Evenimentul, ianuarie-martie 1901 (Anul 9, nr. 1-58)

1901-01-28 / nr. 4

# 1­ 0 V­ A * 4 v SERIA a II-a ANUL al IX-lea No. 4 UN NUMĂR 10 BANI ABONAMENTE . Lei 24 .. 12­• * „ „ 3 luni . . . „ 6 In streinătate un an . . „ 36 Um miniar 10 feani REDACȚIA STR. LAPUȘNEANU No 44 înainte pe un an „ „6 luni ZIAR CONSERVATOR COTIDIAN DUMINICĂ 28 IANUARIE 1901 Anunciuri, Inserții și Reclame pagina 1 linia g&rmond Lei 4 !» 1« î! »5 Manuscrisele [teehi nu se inapo­­esc ADMINISTRAȚIA STR. LAPUȘNANU No. 44. îî91 H 50 25 Un număr vechi S0 II IIi V UNIRE! Universul e cam pesimist. Privind cu oare­care grijă la si­tuația actuală, se întreabă da­că ea nu e pernicioasă pen­tru bunul mers al statului. Și, în trista sa stare sufle­tească, cugetă: „Să fi pierit oare sămînța marilor patrioți, cari se jert­feau pe dînșii pentru binele Patriei ? Ori, situațiunea să nu fie așa de grea cum ne închi­puim noi ? In această din urmă pri­vință suntem pe de deplin luminați cu toții; gravitatea situațiunei o simte toată lu­mea. In ce privește patriotismul fruntașilor politici, nu putem să ne îndoim de el. Suntem convinși că acea­sta nu e numai dorința noa­stră, ci a întregei țări, setoasă de liniște. Scruteze­ și fruntașii politici conștiința și nu ne îndoim că vor ajunge la aceeași con­cluziune. Numai unirea ne poate mîntui.“ Fără a împărtăși pesimis­mul confratelui nostru, nu ne putem impedeca de a gă­si că concluzia sa e cea mai justă. Nu, oamenii de samă ai țărei nu au apus. Partidul conservator, în special, care a întemeeat Romînia modernă grație jertfelor de sine, nu va lăsa nici acum ocazia să mai sacrifice pentru Moșie ori­ce patimă personală, ori­ce dor de stăpînire, care ar tulbura seninătatea soluției crizei, în care ne sbatem. Țara cere ca toți fruntașii ei să se unească, spune con­fratele nostru. Țara va fi as­cultată,­—acum ca și altă dată. Și aceasta ne va fi cu atît mai ușor, cu cît dorința tă­­iei e și dorința noastră. Noi toți vroim că în momentele grele, pe care le străbatem toate mințile să-și dem como­rile lor de gîndire, toate vo­ințele să-și scurgă prinosul lor de energie, toate forțele să lucreze—pentru salvarea Mo­șiei comune. Cerința aceasta are răsunet în toate straturile partidului conservator. Iată ce scrie Con­servatorul: ,Un partid, care nu discută ast­fel de cestiuni de­cît con­form convingerei sale, lâsînd la o parte interesul momen­tan de a se menține la putere, arată prin aceasta că este mai mult preocupat de binele ța­rei de­cît de foloasele efemere ce decurg din supunerea la o disciplină de partid rău în­țeleasă. Nu ezităm a declara sus și tare că, atît independența și liberul arbitru, arătate de Cameră, cît și moderațiunea și abnegațiunea de care au dat dovadă guvernul și frun­tașii noștri, nu se pot pro­duce de­cît în sînul partidu­lui conservator.“ Vocea țarei va fi ascultată : „disensiunile“ efemere sunt pentru binele ei și fiii ei cei mai de samă își vor uni toate silințele pentru care a scapa țara se află­ din restriștea în care * -----------------­-«90008»­——---------­ Evreii în Prusia Avîntul antisemitismului a luat pro­porții mari. Chiar în țările, in care pănă acuma nu se putea vorbi că el a prins rădăcini, azi se vorbește de antisemitism Așa, iată ultimele desbateri ale parlamentul german. Cu ocaziunea desbaterilor proiec­tului de lege al ministrului de jus­tiție, a venit in discuție și chestiu­nea evreiască. Deputatul evreu Pet­­tasohn se pliase că în oficiile jude­cătorești și administrative evreii nu sunt aplicați in proporție cuvenită și in mod echitabil constituțional. Față de funcționarii creștini, cei evrei sunt desconsiderați. Ministrul de justiție Schönstedt răspunde, că la numirea de funcțio­nari și, in special, la numirea de notari n’are să