subsecretarul de stat presimţea, se vede, dezastrul. Ştia doar la ce se poate aştepta, din partea alegătorilor daţi pe mâna lui Gică Zaharia şi a «perimetriştilor» din Ploeşti. Tot oxigenul administrat până a ■ cum organizaţiei, de d. «şef» Bejan, nu mai are efect. De fapt nici nu mai e administrat în doze mari şi cu regularitate. «Şeful» şi-a atins idealul: e conducător de organizaţie şi ministru. La ce bun să mai cheltuiască. Entuziasmul întreţinut cu franci, se evaporează. Pe urma lui d. Bejan culege roadele ca cele de eri. La Londra, departe de fără, subsecretarul armamentului va putea «înghiţi» mai uşor insuccesul. Mai ales că vine acum şi o alegere de Senat unde candidatura d-lui Sfetescu, părtaş la perimetre cu d. Bejan, este serios ameninţată. Cside sunt ? In momentul în care d. Goga poartă pe meleaguri străine, îngâmfarea şefului unui presupus «prea popular partid, când d. Robu îşi antrenează picioarele pentru viitoarele «discursuri» parlamentare şi d- Hodoş îşi umflă bojocii strigând în toate colţurile apropiata venire a gogismului la putere, s’au publicat rezultatele alegerilor comunale din Prahova. Am căutat zadarnic prin aceste rezultate pe gogişti. Am crezut la un moment dat că li s’a făcut o farsă şi cineva i-a şters intenţionat din liste. Am aflat însă pe urmă că «marele» partid care vine la putere curând, nici n’a îndrăznit să se prezinte in alegeri. Anul trecut la alegerile comunale din Ilfov, d. Goga a recoltat fenomenalul rezultat: nici un vot. Dada, nici un vot, asrt era scris în lista rezultatelor. Anul acesta, ca să prevină dezastrul, d. Goga nici nu s'a mai prezentat. E mai comod aşa. Partidul d-lui Goga nu se vede decât atunci când vrea d- Tătărescu. La ordinile acestuia, se pot face manifestaţii, întruniri, agitaţii. Pentru interesele guvernului liberal. Când e treabă serioasă, d. Goga dispare. Nici nu ştii dacă mai există pe undeva. Iar partidul, ce să mai vorbim. Par’că intră în pământ. Vorba cântecului: Dacă tu, tot mai trăieşti. Unele eşti? Unde eşti? Dintr'un sat de DEMOSTENE BOTEZ înainte de vacanţă, cu ocazia deschiderei cercului de studii a tineretului, d. Mihalache a ţinut un discurs care tratează complect problema tineretului şi a naţionalismului. Nici odată nu s’a vorbit în ţara românească tinerilor intelectuali cu atâta înţelepciune şi cu atâta înţelegere a realităţilor. Este în discursul d-lui Mihalache, pe care l-am publicat în întregime în numărul nostru de Crăciun, întregul crez al unei religii ţărăneşti pentru care tinerii învăţaţi de la oraşe, porniţi din satele lor, pot duce o adevărată cruciadă. Concepţia socială a d-lui Mihalache are marele merit de a se inspira din realităţile vii ale ţării, de a se baza pe structura noastră socială şi de a fi unită cu o mare şi neobişnuită seninătate, şi cu acea căldură pe care o dă numai o profundă convingere. Claritatea expunerei d-lui Mircalache a impresionat, mult. Nu se poate ca tineretul care l-a ascultat ca şi acel care l-a citit după aceia, să nu fi găsit în cuvintele acelea, şi mustrare pentru o stearpă agitaţie pusă în slujba unor interese de opresiune şi beneficiu personal, şi energia şi entuziasmul său în serviciul unui bine superior. Vacanţa de Crăciun în care agitatorii tineri s’au întors pe câteva zile în căminurile părinteşti dela sate, a putut da tineretului de toate cuantele şi credinţele, putinţa de a verifica pe teren spusele d-lui Mihalache şi constatările pe care Ie conţin. Treziţi de un apel