Drum Nou, octombrie 1970 (Anul 27, nr. 8003-8029)
1970-10-20 / nr. 8019
A Pag. 2 Cel mai important moment din istoria marilor bătălii de clasă din România (Urmare din pag. 1) din Capitală este reprimată sîngeros de guvernul liberal, înăbuşirea cu forţa armată şi prigoana dezlănţuită cu prilejul evenimentelor de la 13 decembrie, nu numai că nu a dus la lichidarea mişcării muncitoreşti, ci ea a luat o amploare mai mare In anii următori, în anul 1919, în primăvara şi vara anului 1920 numărul grevelor devine tot mai mare. Muncitorii ceferişti, petrolişti, metalurgişti, tipografi, forestieri în acţiunile lor îmbină tot mai mult revendicările economice cu cele politice. . Pentru a înăbuşi mişcarea revoluţionară în continuă creştere, ce primejduia tot mai mult, dominaţia claselor exploatatoare, pentru a răpi maselor cuceririle obţinute în luptele revoluţionare anterioare, în martie 1920 este adus la cîrma ţării guvernul Averescu — Argetoianu. Acest guvern introduce în fabrici gărzile militare, arestează sute de muncitori şi-i trimite în judecata Curţilor marţiale pentru activita- te revoluţionară, adoptă legea „Trancu-Iaşi", cu pretenţia că reglementează conflictele colective de muncă, dar care de fapt interzicea greva politică, precum şi grevele economice în întreprinderile de stat, iar declararea grevelor în celelalte întreprinderi era permisă numai după îndeplinirea unei proceduri îndelungate de arbitraj obligatoriu. La măsurile reacţionare de anulare a drepturilor cîştigate de clasa muncitoare prin lupte grele, proletariatul din ţara noastră a ripostat prin intensificarea şi mai puternică a valului de greve. Au loc greve generale pe ramuri de producţie şi pe localităţi. Amploarea luptelor greviste şi starea de spirit revoluţionară a muncitorilor este edificatoare dacă avem în vedere că în vara anului 1920 au avut loc aproximativ 40 de greve pe lună. Profundul proces de radicalizare a maselor muncitoare, al creşterii impetuoase a avîntului şi combativităţii revoluţionare devin mai evidente începînd din luna august cînd în întreaga ţară se desfăşoară o puternică mişcare de protest împotriva proiectului de lege pentru reglementarea conflictelor de muncă, împotriva cenzurii şi a militarizării întreprinderilor. Grevele generale, însoţite de manifestaţii de stradă, care au loc în Bucureşti, Timişoara, Iaşi, Braşov, Turda, Piatra Neamţ, Baia Mare, Sibiu, Brăila, Galaţi, Constanţa, marchează de fapt o nouă fază a mişcării greviste, o trecere de la grevele locale la greve mai mari pe oraşe şi chiar pe regiuni ale ţării, toate acestea nefiind altceva decit trepte intermediare spre o grevă generală pe scară naţională, cerută de mai mult timp de elementele înaintate carese aflau în fruntea acestor acţiuni. Problema declarării grevei generale pe întreaga ţară devenise atît de actuală încît ea a fost luată în dezbaterea Consiliului general al Partidului Socialist şi al sindicatelor, întrunit în zilele de 10—11 octombrie. După dezbateri îndelungate, în cursul cărora s-au confruntat opiniile elementelor revoluţionare care se pronunţau pentru greva generală cu concepţiile potrivnice organizării unei acţiuni hotărîte ale elementelor reformiste, Consiliul general a hotărît să înainteze guvernului un memoriu ultimativ cu revendicările esenţiale ale maselor, respectarea dreptului de organizare, recunoaşterea delegaţilor şi a consiliilor muncitoreşti, retragerea armatei din fabrici, desfiinţarea efectivă şi completă a stării de asediu şi a cenzurii, satisfacerea cerinţelor economice ale muncitorilor din întreprinderile statului ş.a. Aceste revendicări constituiau un adevărat program de apărare a intereselor clasei muncitoare, a drepturilor şi libertăţilor ei, întruchipînd, în esenţă, interesele cele mai de seamă ale maselor largi ale poporului. Acest caracter larg al revendicărilor avea darul să polarizeze în jurul proletariatului pături largi de oameni ai muncii nemulţumite de politica regimului burghezo-moşieresc. Guvernul era avertizat că dacă revendicările formulate nu vor