Epoca, iunie 1933 (nr. 1305-1329)

1933-06-11 / nr. 1313

Nr. 1313 3 lei REDACȚIA Șl ADMINISTRAȚIA BUCU­­EȘTI, PASAGIUL ROMAN (INTRAREA PRIN CALEA VICTORIEI), RECLAME și INSERȚII Se primesc la ad­erația ziarului și la toate agențiile de publicitate Telefon, 362-10 Duminică 11 Iunie 1933 Ziar al partidului conservator.­­ Fondat în anul 1885 de NICOLAE FILIPESCU Impreviziunea - --------­Intre multele invenții finan­ciare născute după războiu ca ciupercile după ploaie Im­previziunea ține locul de frun­te căci este izvorul la care se adapă toți reformiștii spre a da o aparență de justificare tuturor născocirilor. In realita­te toate invențiile financiare ale moderniștilor noștri au un singur scop: spoliarea bunuri­lor altora de către cei nepre­văzători. Prin creiarea de cuvinte bombastice, pe cari au grija să nu le precizeze, ei încearcă să aducă confuzia și să treacă impreviziunea în locul nepre­­vederii. Nuanța e fină căci imprevi­ziunea însemnează imposibili­tatea de a prevedea și prin urmare de a preveni un risc iar neprevederea însemnează faptul de a nu fi ținut seama de un risc cunoscut și prin ur­mare evitabil. Diferința însă dispare dacă ținem seama că nu cunoaștem riscuri imprevi­zibile, pentru că ele ar trebui să provină din fapte cari nu s’au mai întâmplat nici odată de când avem noi cunoștință. Războiul e oare imprevizibil când numai noi am avut trei războaie într’o jumătate de secol? Este adevărat că riscul poate fi mai probabil sau mai puțin probabil, căci seceta se întâm­plă mai des decât erupțiile vulcanice sau cutremurele ca­tastrofale de pământ. Evitarea riscurilor e adesea posibilă însă se întâmplă u­­neori că evitarea costă mai mult decât paguba, de aceea nu acoperim câmpiile ca să le ferim de prea multă ploaie,­­dar irigăm când putem, ace­leași câmpii ca să le ferim de secetă. Așa fiind orice activitate u­­mană e supusă riscurilor, căci deși toate previzibile nu sunt toate evitabile fie din imposi­bilitate absolută fie din soco­teala economică. Când o activitate se exerci­tă de un singur om toată lu­mea e de acord că toate ris­curile privesc pe cel ce e stă­­pân să facă sau să nu facă o­­perații de evitare. El poate să se asigure contra unor riscuri fie plătind o primă de asigu­rare, fie îngrijind să constitue o rezervă prelevată asupra producției care nu a suferit când riscul nu s’a produs. In nici un caz nu e permis sub pedeapsă de ruină să nu țină seama de riscuri, căci atunci nu mai e vorba de activitate ci de joc de noroc sau aventu­ră economică. Acest fel de a lucra poate îmbogăți și poate ruina repede Aventurierul economic când nu are capital plătește orice camătă căci el socoate fără a ține seama de risc și evident speră câștiguri excepționale. Instabilitatea monetară este cel mai sigur izvor de cămătă­rie, căci dobânda mare e nimic alături de fluctuația moneta­ră care poate aduce câștiguri sau pagube cu mult mai mari. Cu moneta instabilă nu se pot face decât aventuri economice și speculă, operațiunile serioa­se neputând avea nici o bază de calcul de rentabilitate. Camăta este fiica instabili­tății monetare . Când o activitate se exerci­tă prin colaborare de către două sau mai multe persoane chestiunea participării la zh/7 este prima problemă. Teoria impreviziunii voește să introducă în drept princi­piul că debitorul nu răspunde decât de riscurile previzibile. Această teorie este periculoa­să tocmai pentru că are apa­rența justă, invocând princi­piul că nimeni nu poate fi o­­bligat la ceiace e imposibil. E însă de observat că precum am arătat, nu există riscuri imprevizibile, că debitorul sin­gur știe ce va face cu capita­lul împrumutat și prin urma­re numai el poate