se ia in considerare interesul funcționarilor, cum cere Peltasohn, ci interesele poporațiunei au să hotărască. Ministrul n’ar putea lua răspunderea pentru agitația ce ar produce-o in Berlin in cercurile largi ale cetățenilor, dacă el ar numi mai mulți notari evrei. Tocmai afacerile, cu cari au a se o­­cupa notarii pretind ca la aceste pos­turi să fie oameni, cari să inspire încredere personală, căci se tratea­ză de cele mai intime afaceri fami­liare, de cele mai discrete chestii de avere, și în privința asta creștinii nu se pot încrede în notarii evrei. ----------------*300­*--------------­ SIONISMUL ROMÂN ADUNAREA GENERALĂ A SIONIȘTILOR ROMÎNI.—CHESTII DE O IMPORTANȚA DEOSEBITĂ.—EMIGRAREA IN PALESTINA. —BANCA COLONIALĂ ISRAELITĂ.—AMĂNUNTE. De Crăciun trebuea să aibă loc la Galați adunarea generală a sio­­niștilor români. La această adunare trebueau să fie parte deputații din toate părțile țarei, așa delegații din București, T.-Severin, Constanța etc. Ele și plecaseră dar au rămas într­enite pe drum, din cauza în­­treruperei comunicațiilor. Dar, mă veți întreba, ce chestii sja^a de importante aveau să se dis­­­cute? Iată cum președintele C. C.­­al societăților sioniste din Romînia ! I ne arată obiectul acestei adunări: I). Sindicatul pentru întreprinderi Iindustriale.—Am dori să atragem intenția tuturor sioniștilor și chiar a nesioniștilor, dar a cercurilor demne de încredere, de a propaga 1772 ai departe această idee ; ea este menită a avea urmări foarte im­portante. II) . Ordinul ce oprește de a intra în Palestina a fost deja explicat și desmințit în „Die Welt“, deși noi, ca sioniști, nu avem interes pen­tru ridicarea acestui ordin. Nu voim a ne încurca în siolemice cu presa și a declara niște lucruri, ce nu e momentul de a le face cunoscute. Partizanii noștri pot fi cu totul li­niștiți, avem dovezile în mîni, și-i asigurăm că conducătorii noștri merită încredere și laudă pentru munca ce o depun. III­ . Banca colonială israelită.—A­­verea acestei Bănci se află complec­­tamente neatinsă și în mîinele u­­nei administrații prevăzătoare. Ba­nii sînt depuși la instituțiunile cele mai solide din Europa. Semnatarii acțiilor „Jewish Colonial Bank“ ar trebui, deci, să se grăbească a’și plăti ratele lor, de­oare­ce Banca are dreptul de a declara ca perii­le ratele acțiilor, cari nu au fost in­tegral achitate, așa că aceștia ar păgubi vărsămintele lor spre pro­fitul celor, ce au plătit integral și au devenit ast­fel acționari părtași ai Băncii. De aceea facem atenți asupra acestui punct pe subscrii­­torii acțiilor Băncii, și putem da știrea că Banca își dă toate silin­țele a încheia o afacere financia­ră, care, nu numai că va fi profi­tabilă pentru acționari, dar va­g pentru mișcarea noastră de o con­secință incalculabilă; de aceea, sin­tem­ datori a avea o Bancă care ar­e capabilă de a intra în acțiune. Aceasta, însă, depinde numai de noi, toți. Ar trebui să ne grăbim care de care a acoperi ratele restante. Aci ar­e locul a pomeni că se acuză pe d. Heinrich Rosenbaum că s’ar­­ strămutat la Londră în vederea unei loje de 1000 lire Ster­linge, ce i s’ar plăti de Banca co­lonială. Ținem a da cea mai for­mală desmințire acestui zgom­ot ne­fundat. D. Rosenbaum nu primește nici o leafă.