Familia, 1970 (Anul 106, nr. 1-12)
1970-07-01 / nr. 7
ȘTEFAN AUG. DOINAȘ lampa lui Diogene De la Perpessicius și I. Pillat literatura noastră n-a cunoscut un alt „poet critic“ de felul lui Ștefan Aug. Doinaș. Adică nu numai un poet care să-și convertească intelectualitatea în analiză, lucru firesc în cadrul oricărui proces de creație precum și al teoretizărilor adiacente, dar care să adopte limbajul criticului, ca un zeu care-și pune un șorț pentru a putea lucra în atelier, așa cum îl vedem pe Vulcan în tabloul lui Velázquez, între poezie și critică au existat și există diferențe structurale, o graniță tacită care îi împiedică îndeobște pe slujitorii muzelor să devină și „slujitori* ai poeților. Eroarea ce se face în chip curent este însă declararea unei unice specialități. Un poet ar fi incompatibil cu exercițiul critic obiectiv, un critic ar fi un refuzat al poeziei. Lăsînd la o parte gelozia ce se poate bănui sub atari clasificări dogmatice, observăm că ele au un caracter aprioric descurajator, că nu au în vedere atît producția în sine care poate fi bună sau rea, ci condițiile presupuse a-i determina apariția. Pornind de la un asemenea pseudodeterminism sîntem aproape de cei ce încearcă să ghicească sexul unui copil nenăscut. La aceste lucruri meditează și autorul „Lămpii lui Diogene*, într-un capitol al volumului ce atacă frontal problema intitulat chiar „Poezie și critică*. Recunoscînd că distincția netă dintre cele două domenii reprezintă „o rămășiță de gîndire scolastică", Ștefan Aug. Doinaș încearcă totuși o nu lipsită de interes tipologic a „poetului critic* și a „criticului poet": „Cel dinții e interesant prin exclusivismul său critic, cel de al doilea prin comprehensiunea sa poetică. La primul ne place să ni se dezvăluie, cît mai adînc, sîmburele necategorial al personalității sale, întunericul lui generis al originalității creatoare, descifrînd jocul imprevizibil al preferințelor și repulsiilor*. „Poetul critic” ar fi astfel un dogmatic, spre deosebire de „criticul poet” care e un relativist. Primul știe „una și bună, iar justificarea exclusivismului său stă în calitatea, în valoarea ilustrativă a artei sale proprii. Cel de-al doilea știe prea multe ca să mai poată adera în mod exclusivist la o singură artă poetică, iar justificarea comprehensiunii sale stă în echilibrul axiologic în care se află de-a lungul epocilor diversele școli literare, diversele arte poetice.* Cu alte cuvinte pe cînd poetul critic experimentează absolutul, criticul poet cultivă faptele de cultură. Sau, în termenii lui Gaston Bachelard, poetul critic e un obsedat de „verticalitatea timpului*, trăind clipa poetică a capodoperei, în care „timpul nu mai curge ci țîșnește, iar criticul-poet e un „cavaler al orizontalității*, ce urmărește succesiunea care asigură durata operei, știind că orice creație e determinată, că orice creator are antecedent. La precizarea rezonabilă a... poetuluicritic Doinaș cum că aceste tipuri „care implică două atitudini și două metodologii în fața operei de artă, nu se află... înt * „stare pură*, ci se configurează în funcție de dozajul dintre spiritul critic și spiritul poetic care coexistă în aceeași personalitate, trebuie adăugată bineînțeles încă una și anume că e vorba de autori a căror activitate îngăduie un „bilanț*, permițînd un raport obiectiv între cele două domenii, și, implicit, o psihologie a creației. „Lampa lui Diogene” izvorăște dintr-o pasiunea devorantă pentru poezie, dintr-o idolatrie desfășurată ca o jerbă de metafore: „fiecare viziune poetică este un fel de geometrie noneuclidiană*. „Cerul poetului e un azur insuportabil întrezărit prin ochiurile cerului comun, în care noi, toți, sîntem prizonieri.* „Poezia nu poate fi altceva decît suprema expresie a condiției umane . . .