lua măsuri de evitare sau nu și că prin urmare dacă debitorul nu vrea sau nu poate evita riscul, cre­ditorul poate și mai puțin pre­vedea și evita. Când paguba se produce, chestiunea nu e de a ști cine trebue sa o suporte ca fiind vinovat, căci evident cre­ditorul chiar cămătar e mai puțin vinovat ca cine urmează să suporte cu sau fără vină riscurile. Legiuitorul a lăsat părților sarcina de a hotărî cine su­portă riscurile și până la ce li­mită. Astfel obligatorul nu par­ticipă la risc, acționarul parti­cipă până la concurența capi­talului învestit, iar asociatul în nume colectiv sau comandi­tarul participă la risc cu toată averea, împărțeala riscurilor depinde de învoiala părților și de această învoială depind toate condițiile colaborării și toate consecințele. Câștigul o­­bligatorului e limitat, oricare ar fi beneficiul întreprinderii, tocmai findcă el nu ia parte la pagube. Reformiștii noștri cari voesc să arunce paguba pe cre­ditor, nu s’au gândit să-i dea vre-un câștig când a fost­ be­neficiu. Aventurierii economi­ci cari au scos din speculă a­­veri în câteva zile, n’au văzut că e dobânda mare decât când specula încetând au încetat și beneficiile așa ca tovărășia fă­cută după zisa teorie a impre­viziunii ar fi ca participarea creditorului la pagubă și fără participare la câștig. Spre a a­junge la această monstruozi­tate, s’a inventat teoria impre­viziunii. Oricât ar fi de monstruoasă o asemenea tovărășie, nu e o­priză de lege. Ea este exclusă de bunul simț, căci nimeni nu o acceptă. Juriștii noștri voesc însă să o aplice forțat la învieli făcute fără să se fi înțeles așa, ba din contra, debitorul a ac­ceptat forma­ convenită. Probă de aceasta este că acționarii, cari au acceptat participarea, nu refuză paguba și nu pre­tind decât dreptul. Rezultă de aci că izvorul tu­turor invențiilor care e teoria impreviziunii nu e decât o vastă cacialma și o întreagă escrocherie. Alex. Periețeanu —­-----------— ■­­ am -----------­ INOFENSIVE S’a­’nc­heiat pac­tul­ de patru, O s’avem... fraternitate, Dar acum, pun întrebarea: Cum rămâne cel de șapte? Că n’o fi revizuire, Că-i sigur... securitate, Dac’avem pactul de patru, Ce-ar strica și cel de șapte? Trei ani de Domnie S’au împlinit trei ani de la ur­carea Regelui Carol al II-lea pe tronul României întregite. Va rămâne în istoria neamului izbucnirea nețărmurită de bucu­rie, cu care a fost primit de întreg poporul, când acum trei ani, s’a scoborit din văzduh, ca în po­veşti. S’a înălțat, în ziua aceea lumi­noasă de sărbătoare, din adân­cul sufletelor până sub bolta ce­rurilor, un imn de slavă și de mulțumire, căci se întorcea din pribegie, în vremuri de restriște și de suferințe, fiul iubit al țarei, victima nedreptăței omneș­ti, și mântuitorul în care își pusese neamul toate nădejdile. Dar cu cât nădejdile poporului erau mai mari și mai învăluite de misticism, cu atât sarcina tâ­nărului Rege era mai grea, și pri­mejdia desamăgirei mai mare. In zadar a suferit El de sufe­rința poporului lui, în zadar și-a frământat sufletul ca să găsească leac la sărăcia obștească și să a­bată de la țara Lui suferințele care apasă greu asupra lumii în­tregi. Leac nu era, căci nu-i venise încă vremea. Și popoarele sunt nerăbdătoare mulțimile sunt ne­statornice și lipsite de cumpă­nire. Și a ajuns o clipă în care cei mulți care crezuseră că Regele poate să aducă ca prin farmec, dintr’o zi în alta, belșug în locul sărăciei, văzând că din potrivă sărăcia crește, au trecut desamă­­giți de la slavă și adorație mistică la hulă surdă și nemulțumire ne­cugetată. Mântuitorul devenise, în întunerecul conștiinței lor pricina suferințelor. Dar această rătăcire s’a risipit încetul