fi satisfăcute pînă la 20 octombrie, muncitorimea organizată din ţară va fi chemată ca printr-o grevă generală să obţină toate aceste drepturi şi libertăţi de care sunt legate interesele ei vitale. în zilele care au urmat, organizaţiile partidului socialist şi sindicatele au adoptat unele măsuri de pregătire a grevei generale. în multe întreprinderi din ţară au fost alese comitete de grevă, au fost numiţi delegaţi în vederea mobilizării tuturor muncitorilor la luptă, au fost strînse fonduri, s-au organizat echipe de pază în jurul fabricilor, s-au ţinut întruniri şi s-au răspîndit manifeste. în presă au apărut numeroase articole care demascau acţiunile calomniatoare ale presei burgheze lansate de cercurile guvernante, comentarii în vederea pregătirii nemijlocite a grevei generale. „Răbdarea s-a sfîrșit, ceasul hotărîtor a sunat — arăta Partidul Socialist. Oricare ar fi jertfele și oricît de grea lupta, ne-am hotărît . Trăiască greva generală". Măsurile represive organizate din timp de guvern nu au fost în stare să împiedice izbucnirea grevei generale. La semnalul dat de Partidul Socialist și de comisia generală a sindicatelor, în dupăamiaza zilei de 20 octombrie clasa muncitoare din România a părăsit lucrul. „De azi, toată muncitorimea de la un capăt la altul al ţării — se arăta în manifestul Comitetului Executiv al Partidului Socialist şi Comisiei Generale a Sindicatelor — a intrat în grevă... Muncitorimea din România a intrat azi în lupta cea mai mare pe care a dus-o vreodată. Din această luptă ea va ieşi — ea va trebui să iasă victorioasă, pentru că dreptatea este de partea ei. Greva generală de azi, este greva muncii împotriva parazitismului, este greva flămînzilor împotriva îmbuibaţilor, este greva cinstei împotriva necinstei şi a jafului..." Greva generală izbucnită la 20 octombrie, s-a declanşat cu amploare pe întregul cuprins al ţării. Nu a existat oraş sau centru industrial în care proletariatul să nu se încadreze treptat în această mare încleştare cu duşmanul de clasă. Trenurile nu mai circulau, coşurile întreprinderilor nu mai scoteau fum, în toate fabricile domnea o linişte de gheaţă. Oprirea lucrului în toate ramurile principale ale industriei şi transporturilor, industriei metalurgice, minieră, petrolieră, textilă, alimentară, transporturi feroviare, navigaţia maritimă şi fluvială a paralizat aproape complet viaţa economică a ţării. Ridicîndu-se împotriva politicii claselor exploatatoare de asuprire naţională, pentru deplina egalitate a tuturor cetăţenilor, mişcarea muncitorească a antrenat la această mare bătălie de clasă, alături de oamenii muncii români, oameni ai muncii aparţinînd naţionalităţilor conlocuitoare — maghiari, germani, sîrbi şi de alte naţionalităţi. Temîndu-se de forţa clasei muncitoare organizate, guvernul a trecut la intensificarea aplicării măsurilor de reprimare. Sub semnătura regelui s-a introdus în Capitală starea de asediu, iar în restul ţării cenzura militară. Pe străzile oraşelor circulau patrule şi detaşamente militare : în punctele mai importante şi la porţile fabricilor au fost postaţi soldaţi înarmaţi ; în centrele muncitoreşti au fost aduse noi unităţi militare ; la C.F.R., la brutării şi în alte întreprinderi s-au făcut încercări de înlocuire a muncitorilor grevişti cu soldaţi ; sediile organizaţiilor muncitoreşti au fost închise, redacţiile ziarelor socialiste sigilate, conducătorii de partid şi de sindicate arestaţi. Muncitorii grevişti se opuneau cu dîrzenie ansamblului de măsuri represive aplicate în întreaga ţară ; mulţi din lucrătorii arestaţi au refuzat să lucreze, făcînd grevă pasivă, demontînd motoarele, întrerupînd legăturile electrice, în unele localităţi greviştii au încercat să manifesteze pe stradă, în alte locuri, mai ales la C.F.R., în Valea Jiului, în întreprinderile forestiere, schele petrolifere, în porturi, muncitorii n-au stat acasă, ci au plecat la sate sau în păduri pentru a nu fi găsiţi de cei care veneau să-i rechiziţioneze sau să-i aresteze. Din păcate, acţiunile de luptă activă nu au