* Ceea ce ni se oferă în primul rînd este prin urmare gustul unui creator care și-a propus să coboare în purgatoriul criticii la zi, să traseze nu numai epura fenomenului liric și să-și asume și trierea elementară a autorilor, o operație dificilă și plină de risc. Ștefan Aug. Doinaș aduce cu sine garanția înțelegerii intime, dinăuntru a frămâtării poetice, pătrunde în laborator avînd calificarea celor ce lucrează direct cu substanțele. Dacă critica profesionistă poate fi alesea Pa drept cuvînt de frigiditate la impalpabilul liric, la acea infinitezimală vibrație a verbului care poate fi decisivă, e necesară o confruntare cu poezia însăși pentru a restabili echilibrul. De fapt acest echilibru se află înscris în înseși paginile „Lămpii lui Diogente*. Departe de orce exclusivism, cu calm și metodă, autorul cercetează un foarte întins material, îl da^ «unabila rigoare ce acesta îl suportă, dl?imVia ,satisfacția de clte ori poate indistre,!* ,iye? î insemnul poeziei veritabile, indiferent de factura acesteia. Preferințele sale se îndreaptă in egală măsură Înspre „tradiție" Si „inovație (deși in forul intim se pare că fJJ...0131 .m ¥'t gustate produsele celei din urmă). „Bineînțeles există în poezie un scansciidll Ca'if^1S,l?UlUl t0ta?a cum 'xistă un pedin in' “'“"^nivismului. Intr-o societate pe deplin închegată, într-o cultură care se adapă necontenit la propriile sale tradiții, ade poet la academism, ia formele încremenite ale unei practici literare consacrate de înaintași este mai puțin șocantă ca protestare I)La^LSt față de idoli și fetișurile literat fiiul^a 51 mai P*țm nocivă. Disociind ninn.?TM de experiență și experiment, autorul propune arbitrajul valorilor, în permanență !??H.muareT părăsesc fundăturile aparentei periiW «Important este să distingem între nefîn^iri r?re di'Scchide noi tărâmuri șimhilitrează noii procedee artistice, și experie ,o experiență poetică dbodată la ultima ei limită, evadat , formalism gratuit, tentată de autoabsolutizarea tezelor și instrumentelor sale, fixeze majoritatea analizelor sale asupra tinerilor poeți in cadrul unei problematici adecvate fără exces speculativ, dar și an.c ° l1. cu falsă pudoare anume locuri comune, inevitabile unei atari întreprinderi pe Ste.an . Aug. Doinaș demonstrează... relativtatea propriei sale teze asupra „poetilor Pneliii ’da deosebiți de „criticii-poeți“. Poetul își arogă, m majoritatea cazurilor pred?,ctui»e e criticii pur simplu, elucidînd prosir... . nl .autoritatea, cu detașarea și cu limbajul acesteia. v „ . La Parcurgerea acestui volum atît de su• ^țericu literar de mîine Îl va utiua neindoielnnc in bibliografia sa de bază) rămînem cu un singur regret. Și anume cu acela ÎȘi reprimă vocația polemică, prof’a^d. d'ntr-un exces de amenitate. L-am fi vrut m mai multe împrejurări atît de tranșant îi realist cum e in paginile consacrate lui Marin Sorescu, ale cărui merite enorm dilatate se sparg sonor ca niște baloane la azinrerdietul critic lucid: „Marin Sorescu £ 5 ,!,’tors ,a Parodie, numai că de data aceasta, vari el se parodiază pe sine însuși. In Tinereții lui, D ° n Quijote Sorescu nu ne mai oferă ••f*rm"la Sorescu- ci „maniera Sorescu deve"*”d propriul său discipol el a devenit — în î?i £ limsa«al n- 2umul său epigon și propria sa îctima , „Cindva poetul Sorescu era inteligent, reținerea»*mai drept... ® diferența dintre cer lucrează serios cu idei și cel ce se amuză făcînd echilibristică cu rudiment de idil“‘ autorul e, indiscutabil, un om inteligent, dar a nu un poet destul de inteligent.