Drum Nou, octombrie 1970 (Anul 27, nr. 8003-8029)

1970-10-20 / nr. 8019

A Pag. 2 Cel mai important moment din istoria marilor bătălii de clasă din România (Urmare din pag. 1) din Capitală este reprimată sîn­­geros de guvernul liberal, înăbuşirea cu forţa armată şi prigoana dezlănţuită cu prilejul evenimentelor de la 13 decem­brie, nu numai că nu a dus la lichidarea mişcării muncitoreşti, ci ea a luat o amploare mai mare In anii următori, în anul 1919, în primăvara şi vara­ anului 1920 numărul gre­velor devine tot mai mare. Mun­citorii ceferişti, petrolişti, meta­­lurgişti, tipografi, forestieri în ac­ţiunile lor îmbină tot mai mult revendicările economice cu cele politice. . Pentru a înăbuşi mişcarea revo­luţionară în continuă creştere, ce primejduia tot mai mult, domi­naţia claselor exploatatoare, pen­tru a răpi maselor cuceririle ob­ţinute în luptele revoluţionare anterioare, în martie 1920 este a­­dus la cîrma ţării guvernul A­­verescu — Argetoianu. Acest gu­vern introduce în fabrici gărzile militare, arestează sute de mun­citori şi-i trimite în judecata Curţilor marţiale pentru activita-­­ te revoluţionară, adoptă legea „Trancu-Iaşi", cu pretenţia că re­glementează conflictele colective de muncă, dar care de fapt inter­zicea greva politică, precum şi grevele economice în întreprinde­rile de stat, iar declararea greve­lor în celelalte întreprinderi era permisă numai după îndeplinirea unei proceduri îndelungate de ar­bitraj obligatoriu. La măsurile reacţionare de anu­lare a drepturilor cîştigate de clasa muncitoare prin lupte gre­le, proletariatul din ţara noastră a ripostat prin intensificarea şi mai puternică a valului de greve. Au loc greve generale pe ramuri de producţie şi pe localităţi. Am­ploarea luptelor greviste şi starea de spirit revoluţionară a munci­torilor este edificatoare dacă a­­vem în vedere că în vara anului 1920 au avut loc aproximativ 40 de greve pe lună. Profundul pro­ces de radicalizare a maselor muncitoare, al creşterii impetuoase a avîntului şi combativităţii revo­luţionare devin mai evidente în­­cepînd din luna august cînd în întreaga ţară se desfăşoară o pu­ternică mişcare de protest împo­triva proiectului de lege pentru reglementarea conflictelor de muncă, împotriva cenzurii şi a militarizării întreprinderilor. Gre­vele generale, însoţite de mani­festaţii de stradă, care au loc în Bucureşti, Timişoara, Iaşi, Bra­şov, Turda, Piatra Neamţ, Baia Mare, Sibiu, Brăila, Galaţi, Con­stanţa, marchează de fapt o nouă fază a mişcării greviste, o tre­cere de la grevele locale la greve mai mari pe oraşe şi chiar pe re­giuni ale ţării, toate acestea ne­­fiind altceva decit trepte inter­mediare spre o grevă generală pe scară naţională, cerută de mai mult timp de elementele înaintate care­­se aflau­ în fruntea acestor acţiuni. Problema declarării grevei ge­nerale pe întreaga ţară devenise atît de actuală încît ea a fost lua­tă în dezbaterea Consiliului ge­neral al Partidului Socialist şi al sindicatelor, întrunit în zilele de 10—11 octombrie. După dezbateri îndelungate, în cursul cărora s-au confruntat opiniile elementelor revoluţionare care se pronunţau pentru greva generală cu concep­ţiile potrivnice organizării unei acţiuni hotărîte ale elementelor reformiste, Consiliul general a hotărît să înainteze guvernului un memoriu ultimativ cu reven­dicările esenţiale ale maselor, respectarea dreptului de organi­zare, recunoaşterea delegaţilor şi a consiliilor muncitoreşti, retrage­rea armatei din fabrici, desfiinţa­rea efectivă şi completă