putut căpăta un caracter general, ele cuprinzînd numai unele întreprinderi sau oraşe, acolo unde elementele revoluţionare din fruntea comitetelor de grevă, luînd în consideraţie situaţia concretă, n-au mai ţinut seama de linia tactică legalistă, concretizată în indicaţia ca pe tot timpul grevei muncitorii să stea acasă, abţinîndu-se de la orice manifestaţie de stradă. Această directivă dată de elementele reformiste, care îndemna la pasivitate şi demobiliza elanul de luptă al clasei muncitoare în confruntarea cu organele de represiune, a constituit factorul principal al înăbușirii grevei generale. Această stare de lucruri, la care se adaugă întregul complex de măsuri represive luate de guvern, a făcut ca după 8 zile de rezistență dîrză, amploarea grevei, în ansamblu, să scadă treptat, iar pe ziua de 29 octombrie majoritatea muncitorilor să reia lucrul fără a obţine revendicările pentru care au declarat greva generală. Greva generală din octombrie 1920, deşi înfrîntă, a fost o şcoală plină de învăţăminte, în care clasa muncitoaredin România a învăţat şi mai mult cum trebuie să ducă lupta împotriva duşmanului ei de clasă. Experienţa grevei generale a arătat mai mult ca oricînd, necesitatea făuririi unui partid politic revoluţionar. Ea demonstrase deschis că partidul socialist trebuie transformat într-un puternic partid comunist. De la greva generală a trecut o jumătate de secol, în care timp oamenii muncii din ţara noastră au străbătut un drum lung de lupte şi victorii. Sub conducerea partidului comunist ei au înlăturat dominaţia claselor exploatatoare şi a imperialismului străin, au înfăptuit revoluţia populară, au trecut la edificarea socialismului, au deschis larg căile progresului social, ale bunăstării şi fericirii poporului. Memoriul-ultimatum al Consiliului general al Partidului Socialist al mişcării sindicale din România, adresat guvernului şi publicat și în ziarul „Socialismul" din 14 octombrie 1920. L DRUM NOU Cronica filmului Flacara olimpica Două filme de război reţin atenţia, şi alegerea unuia sau a celuilalt pentru cronica noastră se poate realiza dificil. Filmul bulgar „Clipa de libertate" este relativ neunitar, poate că prima sa schiţă („Bătrinul") ar fi meritat, ea însăşi, o cronică. Cealaltă, e nesemnificativă artistic. Ne-am oprit, de aceea, asupra producţiei poloneze „Flacăra olimpică“, mai unitar, omogen in expresie, modern chiar prin scopurile ce şi le propune. El vorbeşte, uzind de o intimplare reală, de un anumit episod plin de culoare şi romantism din perioada imediat următoare declanşării primelor operaţii ce aveau să conducă la războiul mondial. Traversarea, in condiţii grele de iarnă, a unor munţi, operaţia de ghidare, urmărirea celor care sunt antrenaţi în această operaţie de diversiune are, chiar în sine, o putere de atracţie de necontestat. Să adăugăm aici că cei care traversează au beneficiat de experienţa unor cunoscuţi campioni de schi, localnici din Zakopane - de aici şi titlul, destul de înşelător al filmului. Că scopul, traversarea Tatrei, este alăturarea la mişcarea de rezistenţă din Franţa, la armatele care se pregăteau pentru înfruntarea cu fascismul aflat în plină acţiune de pregătire pentru război trebuie subliniat anume. Este deci acţiune cu semnificaţii, acţiune cu o veritabilă forţă de captare a spectatorului, evocind, în plus, aspecte mai puţin cunoscute ale războiului. Regizorul E.Lorentowicz ezită, o vreme, între documentar şi ficţiune, apoi alege ultima variantă şi bine face. Poate că filmul nu are fiorul artistic al unei opere de ficţiune propriu-zise; poate că îi lipseşte poezia şi pe alocuri e monoton în desfăşurarea acţiunii. Dar toate acestea sunt de înţeles (n-am spus de scuzat), lucrurile despre care vorbeşte sunt prea grave pentru a fi pur şi simplu literaturizate. Joacă aici, în stilul tipic şcolii interpretative poloneze Wanda Neuman, Jadwiga Andrzewska şi alţii, foarte concentraţi asupra destinului eroilor pe care îi întruchipează. NADIN Ansamblul artistic al sindicatelor din Miskoltz (R. P. Ungară), oaspete