Evenimentul, octombrie-decembrie 1907 - ianuarie-februarie 1908 (Anul 15, nr. 185-277)

1907-10-28 / nr. 206

ANUI rt­­ 1111 i XV. — No. 206 REDACTIA SII ADMINISTRAIIA 14 itrada I&pnsveaMU 44 3: -A.-*nc ipare în toate altele de lucru Un număr vechiu 30 bani Telefon ^i­n Aiu i, & bjlmi ]iar Conservator DUMINICA 23 OCTOMBRIE 1937 mm&mmrm. Pe un an 20 lei, pe S luni 10 lei pe 8 luni 6 lei N STEAINITAX#: pe un an 30 lei Anunciuri, inserții și reclame Sa bani văndut în pag. 111 Telefon 6 cuvîntare a lui c­ascar Catargiu Purtarea guvernului la ces­­tiunea Mitropolitului Primat a m­ hrit țara întreagă. Eu, care de 50 de ani sint în trebile publice, care am vă­zut zidirea Romîniei de astăzi, și am pus în temeliile ei și munca mea, am avut nenoro­cire­a să văd cu ochii cum s’a ridicat cu jandarmii,din pala­tul Mitropoliei Șeful Bisericei nejudecat, și a cărui sentința de condamnare n’a­­ fost întă­rită de capul Statului. Sunt 30 de ani de cînd, ca Locotenent Domnesc , m’am aflat in fața unui Mitropolit care, în veștmintele arhierești să pusese în fruntea restră­tirei de uliță pentru a dă­­râma Unirea. Am știut sa scap țara fără să înscenez simu­lacre de judecare , am păzit cinstea Bisericei , am scutit evlavia oamenilor și am­­ sfă­tuit pe Regele Carol, atuncea Domn, să facă act de milosti­vire iertindu-l pentru a nu semăna ura și răsbunarea în țară. Astăzi însă, dacă Mitropoli­tul ar fi fost vinovat, fie de trădare, pe de vre-un păcat greu, guvernul, dacă ar fi a­­vut grijă de vaza țărei și a Bisericei ar fi trebuit să nu stîrnească scundei în inima credincioșilor, ci să arate do­vezile ce ar fi avut în contra sa. Să vede însă că guvernul n’are nici o dovadă. Ce a voit cicsul ?.. A fost să-și răzbune și să facă loc unui favorit. Pentru asta, a pus pe pic­tori să fie și judecători , a judecat în­­tr’un ceas fără dovezi, fără cercetare, fără apărare, ps Mi­tropolitul Țorei, și apoi a exe­cutat hotărîrea fără decret Regal care să fi destituit pe Primat. Ast­fel guvernul a îngenun­­chiat Statul înaintea Sinodu­lui, a dispus de puterea exe­cutivă fără voia Capului ei, în disprețul Constituției, și Coroana a fost despoiată de una din prerogativele ei. Față cu o aș­a purtare a gu­vernului, care este o amenin­țare pentru toți, căci, dacă Mi­tropolitul a putut să fie tratat ast­fel, nimeni nu mai este în siguranță, eu cred că și ati­tudinea Țarei trebue să se schimbe. Noi ne-am retras de la gu­vern ca să înlesnim liberalilor putința de a­ lucra și ei pen­tru binele patriei comune ; și de cînd ne am retras nu le-am pus nici o piedică, chiar a­­tunci cînd au dezorganizat armata și au suprimat matrr­­narea magistraturei. Nu ne-am retras însă de la guvern ca să vedem desfiin­­țîndu se munca a două gene­­rațiuni, muncă din care s’a plămădit Regatul Romîniei. De aceea, de astăzi înainte suntem siliți să luptăm pentru răsturnare­a acestui guvern care, dacă ar mai dăinui la cîrma Statului, ar fi o pri­mejdie pentru liniștea, sigu­ranța și demnitatea Țărei. Inaugurarea Monumentului lui Lascar Mine se inaugurează în Bu­curești, comemorarea in bronz al chipului maret a acelui ce a fost Lascar Catargi. Această frumoasă serbare conservatoare face in primul loc cinste fărei cm*e știe să glorifice pe marii sei fii,­­ iar in al doilea loc, ea revine patrioticei inițiative a