a stării de asediu şi a cenzurii, satisface­rea cerinţelor economice ale mun­citorilor din întreprinderile sta­tului ş.a. Aceste revendicări con­stituiau un adevărat program de apărare a intereselor clasei mun­citoare, a drepturilor şi libertăţi­lor ei, întruchipînd, în esenţă, in­teresele cele mai de seamă ale maselor largi ale poporului. Acest caracter larg al revendicărilor a­­vea darul să polarizeze în jurul proletariatului pături largi de oa­meni ai muncii nemulţumite de politica regimului burghezo-mo­­şieresc. Guvernul era avertizat că dacă revendicările formulate nu vor fi satisfăcute pînă la 20 octombrie, muncitorimea organizată din ţară va fi chemată ca printr-o grevă generală să obţină toate aceste drepturi şi libertăţi de care sunt legate interesele ei vitale. în zilele care au urmat, orga­nizaţiile partidului socialist şi sindicatele au adoptat unele mă­suri de pregătire a grevei gene­rale. în multe întreprinderi din ţară au fost alese comitete de grevă, au fost numiţi delegaţi în vederea mobilizării tuturor mun­citorilor la luptă, au fost strînse fonduri, s-au organizat echipe de pază în jurul fabricilor, s-au ţinut întruniri şi s-au răspîndit mani­feste. în presă au apărut nume­roase articole care demascau ac­ţiunile calomniatoare ale presei burgheze lansate de cercurile gu­vernante, comentarii în vederea pregătirii nemijlocite a grevei ge­nerale. „Răbdarea s-a sfîrșit, cea­sul hotărîtor a sunat — arăta Partidul Socialist. Oricare ar fi jertfele și oricît de grea lupta, ne-am hotărît . Trăiască greva ge­nerală". Măsurile represive organizate din timp de guvern nu au fost în stare să împiedice izbucnirea gre­vei generale. La semnalul dat de Partidul Socialist și de comisia generală a sindicatelor, în după­­amiaza zilei de 20 octombrie cla­sa muncitoare din România a pă­răsit lucrul. „De azi, toată mun­citorimea de la un capăt la altul al ţării — se arăta în manifestul Comitetului Executiv al Partidu­lui Socialist şi Comisiei Generale a Sindicatelor — a intrat în gre­vă... Muncitorimea din România a intrat azi în lupta cea mai mare pe care a dus-o vreodată. Din a­­ceastă luptă ea va ieşi — ea va trebui să iasă victorioasă, pentru că dreptatea este de partea ei. Greva generală de azi, este greva muncii împotriva parazitismului, este greva flămînzilor împotriva îmbuibaţilor, este greva cinstei împotriva necinstei şi a jafului..." Greva generală izbucnită la 20 octombrie, s-a declanşat cu am­ploare pe întregul cuprins al ţă­rii. Nu a existat oraş sau cen­tru industrial în care proleta­riatul să nu se încadreze treptat în această mare încleştare cu duş­manul de clasă. Trenurile nu mai circulau, coşurile întreprinderilor nu mai scoteau fum, în toate fa­bricile domnea o linişte de gheaţă. Oprirea lucrului în toate ramu­rile principale ale industriei şi transporturilor, industriei meta­lurgice, minieră, petrolieră, texti­lă, alimentară, transporturi fero­viare, navigaţia maritimă şi flu­vială a paralizat aproape complet viaţa economică a ţării. Ridicîn­­du-se împotriva politicii claselor exploatatoare de asuprire naţio­nală, pentru deplina egalitate a tuturor cetăţenilor, mişcarea mun­citorească a antrenat la această mare bătălie de clasă, alături de oamenii muncii români, oameni ai muncii aparţinînd naţionalită­ţilor conlocuitoare — maghiari, germani, sîrbi şi de alte naţiona­­lităţi. Temîndu-se de forţa clasei muncitoare organizate, guvernul a trecut la intensificarea aplicării măsurilor de reprimare. Sub sem­nătura regelui s-a introdus