Dreptatea, martie 1947 (Anul 22, nr. 270-296)

1947-02-01 / nr. 270

Ari1 \ vm (sín* "Toi­ietar: V A 'IR’PTATHA I 3 LUNI ui amante: cantata svm « Provincia 30000 utit’iţii sl întreprinderi « articulare "HO Mill­i*»t anual 1 Con» n.E.C. 1388 M pag­ni Sou Let Organ al partidului naponal~țăr­ănesc Sânsîtătă I « Februarie 194î ) JREDACDA Sl ADMINISTRA­TIA Str. Osmervcsau Nr. 0 rted­actia d. ii A4 leieîoaifi: Ad­ pa.. us.ih riporrafia s a J Taxa plătită in numerar conf aprobării 13.504/948 Şi ne cunoaştem ţara! „Libertatea" — ce titlu gol de conţinut azil — oficiosul so­cialiştilor repedişti — a înce­put de câteva zile o anchetă, pe judeţe, sub titlul: Să ne cu­noaştem ţara ! Ne-am fi aşteptat ca această anchetă să aducă oarecare material informativ în ce pri­veşte acţiunea constructivă pe care regimul actual a între­prins-o în diferitele judeţe ale ţării, precum şi a lucrărilor de urgent interes obştesc realiza­te în răstimpul de doi ani, de când dr. Petru Groza conduce. Am citit cu atenţie şi curios*.)­te primele două anchete în care autorul anchetator se ocupă de ju­deţele Constanţa şi Bacău. Se o­­cupă este un fel de a zice. In rea­litate, înregistrează două intervi­­ew-uri cu „deputaţii“ socialişti­­pepedişti din susnumitele judeţe, „deputaţi’­, care, evident, popula­ţia respectivă n’a auzit de ei până în prezentt. Ce, anume, spun aceşti „aleşi’ ? De înfăptuiri realizate de acest regim, nici vorbă nu poate fi, pen­­trucă nu s’a realizat nimic. Dim­­potrivă, s’a distrus sau irosit t­ot ce-a existat. Atunci ? Ori ni se înşiră cunoştinţe elei­mentare ce se găsesc în manualele de curs primar, ori ni se servesc calomnii şi atacuri violente la a­­dresa partidului naţio­nal-ţărănesc în deosebi, ca şi cum d. Iul­u Ma­­piu şi partidul naţional-ţărănesc ar purta răspunderea haosului, anar­hiei şi tragicei situaţii d­e ţară, operă exclusivă, conştient asigura­­tă ţării de acest regim. Dar să ilustrăm, prin citate, a­­firmaţiunile noastre. Tov Moraru „deputat’’ de Con­­stanţa, decl­ară următoarele lucru­ri absolut no­u şi necunoscute : „Judeţul Constanţa e în primul rând agricol. Are un teren (sic!) de cea mai bună calitate. Calităţi­le pământului îi mai dau posib­li­tatea unui întins cor­t, putându-se promova ei de un tip special. Pes­cuitul în Marea Neagră este de asemeni o importantă bogăţie a Constanţei. Nu trebue uitat şi lito­­ralul care se pretează unei renta­bile exploatări turistice“, etc. Tov. Rusu „deputat” de Bacău îşi locueşte noutatea de informar­e a savantului său coleg dela Con­stanţa, prin calomnii sfruntate. ,,Motoarele uzinei eletrice de la Bacău, cumpărate de acelaşi poli­tic cui al trecutului, dela fiare ve­chi, sunt azi într’o stare de plâns". Şi aşa adaugă, spiritual : „Dacă mi s’ar îngădui să fac o glumă, le-aş compara cu o fată bă­trână şi capricioasă, care se supă­ră foarte uşor’’ (Fiarele vechi N. R). Dar uită că atât Libertatea cât şi Scânteia, cu trei săptămâni îna­inte, au scris că ruinarea motoa­relor uzinei electr­ie dela Bacău s’a datorit unor muncitori pece­rişti responsabil cari nu şi-au în­deplinit conştiincios serviciul şi că, deci, motoarele au ajuns fiare vechi din cauza elementelor socia­­listo-comuniste nepregătite puse la locuri de răspundere de P. C. R. şi anexa sa rădăcenistă. Iată ce înseamnă în concepţia ziarului oficios „L­bertatea5’ an­cheta : Să ne cunoaştem ţara ! Din cele două citate, se vede clar cum îşi cunosc ţara „aleşii regimului. Ic» To&m Principalul câştig al timpuri­lor moderne, democraţia, corolab­irul unei necurmate lupte pentru libertate, poate fi cu uşurinţă privit ca un