unui ilustru comitet in fruntea că­ruia strălucește veneratul fost președinte de consiliu dl G. Gr. Cantacuzino. Aparținind uneia din cele mai vechi și distinse familii moldovenești Lascar Catargi a trăit și și-a făcut studiile în țară, căreia el i-a consa­crat munca și activitatea in­­tregei lui vieți. Cu o educație pur romî­­nească, sufletul lui Lascar Catargiu nu era atins de mi­asmele ideilor subversive a­­pusene, importate in tară de unii barbafi politici romîni care și-au făcut studiile în occident, și care idei, dau astăzi așa de triste roade la noi. Suind repede cele mai inalte trepte in dregătoriile mari ale țârei, Lascar Catargiu s’a ridicat pănă la acea de șef de stat în locotenenta domnească de la 1866 care a remis și incredintat coroana țârei rominești în numele Acelui ce o poartă astăzi atît de mîndru pe capul Lui de Rege. De numele lui Lascar Ca­targi se leagă o jumătate de veac al istoriei noastre națio­nale contimpurane și la eve­nimentele mari petrecute in cursul acestei jumătăți de veac. Lascar Catargi a prezi­dat,desfășurînd o ințelepciune inderentă mentalităței Sale pur romînească și bunului său simț extraordinar, carac­teristic naturei sale de elită. Dacă barbatii noștri de stat au fie­care la rînd fapte care trebue se atragă asupra lor laudele și recunoștința țarei,— apoi, cît trebue se prețuiască in inima întregului popor ro­mânesc marele act politic de la 1871 cînd Lascar Catargi in inprejurările inregistrate deja de istorie, a pus puter­nicul lui umăr la reîntărirea dinastiei actuale pe tronul țarei . Pe figura turnată azi in bronz a neuitatului mare ro­man Lascar Catargi, genera­țiile viitoare vor ceti pururea înaltele sentimente ce hrănea in sufletul lui,—și le vor servi ca pildă măreață pentru iu­birea de neam și lege, inpreju­rările incă vii in mintea fie­cărui, în care Lascar Catargi a intervenit in chestia detro­­nărei Mitropolitului Ghena­­die. Interpunerea lui desinte­­resată în apararea prestigiu­lui bisericei noastre, au lasat urme adinei in inimele creș­tinești ale romînimei. Ca organ credincios al ide­ilor conservatoare și urmași nestrămutați ai devizei ce stre­lucește pe frontispiciul orga­­nizărei noastre ca partid, totul pentru fard nimic pentru noi aducem prinosul nostru de recunoștința și admirație me­moriei acelui a cărui statue se inaugurează, și care a con­tribuit atît de puternic la zi­direa Romîniei de astăzi. „Evenimentul“. M. S. Regele a adresat d-lui G. Gr. Cantacuzino, Pre­ședinte al Consiliului de Miniștri și Președinte al Comitetului pentru ridi­carea statuei lui Lascar Catargi, următoarea scri­soare: Scuttl Met Președinte al Con­iliulei Popoarele se onorează pe ele însăși când păstrează și înconjoară cu dragoste me­moria marilor lor patrioți. Ca Locotenent Domnesc și Președinte de consiliu Lascar catargi a fost unul dintre a­­cei m­ici fruntași, cari, prin o muncă înțeleaptă, închinată numai binelui obștesc, au în­drumat România pe calea propășirei de astăzi. Credincios sfetnic al Tro­nului, el și-a dat, în vremuri grele, dovezi neuitate de un neclintit devotament. Cn cea mai vine plăcere Mă asociez, dar, la patriotica D-voastre inițiativă de a se ridica în Capitala Regatului un monu­ment vrednic de acest mare bărbat de Stat, spre a se rea­minti generațiunilor viitoare um Patria știe a