în Ca­pitală starea de asediu, iar în res­tul ţării cenzura militară. Pe stră­zile oraşelor circulau patrule şi detaşamente militare : în puncte­le mai importante şi la porţile fabricilor au fost postaţi soldaţi înarmaţi ; în centrele muncito­reşti au fost aduse noi unităţi mi­litare ; la C.F.R., la brutării şi în alte întreprinderi s-au făcut în­cercări de înlocuire a muncitori­lor grevişti cu soldaţi ; sediile or­ganizaţiilor muncitoreşti au fost închise, redacţiile ziarelor socia­liste sigilate, conducătorii de par­tid şi de sindicate arestaţi. Muncitorii grevişti se opuneau cu dîrzenie ansamblului de mă­suri represive aplicate în întrea­ga ţară ; mulţi din lucrătorii a­­restaţi au refuzat să lucreze, fă­­cînd grevă pasivă, demontînd motoarele, întrerupînd legăturile electrice, în unele localităţi gre­viştii au încercat să manifesteze pe stradă, în alte locuri, mai ales la C.F.R., în Valea Jiului, în în­treprinderile forestiere, schele pe­trolifere, în porturi, muncitorii n-au stat acasă, ci au plecat la sate sau în păduri pentru a nu fi găsiţi de cei care veneau să-i re­chiziţioneze sau să-i aresteze. Din păcate, acţiunile de luptă activă nu au putut căpăta un ca­racter general, ele cuprinzînd nu­mai unele întreprinderi sau ora­şe, acolo unde elementele revolu­ţionare din fruntea comitetelor de grevă, luînd în consideraţie situa­ţia concretă, n-au mai ţinut sea­ma de linia tactică legalistă, con­cretizată în indicaţia ca pe tot timpul grevei muncitorii să stea acasă, abţinîndu-se de la orice manifestaţie de stradă. Această directivă dată de elementele re­formiste, care îndemna la pasivi­tate şi demobiliza elanul de luptă al clasei muncitoare în confrunta­rea cu organele de represiune,­ a constituit factorul principal al înă­bușirii grevei generale. Această stare de lucruri, la ca­re se adaugă întregul complex de măsuri represive luate de guvern, a făcut ca după 8 zile de rezisten­ță dîrză, amploarea grevei, în an­samblu, să scadă treptat, iar pe ziua de 29 octombrie majoritatea muncitorilor să reia lucrul fără a obţine revendicările pentru ca­re au declarat greva generală. Greva generală din octombrie 1920, deşi înfrîntă, a fost o şcoa­lă plină de învăţăminte, în care clasa muncitoare­­din România a învăţat şi mai mult cum trebuie să ducă lupta împotriva duşma­nului ei de clasă. Experienţa grevei generale a a­­rătat mai mult ca oricînd, nece­sitatea făuririi unui partid politic revoluţionar. Ea demonstrase des­chis că partidul socialist trebuie transformat într-un puternic par­tid comunist. De la greva generală a trecut o jumătate de secol, în care timp oamenii muncii din ţara noastră au străbătut un drum lung de lupte şi victorii. Sub conducerea partidului comunist ei au înlătu­rat dominaţia claselor exploata­toare şi a imperialismului străin, au înfăptuit revoluţia populară, au trecut la edificarea socialismu­lui, au deschis larg căile progre­sului social, ale bunăstării şi fe­ricirii poporului. Memoriul-ultimatum al Consiliului general al Partidului Socialist al mişcării sindicale din România, adresat guvernului şi publicat și în ziarul „Socialismul" din 14 octombrie 1920. L DRUM NOU Cronica filmului Flacara olimpica Două filme de război reţin aten­ţia, şi alegerea unuia sau a celui­lalt pentru cronica noastră se poate realiza dificil. Filmul bulgar „Clipa de libertate" este relativ neunitar, poate că prima sa schiţă („Bătri­­nul") ar fi meritat, ea însăşi, o cro­nică. Cealaltă, e nesemnificativă ar­tistic. Ne-am oprit, de aceea, asu­pra