rezultat firesc al con­cretului despotism, liberalism pe plan pur politic şi al evoluţiei primitivismului către societatea modernă pe plan sociologic. O explicare a democraţiei ca exi­­stenţă a societăţii evoluate şi a despotasm­ului ca produs al pri­mitivismului sau a întoarcerei spre primitivism nu este lipsită dle interes, idea acestei paralele bucurându-se de anterioare şi celebre paternităţi lipsite însă d£ imperativul unui semnificaţie ermetism Şi pornind de la constatarea unui reprezentant de seamă al sociologe’ police, Vinogradoîi, că dreptul nu poate fiinţa fără sprijinul unei organizaţii politi­­ce, nici statul fără drept ne vom da uşor seama că din evo- luţia jurid’că se poate descifra evoluţia peltică a grupului so­­i­al, el fiind determinantul dreptului. Evoluţia societăţii este ară­tată de concurenţa mereu mai pronunţată dintre dreptul con­tractual şi dreptul penal, cel dintâi impunându-se cu o vi­goare crescândă. Regimul con­strâgerii sociale, cum atât de clar explică Sumner Maine, a fost înlocuit pe măsură ce so­cietatea ieşea din primitivism, cu regimul contractului liber consimţit, atârnând numai de voinţa ind­vidului. Dreptul în­cepe să privească pe individ ca atare, să egalizeze datoriile şi avantagiile fatale convieţuirii Intr’un grup social şi sustră­­gându-1 arbitrajului „celui mai tare”. In felul acesta, cădea în desuetudine vechea deoseb­re a stării sociale din care cineva făcea parte, conform căreia tratamentul omului depindea de privilegiile posedate de tri­bul, clanul sau familia căreia el îi aparţinea. In acelaş timp dreptul penal îşi schimba şi el punctele de vedere. Responsabilitatea para­­l­­ele cu pedeapsa suferă impor­tante transformări. De la răs­punderea colectivă a grupului căror victima făcea parte, se trece în mod evolutiv către răspunderea individuală. In so­cietatea primitivă, pedeapsa era imperativă, vindicativă, şi în consecinţă exagerat de mare. Şi cum conceptul de „crimă” a fost totdeauna elastic, depin­zând de ceea ce era obişnuită societatea să califice astfel, la Roma nu era o crimă să ucizi un sclav sau un datornic, dar păcatul unei vestale era­ socotit astfel), ne dăm seama cât de uşor se putea exa era. In faţa unei crime căreia îi dădeau proporţii după importanţa vic­­timei, oamenii cer un obiect de răsbunare egal cu crima în imaginaţia lor, indiferent că e vorba de un lucru, un animal, un mort, sau chiar un popor întreg. Pentru răsbunarea prie­tenului său Efestion, Alexandru cel Mare întreprinde campania împotriva passeenilor, ucigând mii de oameni în chip inutil. Caesar procedează la fel cu ner­vienii. In schimb, perșii recurg la un simbol bătând cu vergele înroşite in foc apele înfuriate ale Mediteranei şi Carol IV îşi sporeşte zadarnic răsbunarea spânzurând pe amiralul Colig­­ny după cel I1 asasinase. Evoluând, dreptul a restrâns responsabilitatea numai la oa­meni şi, mai mult, la oameni conştienţi de fapta lor, cu de­pline facultăţi mintale în mo­mentul săvârşirii delictului sau crimei lor. Nu se mai aruncă oprobiul crimei asupra întregu­lui grup din care face parte Lucius (Continuare in pag. 1 Tc) EVOLUTIE SOCIALA D. MOLOTOV A SEMNAT TRATATUL DE PACE CU ROMÂNIA Telegrama îîî pag­. 