cald, însufleţit de o credinţă nestrămutată şi unit cu o dreaptă activitate politică în serviciul ţărănimei, tinerii ar fi trebuit să înţeleagă la faţa locului, în satele sărace şi încleiate în noroi, tot adevărul pe care d- Mihalache l-a predicat. Iar dacă ei singuri n’au avut cumpăneală şi calmul necesar pentru a înţelege tot ceia ce este cuminte şi atât de evident, ar fi trebuit ca aceşti tineri să facă din părinţii lor, judecătorii celor două propovăduiri în luptă. Ar fi trebuit să le expue buna credinţă şi fără părtinire felul de a vedea al d-lui Mihalache, cu soluţiile pe care le predică, — şi felul de a vedea al taberei de agitaţii îndemn pentru muncă în ridicarea ţărănimei din rândurile căreia cei mai mulţi s au ridicat. Doar acei care n'au beneficiul divin al raţiunei şi judecăţii să nu fi înţeles deplin chemarea d-lui Mihalache, în care sunt accente venite parcă direct din glasul ţărănimei şi al naftiniei însăşi, din glasul strămoşilor şi a unui şir lung de generaţii care speră o eşire şi o eliberare. Dacă marea mulţime a tineretului care se agită ar fi pus în faţa discursului rostit de d. Mihalache, şi şi-ar fi scrutat conştiinţa. Puţini şi prea interesaţi ar fi fost acei care să rămâe în afară de rândurile în care trebuesc normal să fie faţă de datoria către părinţi şi ţată. Dacă societatea de Radiodifuziune are în programul ei şi ajutorarea sau înlesnirea unor acţiuni politice pozitive şi solide, în loc să îngădue difuzarea unor poezii antisemite de ură stupidă, care nici măcar scuza talentului nu o pot avea, ar fi trebuit, în interesul superior al ţării, să difuzeze discursul d-lui Mihalache El poate servi de îndreptar pentru orice tânăr care vrea să puee(Citifi continuare în pag. II-a) in proces hotărâtor Lumea ştie: în cei doi ani ai guvernării sale, d. Tătarăscu n’a isbutit să restaureze creditul, n’a isbutit să menţie moneda, n’a isbutit să normalizeze circulaţia bunurilor, n’a isbutit să reglementeze comerţul, n’a isbutit să echilibreze finanţele, n’a isbutit să simplifice aparatul de stat, n’a isbutit să valorifice avuţiile naţionale, n’a isbutit să înarmeze oştirea. Şi lumea cunoaşte că moneda se rostogoleşte, fiindcă politica financiară a liberalilor e în vânt; creditul se surpă, fiindcă legea conversiunii a fost pretext de jecmănire a celor 8 miliarde din bugetul ţării, destinate lacomilor bancari; circulaţia bunurilor nu e reglementată, fiindcă guvernul apără trusturile şi cartelurile; comerţul exterior e haotic, fiindcă guvernul a atacat problemele lui cu interesul vădit de a înavuţi câţiva gangsteri economici; finanţele nu sunt echilibrate, fiindcă guvernul a risipit cu generozitate; aparatul de stat nu e simplificat, fiindcă s’a îmbulzit agentura liberală; avuţiile naţionale nu sunt valorificate,fiindcă guvernul e incompetent; iar oştirea a rămas neînzestrată, fiindcă banii împrumutului intern au trecut la nevoi «mai urgente», — de partid. Lumea ştie iarăşi: preocuparea de ultimă vreme, pentru care d. Tătarăscu cheltuieşte sânge şi vreme, este legea presei, — deci, gazetarii. Lumea trebuie să ştie: o altă preocupare, pentru care cheltueşte şi mai mult sânge şi mai multă vreme, este anularea concursului pentru cele două monumente: Carol şi Ferdinand. D. Tătărăscu se preocupă cu ardoare, cu frenezie, cu entuziasm, cu străduinţă în entuziasm şi frenezie, de legea presei, fiindcă şi-au cam îngăduit gazetarii sâ-l denunţe opiniei publice ca pe un om nepriceput care, în plus, mai este şi