producţiei poloneze „Flacăra o­­limpică“, mai unitar, omogen in expresie, modern chiar prin scopu­rile ce şi le propune. El vorbeşte, uzind de o intimplare reală, de un anumit episod plin de culoare şi ro­mantism din perioada imediat urmă­toare declanşării primelor operaţii ce aveau să conducă la războiul mondial. Traversarea, in condiţii grele de iarnă, a unor munţi, operaţia de ghidare, urmărirea celor care sunt antrenaţi în această operaţie de di­versiune are, chiar în sine, o putere de atracţie de necontestat. Să adău­găm aici că cei care traversează au beneficiat de experienţa unor cu­noscuţi campioni de schi, localnici din Zakopane - de aici şi titlul, des­tul de înşelător al filmului. Că sco­pul, traversarea Tatrei, este alătu­rarea la mişcarea de rezistenţă din Franţa, la armatele care se pregă­teau pentru înfruntarea cu fascismul aflat în plină acţiune de pregătire pentru război trebuie subliniat a­­nume. Este deci acţiune cu semnificaţii, acţiune cu o veritabilă forţă de cap­tare a spectatorului, evocind, în plus, aspecte mai puţin cunoscute ale războiului. Regizorul E.­Loren­­towicz ezită, o vreme, între docu­mentar şi ficţiune, apoi alege ulti­ma variantă şi bine face. Poate că filmul nu are fiorul artistic al unei opere de ficţiune propriu-zise; poa­te că îi lipseşte poezia şi pe alocuri e monoton în desfăşurarea acţiunii. Dar toate acestea sunt de înţeles (n-am spus de scuzat), lucrurile des­pre care vorbeşte sunt prea grave pentru a fi pur şi simplu literaturi­zate. Joacă aici, în stilul tipic şcolii interpretative poloneze Wanda Neu­man, Jadwiga Andrzewska şi alţii, foarte concentraţi asupra destinului eroilor pe care îi întruchipează. NADIN Ansamblul artistic al sindica­telor din Miskoltz (R. P. Un­gară), oaspete al Braşovului Ansamblul artistic al sindicate­lor din Miskoltz (R. P­. Ungară), a­­flat un turneu in ţara noastră, a sosit la Braşov. Astă-seară, la o­­rele 19, în sala clubului uzinei „Tractorul“, artiştii maghiari vor prezenta un spectacol muzical-co­­regrafic. UNIVERSITATEA POPULARA IN DINAMICA SOCIALĂ A CULTURII în osmoza vastă spirituală pe care complexitatea mijloacelor de comunicare — mass media — o realizează, se încearcă conti­nuu o satisfacere şi mai ales o cunoaştere a apetenţei de cu­noaştere a maselor. Dacă cultura reprezintă o func­ţie constantă de informare ba­zată pe datele esenţiale ale cu­noaşterii, relaţia dintre cultura individuală şi socială relevă ne­cesitatea unei teorii ştiinţifice în această dinamică socială a feno­menului de cultură. Teoria organizării acţiunii cul­turale de masă se orientează ast­fel după interesul de cunoaştere, posibilitatea de valorificare ime­diată a produselor culturii şi nivelul de receptare a ideilor. Căile de acces în profunzimea grupului social presupun de la început o condiţionare reciprocă cît mai perfectă între creator şi consumatorul de cultură, care îşi spune cuvîntul în evoluţia a­­cestui dialog dintre om şi socie­tate. în construirea acestei meto­dologii, tehnologii sau chiar poli­tici a culturii, se afirmă o serie de căi, printre care Universităţile populare deţin un loc de primă importanţă. Deschiderea apropiată a cursu­rilor Universităţii populare din Braşov pe anul 1970/71 ne prile­juieşte unele reflexii legate de mijloacele ştiinţifice care pot con­­duce la atingerea unor rezultate mai profundă, eficiente şi con­stante. Problema difuzării şi recepţiei informaţionale legate de dezvolta­rea multilaterală care i se cere omului contemporan în scopul de a fi