“* Cum s’a văzut, adunarea aceas­ta, în care trebui să se discute chestii de o importanță deosebită, —după chiar părerea unui șef al sionismului român,—nu a avut loc, din cauze de forță majoră. Dar dacă chestiile acestea prezentau o așa de mare importanță, logic ar ß fost să se găsească un mijloc, pentru a înlocui întrunirea, ce nu a putut avea loc. Cu toate acestea, nu știm să se­­ făcut alte demersuri, să se­­ luat alte măsuri sau altă inițiativă pen­tru a suplini întrunirea, ce nu a putut avea loc. Atunci, întrebarea ce se impune e cea următoare: chestiile propuse pentru întrunirea de la Galați nu aveau oare im­portanța, ce li se atribuea,—fapt, ce nu s’a constatat încă? Nu credem că acesta să­ie mo­tivul, ce s’ar putea invoca. Intr'a­­devăr, chestiile zilei erau de o deosebită importanță Atunci? Atunci, singura expli­cație a acestei inerții e o stagna­re, un fel de descurajare, care pare că a cuprins pe toți sioniștii în genere—și pe cei din România, în special. Z. ECOURI Boris Baratoff O telegramă din Sofia anunță că generalul Petroff, primul ministru al Bulgariei, a chemat pe Boris Sara­­i­off in cabinetul său. După ce i-a făcut o admonestațiune severă, aratîndu-i urmările triste ce pot avea isprăvile lui, i-a cerut să demisioneze din preșidinția comite­tului revoluționar macedonean și Ta anunțat că va fi urmărit de justiție, lui Transvaal S-a vorbit deja de noua operați­une întreprinsă de lordul Kitchener și de formațiunea a ș­apte coloane pentru a respinge pe buri in spre nord-est. Telegramele, insă, nu sem­nalează pănă acum nici o lupta Sco­pul real al englezilor este mai mult de a apăra linia drumului de fer din Natal, adică lupta pentru aprovizio­narea de hrană și munițiuni. Ci­ despre De Wet, o telegramă din Bloamfontein anunță că el se află intre Tabanciu și Sanapost, in­­treptîndu-se, cu oamenii săi și un oare­care număr de trăsuri ușoare, spre sud. Intre catolici In cercurile Vaticanului se discută foarte mult procesul intentat în con­tra arh­iepiscopului catolic din Bu­curești, monseniorul Hornstein, de către fostul vicar catolic din Bucu­rești, părintele Baud. Pănă acum monseniorul fusese sus­ținut de către cardinalul Ledochow­­sky, dar părintele Baud a recurs di­rect la Papa Leon al XIII-lea, care a ordonat cardinalului Ledochowsky să grăbească soluția procesului, care, se asigură, va fi favorabilă părintelui Baud. O br­oșu­ră Concetățeanul nostru,d. Eduard Ghica fost deputat și fost ajutor de primar al orașului Iași, a dat la lumină broșură foarte importantă intitulată: Avem vite de export ? Creșterea vi­telor, înființarea unu­i fabrici de con­serve alimentare pentru armată și export. Diener mon­ours / Ziarele zvoniseră că domnul Sturdza va pleca în străinătate. Zvonul era farte adevărat; de alt­fel,șeful partidu­­ui liberal va fi mai mult decît în­curcat, de ar avea să aplice progra­m­ul său cu economii. Dar aceasta nu e și ideea celor mai mici. După ce s’au plimbat toată iarna in haine de dzil —­ vorba ge­neralului Răducu, — acum cînd le-a sunat ceasul, iată că d. Sturdza nu vrea „să vie la putere“. Atunci, dai notiță in „Liberalul“, cu litere de o șchioapă : „Ziarele guvernamentale bucurește­­ne publică știrea că d. D. A. Sturdza, șeful partidului național-liberal, va pleca mîni în străinătate, pentru trei săptămîni. Știrea este tendințioasă și cu de­săvârșire lipsită de fundament. D. D. A. Sturdza a plecat alaltăieri sara din Tecuciu în Capitală, chiemat de urgență acolo, unde prezența sa este imperios reclamată“. Și ca să lămurească și mai bine aceasta notiță iată ce scrie deasupra acestor litere lungi, ca un nas de li­beral opozant: „Noi, naționalii-liberali, ne-am fă­cut datoria. Poporul, deșteptat, a pro­testat de la un capăt la cel­alt al ță­rii. Azi, între vocea națiunii și com­­pania de exploatatori din capul gu­vernului, singur M. S. Regele are cuvîntul“. Cu alte cuvinte, ar dori să li se adreseze o invitație: invitation à la va­lse­, des éous. Noroc, însă, că Majestatea Sa Re­gele, in înalta-i înțelepciune, nu poa­te admite că acei, cari au adus țara n această stare, să fie chemați a remedia rălele. Aceasta ar fi ea și cînd cei otrăviți de Borgia­n ar fi chemat să-i scape de la moarte. Dar d. Sturza e prea economicos, ca să nu înțeleagă că își perde vre­me insistînd să obție o ast­fel de invitație. Și șeful partidului va pleca—în vilegiatură.