sonor şi şarlatan şi primejdios prin şarlataniile şi sonorităţile guvernării sale. Şi se preocupă d. Tătărăscu de anularea concursului celor două monumente, — se preocupă cu toată energia care vine de la acel freamăt de instincte afaceriste caracteristice moralei putrede a liberalilor, -r- fiindcă a descoperit prin liota partidului un sculptor, — o jale de sculptor, în felul în care Brătienii descoperiră în familie un pilaf cîe poet. Com unicat u r pi-»ni re Pre ședinţia Consiliului l-a publicat în «Viitorul», privitor la concursul monumenteior celor doi regi, e proba definitivă a neruşinării, a desăvârşitei neruşinări, cu care se poate în ţara asta terfeli o dreptate, desfiinţa un merit şi satisface un interes. Pofta rapace pentru câştiguri şi afaceri n’a făcut din liberali numai nişte entuziaşti ai salariului, nişte frenetici ai rentei, nişte jaguari ai camerei, dar i-a sălbătăcit sufleteşte în aşa fel încât jignesc până şi sfinţenia artei, preschimbând-o în tertip de pricopsire a partizanilor. Concursul pentru cele două monumente s-a ţinut la dorinţa Suveranului ţării, după un program de obligaţii şi de norme, în care cea dintâi de respectat este juriul examinator. Alcătuit din doi rectori de academie şi din doi docenţi universitari, puşi sub preşedinţia unui fost ministru de instrucţie publică, d. prof. univ. Dim. Gusti, — juriul şi-a dat verdictul, sanctificând cu competenţa lui necontestată meritele şi valorile într’o ierarhie imutabilă, — atât de imutabilă că sângeră d. Guţă Tătărăscu. Şi d. Guţă Tătărăscu sângeră că juriul n a scos în fruntea sculptorilor premiaţi căpuşa partidului liberal, din ocrotitoarea daltă a căruia ne-am ales cu ororile sculpturale de la gara de Nord şi cu Haretul din piaţa Universităţii. Şi, fiindcă odată e vătaf pe ţară, nu poate suporta d. Tătărăscu înfrângerea voinţei sale. In consecinţă, anulează concursul, sfidează obligaţiile lui, ofensează juriul şi-l desfiinţează, anunţând un nou concurs. Insă, acest nou concurs are o condiţie în plus: nu candidează decât premiaţii. Era şi firesc. Pe d. Tătărăscu îl interesează clasificarea între aceşti premiaţi. Ii convine ce a stabilit juriul în generalitate, dar nu-i convine clasificația fixată de juriu. Şi cum a aflat din lume, din stradă, din partizani şi din nu ştiu ce alte coclauri că premiantul întâi (deci ce-i ce obţinuse execuţia) nu se mai prezintă, a hotărît ţinerea concursului numai între cei doi, supuşi unui juriu nou, mai maleabil, mai elastic şi mai puţin competent, mai puţin competent, deoarece competenţele au fost toate în comisia dintâi, şi altele noi nu avem. Premiantul întâi, căruia îi revine, de drept, execuţia nu se mai prezintă la concurs, fiindcă refuză a supune demnitatea sa de om, valoarea sa de artist, şi faima sa de sculptor vrerii ţesute din meschinării, interese, pasiuni afaceriste şi instincte reprobabile a d-lui Tătărăscu. Se va adresa, deci, pentru dreptul său, dobândit, indiscubil dobândit, tribunalelor ţării. Şi demnitatea sa de om jignită şi valoarea sa de artist desconsiderată, şi faima sa de sculptor prejudiciată, îl sfătuiesc să meargă în faţa justiţei ţării pentru a-şi recupera şi daunele morale şi daunele materiale. Şi e bine că se adresează instanţelor judecătoreşti. E bine, fiindcă, astfel, d. prim-ministru al acestui blestemat colţ de pământ care e ţara românească, va fi silit să puie mâna pe cruce şi să jure pe purităţile acelei conştiinţe care va trebui să se înfiorre măcar de imaginea