orientat în problemele fundamentale ale însăşi existenţei sale, presupune un liber efort public şi o dăruire conştientă din par­tea celor chemaţi să pro­page. Faţă de lărgirea continuă a canalelor de informare pe care cetăţeanul le are la îndemînă, mo­dul de tratament şi adaptare al informaţiei este mereu în întîr­­ziere. Universitatea populară se poa­te înscrie în acest ansamblu de preocupări informatice, vizînd împrospătarea­ şi completarea u­­nor cunoştinţe profesionale, sau avînd ca singular scop lărgirea orizontului cultural propriu. în privinţa subiectelor ce urmează a fi expuse, Verejnikov spune că „ar ,trebui să fie atîtea tipuri de Universităţi populare cîte inte­rese şi necesităţi spirituale ma­nifestă poporul". ^Planurile de studiu trebuie să cerceteze cu atenţie sursele şi formele de informare, canalele Dr. med. Emil I. BOLOGA de transmisie şi metodele de re­cepţie ale auditoriului, în difuza­rea ştiinţelor naturii, de exem­plu, accentul va trebui pus pe informaţii care să parvină direct (vizuale, laborator) şi mai puţin din expuneri libere şi poate pur teoretice. O problemă permanentă o ridică apoi cantitatea vastă de informaţii care se succed şi aglo­merează, cerînd sinteză şi mersul la pas cu cuceririle zilnice. A­­ceasta este o problemă de trata­ment a informaţiei. Este aci vorba despre necesitatea unei simplifi­cări a informaţiilor, punînd pon­derea pe cele utilizabile imediat. A propaga date­le sigur pot fi înţelese şi încadrate în sfera u­­nor cunoştinţe generale necesare. A pune deci la dispoziţia ascultă­torului esenţa şi utilul, într-o at­mosferă de interes pe care el o manifestă. Problema transmiterii informa­ţiilor, adică ceea ce pleacă de la lector (aşa-numitul „expert şti­inţific“), spre auditor, este şi ea foarte complexă. Este vorba des­pre procesul de adaptare al in­formaţiei primare la posibilităţile şi interesul de receptare. Meto­dele de popularizare a ştiin­ţei este necesar să se bazeze pe teoriile moderne de informare, ţinînd seama de necesitatea şi utilizarea de moment a progresu­lui social şi tehnologic. Vom lua în considerare astfel, capacitatea canalului de informare între lec­tor şi auditor, acest canal edu­caţional fiind esenţialmente dife­rit de celelalte media, cum ar fi de exemplu televiziunea. Aceasta din urmă are marele avantaj al ubicuităţii, dar ea nu este capa­bilă de a se adapta la însuşi ni­velul şi interesele auditoriului său. Lectorului îi rămîne mai la îndemînă în faţa unui auditoriu limitat, să-şi poată adapta per­fect tehnica de expunere a mate­rialului ales. Utilizând „simplifi­carea", el trebuie să evite „rezu­matul", care poate duce la o pier­dere inadmisibilă de informaţii. O ultimă problemă, şi poate cea mai importantă, vizează pro­porţia convenabilă dintre informa­ţia de bază şi informaţia completă, în această privinţă, experienţa a arătat, că metodica trebuie să se bazeze pe cunoştinţele de bază, deci pe fondul existent de care dispune auditoriul, plecîndu-se de la această scară în procesul informaţional ascendent. în edi­tarea materialelor scrise, se re­comandă un sistem progresiv, ca­re începînd sub forma unei intro­duceri în problemă, să fie apoi urmat şi completat progresiv prin aspectele particulare ale ştiinţei respective. însemnătatea Universităţilor populare în propagarea sistema­tică a cunoştinţelor în societate constituie o activitate pe cît de importantă pe­ atît­ de complexă, care trebuie bazată pe temeinice concepte sociologice şi de teorie a informaţiei. Ceea ce intere­sează