* Dar după aceste indimentizabile sentințe caustice urmează o încheiere neașteptată, protector-consolatoare, din care ne dăm seama că nu maliția ci sincera angajare la destinul poeților mai tineri a dictat rîndurile exegetului poet”: „în legătură cu Sorescu nu trebuie să pronunțăm cuvîntul „fals”. Inteligența lui (în pofida teribilismelor, naivităților și enormităților din Postfață!) și fantezia lui sînt prea naive — și, totodată, prea cultivate — pentru ea, logodindu-se, să nu ajungă, într-un volum de versuri viitor, la verbul pe care îl merită*. Parafrazîndu-l pe Ștefan Aug. Doinaș, îl putem saluta în ipostază de autor al „Lămpii lui Diogene* pentru prețioasele „certificate de fidelitate* pe care le eliberează poeziei noastre actuale, ca niște „pariuri cu eternitatea”. MIRCEA CIOBANU epistole In ultimul timp literatura română s-a îmbogățit cu cîteva cărți care constituie prin modalitatea (dar și prin substanța lor) o cotă de maturitate: „Viața și opiniile lui Zacharias Lichteru de Matei Călintescu, „Simptome* de Virgil Nemoianu, „Fragmente despre cuvinte* de Toma Pavel și „Epistole* de Mircea Ciobanu. Aflate la o intersecție a genurilor consacrate, propunînd o alianță de organicitate și nedeterminare, de elementaritate și rafinament, ele aduc un aspect „alexandrin*, întoarsă asupra ei însăși, creația se îmbogățește cu o concepție împrospătată de însăși „criza” expresiei literare. Dacă gîndirea sistematică, atît de rigidă în tentativele de transpoziție pe plan epic și rebarbativă în poezie, nu poate fructifica în chip nemijlocit o experiență literară, nici aceasta din urmă n-ar putea suplini o gîndire silogistică. E nevoie de un sacrificiu (desigur aparent, căci se obține o nouă sinteză). „Literatura* ca atare e suspectată, bruscată, destituită din funcțiile sale comode. E supusă unei torturante penitențe pentru a-și răscumpăra frivolitățile. Dislocată din conveniențele acțiunii, ale desfășurării gradate, ale limpidității, ale caracterului facil comunicabil, — silită să-și etaleze rănile ca tov. Aservită unei lucidități, însă nu „exacerbate” cum s-a spus referitor la autorul „Epistolelor*, ci în statu nascendi, încă nedesfăcută de corporalitatea experienței, tulbure și tulburătoare, ferment al unei zone dintre cele mai adînci. Căci și aspectul de „eseu* al „Epistolelor* constituie o trapă. Ideile sînt mai curînd stări de spirit. In orice caz sînt atît de asociate cu evocarea, atît de bine fixate în pasta concretului încît operația detașării e dureroasă. Autorul propune echivalențe ale spiritului, într-o divagație de imagini obsedante, ciorchini de umbre din care semnificațiile clare au și fost stoarse. Avem de-a face cu un jurnal fantomatic. Tehnica pe care Proust a denumit-o a „respectării ordinii impresiilor” este extinsă într-o direcție onirică: „Au început marile călduri, noaptea visez întinderi acoperite de terase, mă întreb la ce bun scările, suprafețele de piatră, balustradele nefinisate pentru că prin apropiere nu se arată nici o așezare care să fi presupus necesitatea acestor spații ridicate, crcînd, coborînd, despicîndu-se în toate direcțiile, ca un labirint nepăzit de soare — trec de pe o terasă pe alta numărînd trepte puține și traversînd coridoare cu pereți laterali de statuia mea de sus, pînă foarte departe, aceleași legi organizează locul — oricît aș vrea, nu-i pot găsi un simbol —, mă întreb WîCITV îl literara numai de unde atîta răcoare? iarba dintre dale e săracă și de un soi care nu proliferează la întuneric, pentru ca să te aștepți la o eventuală invazie, pomii subțiri sînt dintre cei care se apără de uscăciune cu spini dureroși și sînt la distanțe prea mari pentru a țîșni, din cînd în cînd ajunge pînă la mine fluieratul de metal inflexibil al vîntului trecînd pe lîngă trunchiuri, singurul semn că aerul e în mișcare — eu trec de la o terasă la alta — de fapt, cînd mă trezesc, îmi dau seama că n-am visat nici o terasă, ci cu totul altceva, poate chiar făptura ta mi s-a arătat, poate se făcea că muream, dar pentru că ar fi trebuit să visez un loc fără utilitate, sau cu una de care toți să fi știut numai eu nu, pentru că aerul s-aude bufnind prin crăpăturile zidurilor, pentru că la marginea orașului cîinii au început să turbeze unul după altul, mi s-a părut că am visat spații acoperite numai de terase, de scări și de balustrade reci — a fost ca și cum aș fi primit răsplata