­­«900000»­ S­A­I­N­T­E-M­A­RI­E ARTA M­YSTIC­A (Fragment). Lui NANU. La începutul tuturor, văzutelor și nevăzutelor, în principiul fundamen­tal a tot ce există, e Dumnezeu. E­­xistența lui Dumnezeu nici o filozo­fie nu o poate demonstra. Nici o lo­gică științificește întemeiată nu poate să ne dea certitudinea unei aseme­ni existențe divine. Un simplu pos­tulat, în anii surîzători ai copilăriei noastre, ne învață a crede în D-zeu, ne desvălue acest adevăr. Iată deci un punct, pe care trebuie a-l observa imediat, anume, că ori­ce lucru, ori­ce ghid privitor la D-zeu, relevează nu atît inteligența și reflexiunea noas­tră, ci­ sufletul și sentimentele noas­tre. Sufletul, izvorul vieții, a emoți­ilor, a inspirației pentru artiști, e în comunicație reală cu D-zeu. Putem zice, deci, a priori că ori­ce idee ar­tistică pornește de la D-zeu. Această afirmare e baza artei mistice; pu­tem zice chiar că e baza ori­cărei arte, căci­ arta e necesar mistică. Vorbim de adevărata artă. O defini­re a artei ar fi acum acea că: Arta e o reprezentare a vieții exprimată prin o mișcare caracteristică fie­cărui gen, muzică, poesie, pictură etc. De unde intuitiv am putea avea această a doua definiție. Frumosul e aspec­tul original și pur al vieței in esența sa. Dar viața nu-i de­cît o manifes­tare esențială a Dumnezeirei. Ori­ce artă, deci, cu voe sau fără voe, nu-i de­cît o exprimare a for­ței acestei Dumnezeiri. E, deci, un pleonasm să atribuim cuvîntului Artă calificativul mystică. Totuși, acest ca­lificativ „mystic“ a avut și are încă une­ori un rol, pe acela de a deosebi pentru profani frumusețea imaculată a adevăratei arte de pestrițul fără caracter al falsei arte. Arta mystică nu-i arta lucrurilor mystice (sforța­rea spre representarea simbolică a teoriilor) dar e întreaga Artă, în toate manifestările sale, conștientă, în fine, de ea însăși, de scopul și de forțele ei. Cînd mysticii de altă­dată, ca Sfin­­ta Theresa, sau Ruysbroeck (Jean Ruysbroeck )Admirable, un mystic din secolul al XIII, de origină fla­mand, a scris cîte­va tratate de mys­­tică foarte curioase, incomprehensi­bile une­ori, pline de exaltații tene­broase, dar și de elanuri de iubire divină și de transporturi religioase) predicau instruind oamenii, predicele lor nu erau de­cît laude mîntuitoru­­lui, descrieri de adorare aprinsă pen­tru mila lui, povestiri de uniri spi­rituale. Și erau înțeleși dînșii atunci. Acum, in zilele noastre, predicele lor ar rămînea pentru * noi mute, căci termenii lor nu i-am înțelege. Căci, azi chiar ceea ce primim cu sufletul, cu sentimentele noastre e luminat de lumina minții, inteligenței noastre. Eroii vor fi aceia ce vor putea să in­­filtre in sufletele oamenilor credința, si Paradox antipoietic In evoluția omenirii forța distruge forța, credința desrădăcinează cre­dința... Acesta este însuși principiul și temeiul progresului. Foarte arare­ori însă, in cursul istoriei, se întîm­­plă să dispară cu desevîrșire o ma­nifestare poietică omenească—ci e supusă schimbării, evoluției. Intre cele mai vechi și mai spon­tane manifestări de această na­tură este poiezia, pe care o gă­sim, sub diverse forme, în toate gradele de cultură a oamenilor, tră­ind și evoluînd cu dînșii, supusă ca și omul acelorași legi de transfor­mare necontenită. Poezia este expresia; este haina ; ea îmbracă—sau, poate mai corect dezbracă simțirea, inerentă vieței și lirei omenești—și puterea ei stă în însușirea de a da emoțiuni, de a trezi sentimente. Noțiunea de „artă“ exclude pe a­­ceea de utilitate, nu însă și aceea de necesitate. Poiezia evident a co­respuns și corespunde unor profunde cerințe, unor reale