răsplăti pe acei ce au servit o cu înțe­lepciune și cu credință ne­strămutată. Pon la disposiția B-voastre suma de lei 25.000 pentru a­cest monument și vă reînvese, scumpul Meu Președinte al Consiliului, încredințarea sen­timentelor de stimă ce vă păstrez. CAROL Castelul Peleș, 19 Octombrie 1906 Soldat al datoriei la 1888. Soldat al datoriei la 1896, cînd ia­răși cu jertfa persoanei sale a res­tabilit pacea in Biserica strămo­șească. Pănă în ceasul din urmă Lascăr Catargiu a stat in mijlocul nostru ca o streajă neadormită a dator­ei că­tre țară, luminîndu­ne cu statul său și imbărbătindu-ne cu inima lui. Pururea cuminte, pururea blind, pururea bun, pururea mistuit da dra­gostea de țară, nu triumfa cu ego înot în biruinți, nici nu desnădăjdu­­ia în vis, îngeri In mîinile sale vîcioase, steagul partidului conservator a fost pururea purtat cu mladine, cu cinste și cu fața, și în timpurile de isbindă și în vremurile de restriște , iar în împre­jurările cele mai grele nu ’l-a ple­cat inaintea nimănui, și fără pată ’l-a încredințat neatins și urmași­lor săi. Acest depozit sacru constitue pa­trimoniul cel mai scump al partidu­lui conservator, și în fața rămășițe­lor sale venerate jurăm a’l păstra nepătat și neatins! Regretat de o națiune întreagă, ai părăsit acest pământ, părinte venerat și amice iubit ! Mare și slăvit ai intrat in nemurire! Memoria ta va rămine d’a pururea pentru noi o lumină conducătoare în luptele viitoare ale vieței, iar exem­plele eo ne-ai lăsat vor fi păstrate de noi ca o moștenire pioasă și ca un îndemn puternic Întru îndeplini­rea datoriei către Patria Domina. Discursul domnului G. Gr. Cantacuzino Intrițială adunare. Cu inima cernită și sdrobită de durere, ne găsim astă­zi strînși îm­prejurul rămășițelor pămîntești ale marelui cetățean Lascar Catargiu. Durerea noastră e nemărginită, căci mari au fost virtuțile sale. Jalea noastră este adîncă, căci i­­mensă este pierderea lui ! Cu cîtă blindețe, cu cită dragoste ne privea pe toți! Cită mărinimie și cu­ patriotism în­călzea acest suflet de gigant­ Lascar Catargiu s’a stins cel din urmă din acea generațiune uriașe care a pus temeliile Romîniei mo­derne. Dinsul a fost omul de Stat cel mai întreg dintre toți oamenii de valoa­re pe cari ’i-a produs neamul rom­î­­nesc în secolul de față. De tânăr ’și-a închinat toată pute­rea de muncă țării. Pănă la mormint a servit-o cu de­votament și cu iubire. Cu dinsul se stinge o mare figură istorică a neamului nostru. Intr’visul, țara pierde pe fiul său cel mai meritos, pavăza cea mai ne­adormită a intereselor romînești, înzestrat de natură cu un suflet nobil și bun, cu aspirațiuni pline de mândrie națională și de un patrio­tism luminat, dinsul învățase numai cum se face binele și uitase pe ce cale se poate face răul. In decurs de peste 50 de ani, ne­contenit și fără șovăire, Lascăr Ca­targiu s’a devotat intereselor patriei sale In decurs de peste 50 de ani, din­sul n’a fost mistuit de­cît de o sin­gură pasiune: dragostea nemărginită de țară ! Seninătatea firei, limpezimea min­­ței, bunătatea fără margini a inimei, se țineau în Lascăr Catargiu în echi­librul cel mai fericit cu o voință sta­tornică, un curegiu fără seamăn și o energie neînfrintă. Toate aceste eminente însușiri is­­vorau într’visul din aceeași sorgin­te , simțimîntul datoriei