Dumnezeului oamenilor, dacă nu tremură de asasinate. I. DOBRIDOR Vichentie Babeş .de La 1 ianuarie 1936 se împlinesc 115 ani, de la naşterea — în Hodoniul Banatului — a marelui patriot şi luptător, român, Vichentie Babeş. Nu de mult, întru eternizarea memoriei lui şi drept pildă de recunoştinţă a neamului, Românii bănăţeni, au ridicat prin subscripţie publică un monument lui Babeş, în grădina publică din Timişoara. La inaugurarea acestui monument, florile recunoştinţei au fost depuse din belşug pe soclul care poartă bustul lui Vichentie Babeş iar d. Iuliu Maniu a ţinut să ia cuvântul ca fost preşedinte al partidului naţional-român din Ardeal şi Banat şi să proslăvească marele rol jucat de Babeş în epoca de redeşteptare naţională a Românilor transcarpatini. Cu aceasta s’a dat o parte de dreptate marelui dispărut bănăţean, dar nu s’a împlinit încă totul ce trebuia făcut pentru el. Şi acest «totul» reprezintă foarte puţin: dorinţa vie a lui Babeş de a fi înmormântat în locul unde a văzut pentru prima oară lumina zilei, în Hodoniul lui drag, în mijlocul Românilor lui pe cari i-a iubit, i-a condus şi i-a ajutat, acolo unde, sau împletit amintirile familiare cu gândurile de eliberare ale fraţilor săi de sub robia străină. In această privinţă, d. dr. Ilie Gropşian publică un emoţionant articol în revista cercului juridic bănăţean, în care, între altele se înserează şi un facsimil al lui Babeş cu următorul cuprins: «Pe mine mă doare Hodoniul, unde m’am născut şi de unde am dulci suveniri din copilărie, şi unde aşi dori să fiu dat pământului»„ Facsimilul poartă data de 24 Ianuarie 1896, atunci când Vichentie Babeş avea vârsta de 75 de ani. Deşi s’au scurs 39 de ani dela moartea lui, totuşi această modestă dar vie dorinţă nu i-a putut fi împlinită. Marele patriot zace şi astăzi în cripta părăsită şi ruinată din cimitirul satului Albertfalva din prejma Budapestei, unde nimeni nu-i aprinde o lumânare la căpătâi şi unde crucea, crucea datinei pe morminte, iau năruit-o vremile cari s’au scurs Dintr'o scrisoare primită de d. dr. Ilie Gropişan de la un prieten din Budapesta desprindem aceste triste amănunte cu privire la chipul în care se află cripta in care zace Vichentie Babeş: — «După informaţiile luate, din familia Babeş, în Budapesta, nu mai trăeşte nimeni. La 18 Nombrie trecut am fost să văd, cripta familiară în care este înmormântat Vichentie Babeş. Am rămas foarte surprins când am văzut în ce stare se află cripta. Ea este aproape ruinată. Se vede că de vre-o 20 de ani nu s’a mai îngrijit nimeni de ea. In partea dindărăt, la colţul drepţi bolta este surpată şi prin deschizătura formată se zăreşte din sicriu care pluteşte într’o apă de vre-o 10 cm. adâncime. Deschizătura aceasta parcă e intenţionat făcută de cineva, tocmai pentru ca apa să poată intra în criptă. Mă tem că până la primăvară, dacă ea nu se renovează, bolta se va surpa şi totul nu va mai fi decât o ruină». Am reprodus cuprinsul scrisoarei adresată din Budapesta d-lui dr. Ilie Gropişan, pentru ca să se afle în ce hal se găseşte mormântul celui mai de seamă reprezentant al epocei de redeşteptare naţională, din Ardeal şi Banat. Poate că vremurile au fost prea critice; poate că faptul n’a fost cunoscut la timp cărmuitorilor; poate că nu ne încălzim prea mult, în a păstra vie în amintirea celor de astăzi şi de mâine, pe cei de eri cari ne-au deschis orizonturi aşa de largi şi ne-au înlesnit calea ca să ajungem la realizarea visului nostru de