cu încetul sub acțiunea bunului simț al românului, care a înțeles rostul și menirea unui Rege, și că din dragostea lui ne­țărmurită pentru popor nu poate izvorî decât binele, iar greșelile nu pot fi de­căt ale acelora care au sarcina și răspunderea cărmui­rii sub înaltă oblăduire a Suve­ranului. Și a fost de ajuns ca Regele să apară in mijlocul poporului, când la un capăt, când la altul al țarei pentru ca ori­ce urmă de răceală bănuitoare, să dispară, ca zăpada la razele fierbinți ale soarelui, și în locul ei să renască dragoste încrezătoare, mai liniștită poate, dar mai adâncă și mai trainică, decât aceea de a­cum trei ani. Noi, conservatorii, monarhiști convinși, nu putem fi de­cât a­­dânc mulțumiți de orice întărire a legăturilor dintre dinastie țară și de orice spor al prestigiu­li­lui Coroanei și al autorității Re­gelui, întemeiată pe dragostea sănătoasă a poporului Său. Numai strânși uniți, Regele și țara, vor putea să răsbată prin greutatea vremurilor de astăzi. Ii urăm Lui, spre fericirea și strălucirea Ei, o domnie lungă și glorioasă. N. Miclescu Relațiile franco-italiene IN JURUL DISCURSULUI D-LUI MUSSOLINI PARIS. 9. (Rador). — Corespon­dentul din Roma al Agenției „Ha­vas” anunță că în urma unei lungi conversațiuni telefonice avută cu d Paul Boncour, d. de Jouvenel va f ace o vizită d-lui Mussolini, căruia îi va comunica impresia extrem de favo­rabilă pe care a făcut-o guvernului francez cuvântarea din Senat, privi­toare la Franța și la posibilitatea de a lichida chestiunile pendinte între Franța și Italia. Numărul chestiunilor care urmea­PARIS. 9. (Rador). — Ministe­rul de externe va publica o carte albastru, care va cuprinde textele succesive ale pactului celor patru puteri precum și toate comunicări­le schimbate în această chestiune între puteri. Ultimul document al acestei cărți albastre este scrisoa­rea adresată de d. Paul Boncour, ambasadorului Franței la Varșovia, conținând declarațiile destinate gu­vernului polonez. In acest document, Franța decla­ră, că este fericită de a putea să a­­rate grija de a nu lăsa să fie afec­tată întru nimic politica pe care o urmăresc Franța și Polonia, pe baza tratatelor care unesc pe cele două țări. [ 5] BENITO MUSSOLINI ză a fi soluționate este destul de mare, dar se pare că negocierile ar putea începe în modul cel mai util a­­supra chestiunilor de actualitate și în special asupra defarmării, # O seară rară Nepotizmul. Nepotizmul era o slăbiciune a regimului votului restrâns; parti­­dizmul e o boală a votului uni­versal. Ambele metehne se afirmă prin înlăturarea unei selecționări fi­rești în viața publică, prin eva­luarea meritelor după criterii per­sonale și de familie în primul caz — după criterii colective și de club în cel de al doilea, in amân­două, viata administraivă și po­litică e îmbâcsită de oameni cari nu ajung, ci parvin; cari nu se impun, ci se învârtesc, cari înain­tează târâș sau se înalță prin că­­țărare. Dar dacă, din punct de vedere moral, gradele acordate fără me­rit oamenilor de casă copiilor de familie sau nepoților răsfățați sunt tot atât de vinovați ca și favorurile hărăzite agenților e­­lectorali și simbriașilor, cluburi­lor politice, — din punctul de ve­dere al intereselor obștești și al rezultatelor generale partidizmul e însoțit mai păgubitor decât ne­potizmul. * Nu doar că nepotizmul ar fi încetat în regimul votului univer­sal și al marilor par­tide populare. O țară, mai democratică la o­­bârșiile ei decât și-o închipuie beneficiarii vremelnici ai votului universal, a avut spectacolul unui cumnat necunoscut, învestit în­tr’o singură noapte drept regent aclamat de parlamentul votului universal. Mai are dreptul, după