către patria, conștiința deplină că viața lui în­treagă trebuia pusă in serviciul bi­nelui țărei și că ei numai trebuiau închinate activitatea și devotamentul seu ! Ast­fel : Soldat al datoriei a stat la anul 1858 cînd a lucrat la unirea țărilor, cu jertfa persoanei sale. Soldat al datoriei la 1866, cînd a făcut să se mențină unirea,și Soldat al datoriei la 1871, cînd a dat generațiunilor viitoare exemplul de devotament iată cu Coroana. MMiseurttui eM-tui generai Mann Româii din toate unghiurile României Veniți, veniți cu toții să plingem pe marele român, pe neprețuitul pa­triot, pe valorosul cîrmaci al romî­­nismului, pe Lascar Catargiu, întins pe patul morței in apogeul vieței sale! Mîndră a fost țara de fiul seu,bine­cuvîntată va fi memoria lui. Măreață figură a istoriei noastre contimporane a perit dintre noi, dar faptele sale vor cuprinde pagini lu­minoase și neperitoare ale acestei istorii. Chiar momentul unde cruda soartă l’a răpit, cînd el eșise trium­fător in fapta cea mare pentru sal­varea cinstei neamului romînesc, cu surîsul pe buze și după ce pănă în ultimul moment al vieței sale dase sfaturile sale amicilor și partizanilor săi politici, pare că a voit să fie o răs­plată dumnezeească pentru purtarea sa patriotică neprihănită. El și-a dat sufletul și fără regrete și fără durere; dar vai­­ prea de­vre­me pentru țara sa. El nu avea încă dreptul să se roage Dumnezeului nos­tru, ca să slobozească pe robul său, fiind­că noi, nemăngîiați, aveam încă multe sfaturi a’i cere și multe pilde a’i urma. Plingeți, Romini, pe Lascar Catar­giu, pe acel patriot, care a întemeiat Unirea Principatelor, punind temelia noului stat rom­in, prin abnegarea sa de a aspira la Tronul Moldovei, Plîngerî, Romini, pe Lascar Catar­giu, pe acel sfetnic al Principelui Carol, la elaborarea Constituțiunei noastre naționale și liberale, după ce el ca Locotenent Domnesc cîrmuise țara in timpurile cele mai grele de restriște. Catargi Plingeți, Romîni, pe Lascar Catar­giu, pe acel stejar neclintit și acel sprijin credincios al Dinastiei Regelui nostru, cînd pasiunile și vanitățile culpabile, cereau să o sciuncina și să sfișie dragostea ce națiunea ro­mina îi purta ei. Plîngeți, Romîni, pe Lascar Catar­giu, pe acel Roman creștin in care a știut să apere religia strămoșească, cînd capele nesocotite atentase la dînsa, și sub cuvint de mustrare pe baza calomniei a unui înalt membru din clerul nostru, punea mina sacri­­leră la credința ortodoxă, provocind o schismă în biserica ei. Plingeți, Romîni, pe acel fiiu cre­dincios al țării, care văzînd demni­tatea națională atinsă, nu cruța nici un mijloc, chiar cu mirul vieței sale de a restabili cinstea Romîniei. Și cînd veți putea șterge lacrimile voastre, cercetați istoria noastră în cei 40 de ani din urmă și-l veți găsi pe Lascar Catargiu la postul sfiu, ca o santinelă neadormită, veghind la binele patriei și punînd fără cruțare, toate puterile sale, ca un fir măcar să nu se atingă din drepturile ei si din propășirea sa. El, om al îndeplinirei datoriei, era in acelaș timp și persoana cea mai blindă și afabilă. Șef al partidului conservator ia timp de mai bine de trei­zeci ani, noi, toți cari am lucrat cu el, știm cu aită modestie, dar cu aită energie făcea să fim ascultătorii săi, căci simțiam că povețele sale e­­rau dictate de