secole. N’aducera, nimănui, nici un fel de vină. Când insă lucrurile sunt azi cunoscute, când le aducem şi pe acastă cale la ştirea cârmuitorilor, nu este cu putinţă ca nepăsarea să continue să se aşterne mai departe, nu estecu putinţă ca un suflet de român să nu tresară şi o inimă să nu bată mai puternic, pentru curmarea acestei indolenţe dacă nu chiar a acestei ruşini naţionale. Acolo, în cripta părăsită dela Albert Falva, marele Vichentie Babeş îşi aşteaptă de trei decenii dreptatea, împlnirea dorinţei din urmă de a nu zace pentru eternitate într’un pământ străin, departe de lumea care i-a fost dragă şi de satul în care a avut «dulci suveniri de copilărie». Pentru câtă luptă naţională a dus în cele mai grele şi mai cumplite vremi de oprimare a elementului românesc din Ungaria; pentru câtă activitate a desfăşurat în parlamentul maghiar pentru cauza românească, pentru câtă acţiune energică a pus întru apăraea românilor şi dobândirea drepturilor lor, atunci, când anunta tricolorul la butonieră era o crimă de stat. — se cuvine ca marele patriot şi naţionalist bănăţean să-şi aibe recunoştinţa postumă a neamului. Guvernul, sau dacă nu el, iniţiativa particulară, societăţile de eroi cari au, această menire trebuie să intervie pentru aducerea osemintelor lui Vichentie Babeş de la Albertfalva, în cimitirul satului Hodoniu, aşa cum a fost ultima dorinţă a admirabilului român şi naţionalist. Anii trecuţi, au fost aduse din Ungaria osemintele lui Eftimie Murgu. Mai înainte se ridicase o placă comemorativă pe casa lui Bălcescu din Palermo şi se pusese o cruce pe mormântul lui din cimitirul sicilian. Anul trecut au fost aduse în ţară şi înmormântate cu mare pompă, osemintele domnitorului Dimitrie Cantemir. Ce ar fi să se împlinească la 3 Februarie — ziua morţii lui Vichentie Babeş — ultima lui dorinţă de a fi înmormântat la Hodoniul lui drag? L. I . Viami Mucurii ianuarie 1930 ,2 lei D. Sassu și reformele D. Sassu, ministrul agriculturii s’a scoborât, «în mijlocul plugarilor». Expresia e a ziarului «Viitorul» și ea face pe liberali sa tresalte de bucurie. Intr’adevăr, e ceva extraordinar ca un ministru de agricultură să coboare în mijlocul plugarilor. Chiar când acest ministru e d. V. Sassu. Dar d. Sassu nu s’a dus în «mijlocul plugarilor» pentru niscaiva chestii plugărești, cum s’ar fi căzut pentru un ministru de agricultură. D. Sassu s’a dus să inaugureze o școală, adică să încalce domeniul d-lui dr. Angelescu, marele constructor de școli. Cu această ocazie, ministrul de agricultură, inaugurând o şcoală a vorbit... politică generală. Ce a spus d. Sassu? Cităm: «Partidul naţional-liberal a desrobit ţărănimea noastră economiceşte prin expropiere şi împroprietărire şi politiceşte prin acordarea dreptului de vot egal; nici totul şi nici votul însă nu pot fi folosite cum se cuvine, câtă vreme datele noastre vor rămâne în întuneric*. Chestia cu acordarea pământului şi votului, a fost lămurită de mult. Ţărănimea ştie perfect şi cum s’au acordat aceste reforme şi cât meritau liberalii în «acordarea» lor. Unde e interesant d. Sassu, este acolo unde afirmă că aceste reforme nu au nicio valoare dacă satele sunt ţinute în întuneric. Este tocmai ceea ce au făcut liberalii până acum. Cât au guvernat, au scrâşnit din dinţi că au o ţărănime stăpână pe pământ şi pe vot şi au căutat prin toate mijloacele să anihileze efectele acestor posesiuni. Băncile cu dobânzi uzurate au lucrat într’o parte, jandarmii şi bătăuşii in ania. Din lot s’a