aceasta, democrația „integrală” să tragă la răspundere vechile regimuri? Cumnații, cumnatele, soțiile, fiii și fiicele, nepoții și nepoatele — ce să facem cu dânșii? Să-i numărăm, să le spunem pe nume, — de la magistratul ob­scur care dobândește trei înain­tări în două luni, până la avoca­tul necunoscut care e plătit de nu știu ce agenție străină cu două milioane pe an? Nu. Nu sunt. — Sau aproape nu sunt — vinovați, — Dumne­zeu și țata să-i ierte­ — oame­nii. E vinovat sistemul. Pe care nu-l va ierta Dumne­zeul țării noastre. Iată o comisiune însărcinată să distribuie permisele de C. F. R. ale ziariștilor. Pentru ce unele ziare își pot permite plimbări estivale, încuind ușa redacției fiindcă și ușierul pleacă în escur­­sie, și pentru ce altele nu-și pot trimite primul redactor într’o anchetă? Nu. Regimurile democratice nu ucid nepotizmul, ci il amplifică și amplifică și în adâncime, adi­că în îndrăzneală, și în lărgime, adică în cuprindere. Și îl amplifică mai cu seamă prin trecerea de la nepotizm la partidism. Fiindcă, oricâți nepoți, cumnați și fini ar avea un fruntaș politic, oricum, această rubedenie, direc­tă, indirectă sau colaterală, nu poate întrece numărul de devo­tați și trepăduși la cari poate as­pira un club politic. Un club e, mai mult încă de­cât o familie, aproape prin defi­niție o adunare d­e oameni cari solicită ceva care nu li se cuvine. Aici e boala, aci e primejdia cea mare. Căci o tară nu e compusă nu­mai din nepoți, din cumnați sau din clubiști. O tară trăiește și dăinuiește prin muncitorii și prin soldații săi. — De când nepoții, cumnații și clubiștii stau — in timp de pace la sindrofie, — în timp de război la partea seden­tară. Iar această selecționare de-a’n­­doaselea, această permanentă nedreptățire a celor cu merite dar fără proptele, crează o stare de nesiguranță, de acrire a su­fletelor, de dispreț împotriva ne­pricepuților, care explică toate mișcările de nemulțumire de a­­stăzi ca și toate mișcările de de­zordine de mâine. Nu știu care trib cafru are o tradiție: alege șef pe cel care do­boară în luptă dreaptă un leu. Leul, unealtă și semn al gos­podăriei noastre publice, pe ca­re-i doboară de zece ani toți șefi pe cari ni-i alegem, n’are nie dinți, nici coamă, nici coadă. Are în schimb alte două merite: se lasă mâncat fără rezistentă și se reproduce sub teasc la Banca Națională. Dacă cafrii ar cunoaște leu nostru, și-ar alege de­sigur alt criteriu de selecționare a condu­cătorilor... COSTIN G. STURDZA partidizmul și... leul Cine nu a fost aseară în sala Dales, să asculte pe René Benja­min a pierdut foarte mult. Mai întâiu, a pierdut ocazia de a sim­ți și pricepe ce însemnează un conferențiar în adevăratul sens al cuvântului. Adică, nu cineva care vine să­­ți expună „ex catera” lucruri u­­neori foarte interesante, dar reci și aride, alteori idei personale, dar prea speciale și în marea, foarte marea majoritate a cazu­rilor lucruri banale, spuse într’un debit sărac și pe un ton profund adormitor. In puzderia de conferențiari ce bântue de la război, René Ben­jamin și-a câștigat locul de frun­te. Subiectele lui sunt totdeauna interesante și pasionant trăite de orator, expuse cu o putere de e­­vocare rară, cu un debit strălucit de bogat, presărat cu butade și totul vibrând de viață. Aci te men­ține serios și încordat, brusc te derudează cu o ironie fină, pentru ca un minut mai târziu să se e­­moționeze cu un sentimentalism de cea mai bună calitate. Conferențiarul ne-a evocat trei oameni mari: Barrès, Cle­­menceau, Joffre. Trei figuri re­prezentative și caracteristice ale spiritului francez, venite din trei unghiuri diferite ale pământului Franței. A început cu