sări sufletești și că atare viețuește de apărurea în noi. Dar emoționalitatea noastră a variat enorm de mult; ea variază necontenit în decursul timpului și în aceiași proporție este firesc să va­rieze manifestarea ei obiectivală,— poezia. Și atît de departe au mers și vor merge aceste variații în­cît, pro­priu zis, poezia nu-și va mai apar­ține ei însăși, nu va mai avea ni­mic comun cu ceea ce odinioară sau astăzi încă înțelegem prin acest cu­­vînt, însăși nesfirșitele și nenumăratele schimbări în istoria formei poietice— metru, cezură, ritm și rimă—nu pro­bează oare că poezia se depărtează fatalminte de concepția clasică, mlă­­duindu-se mereu, supunîndu-se tot al­tor legi și cerințe a căror limită stă in transformarea omenirii, intelectu­ală și psihică? Nimic mai lesne clară decît de creat paradoxul că vom ajunge pre­­ste puțin a nu mai găsi în vers pu­tința de a interpreta senzibilitatea noastră sau tăria de a trezi emo­țiuni. Deja numele de „poezie“ s’a întins astăzi și asupra... prozei, care prin șirurile lungi, imobile, rigide. Împacă mai curînd trebuința noastră de a exprima gindiri și simțiri. Vom ajunge apoi la linii de altă natură, la semne, la figuri. Nu regretă oare însuși poeții uneori strîmtorarea în care îi încătușează rochia versului, insuficiența mijloacelor de graiu și de plasticizare ? Unul din cei mai evlavioși apo­stoli ai versului clasic și pur, Sully Prud­homme zicea, reflectînd asu­pra artei de a scrie versuri : „Cît de greu este pentru ca pla­sticitatea mimică a graiului să ega­leze pe acea a fizionomiei corporale, pentru ca frazele să fie așa de do­cile față de bătăile inimei, așa de mlădioase și de mobile ca trăsătu­rile, mai cu sea­mă cînd sunt supuse legilor inflexibile ale versificației . Este mult mai puțin sinuoasă fra­za—care o linie finită—decît linia curbă a zimbetului, de exemplu, și mozaicul cuvintelor este mult mai puțin nuanțat decît o gradare și o imbinare de tonuri, cum ar fi roșața pudică pe „frunte filială“. Spiritul științific, pozitiv și serios, roade vechiul edificiu al poieziei și î substituie rînd pe rînd alte arte, îi preferă plastica sculpturii, varieta­tea desemnului, geniul tehnicei. Se observă în societatea culta o scădere vădită a valoarei atribuită altă­dată poieziei și ea este detro­nată de diverse sporturi artistice, în­­cepind între altele­ cu fotografia. In sensul acesta din urmă lucrează periodicele speciale, fotografice și în acest gen vom avea preste cîte­va zile o revistă și la Iași, din iniția­tiva fotografiei Chaland. Credem interesant a reda un inedit articol al nouei publicațiuni iașane pentru complectarea reflecțiilor de mai sus și a paradoxului antipoietic : „Mi se cer cîte­va reflecții pentru a poietiza splendida artă pe care-și pro­pune revista s’o popularizeze. Sarcina e foarte plăcută și foarte ușoară,însă: — Aneh’io son’ pittore... Și eu, în anii de tinerețe și de a­­vînt, îmi îmbrăcam dorul și visul în versuri și nu doară de la poreți poate veni glorificarea unei arte care tinde să înlocuiască arta poeziei însăși. Nu se mire nimeni de această a­­firmare. Ca și mine, vor fi văzut mulți alții pe culmile suv­eranului Rigi, în mirositoarele „Bois de Boulogne“ ale Parisului, pe țărmurile pitorești ale Rinului, în lagunele romantice ale Veneției tronînd pretutindeni micul, dar suveranul aparat fotografic. Cine ar fi crezut odinioară că acesta va domni în locul creionului și carnetu­lui poietic ? Acum patru ani mă aflam în Pa­ris pe timpul groaznicului incendiu, care a distrus faimosul „Bazar de Charité“ și multe zeci de vieți în a­­celaș timp. In momentul catastrofei o studentă rusă, care se plimba pe Lena izbuti să fotografieze de pe va­poraș un număr de imagini ale in­cendiului, care a dat naștere