al Braşovului Ansamblul artistic al sindicatelor din Miskoltz (R. P. Ungară), aflat un turneu in ţara noastră, a sosit la Braşov. Astă-seară, la orele 19, în sala clubului uzinei „Tractorul“, artiştii maghiari vor prezenta un spectacol muzical-coregrafic. UNIVERSITATEA POPULARA IN DINAMICA SOCIALĂ A CULTURII în osmoza vastă spirituală pe care complexitatea mijloacelor de comunicare — mass media — o realizează, se încearcă continuu o satisfacere şi mai ales o cunoaştere a apetenţei de cunoaştere a maselor. Dacă cultura reprezintă o funcţie constantă de informare bazată pe datele esenţiale ale cunoaşterii, relaţia dintre cultura individuală şi socială relevă necesitatea unei teorii ştiinţifice în această dinamică socială a fenomenului de cultură. Teoria organizării acţiunii culturale de masă se orientează astfel după interesul de cunoaştere, posibilitatea de valorificare imediată a produselor culturii şi nivelul de receptare a ideilor. Căile de acces în profunzimea grupului social presupun de la început o condiţionare reciprocă cît mai perfectă între creator şi consumatorul de cultură, care îşi spune cuvîntul în evoluţia acestui dialog dintre om şi societate. în construirea acestei metodologii, tehnologii sau chiar politici a culturii, se afirmă o serie de căi, printre care Universităţile populare deţin un loc de primă importanţă. Deschiderea apropiată a cursurilor Universităţii populare din Braşov pe anul 1970/71 ne prilejuieşte unele reflexii legate de mijloacele ştiinţifice care pot conduce la atingerea unor rezultate mai profundă, eficiente şi constante. Problema difuzării şi recepţiei informaţionale legate de dezvoltarea multilaterală care i se cere omului contemporan în scopul de a fi orientat în problemele fundamentale ale însăşi existenţei sale, presupune un liber efort public şi o dăruire conştientă din partea celor chemaţi să propage. Faţă de lărgirea continuă a canalelor de informare pe care cetăţeanul le are la îndemînă, modul de tratament şi adaptare al informaţiei este mereu în întîrziere. Universitatea populară se poate înscrie în acest ansamblu de preocupări informatice, vizînd împrospătarea şi completarea unor cunoştinţe profesionale, sau avînd ca singular scop lărgirea orizontului cultural propriu. în privinţa subiectelor ce urmează a fi expuse, Verejnikov spune că „ar ,trebui să fie atîtea tipuri de Universităţi populare cîte interese şi necesităţi spirituale manifestă poporul". ^Planurile de studiu trebuie să cerceteze cu atenţie sursele şi formele de informare, canalele Dr. med. Emil I. BOLOGA de transmisie şi metodele de recepţie ale auditoriului, în difuzarea ştiinţelor naturii, de exemplu, accentul va trebui pus pe informaţii care să parvină direct (vizuale, laborator) şi mai puţin din expuneri libere şi poate pur teoretice. O problemă permanentă o ridică apoi cantitatea vastă de informaţii care se succed şi aglomerează, cerînd sinteză şi mersul la pas cu cuceririle zilnice. Aceasta este o problemă de tratament a informaţiei. Este aci vorba despre necesitatea unei simplificări a informaţiilor, punînd ponderea pe cele utilizabile imediat. A propaga datele sigur pot fi înţelese şi încadrate în sfera unor cunoştinţe generale necesare. A pune deci la dispoziţia ascultătorului esenţa şi utilul, într-o atmosferă de interes pe care el o manifestă. Problema transmiterii informaţiilor, adică ceea ce pleacă de la lector (aşa-numitul „expert ştiinţific“), spre auditor, este şi ea foarte complexă. Este vorba despre procesul de adaptare al informaţiei primare la posibilităţile şi interesul de receptare. Metodele de popularizare a ştiinţei este necesar să se bazeze pe teoriile moderne de informare, ţinînd seama de necesitatea şi utilizarea de moment a progresului social şi tehnologic. Vom lua în considerare astfel, capacitatea canalului de informare între lector şi auditor, acest canal educaţional fiind esenţialmente diferit de celelalte media, cum ar fi de exemplu televiziunea. Aceasta din urmă are marele avantaj al ubicuităţii, dar