81-a rre/aimmsgt&amum vrmumiHamKKm^mm^mKKismeiisssS'iaimsmr.ssirnrtBNm Aşa­dar, d-l Churchill, şeful o­­poziţiei britanice şi — se poate spune — şeful opoziţiei interna­ţionale, a descoperit necesitatea reconstituirii Europei, plecând de la permanenţele istorice ale impe­riului britanic şi, credem noi, de la sentimentul actual, pe care îl în­cearcă cetăţenii Marei Britanii, de a s­e suspendaţi deasupra unui vid Este sigur că Englezii preferă să aibă în Europa mai de­grabă un adversar, care poate fi înfrun­tat sau combătut, decât un haos, pe care nu-l poate stăpâni nimeni Dar, după cum Europa nu este opera Angliei, tot aşa nici noi nu trebue să insistăm, pentru a nu afirma ca europeni, exclusiv asu­pra punctului de vedere britanic. Avem şi noi punctul nostru de ve­­dere şi mai au şi alţii punctul lor de vedere. Dacă cele două-trei pa­tru puncte de vedere asupra aces­tei probleme vor coincide, cu atât mai bine Dar cum s’ar putea în­tâmpla o minune atât de capita­lă pentru destinul spiritual şi poli­tic al întregei lumi — renaşterea unei adevărate Europe — fără ca cei care au dreptul să se numească europeni să nu sufle nici măcar, un cuvânt în legătură cu această minune? Este desdreptul ceva ridicol în această moarte aparentă a unei noţiuni, în această dispariţie subi­­tă a unei realităţi psihologice, des­­pe care toată lumea se face că n'a auzit niciodată nimic. Nu este la­mentabil că a trebuit să vină un ,,străin’’ pentru a ne aduce aminte că existăm ? Dacă, într’o bună di­mineaţă, am citit în ziare că Ame­rica, Africa sau Australia aiu dis­părut, am fi cuprinşi de accese de consternare, de panică şi de jale. Dece însă putem rămâne nesimţi­­tori la propria noastră moarte, de dispariţia propriului nostru conti­nent ? Pentrucă acesta nu este în formă precisă de insulă? Pentrucă suntem atât de dezorientaţi şi lip­­siţi de voinţă, sau pentrucă ne-am hiotărît să ne sinucidem? Să în­cercăm să dăm un răspuns la a­­ceastă întrebare. Adevărul pare să fie că Europa n’a constituit nici­odată un adevăr­at continent. Din punct de vedere geografic, Europa a fost întotdea­una o peninsulă, căreia cu toate eforturile, istoricii şi diplomaţii n’au reuşit încă să-i stabilească li­mitele. Cu atât mai puţin a exis­tat o unitate europeană din punct de vedere politic. Cele mai crânce­ne războ­ie cunoscute în istorie până în 1941, care s’au soldat cu un consum de energie mai consi­­d­erab­­ şi cu un număr de vieţii­me omeneşti mai mare, au fost în ,,Europa” şi între „europeni’’. Ba, dacă ne gândim bine, vedem chiar că puterea distructivă a războaie­lor a fost cu atât mai mare cu cât ele s’au purtat între naţiuni mai civilzate în sensul „european”. Noi, românii, nu trebue să ne fa­cem­ nici o iluzie în această pri­vinţă. Să nu ne imaginăm nici o clipă că cele mai distrugătoare războ­aie din Europa sau pentru Europa sunt acelea pe care le-am dus noi cu turcii. Dacă am face un bilanţ obiectiv, am descoperi că faţă de Turci, noi am plătit mult mai mult cu demnitatea decât cu viaţa. Politica imperiului otoman n-a urmărit nici un moment dis­trugerea Ţărilor Româneşti, ci exploatarea lor, ceea ce a­ţi făcut, prin inj­oace mai mult sau mai puţin geniale. De aici a rezultat, de altfel, şi conştiinţa noastră de clasă socială unită în oprimare, conştiinţa noastră naţională. Duci­stă însă şi adevărata defi­niţie a Europei. In Occident, acolo unde s au pus bazele conştiinţei europene, au fost sacrificate mai întâi şi mai multe vieţi omeneşti în sch­ibul libertăţii politice şi sociale, dedait în orice parte a gr­oteulu. Mai mult decât unitate geografică şi politică, Europa este o unitate spirituală, un ideal care a atras pasiunile cele mai mari şi crimele cele mai mari, tocmai pen­­tru că el reprezintă destinul veri­tabil către care se îndreaptă ome­nirea- Epicarriss (Continuare în pag. IlI-a) EUROPEANA Teorie şi practică Statul trebue să fie expresia practică cea mai înaltă a concep­ţiilor pe cari, naţiunea le are despre cele trei forme