cel mai mare patrio­tism și de cel mai sincer devotament pentru binele public. Lacrimile voastre calde vor min­gîia pe cît va fi cu putință pe ne­consolata sa soție, care pllnge un soț mult iubit. Lascar Catargiu nu a avut ferici­rea să lase urmași direcți, dar noi Romînii suntem fii săi sufletești,mult iubiți și datori a fi urmașii lui iu iu­birea de patrie. Plmgeți toți pe Lascar Catargiu și rugați-vă la Dumnezeu, împreună cu preoții noștri, ca să așeze suflatul sau in ceata drepților, unde ii este locul, căci țărina lui pe pămînt va fi ușoa­ră, iar amintirea lui neperitoare ! ■«sa» •mat Mosse^ Lascăr Catargiu și 10 Martie 1871 Omul care a dispărut înconjurat de respectul tuturor, a fost atacat, calomniat, ultragiat în cursul vieței sale. El a cunoscut prea puțin popularitatea pe care poporul acordă mai bucuros acelora cari Îl lingușesc de­cit acelora cari îi­­ slujesc. Și totuși într’un ceas tragic, Lascăr Catargiu a salvat țara sa. Acesta in ziua cind a împiedicat pe principele Carol de a renunța la Tron și de a lăsa țara în prada funcționarilor care o duceau spre perie, a pericolelor ce erau să se năpustească asupra ei. Un popor recunoaște foarte rar meritele oamenilor care au înlăturat o catastrofă. De îndată ce pericolul este Înlăturat, nimeni nu poate măsura întinderea calamităților evi­tate. Țara vede ușor binele ce ’i­ s’a făcut și îi este mai greu sa ’și dea seama de răul de care a fost cru­țată. In memorabila reședință de la 6 iulie 1870, la Camera ‘ legiuitoare, cînd Thiers, obosit, disperat, a răcăzut pe banca sa in mijlocul strigătelor, a protestărilor, a furiilor patriotice ale X. Ravanescul HASDEU — Note și amintiri — (Urmare și fine) Alt moment, cari mi se deslușește in memorie, este din primul an al întoarcerei mele de la studii din străinătate. M’am dus să-i fac, cum sa zic, o vizită academică. Ședea la Arhivele statului: M’a primit intr’o sală mare, la o masă mare. Încărca­tă cu cărți multe și cu multe hîrtii in desordine, ca întreaga­­ sală, de altminteri. Mi-a dat să fac o țigară. Fumam pe atunci, puțin — Sontag­­sraucher ! S’a păstrat in minte acest fapt neînsemnat, fiind întipărit de unele impresii însoțitoare, nu tocmai obișnuite. După ce am fumat cit­va timp, când am văzut că scrumul se grămădește la capătul țigării, am în­ceput să mă uit și să caut cu coada ochiului in toate părțile pe masă vre-o scrumieră, ceva, ca să scutur țigara. Nu vedeam nimic. Nu’mi ve­nea să mai fumez, ca să nu mai crească mereu scrumul și să cază cum­va pe masă ori jos pe scânduri. Cu toată discreția căutării, Ilașdeu observă mișcarea, o înțelese și zise liniștit: — Dă-i jos. Deși jenat, trebui să scutur scru­mul 103 pe scînduri. Conversația era interesantă, dură mult; terminasem țigara de fumat Nu știam ce să fac cu „mucul". Iar mă uitam cu coada ochiului să gă­sesc o farfurioară, un colț mai po­trivit, ca să arunc restul de țigară Hașdeu, văzîndu- mi mișcarea, înțele­se și zise cu acelaș ton : — Dă-i jos ! Cu o jenă și măi măre mă hotă­rî! să aavît­ mucul de țigară jos pe scunduri. Din multele chestii ce trebue să fi vorbit atunci împreună, de una îmi aduc aminte mai clar. Hașdeu mă în­trebă de ce îmi scriu numele cu aticol la urmă: Găvănescul, și nu Gfivănescu. Ii spusemu argumentele adoptate de fostul meu profesor de limba romînă din