şi se urmăreşte a fi realizat, este de a cunoaşte minimul de cunoştinţe , extraşcolare sistema­tice necesare unei persoane cu o educaţie bine echilibrată. Un cîmp spinos dar plin de satisfacţii social-morale, un do­meniu care trăieşte din interesul şi cointeresarea activă a popu­laţiei şi dăruirea celor chemaţi să răspundă, ca lectori la o ase­menea obligaţie cetăţenească, ca­re îi onorează prin posibilitatea unei prezenţe reale la mersul îna­inte al colectivităţii în care tră­iesc şi pe care o pot astfel ajuta şi în afara profesiunii. Este o chemare, o datorie şi o deplină satisfacţie. Jack London Colţ alb Eminescu Poezii A. N. Tolstoi Petru I Realitatea oferită de pîn­­zele Alexandrinei Gheţie-Hi­­lohi, a cărei expoziţie a fost deschisă recent în sala „Arta", se prezintă sub forma unui univers propriu fazei ab­stracte afirmate în majorita­tea pînzelor expuse. Este se­sizabil din acest punct de vedere drumul parcurs de pictoriţă chiar în această ex­poziţie. Tentată continuu spre simplificarea formelor, spre geometrizarea lor prin înlătu­rarea detaliilor, ea trece prin­­tr-o fază amintind de cubism („Portretul"), reunind într-o singură imagine ceea ce o­­chiul nu percepe decât suc­cesiv. Totul este susţinut aici de o grafie fină însoţită de o culoare rafinată. Alte două pînze­e („Marină" şi „Cîmpie") mărturisesc căutări spre pic­tura figurativă cu forme sche­matice, dar inteligibile. Majo­ritatea pînzelor sale ne in­dică însă o altă fază în crea­ţia pictoriţei şi anume pic­tura abstractă, în care subiec­tul nu constituie decit un pre­text pentru cele mai diverse şi chiar îndrăzneţe asocieri cromatice. Ciclurile sale „Rit­muri", „Flori”, „Accente", sînt de fapt nişte leit-motivuri a­­vînd la bază viabilitatea cu­lorilor. Pentru că Alexandrina Gheţie-Hilohi este o coloristă, izbutind să trezească în pri­vitor adinei rezonanţe sufle­teşti. Există în tablourile ei o permanentă tendinţă de a construi, de a compune armo­nios un univers cromatic. Ne­voia de forme este din ce în ce mai puţin simţită şi, prin insistenţa picturii, prin consis­tenţa neobişnuită a pastei, pictoriţa demonstrează că ma­teria este în stare să de­termine forma,­ spaţiul şi lu­mina, că în loc să aibă un rol pasiv ea poate deveni ele­mentul esenţial al operei. Ten­tată să utilizeze aceleaşi nu­anţe, ale unei game coloris­­tice largi, pictoriţa riscă, însă, să realizeze o pictură rece şi uscată. La aceasta contri­buie totodată şi încercările de saturare a pastei. „Accen­tele" sale „grave", „galbene", sau „roşii", unde culorile sunt puse cu îndrăzneală, dar şi delicateţe, mărturisesc că ma­teria are aici autonomie, per­sonalitate distinctă, aşa cum apare şi în „Elegie", şi „Sub­tilitate", din care emană o emoţie, primară desigur, dar încărcată a© poezie. Poate că nimic nu impresionează mai mult ochiul spectatorului, — şi mesajul optic este transmis cu multă putere — şi nu de­clanşează în noi o emoţie ca cele două pînze : „Elegie" şi „Subtilitate" care constituie — aş putea spune — nişte pan­­dante din punct de vedere cromatic, realizate prin aso­cieri de verde cu albastru, intervenind, ca în vechile vi­tralii, acele contururi negre pentru a nu se interfera zo­nele de culoare. Chiar şi miş­carea este redată prin aceste armonii cromatice, dinamice, prin asociere de culori pri­mare cu complementara lor, aşa cum le găsim în ciclul rit­murilor („Ritm I", „Ritm II", „Ritm X", „Ritm XII”). In ci­clul de flori („Flori I" şi „Flori II"), realizate în tonuri de verde şi de roşu, simplifi­cate