concurente de autoritate: aceia a moralei, aceia a libertăţei şi aceia a legei. Statul este o sinteză, o finalitate rezultată din convergenţa unui complex de forţe şi tendinţe sepia­te. In fiinţa sa, se compensează toate curentele de gândire cari au liberă existenţă în massa poporu­lui. Partidul este o simplă expresie subsecventă, reprezentând, — în complexul social, — aceste forţe şi aceste tendinţe. Ele nu pot fi impuse majorităţii decât prin vo­tul obştesc, secret şi universal Sistem care, respectând voinţa ge­nerală, asociază, — în parlament, — la grupul guvernamental şi pe reprezentanţii celorlalte partide sau curente de gândire politică şi socială. Votul, secret şi universi!, rămâne actul condiţional al echili­­brului social organizat. Orice abatere dela normal con­duce, pe drumul cel mai scurt, la criză şi anarhie. Niciodată, într’o fază politică democratică, — statul, — nu îşi poate subordona sau confunda au­toritatea sa majoră, cu aceia mino­ră a unei grupări, grup sau partid Astăzi, în România, asistăm în­grijoraţi la desfăşurarea unui spectacol de tragică esenţă poli­tică: lupte între start şi cetăţeni. Se înfruntă două puncte de vede­re absolut contrare. Deoparte acţi­­unea coercitivă a autorităţei sta­tului şi , de cealaltă, forţa eli­­berartorile de rezistenţă a societăţii. Ceva mai mult, deoparte, statul care îşi arogă libertatea de a po­lta şi a repara,­­ de cealaltă, ce­tăţeanul care refuză să-şi piardă libertatea de a avea şi conserva. Adică, opoz­iţie între dreptul pri­mitiv al raptului( politică econo­mică bazată, pe „dreptul pumnu­lui” !) ridicat la rang de politică oficială şi între dreptul moral al proprietăţii muncii şi produselor sale, care s’a desvoltat odată cu evoluţ­’a omului şi a gândirii sale Pentrucă: 1. O torenţială acţiune de legi­ferare, dublată printr’o exceden­tară (singura­ excedent!) aparate­ră administrativă de control şi sancţiune, denunţă public un fali­ment categoric în acest domeniu. 2. O lipsă totală de raport co­respondent între etalonul-aur şi biletul de bancă, precum şi vidul pe care îl prezintă piaţa, arată o tulbure relaţie între cerere şi o­fertă, consecinţă inevitabilă a u­nei mizere producţii. Deci: dublu faliment. 3. Repudiul popular arătat gu­vernului şi organelor sale repre­zentative, precum şi controlul as­pru sub care se sbate viaţa popo­rului, arată, — până la evidenţă, — falimentul doctrinei partidului care deţine puterea de stat. In aceste condiţ­ui, este posibi­lă o înhămare a poporului şi a forţelor creatoare, la carul de pe­deapsă al doctrinei politice care ne stăpâneşte prin abuz de legi uimtive, prin exces poliţienesc şi print­r-o adevărată agresiune pro­pagandistică ? Nu. Hotârît: NU ! Guvernul actual a inventat toate variaţiile şi specialităţile: statul-partid, s­tatul-infirmier, sta­­tul-comersant, stertul-gardian, sta­tul-informator, statul-providenţă statul-speculant, statul-moşier, sta­t­ul-uzurier, statul­ agricultor, etc. Dar­, un start ruinat material­mente şi un partid colector de ruine morale vor sta,şi prin a rui­na şi singurele sale posibilităţi de susţinere. Confiscând produse­­le sau sursele productive, Statul actual, a­dânceşte prăpastia dintre el şi Ţară, Guvernul a demonstrat som­ptuos că nu poate nimic- Binele îl face rău iar răul este singurul lu­cru pe care îl reuşeşte bine. Ori­cât ar vroi, nu poate! Rămâne ca poporul, — suprema putere — să arate că ARE DIN PLIN CAPACITATEA DE A VROI ȘI DE A PUTEA. Insă, năzuind către alte idea­luri!... Odobescu Dîfi cul Sa. d­in Egipt Guvernul egiptean, prezidat de Nok pasi Paşa, succesorul lui Sid­­ky