prin vis, pentru suferințele acestor zile de secetă." (p. 65). Toată cartea e, ca și această frază, un lung vis. Din cînd in cînd, momentele de veghe cenzurează materialul ivit din straturi abisale, încearcă să-i dea o formă, pentru a decădea apoi în fierberea onirică. Faptele capătă un contur agitat, neverosimil. O primejdie irațională le animă, căci, așa cum ni se atrage atenția, „extenuarea spiritului de conservare amplifică gravitatea evenimentelor” (p. 67). Autorul ne încredințează că există „un sînge atectum care nu se mai miră și pentru care miracole nu sînt* (p. 79). Din structurile subconștientului emană legi misterioase, care ar părea bizare unei stări vigile, încărcate de un patetism halucinatoriu, de o tensiune ocultă. Formulîndu-le, scriitorul pare a le șopti grăbit la ureche, neîncrezător el însuși în rezultatul unui examen al conștiinței depline. Astfel un om care face riscă să abată asupră-și o întrebare asupra utilității sale la care, „stupefiat de numărul înmulțit progresiv al cuvintelor, să nu poată da un răspuns. „Dar dacă alegînd silabele rostirii agravate, spui că ești pregătit pentru a fi luat de umeri și azvîrlit, bunăoară, de pe dunga unei prăpăstii, ți se va da crezare. Mai aproape de adevăr ți se vor da probe că ai fost crezut. Pentru că aici guvernează legea celui ce spune mai repede* (p. 15 urm.). Ca în Kafka, o instabilitate uimitoare a reacțiilor face ca întîmplările să nu mai benteficieze de un raport de cauzalitate, să cadă fără noimă (sau aproape). Domnul V., căruia i se notifică faptul că fiica sa e muribundă își convertește brusc disperarea în elocvență. De la o clipă la alta asistăm la o schimbare totală a psihologiei visului: „Domnul V. vorbește (se bucură între timp că i se dă ascultare, și evenimentul scade simțitor în tensiune), vocea lui e frumoasă, fraza îi curge aproape perfect, și tensiunea mai scade cu o linie. Iar cînd celălalt a izbutit să nu mai audă nimic, durerea domnului e alungată atît de departe (acum evenimentul luat semnalmentele problemei), încît a da cu ochii de fiica sa nu mai prezintă nici un pericol și, odată înlăturat pericolul, alt val de bucurie îl cuprinde, se-ndreaptă spre nișa umbrită și cere mîinilor acelora încă două pahare fierbinți — sincer grăbit să plece mai repede” (p. 28 urm.). Cînd află de moartea fetei „domnul ”, era salvat cu desăvîrșire, vorbise și încă frumos, poezia propozițiunii era nedeliberată . . .* (p. 30). Așadar terapeutica expresiei, simbol dar și coșmar, semnificație dar și suferință bogată în ecouri. E interesant de observat cum problemele cruciale ale personalității (o adiere din Dostoievsky și Camus e prezentă peste tot) sînt și ele răsfrînte în mediul oniric, în labilitatea și stranietatea acestuia. Confesiunile asupra dedublării își pierd densitatea terestră, primesc nuanțe de iresponsabilitate, deoarece sunt ale unui personaj care se situează „în somn* și în „halucinație*. „Am rămas deci, și a fost ca în somn, seara am halucinat, știind treaz pe jumătate, că dorm — se făcea că am priceput rostul însuși a trecerii dintr-un loc în altul, astfel am fost tras la sorți și cîștigat fără ca eu să mă pot opune. Nu mai puteam da înapoi, și primul pas împotriva mea însumi s-a datorat, iată, tot visului vechi care fusesem și căruia îi întorceam spatele. Trebuie să-ți spun, acela mi-a lăsat o moștenire pe care treptat am risipit-o în scopul îndepărtării de Epistolele lui Mircea Ciobanu oferă caligrafia dramatică a unui somnambul. MARIN MINCU critice ______ uxcii/agun ațt volumului de „Critice” al lui Marin Mincu ne arată că ne aflăm în fața unui clasicizant. Elementele din care poate fi dedusă poziția criticului sunt în primul rând de ordin al unor profesii de credință, în care vaga nervozitate a controversei subînțelese cu o mare parte din critica actuală este temperată de tonul categoric, de autoritatea unui posesor de certitudini. Ceva