unei în­tregi literaturi. Ori­cît talent au chel­tuit poeții și ziariștii întru zugrăvi­rea catastrofei, nimic nu fu­mai cu lăcomie căutat ca fotografiile studen­tei, mai eloquente și mai impresio­nabile decît versurile și descripțiunile toate. Da, poeții ar avea tot dreptul să dușmănească această artă, care a is­­gonit cu precisiunea conturului,—me­trul vag al versului și care s’a sub­stituit in bună parte literaturii însăși, sau cel puțin împarte cu dînsa sim­patia publică, domnia și autoritatea peste opiniile și gusturile mulțimei. In saloane, albumul cărților ilustrate a luat locul albumului de poiezii, după cum in volumele literare ilus­trația, fotografia ocupă un loc esențial mijloc neaparat trebuincios pentru succes. Ba, poietul însuși nu este oare nevoit să documenteze pe ceti­tori nu numai cu fapte și sentimente ci și cu... fotografia autorului frumos ca d’Annunzio sau diform ca Leo­pardi ? Trăim în secolul progresului, în secolul aburului și omul în genere caută înțelesul repede al celor scri­se și gindite. Aceasta i-o poate da numai fotografia, sinteza trebuinței noastre de realitate, concretizarea i­­deei, materialisarea impresiei. In școa­lă, cînd învățam istoria ni se înfă­țoșa uneori figura—portretul—mari­lor eroi. Atunci fantazia noastră de școlari se încălzia, se înfiripa nu de răceala paginelor de text—ci de ex­presia suggestivă a figurilor—fie chiar închipuite în care vedeam pe Tra­­ian, pe Decebal, pe Attila, pe Mir­­cea ori pe Vlad Țepeș. Era, deja de pe atunci, o necesi­tate pentru noi representarea în ima­gini, după cum astă­zi, în alt mod, apelam la arta fotografiei pentru a statornici, pentru a păstră adevă­rul—în dauna imaginației capriciose pe care se întemeiază poezia. .. Adevărul! Ce infățoșare oare ar avea astă­zi lumea cugetării, dacă în cursul timpurilor ar fi existat a­­ceastă simplă, dar miraculoasă artă a fotografiei! Este de ajuns pentru i­­lustrarea afirm­ărei, să ne gîndim ce ar fi credința variatelor neamuri — dacă omenirea ar poseda imaginea reală, fotografia respectivilor idoli ori apostoli! Galerid­i tuturor artiștilor abundă în „Capete de Christ“ și a­­supra acestui subiect fantasiile au variat la nesfirșit. Maeștrii penelu­lui au întrupat figura Nazareteanu­­lui din umanitizmul doctrinei lui, din duioșia unui vis, din sunetul evla­vios al toxinului, din o concepție inspirată de seninătatea figurei și umbra depărtărei. Cine știe, însă, ce formă ar avea astă­zi creștinismul, dacă am poseda figura aeve a lui Isus ? Legenda, povestea, fabula se sting prin înaintarea fotografiei, dar in schimb adevărul folosește și ni­mic nu e mai presus în univers de­cît adevărul. De aceia vedem astă­zi triumfind pururea mîndria artei fo­tografiei ; ea domnește, instruește și place , nicăici nu poate lipsi. Intrați într’o sală de ședință a ori­cărei au­torități ori în sălile de redacții, galeria fotografică nu poate lipsi. Intrați în­tr’o sală de ședință a ori­cărei au­torități ori în sălile de redacții—Ga­leria fotografică figurează peste tot. Inaugurările, solemnitățile, jubileuri­­le—toate sunt consacrate numai prin fotografie, care consfințește trăinicia actului și care scrie adevărata istorie pentru viitor. Artă gingașă cu deosebire, foto­grafia deslocuește poezia pentru că are avantagiu asupra ei, pentru că are poezia ei proprie. Nu vorbim, firește, de largul cîmp social și e­­conomic al poeziei, propriu al ei. In fața unei frumoase figuri fotografia­te răminem mai viu impresionați de­cit la cetirea unei poeme ori a unui sonet­­ între vitrina librăriei, unde se adună volumele poeților și vi­trina fotografului, unde abundă po­ezia frumoaselor chipuri femești­­ cine ar sta un moment la îndoială și n’ar alege pe cea din urmă ?*. As

Next