Paşa, a rupt negocierile cu gu­vernul Marii Britanii pentru revi­­zuirea Tratatului anglo- egiptean din 1936. Acest tratat căruia i s'a cerut revizuirea de către egipteni va putea fi revizuit peste 10 ani, când Egiptul va avea dreptul să-i ceară revizuirea. Intre timp, după ruperea negocierilor, Tratatul ră­mâne în vigoare. Cauzele acestor neînţelegerii nu trebuesc căutate între articolele care privesc poziţia britanică îr­ Egiptul propriu zis. Cele două gu­verne se pot înţelege în modul cel mai period, datorită spiritului de concesie al guvernului de la Londra, atât pe chestiunea evacu­ării de trupe britanice, cât şi pe chestiunea parei Suenlui sau asis­tenţei mutuale. Mă­ul discordiei este Sudanul Anglo-Egiptean, ţara Nilului Superior care se întinde dela ce 2-a Cataractă a fluviului şi până la isvoare şi lacul Rudolf, sau între Maree Roşie, Eri’­re'.a Şi Abisinia — le Est — şi Africa E­­cuadorială Franceză şi Congo Bel­gian la Vest. Această ţară pentru care a curs mult sânge brit enic la Ondwman şi pentru care s'a încheiat, în 1899, un acord de gu­vernământ britanic, este revendi­cată de Egipt într'o formă care nu este acceptată de guvernul britanic. Dreptul de autodeterminare pa care britanicii îl vor garantat pen­tru Indonezi, este trecut cu vede­rea la Cairo, unde „statutul de independență pentru Sudan este de neconceput­’ după cum a afir­mat d. Bevin în Camera Comune­lor. Desigur că interesele Egiptului pe Valea Nilului, coloana verte­brală a acestei ţăl­i, nu pot fi con­testate de nimeni, după cum nici Anglia nu le contestă. Un vechiu proverb egiptean spune că „Egip­ (Continuare în pag. IlI-a) ET5 sc. False consolări­ ­ de N. CABANOS NQ Multe sectii schimbat în politica ţării româneşti de două­zeci de ani încoace, dar metodele da luptă împotriva partidului naţional-ţărănesc au rămas aceleaşi. Se întâmplă chiar, spre mirarea cetăţenilor naivi stau numai de bună credinţă, ca vechi, specialişti în materie să fie solicitaţi in ciuda faptului că experienţa a dovedit puţina lor pricepere şi adeseori în ciuda faptului că după 23 August figurile lor n'ar mai trebui să fie actuale. Adversarii noştri Însă nu îşi aleg armele. In hotărârea lor de a ne desfiinţa politiceşte trec uşor peste considerentele de morală sau peste cele de sim­plă logică, lar ca să fie mai siguri, sau ca să poată măcar nutri iluzia siguranţei, combină metodele, ames­tecă oamenii, încurcă tacticile fără să ţie seamă că prea multă viclenie strică şi că exagerarea n'a dat nicio­dată rezultate practica... Iată, bunăoară, de vre-o doi ani încoace se tot în­cearcă arma „sciziunii", a ,disensiunilor interne" şi a „descompunerii" partidului, fără ca puţnătatea efec­telor obţinute să descurajeze pe îndărătnicii comba­tanţi. Opinia publică tot înregistrând însă „gravele" dichenii a început să le considere cu scepticism. Nimeni nu mai crede în poziţiile intermediare, în „oboseala" fruntaşilor în „revolta" masselor desconsi­derate. Şi toată lumea în schimb aflând, din zvon pu­blic bine regisat sau din ziare copios cenzurate, d­es­­p­re o seamă de „manevre" în curs de pregătire sau despre iluzorii „destrămări" trage concluzia naturală că, tristă trebue să fie poziţia guvernului de vreme ce este obligat să recurgă la asemenea ieftine trucuri. Iar partidul îşi continuă netulburat drumul, eroii cu ani în urmă de cerbicia lui Iuliu Maniu şi de ţărănea­sca înţelepciune a lui Ion Mihalache. Ceea ce, fireşte, nu împiedică pe cei slabi de suflet şi de minte să con­tinue a căuta pretexte de false consolări tocmai în fe­nomenele care ar trebui să-i puie pe gânduri.

Next