rigid, nedefinit „milităresc* plutește în atmosfera acestor articole. Autorul pare a fi mereu jenat de aspectul de „efeminare* al criticii actuale, destinsă în meandrele impresioniste ale voluptății spiritului, și-i prescrie o cură de strictețe. Pledoaria sa pentru virilitatea actului critic este semnificativă. „Existența obiectivă a operei să fie revelabilă doar prin vidul subiectiv pe care i-l face criticul. Altfel criticul nu există decît ca o fantomă și de fapt el nici nu există. Oricare autor îl va trata cu o condescendență batjocoritoare, amendîndu-l mai ales pentru presupusa nevirilitate creatoare. Criticul va fi atunci un fel de „Mare Eunuc”, păzitor numai al femeilor (Operelor) Sultanului (Sriitorului), iar nu „secondatoril* lor, cum îl taxa, nu departe pe un ton trivial, Ion Minulescu într-un interviu de acum peste 40 de ani din revista Viața literară. Consecință firească este înclinația către inclemență, bază a autorității necesare a criticului: „E bine ca un critic să fie mai mult inclement decît binevoitor. Nivelul ridicat al severității îl poate face pe cît de temut, pe atît de invulnerabil* (p. 93.) De remarcat inflexiunea normativă a acestor rînduri. Bineînțeles că în acest context critica actualității e scrutată cu suspiciune, cerîndu-i-se în primul rînd certificatul unei tradiții, o confruntare cu istoria literară: „Există la reviste, afirmația se concretizează în aspectul declarat foiletonistic al unora (restrictive față de istoria literară curentă) și într-o serioasă fundamentare istorică a altora (Familia, Ramuri etc.). In fond istoria literară certifică actul critic al unei reviste, conferindu-i și ponderea pe care o are sau nu o are. Autoritatea intangibilă a criticului adevărat trebuie să decurgă din exercitarea sa asupra scriitorilor celor mai mari ai unei literaturi. întrebarea care se pune e cum pot fi selectați aceștia, dat fiind faptul că un critic are menirea de a se ocupa nu numai cu autorii cuprinși de acolada istoriei literare, ci și de cei în curs de devenire, de „noii veniți*. De unde necesitatea unei adaptări la inovațiile acestora, a unei impregnări a criteriilor tradiționale cu o nouă sensibilitate. Așa încît istoria literară certifică nu numai a priori ci și a posteriori semnificația unui periodic cuprinzînd plasma vie a criticii curente. „Absolutizarea* unei tradiții („Actul liric cel mai modernist posibil se clădește totdeauna pe terenul ferm al unei tradiții*, p. 102) nu are act decît justificarea unei poziții teoretice (și temperamentale) unitare. Avînd o atitudine sceptică față de „spiritul modern* pe care-1 socotește „antiromantic* pînă la fobism, încercînd echilibristica hazardată cu ritmul frenetic al tehnicii actuale*, „lezat, obosit chiar* (p. 8), Marin Mincu nutrește idealul unei revanșe a disciplinei. Critica i se înfățișează într-o viziune paradisiacă, dominind polifonia producțiilor artistice și extrăgînd din aceasta sunetul armoniei supreme: „Critica este dirijorul virtual al unei literaturi de a cărui vocație depinde însăși perenitatea operei literare în sine: în orchestra gălăgioasă a literaților benigni sau maligni, criticului adevărat îi revine sarcina menținerii armoniei necesare pentru ca tonul fundamental să nu fie acoperit cu zgomotoase acorduri adiacente", (p. 93). Cu alte cuvinte tînărul critic este un adept al criticii de direcție. Și, ca și alți partizani ai aceleași concepții, are nostalgia unui nou Maiorescu care să asaneze ogorul literar, înlăturînd confuziile nu numai pur estetice dar și principiale: „Ca să putem înnoda calitativ cu literatura interbelică, este încă nevoie de o critică de direcție. Căci scriitorul actual dă dovadă de lipsa orientării, într-un anumit fel, aproape tot atît de flagrant ca în vremea lui Maiorescu*. (p. 96). Dacă putem fi de acord că „indecizia estetică și ideativă este astăzi un delict comun (ibidem), mi se pare totuși