ea nu este capabilă de a se adapta la însuşi nivelul şi interesele auditoriului său. Lectorului îi rămîne mai la îndemînă în faţa unui auditoriu limitat, să-şi poată adapta perfect tehnica de expunere a materialului ales. Utilizând „simplificarea", el trebuie să evite „rezumatul", care poate duce la o pierdere inadmisibilă de informaţii. O ultimă problemă, şi poate cea mai importantă, vizează proporţia convenabilă dintre informaţia de bază şi informaţia completă, în această privinţă, experienţa a arătat, că metodica trebuie să se bazeze pe cunoştinţele de bază, deci pe fondul existent de care dispune auditoriul, plecîndu-se de la această scară în procesul informaţional ascendent. în editarea materialelor scrise, se recomandă un sistem progresiv, care începînd sub forma unei introduceri în problemă, să fie apoi urmat şi completat progresiv prin aspectele particulare ale ştiinţei respective. însemnătatea Universităţilor populare în propagarea sistematică a cunoştinţelor în societate constituie o activitate pe cît de importantă pe atît de complexă, care trebuie bazată pe temeinice concepte sociologice şi de teorie a informaţiei. Ceea ce interesează şi se urmăreşte a fi realizat, este de a cunoaşte minimul de cunoştinţe , extraşcolare sistematice necesare unei persoane cu o educaţie bine echilibrată. Un cîmp spinos dar plin de satisfacţii social-morale, un domeniu care trăieşte din interesul şi cointeresarea activă a populaţiei şi dăruirea celor chemaţi să răspundă, ca lectori la o asemenea obligaţie cetăţenească, care îi onorează prin posibilitatea unei prezenţe reale la mersul înainte al colectivităţii în care trăiesc şi pe care o pot astfel ajuta şi în afara profesiunii. Este o chemare, o datorie şi o deplină satisfacţie. Jack London Colţ alb Eminescu Poezii A. N. Tolstoi Petru I Realitatea oferită de pînzele Alexandrinei Gheţie-Hilohi, a cărei expoziţie a fost deschisă recent în sala „Arta", se prezintă sub forma unui univers propriu fazei abstracte afirmate în majoritatea pînzelor expuse. Este sesizabil din acest punct de vedere drumul parcurs de pictoriţă chiar în această expoziţie. Tentată continuu spre simplificarea formelor, spre geometrizarea lor prin înlăturarea detaliilor, ea trece printr-o fază amintind de cubism („Portretul"), reunind într-o singură imagine ceea ce ochiul nu percepe decât succesiv. Totul este susţinut aici de o grafie fină însoţită de o culoare rafinată. Alte două pînzee („Marină" şi „Cîmpie") mărturisesc căutări spre pictura figurativă cu forme schematice, dar inteligibile. Majoritatea pînzelor sale ne indică însă o altă fază în creaţia pictoriţei şi anume pictura abstractă, în care subiectul nu constituie decit un pretext pentru cele mai diverse şi chiar îndrăzneţe asocieri cromatice. Ciclurile sale „Ritmuri", „Flori”, „Accente", sînt de fapt nişte leit-motivuri avînd la bază viabilitatea culorilor. Pentru că Alexandrina Gheţie-Hilohi este o coloristă, izbutind să trezească în privitor adinei rezonanţe sufleteşti. Există în tablourile ei o permanentă tendinţă de a construi, de a compune armonios un univers cromatic. Nevoia de forme este din ce în ce mai puţin simţită şi, prin insistenţa picturii, prin consistenţa neobişnuită a pastei, pictoriţa demonstrează că materia este în stare să determine forma, spaţiul şi lumina, că în loc să aibă un rol pasiv ea poate deveni elementul esenţial al operei. Tentată să utilizeze aceleaşi nuanţe, ale unei game coloristice largi, pictoriţa riscă, însă, să realizeze o pictură rece şi uscată. La aceasta contribuie totodată şi încercările de saturare a pastei. „Accentele" sale „grave", „galbene", sau „roşii", unde culorile sunt puse cu îndrăzneală, dar şi delicateţe, mărturisesc că materia are aici autonomie, personalitate distinctă, aşa cum apare şi în „Elegie", şi „Subtilitate", din care emană o emoţie, primară desigur, dar încărcată a© poezie. Poate că nimic nu impresionează mai mult ochiul spectatorului, — şi mesajul optic este transmis cu multă putere — şi nu declanşează în noi o emoţie ca