liceu, Eremia Circa: U final nu s’aude, de­cît accentuat, făcu, sau precedat de muta cum liquida, patru. In alt caz, ca în pro­nunțarea populară omu, u nu este drept final, ci e urmat de articolul l: omul. Tot așa și la numele pro­prii în eseu, cari de altfel în cărțile vechi și la unele familii boerești se scriau eseul, u este In realitate ul, adică urmat de articolul 1, care și apare la vocativ: Ionescufe, ca și în omuls, precum și în alte cazuri: ca­sele Văcărescului. La aceste argumente Hașdeu mi-a opus alte argumente de un radica­lism isbitor prin consecvența lor cu­­ragioasă. — Nu scriu Ionescul, fiind­că zic IonescCM. — Atunci ar trebui să scrii și omu, iar nu omul, îi replicamu. — Da, firește. — Și cum deosebești cuvîntul ar­ticulat de cel ne­articulat ? — Foarte simplu : om, omu, răs­punse. — Atunci, oare e articolul ? u ? — Da, n. Asta este evoluția lim­bilor. Și articolul a fost supus schim­bărilor cu toate cuvintele, și putem zice, văzînd faptele, că forma lui cea din urmă este aceasta,­­ la cu­vintele de cari vorbirăm. Am rămas uimit și învins, dar nu convins. Mă așezasem pe terenul conside­rațiilor raționale de gramatică. Ar fi fost un teren mai inexpugnabil ace­la al simplului așa vreau. La între­barea : — De ce îți scrii numele cu arti­col ? Articolul nu se aude în vor­bire. Răspunsul atunci ar fi fost: — Numele propriu și-l scrie fie­care cum vrea, nu după regulele co­mune ortografice și gramaticale. Pro­bă ? Numele a doi mari filologi: Has­­deu se scrie I­acdeu, deși se chiamă Hâjdău . Philippide, deși este cel mai consecvot fonetist, își scrie numele Philippide și cere să i se zică Pili­­pide, iar nu Pippide. Adevărul e totuși că de atunci, mai ales, ortografia numelui meu a con­­tinuat numai ca o chestie de deprin­dere și de fizionomie grafică indivi­duală, mai mult de­cît ca aplicarea consecventă a unor principii grama­ticale, ceea ce fusese desigur la în­ceput. Cînd m’am ridicat să­­ plec, se în­serase ; prin culoarele casei era în­tuneric. Hașdeu luă în mină un sfeș­nic cu trei luminări și mă conduse pănă la ieșire. Urmele unui strălucit apus de soare se mai vedeau în co­loritul aprins al norilor. Am coborît dealul lui Mihai Vodă „încălzit" de focul discuției și urmărit de scăpă­rările spiritului lui Hașdeu. * * * înainte de această vizită, nu-i avu­sesem nici un raport personal direct cu H Hasdeu. Indirect, dar și încă des­tul de personal, deși nu mă cunoș­tea de­cît din nume. Nu mult după eșirea mea din liceu, am prezentat teatrului național din București o piesă istorică, o dramă în cinci acte. Cind zic „am prezentat", mă exprim foarte nepotrivit , nu eu am dat-o teatrului, ci poetul G. Sion, membru in comitetul teatral, și aceasta fără să mă întrebe și intr’un mod foarte ne­așteptat pentru mine. Iacă din cursul liceal începusem piesa Domnița Rucsandra, subiect lu­at din poveștile d-lui N. Gane, și o terminasem în anul întărit de uni­versitate, pe cînd urmam la faculta­tea de medicină. Am dat o s’o ci­tească bunului meu amic Damir Sion, cu care trăiam sufletește in cele mai strînse relații de idei. La Demir a descoperit-o tatal său, poe­tul, cărui i se păru demnă de a fi adusă pe scena teatrului național. Tot așa i se păru, se vede, și lui Ion Ghica, directorul teatrului de pe a­­tunci. Mare mi-a fost mirarea și

Next