melancoli­cul Barrès, pe care ni l-a evocat de la micul licean, ni l-a arătat student în cartierul latin, ni l-a înfățișat ca literat, fin mândru dintr’o bucată și la „Chartres” în fața mormintelor bunicului și al tatălui său, ne-a turnat deodată ca în bronz pe acel Barrès for­mat, închegat, care s-a găsit pe sine însăși și a găsit și vocațiu­­nea, pe politicianul dublat de scriitorul, care-și va închina via­ța Franței, iubind-o și servind-o ca un fiu din cei mai de seamă. Și deodată prinde momentul când viața a adus alături izolân­­du-i și apropiindu-i pe Barrès și Clemenceau. Tigrul a căzut la alegerile de președinte al Repubicii. Franța și-a înșelat salvatorul și Barrès iese desgustat de la Versailles az­vârlind celor ce au ales pe De­chanel și nu pe Clemenceau: „Ne-am strâns mulți oameni mici ca să facem această mur­dărie din care el (Clemenceau) va ieși și mai mare”. Și Barrès pleacă la Tigrul pe care-l găsește singur, izolat ca toți cei pe cari eseul i-a doborît. Conferențiarul se folosește de acest moment pentru a planta în fața noastră figura zbârlită, tru­pul masiv, privirea dominatoare a celui ce a salvat Franța. Un curagios, un general în viața civilă, un soldat ce a con­dus războiul de pe biuroul mini­sterului de războiu. Plasează omul în țarina lui, în familia lui, schițează pe Clemen­­ceau tatăl pentru a desprinde mai bine pe „fiul”. Iar când Benjamin vorbește, ai impresia că „Tigrul” izbucne­ște cu violențele lui din fiecare colț al sălii și ce minunat evocă conferențiarul de sub scoarța în­tărită și plină de ghimpi a celui ce a semănat discordia, dezordi­nea anticlericalul și antimi­­litarii, acea inimă nebănuit de sensibilă față de ai săi, acea ini­mă pasionată de Franța lui care trebuia salvată cu orice chip a­­cea inimă care a aderat pe un ve­ritabil general și pe un desăvâr­șit prelat. Și Benjamin plasează și de data asta pe Clemenceau cura­­giosul in fata celui ce nu a fost decât un admirabil soldat toată viata lui, „Joffre”. Taciturnul, omul datoriei, și-a urmat o cale rectilinie ș­i pe care oratorul ne-o arată în chip a­­proape matematic, că nu putea duce decât la marea izbândă de la Marna. Mândrul Joffre sigur pe per­sonalitatea lui, cel care cu senti­mentul masiv de a-și fi făcut de apariri numai datoria și care în­trebat de ce nu reacționează în fața acuzațiilor nedrepte, răs­punde scurt: „Nu pot sta de vor­bă cu inferiorii”. Mi-am aruncat aseară ochii un moment în sală; era un public sideral prins în vraja unui om din care emanau unde electrice desfășurate în farmecul unei vor­biri calde și scânteetoare. Cine nu a auzit aseară pe Ben­jamin să se grăbească să-l as­culte în seara de 16 Iunie. Vor trăi o oră sub farmecul u­­nui cuvânt înaripat, care asvârle în sală cu dărnicie gânduri fru­moase, sentimente adânci, ironii mușcătoare, dar fine, înr’un de­bit vertiginos de bogat și o lim­bă plină de viață. Veniți mai ales cei ce nu l-au­ auzit, să simțiți ce poate fi la un conferențiar genial puterea de e­­vocare, putere ce ia proporțiile de viață intensă a unei adevărate drame. Vibrezi sub cuvântul lui René Benjamin și-ți trebue timp ca să te reculegi. Atena Coffaky-­icolau Uc, scumpa tara, paserea mea de muci și puterea mea de urnire. Nicolae fiopescu Unde ești Pantelimoane ? Să nu dea jandarmul, în țara noastră, ca vulpea în găinile oa­menilor, ar fi o mare minune. Și asta n’ar fi încă nimic: șterpele­ști găinile omului și — pace. Dar, să-i cureți tot ce mai are pe lân­gă casă la toată urma, ca înche­iere, să-i mai tragi și o mamă de bătaie — jandărmărească, apoi asta-i chiar prea din cale-afară. Iată ce vești ne vin din Basa­rabia despre isprăvile jandarmi­­or. Vai reproduce