cele două pînze : „Elegie" şi „Subtilitate" care constituie — aş putea spune — nişte pandante din punct de vedere cromatic, realizate prin asocieri de verde cu albastru, intervenind, ca în vechile vitralii, acele contururi negre pentru a nu se interfera zonele de culoare. Chiar şi mişcarea este redată prin aceste armonii cromatice, dinamice, prin asociere de culori primare cu complementara lor, aşa cum le găsim în ciclul ritmurilor („Ritm I", „Ritm II", „Ritm X", „Ritm XII”). In ciclul de flori („Flori I" şi „Flori II"), realizate în tonuri de verde şi de roşu, simplificate la maxim, dar recăzînd în decorativism, pictoriţa îşi cîntă bucuria prin culori delicate. Este o realitate interioară, cerebrală, cea a imaginaţiei, a senzaţiei care se desprinde din întreaga expoziţie a Alexandrinei Gheţie-Hilohi. Există o evoluţie lineară, succesivă, care a dus-o pe artistă spre simplificarea imaginii. Autonomia culorii este o altă calitate a pînzelor sale unde găsim culori uşoare, elegante dar solemne şi somptuoase. Sînt de fapt numai nişte încercări ale Alexandrinei Gheţie-Hilohi, încercări ce promit să-i confere un loc în ierarhia valorilor noastre. Anca POPP Cronică plastică AUTONOMIA CULORII i Nr. 8019 Dumitru Muster „Verificarea progresului şcolar prin teste docimologice d in acest, în scopul docimologice. Se face sens un pas înaintea perfecţionării modalităţilor de examinare, partea pune în discuţie o nouă formulă — testul de cunoştinţe (denumit de autor, test docimologic). ( Se propune un model care să permită obţinerea unor importante avantaje de ordin pedagogic : eliminarea verificării curente ca act didactic cotidian, care întreţine într-o atmosferă emoţională de loc stimulativă întreaga clasă; organizarea mai raţională a structurii anului şcolar; creşterea duratei de lucru efectiv şi de activitate formativă în cadrul fiecărei lecţii; sporirea exactităţii şi fidelităţii examinării; sprijinirea acţiunii de cunoaştere a elevilor şi stabilirea unui acord funcţional între actul examinării şi fişa pedagogică; amplificarea valorii orientativ-formative a examinării. Scopul principal al lucrării rămîne însă acela de a prezenta forma obiectivă de examinare cu ajutorul testelor docimologice. Se relatează o cercetare care demonstrează eficienţa testelor docimologice, în comparaţie cu tezele şcolare şi cu mediile trimestriale. De asemenea, se explică metodologia elaborării şi aplicării acestor teste. Lucrarea este completată cu prezentarea problemei măsurării nivelului deprinderilor şi a metrologiei problemelor de tipul compunere şcolară pe o temă dată, în partea finală sunt arătate principalele implicaţii şi corelări ale introducerii testelor docimologice în şcoală. Se ajunge la concluzia că verificarea progresului şcolar prin testele docimologice înlătură în mare parte scăderile examinării tradiţionale, asigură şi un climat de siguranţă şi linişte pentru candidaţi, în locul anxietăţii bolnăvicioase care îi cuprinde în aşteptarea „ascultării“ şi a „tezelor“ şcolii actuale. Introducerea testelor docimologice, cu notarea pe scară binară şi cu posibilitatea reorganizării modului de promovare, face să scadă rolul catalogului clasei şi subliniază rolul fişei pedagogice a elevului. Fişa pedagogică este singura „care asigură marcarea diferenţelor individuale între elevi, nu pentru note şi nişte premii şcolare, fără importanţă reală, ci în vederea unei ştiinţifice orientări profesionale, pentru o profitabilă integrare socială". Iată, aşadar, o carte de un real folos pentru profesorii de toate gradele şi de la toate şcolile, îndemnîndu-i să aprofundeze cunoaşterea testelor docimologice, spre a putea să elaboreze şi să aplice asemenea teste, sau cel puţin să-i determine să se preocupe de problema obiectivizării, examinării şi notării. Prof. Arcadie HINESCU Lucrarea lui D. Muster, apărută în Editura didactică şi pedagogică 1970, trebuie primită ca o etapă şi o contribuţie preţioasă la acţiunea, în mod evident necesară, de modernizare a examenelor prin perfecţionarea tehnicii l