la maxim, dar recăzînd în decorativism, pictoriţa îşi cîntă bucuria prin culori de­licate. Este o realitate interi­oară, cerebrală, cea a imagi­naţiei, a senzaţiei care se des­prinde din întreaga expoziţie a Alexandrinei Gheţie-Hilohi. Există o evoluţie lineară, suc­cesivă, care a dus-o pe ar­tistă spre simplificarea ima­ginii. Autonomia culorii este o altă calitate a pînzelor sale unde găsim culori uşoare, ele­gante dar solemne şi somptu­oase. Sînt de fapt numai nişte încercări ale Alexandrinei Gheţie-Hilohi, încercări ce promit să-i confere un loc în ierarhia valorilor noastre. Anca POPP Cronică plastică AUTONOMIA CULORII i Nr. 8019 Dumitru Muster „Verificarea progresului şcolar prin teste docimologice d in acest, în scopul docimologice. Se face sens un pas înainte­a perfecţionării modalităţilor de e­­xaminare, partea pune în discu­ţie o nouă formulă — testul de cunoştinţe (denumit de autor, test docimologic). ( Se propune un model care să permită obţinerea unor importan­te avantaje de ordin pedagogic : eliminarea verificării curente ca act didactic cotidian, care între­ţine într-o atmosferă emoţională de loc stimulativă întreaga clasă; organizarea mai raţională a struc­turii anului şcolar; creşterea du­ratei de lucru efectiv şi de acti­vitate formativă în cadrul fiecă­rei lecţii; sporirea exactităţii şi fidelităţii examinării; sprijinirea acţiunii de cunoaştere a elevilor şi stabilirea unui acord funcţio­nal între actul examinării şi fişa­ pedagogică; amplificarea valorii orientativ-formative a exam­inării. Scopul principal al lucrării ră­mîne însă acela de a prezenta forma obiectivă de examinare cu ajutorul testelor docimologice. Se relatează o cercetare care demon­strează eficienţa testelor docimo­logice, în comparaţie cu tezele şcolare şi cu mediile trimestriale. De asemenea, se explică metodo­logia elaborării şi aplicării aces­tor teste. Lucrarea este com­pletată cu prezentarea pro­blemei măsurării nivelului de­prinderilor şi a metrologiei pro­blemelor de tipul compunere şco­lară pe o temă dată, în partea finală sunt arătate principalele implicaţii şi corelări ale introducerii testelor docimo­logice în şcoală. Se ajunge la concluzia că verificarea progre­sului şcolar prin testele docimo­logice înlătură în mare parte scă­derile examinării tradiţionale, a­­sigură şi un climat de siguranţă şi linişte pentru candidaţi, în locul anxietăţii bolnăvicioase care îi cuprinde în aşteptarea „ascultă­rii“ şi a „tezelor“ şcolii actuale. Introducerea testelor docimolo­gice, cu notarea pe scară binară şi cu posibilitatea reorganizării modului de promovare, face să scadă rolul catalogului clasei şi subliniază rolul fişei pedagogice a elevului. Fişa pedagogică este sin­gura „care asigură marcarea dife­renţelor individuale între elevi, nu pentru note şi nişte premii şcolare, fără importanţă reală, ci în vederea unei ştiinţifice orien­tări profesionale, pentru o profi­tabilă integrare socială". Iată, aşadar, o carte de un re­al folos pentru profesorii de toa­te gradele şi de la toate şcolile, îndemnîndu-i să aprofundeze cu­noaşterea testelor docimologice, spre a putea să elaboreze şi să a­­plice­ asemenea teste, sau cel pu­ţin să-i determine să se preocupe de problema obiectivizării, exa­minării şi notării. Prof. Arcadie HINESCU Lucrarea lui D. Muster, apăru­tă în Editura didactică şi pedago­gică 1970, trebuie primită ca o e­­tapă şi o contribuţie preţioasă la acţiunea, în mod evident nece­sară, de modernizare a examene­lor prin perfecţionarea tehnicii l

Next