rânduri din plângerile unor oameni de prin partea locului: Domnule General, Subsemnatul Spiridon Moraru, lo­cuitor din comuna Scumpia, județul Bălți, cu respect și supunere, vă a­­ducem la cunoștință cele ce urmea­ză:In noaptea zilei de 13 spre 14 Mar­tie 1933, după miezul nopții, mă îna­poiam acasă dela târg. Apucat de câțiva jandarmi în frunte cu șeful de post, Antipa Olaru, de la postul Scumpia, județul Bălți, mi-au de­clarat că sunt arestat, fără să-mi spue pricina de care m’ași fi făcut vinovat. Cum m’am dat jos din tren șeful de post, m’a luat la bătaie, fă­­cându-mă numai răni și frângându­­mi o mână. Dacă nu interveni au d-1 șef de gară Ros­atin și funcționarul Raxa Ștefan, n’ași fi scăpat cu viață din mâna lui. Vă rog domnule general, să bine voiți a lua măsurile ce veți crede dv. nimerite, asigurându-ne viața și liniștea ca locuitori pașnici ce sun­tem, altfel vom fi siliți să ne pără­sim casele și gospodăriile, numai ca să scăpăm de un om care ne tortu­rează de ani de zile. Vă aducem la cunoștință că toate cererile locuiito­rilor îndreptate la Legiunea de jan­darmi din Bălți mi-au rămas fără nici un rezultat și­ de aceia, vă rugăm d-le general, să ordonați o cercetare care pe lângă cele reclamate doi noi în atâtea rânduri, va constata că șe­ful de post Olaru Antipa este dat în judecată pentru furt, dosarul No. 139/933 secția I-a a tribunalului Bălți, apoi pentru abuz de putere și alte fapte dosarele No. 3387/932, 1198/933, 5314/933 tribunalul Bălți. Această plângere a fost în­dreptată către Inspectoratul ge­neral al Jandarmeriei și a fost înregistrată la No. 3270 din 9 A­­prilie 1933. O plângere identică a fost înaintată și d-lui Prim-mi­­nistru Vaida Voevod, înregistra­tă la No. 3067 din 12 Aprilie 1933 iar alta cu No. 2113 din 5 Aprilie 1933, cu peste 200 semnături, d-lui ministru de interne. Să nu credeți că s'a mișcat cumva vreun fir de păr din ca­pul tiranului de la Scumpia. Nu. Toate aceste reclamațiuni n’au avut nici o urmare. Că primu' ministru sau ministrul de interne au pe capul lor atâtea alte ne­cazuri și că n’au cum să vadă ei și de treburi de astea așa de mă­runte — o credem, dar că auto­ritățile jăndărmărești să nu se sesizeze și să nu ia treaba în se­rios, e lucru de mirat și mai îmi vine să cred ce mi se spune și să bănuesc și eu că prin partea locului, găinile furate, o fi mer­gând... și mai sus. Mai aflu că mânia jandarmu­lui pornește din faptul că bieta Spiridon Moraru, fiind în servi­ciul C. F. R. ar fi prins pe dom­nul jandarm, furând traverse și dresându-i cuvenitele acte. Dir C. F. R. l-ar fi dat în judecată pentru furt. Alta tot așa de boacănă, Văduva Ecaterina Horhoianu cu 4 copii minori din satul Sărata se plânge ministrului de interne cu pe­tiția înreg.­ia No. 2325 din 12 Apri­lie 1933, că șeful postului din Scum­pia-Bălți, Olaru Antipa, in miezul nopții, fiind în stare de beție, i-a călcat casa, sfărmând ușile cu patul postei lovind pe reclamantă și tră­gând cu arma în animalele și vitele ce le avea pe lângă casă. Nu greșesc dacă voi spune și nu exagerez dacă voi afirma, din cele multe câte aflu, că mulți din cei rânduiți să păstreze ordinea în provincia de peste Prut, sunt cam de teama jandarmului cu pri­cina. Și noi avem pretenția că oa­menii aceștia, — basarabenii, să fie mulțămiți de... administrația României Mari; și mai avem pre­tenția ca oamenii aceștia pașnici și blânzi să graviteze , în jurul centrului românesc, — în ce, prin indolență, nepăsare timp și nepricepere, îi îndepărtăm. Nu-i întâia oară când aud din Basarabia, plângem­ de felul cc­­or de mai sus, și nu-i întâia oa­ră când aud că plângerile oame­nilor de-acolo sunt înăbușite. Mă