ales situaţia inextricabilă a datoriilor rurale, din vot, batjocura pe care o reînviaza liberalii la fiecare alegere patronată de ei. D. Sassu a indicat cum se poate anihila folosinţa lotului şi votului. A uitat să adaoge că cei dintâi cari au învăţat şi au practicat acest lucru, au fost tocmai tovarăşii săi de partid. Era dator de ministru al agriculturii să le recunoască acest merit. Cnarca... *Țara Noastră» cere «loc tineretutului. Tinerelul din jurul d-lor Cuza și Goga n’are nevoe ele am ceva. Iși face loc, cu bâta. * «O prietenie cu tâlcuri» se întitulează articolul de fond al oficiosului gogist de eri. E vorba, de sigur, de prietenia d-lui Goga cu oarecari membrii ai consiliilor de administraţie, nu loc mai arieni puri. «Viitorul» vorbeşte de naţionalismul faptelor. Adică: Oradia Mare, baroul de Ilfov, agresiunile din Cişmigiu etc. IN PAG. IV-ai 1935 : mană cereasca pentru: perimetrişti, cagerişti, paşaportişti şi alţi... işti m Ofensiva trupelor O statistică scandaloasă de PROF. ION LIVESCU După nechibzuita desfiinţare a Teatrului Naţional din Chişinău, din August şi până spre sfârşitul acestui an, nu i-ar veni nimănui să creadă ce ofensivă îndârjită s’a pornit de trupele minoritare în capitala Basarabiei şi in toată regiunea — după ce din indolenţa celor calificaţi să apere teatrul românesc, acest minunat instrument de propagandă culturală, — s’au văzut libere şi fără control, în star'c să-şi facă propaganda lor, prestânjenite de nici-o concul mânească. Intradevăr, faptul e ca să nu fie relevat şi latura orice contestaţii] vor urma, e destul săzenţa celor vre-o 20 trupe minoritare, apSşinău, după dispariţia omânesc, este confirmată V,trele administraţiei financiare locale, unde au fost nevoite să-şi vizeze cupoanele de intrare. , Douăzeci de trupe minoritare într’un oraş, în care Teatrul Naţional zace pecetluit, nu i se fac reparaţii, ameninţă să cadă şi această invazie, numai într’un interval de Şase luni! Vreţi pentru o deplină edificare să dau şi titulaturile trupelor minoritare?? Iată-le: Trupele ruseşti, Muratov, Vronski, Aldezi spectacole de operetă şi operă ale trupei Zon-Poliacov, concertate Chedrov, etc. toate au ocupat actuala stagiune a Chişinăului, afară de spectacolele date în turneurile basarabene. Trupele evreeşti: Compania permanentă din sala Rachelis, trupei® Moscovici, Sidi Thai, Baratov, Kuniei,Friedman anunţată în sala Unita, etc şi cu turneurile respective în centrele mai de seamă. . Iar cinematografele au rulat vreo patru sau cinci filme sonorizând numai texte ruseşi. In total, circa o sută de spectacole în lmbi străine fată de două spectacole româneşti organizate de Teatrul Naţional din Bucureşti, ca să nu se simtă lipsa teatrului desfiinţat. Şi-apoi să mai susţie cine vrea, că ministerul artelor nu-şi arata întreaga solicitudine pentru promovarea limbii româneşti în Basarabia şi că studenţimea universitară şi tineretul tuturor şcoalelor din Chişinău, cari aveau mai nainte matineuri, în cari se jucau lucrări dramatice cu subiecte din istoria Ţării, în cari se făceau şezători şi se preaslăvia graiul strămoşesc în scrierile autorilor noştri, azi îşi împietresc inimile şi educaţia tineretului, se face cu spectacolele adesea iridente, alese înadins să înăbuşe orice avânt de conştiinţă naţională! Iată unde a adus desfiinţarea Teatrului Naţional al Basarabiei, desfiinţare care caracterizează cum se cuvine politica noastră culturală. O statistică scandaloasă și o rușine națională.