că a doua venire a unui Messia Maiorescu e o pură utopie. Nu trebuie pierdută din vedere împrejurarea că ne aflăm în climatul unei literaturi față de care venerabilul critic n-a vădit nici atracție nici înțelegere și că practic acțiunea sa n-ar mai putea fi repetată. Gheorghe GRIGURCU (constinuaire în pag. 8) ION VLAD între analiza și sinteză Structuralismul este în estetica literară o formulă de compromis, iar în ipostazele sale fericite una de echilibru. O concepție și o metodă plasate inevitabil între finețea și nuanțele unei înțelegeri hermeneutice, nu lipsite de ambiguitate și estetică informațională bazată pe un limbaj formalizat susceptibil de a fi supus rigorilor unei stricte reprezentări matematice și geometrice. Acest între designează și punctul topografic, la inserțiunea mai multor domenii și discipline eterogene, unde își exercită demersurile metoda structuralistă. Deci, o caracteristică definitorie a universului științific contemporan dominat de eflorescența așa ziselor științe limitrofe, Ion Vlad se fixează, și el între analiză și sinteză și profesează o estetică structuralistă aplicată creației literare. De formație universitară, profesor de teoria literaturii, spirit academic, fără simțul aventurii spirituale dar temeinic în schimb și utilizînd solide texte de sprijin, fără jocul de artificiu al paradoxului și afirmației insolite dar cu un remarcabil spirit sistematic și o detașare obiectivă, autorul își fixează cercetarea sa, subintitulată semnificativ repere de metodologie literară în jurul a două concepte fundamentale, cel de structură și cel de comunicare. Noțiunea de structură e înțeleasă ca un fel de unitate dinamică, în care elementele componente se prezintă în intime raporturi de corelație, dominate de o idee artistică integrată într-o viziune majoră. (Ar fi de observat că structura e văzută mai mult: „gestaltist”, adică semantic și nu sintactic ca în esteticile matematizante de ultimă oră).. Noțiunea de comunicare e înțeleasă în natura, ei eminamente dialogală. Pînă aici deci nimic nou, lucrurile fiind formulate în cadrul unei teorii închise și cu terminologia epocii încă de Platon". Dar Ion Vlad care e egal de receptiv atît la meritele înaintașilor, cărora nu arareori le restabilește, printr-un act postum de justiție culturală, reala lor contribuție (N. Dragomirescu sau D. Popovici) cît și la cuceririle contemporaneității in disciplinele cele profesează, nu e un universitar înregistat în dogmele sale scolastice care odată elaborate nu mai permit evoluție și îmbogățire. Autorul, care se revendică istoric literar, deși consideră această disciplină indisolubil legată de critica literară, prin excelență estetică, ne propune cercetarea deplină și completă spre a deveni astfel un act angajat și responsabil ca atitudine și ținută științifică. Preocuparea sa esențială, e de natură metodologică. Ca să ataci un subiect atît de vast cu șanse de succes și în primul rînd nevoie de o metodă eficientă. Ar fi de observat că orice discurs al metodei literar-estetice are un caracter aprioric. Ori, teoria teoriei, critica criticii, conștiința metodei se extrag din opere concrete, din analiza și sinteza pe viu. Ceea ce Ion Vlad și face, fiecare intervenție a sa, care converge într-un corp metodologic, complex unitar, dar neîncheiat, deci posibil de perfecționare, pornind de la investigație la concret, pe text. Autorii invocați au o valoare exemplară (Th. Mann, Faulkner, Liviu Rebreanu ș, G. Călinescu ș.a.m.d.). Păcat că din literatura română contemporană este prezent la apel doar Eugen Barbu. O concepție atît de modernă, o metodologie atît de avansată și-ar fi dovedit și mai elocvent viabilitatea printr-o confruntare cu valorile contemporane stricto sensu. Dar distanțarea, exercițiul pe valori unanim cosacrate țin de „structura” academică a lui Ion Vlad, de spiritul său riguros de universitar care evită un domeniu