întreb: cu ce scop? — ca să-i înstrăinăm? ca să nu sădim în sufletul lor încrederea în autori­tatea românească care să poată da dreptatea? — unde este; ca să-i facem niște răzvrătiți, ale căror nemulțumiri să izbucneas­că în forme periculoase și anti­naționale? Dar să trec peste miopia auto­rităților și peste aceia a politicia­­nilor noștri și să mă opresc­­ în ața unui om care socot că nu-și face datoria, sau,­­ cel puțin că nu simte că nu și-o poate face și că nu simte că trebue să tragă consecințele pe urmele unei ase­menea... neputinți.. Acesta-i Pantelimon Halipa. Ori­cât de molău să fii, cu pu­­țină inimă și cu milă de necazu­rile oamenilor când ți se aduce a cunoștință că jandarmul din Scumpia, în miezul nopții, a căl­cat casa unei văduve cu 4 minori și că i-a sfărâmat ușile cu patul puștii, — te duci într’un suflet ș: unu­ în ușa ministrului respectiv­­ca dreptate să se facă și ticălo­șia să fie reprimată cu toată se­veritatea. Și aflu că i s’a adus la cunoș­tință, dar că nu s’a mișcat și nu s-a mișcat. Of Doamne, greci mai devii unii oameni când ajung la mări­re și greu mai dai de dânșii. Unde ești tu, Pantelimoon dragă? Unde ești și ce păzești Unde-ți sunt basarabenii și pe­­cui mână i-ai lăsat? Fă bine, mă rog, trezește-te fă-ți datoria de ministru al B­sarabiei, ori de unde nu, las­­dracului de mărire ministerială. GR. LOHAN Garanțiile Franței cătr Polonia PARIS, .9 (Rador), genția „Havas“ anunță: Guvernul francez va ti­mite mâine guvernul polon o scrisoare cone­pută în termeni anale scrisorii adresate guve­nelor Micii Ințelegei Scrisoarea expune asig­rările date de franța an­­țil­or săi. PRESA JUGOSLAVA DESPRE­­ CURSUL D-LUI JEFTICI BELGRAD, 9 (Rador). — To ziarele consacră lungi articole portantului discurs, pronunțat la Cameră de d­ Jastici, minist Afacerilor Străine, cu privire pactul celor patru puteri și la punsul dat de d-sa la diferitele c­­uni cari au fost puse de unii putați. Ziarul „Vreme” relevă că in­venția ministrului Afacerilor S­ine în parlament era așteptată foarte mare interes, nu numai cercurile politice, ci și de între opinie publică. De aceia, dar care a fost convocată pentru di­tarea legii agrare, a trecut vine la discuția asupra politicei exte lăsând chestiunea agrară pe al lea plan. CE SPUNE PRESA DIN ZAGR BELGRAD, 9 (Rador). — Zi „Obzor" din Zagreb consacră ar­iul său de fond pactului celor p mari puteri, relevând import­­discuției din parlamentul Ira pentru soarta pactului. Ziarul observă că dacă în p mentul francez se continuă s protesteze împotriva pactului, venitul francez va putea să se valeze de atitudinea Micei Intel precizată în conferința de la Pra Criza ministerială din Spant MADRID. 9. (Rador). — Demisia guvernului este primită de presă cu comentarii exprimând satisfacție în­trucât prin aceasta se înlesnește for­marea unui cabinet de largă concen­trare. Consultațiunile care au început as­tăzi vor trebui să lămurească dacă este posibilă și intrarea partidului socialist într’un astfel de cabinet. Ra­dicalii s’au declarat împotriva unei astfel de colaborări. PROBABILITATEA UNUI GU­VERN SOCIALIST MADRID. 9. (Rador). — Pre­ședintele Republicii a primit azi pe d-nai Alba. Alvarez, pre­ședintele partidului liberal de­mocrat, și Azana, președi guvernului demisionar. După întrevederea avuții Alvarez a declarat că, d-sa, Cortesurile și-au te­ d­­nat misiunea și trebue să fie salvate. Pentru formarea venitului, d-sa este cla­tă că misiunea trebue încredi­tă unui reprezentant al p­olului care are cea mai pi­nică majoritate în pariau D. Azana, după întreved avută cu d. Zamora, a­dec că este posibil ca guvernt fie format in cursul nopți către un socialist.

Next