bîntuit de zilnice și nu întotdeauna obiective exaltări și contestații.Departe de noi orice maliție dar spiritul academic al autorului nu se vădește nicidecum în tradiționala impermeabilitate față de elementul novator, ci prin anumite ticuri, tipic și persistent academice, prezente discret în scriitura sa. Să nu amintim decît abuzul de paranteze sau obstinația de a scrie stătutăîn loc de statua și cred că e suficient.). Cercetarea literară contemporană își realizează programul integral prin convergența criteriilor și a soluțiilor metodologice — ne spune Ion Vlad. Problema care se pune însă este dacă întotdeauna metodele converg și dacă simpla însușire a unei metode ne oferă cheia miraculoasă capabilă să desferece lada fermecată a comorilor artistice? In ceea ce ne privește nu sîntem atît de optimiști ca autorul acestui dens, sistematic și temeinic opuscul. Dar să examinăm cele două întrebări suscitate de problema formulată mai sus. Nu știm dacă între comprehensiunea plină de gust a lui Ion Vlad atunci când, convins de „deschiderea” în perpetuitate a unei opere majore, îi sesizează natura artistică intimă și exigența d-sale de-a formaliza limbajul critic, de-a tinde spre reprezentarea în termenii și relațiile matematicii, treaptă supremă a unei perspective științifice" — ar fi posibilă o deplină conciliere? Căci ne punem serios întrebarea: Oare formula lui Birkhoff și principiul negentropiei epizează deplin esența operei de artă? Oare un limbaj formalizat, deci univoc, poate înțelege, nu explica, o alcătuire atît de complexă ca limbajul, artistic prin excelență ambiguu? (Echivocul stă la baza majorității categoriilor estetice începînd cu ironia și terminînd cu tragicul și sublimul). Sau pare instrumentul oferit de o metodă ultra-științifică, matematizată complet, functioning cu ajutorul computer-ului poate distinge între valoarea reală artistică și contrafacerea estetică, reproductibilă în serie? Oare iluzia unei istorii și critici literare als strenge- Wissenschaft nu elimină tocmai gustul, componenta artistică a istoricului de mare vocație? A doua întrebare formulată mai concret luînd exemple din această indiscutabil valoroasă carte (Valoarea unei cărți de teorie e direct proporțională și cu cuantumul de obiecții suscitate): Profesorul eminent care a fost regretatul Dimitrie Popovici a utilizat în doctele sale investigații o pluralitate de criterii și metode. Ion Vlad le sesizează pe toate (pg. 27—28) de la studiul biografic pe latura personalității intelectuale a unui scriitor, la stabilirea ideologiei sale, la fixarea sa în dimensiunile naționale și universale ale culturii,, la vaste informări comparatiste despre operă, motive și teme, la cercetarea filologică și pînă la examenul stilistic raliat la un altul de ordinul interpretării semantice moderne. Oare utilizarea acestor criterii pătrund în zona intimă, în nucleul central al operei de artă? Sau ne duc pînă în anticamera esteticului de unde, parafrazînd pe Shakespeare, restul este gust. Desigur, nu punem o clipă la îndoială valoarea unei examinări din multiple perspective a creației literare. Ea este absolut indispensabilă și Dimitrie Popovici are merite incontestabile în această direcție. Dar epuizează o asemenea examinare totul, surprinde ea deplin natura intimă a operei? Nu numai din solidaritate de breaslă, ci dinr-un înalt spirit de echitate și prin alcătuire și formație spirituală preferă Ion Vlad pe acei istorici și critici literari care au ilustrat cu strălucire înaltele lor fotolii universitare. Ne aplecăm cu venerație în fața acestor nemuritori, de la Titu Maiorescu pînă la G. Călinescu și Tudor Vianu. Dar, totodată, nu trebuie să uităm că în epoca sa, cea mai înaltă conștiință estetică a României, istoricul și criticul literar Eugen Lovinescu, n-a ocupat, prin ingratitudinea și injustiția contemporanilor, decît o banală catedră de liceu Radu ENESCU