Familia, 1973 (Anul 109, nr. 1-12)

1973-01-01 / nr. 1

CRONICA L­ITERARA FAMILIA *5 Ilustru reprezentant al celei de a treia gene­rații postmaiorescene, Șerban Cioculescu oferă analizei critice un profil seducător. A-l încununa cu lauri ori a-l contesta sunt, în plan ideal, doua porniri complementare, pornind din aceeași stare de spirit, idolatră și iconoclastă în egală măsură, omagiind o tulburătoare exis­tență literară. Căci autorul ,,Vieții lui Cara­­giale", dincolo de pasiunea devorantă închinată literaturii, corespunde unui tip pitoresc, hirsut și spiritual totodată, de o severitate ghemuită durabil în adîncul ființei sufletești care se des­tinde rareori în gestul pamfletar cumplit. Nici olimpianismul maiorescian, nici sceptica , genero­zitate amar cordială a lui Lovinescu, nici apli­cația senină a lui Pompiliu Constantinescu, ori crispat-orgolioasă, a lui Vladimir Streinu nu aproximează decât prea puțin din natura ire­ductibilă a criticului. Temperament dificil, de o­nicitate conștientă, voindu-se rațional^ sîcîitor în repetarea unor principii de conduită intelec­tuală și etică, Șerban Cioculescu întruchipează o mizantropie voioasă. Literatura ca practica personală îl înspăimîntă, o asceză de om ce și asumă dramatic limitele îl duce la subconside­­rare de sine („Critica nu se valorifică prin fru­musețe, ci prin justețe"). Neavînd nici vocația speculației se depășește considerarea curentă a obiectului, nici marea voluptate plastică, nici fantezia capabilă a crea în orice moment un „joc secund", criticul se străduiește a-și construi o viață spirituală din elemente minime, a și-o consolida din mirajele banalității. E la mijloc o foarte bună cunoaștere de sine, dar și o ex­ploatare exemplară a insuficienței (deoarece această necontenită retranșare, această răspicat proclamată distanțare față de creație, trădează un complex constituțional). Luciditatea exclusivă e mortificatoare nu numai în creația ca atare, ci și în critică. Dar să vedem­ care sîn t­ în vas­ta minere de la** principiile și aplicările aces­tei critici, necruțătoare, în primul rînd, cu sine însăși. Declarîndu-se ritos adept al criticii „obiective și impersonale", Șerban Cioculescu vădește un soi de îndîrjire, de obstinație sub care se poate citi fără multă greutate o direcție . . . subiectivă și personală: „In prealabil, să-mi fie îngăduită o precizare de ordin personal, încă din vremea primelor mele încercări critice, de la Facla li­terară (1923), am optat pentru critica obiectivă și impersonala. Asupra acestui punct nu am șo­văit niciodată. Chiar dacă ar fi să mă înșel în poziția aleasă, îmi revendic circumstanța agra­­vantă a stăruinței neîntrerupte în eroare." (p. 691). Critica nu e „creatoare", nu poate niciodată echivala opera care a provocat-o (e de văzut aici un spirit de contradicție față de cunoscutele propoziții ale lui E. Lovinescu și G. Călinescu, nu mai puțin personalii: „Am rămas mereu sceptic fată de credințele unor confrați, în caracterul așa-zis creator al criticii, adică în putința de a constitui ea însăși, critica, un fel de literatură, valabilă, prin frumusețea exp^siei." (pag. 701). Polemica e suficient de glacială chiar cînd se nominalizează, spre a nu lirui sub superficia-i declarativă impulsul unei diferențieri naturale, tot atît de clar subiective pe cît teoretizarea subiectivului generator de­ expresie critică: „Criticul subiectiv iși împărtă­șește impresile pornind de la credința intimă a unicității lor, rezultată din interferența unei opere, expresie pur temperamentală, cu un alt temperament, tot atît de subiectiv, al lui însuși. Criticul obiectiv, chiar dacă ar recunoaște și el în opera de artă expresia subiectivă a unui remviovament, este în schimb dominat de o­ dis­ciplină, a verificării impresiilor, prin controlul judecății",­­pag. 6921. In realitate „talentul be­letristic" al lui Șerban Cioculescu consună cu cel al autorilor mai jos pomeniți, într-o polifo­nie fără egal pe care a atins-o scrisul nostru critic. în perioada interbelică, așa incit gestul opoziției răm­îne gratuit, încercarea de fundamentare teoretică a disjuncției între critica „subiectivă" și cea „obiectivă" are un aer scolastic, neconvingător atîta vreme cît în con­cretul formulelor critice principiile extrase și grupate opozițional cooperează rodnic: „Sînt, într-adevăr, o seamă de critici care își închi­puie că scrisul lor e un alt gen de creație decit literatura propriu-zisă, dar, pînă la urmă, nu e decît creație. Așa crede E. Lovinescu, ca­re scrie în Memorii despre „creația" sa critică. Așa crede Vladimir Streinu care propune chiar, ca instrument exact de aproximare, metafora. Așa crede, nemărturisit, G. Călinescu, în lucra­rea sa recentă, monument de subiectivism, îna­inte de a fi piatră de scandal. Așa crede, în sfîrșit, iarăși, fără să teoretizeze, Perpessicius, în „mențiunile" sale critice, unde rivalizează în stil și emoție cu autorii despre care se ocupă", (pag. 692), însuși Șerban Cioculescu se arata în altă parte mai puțin intransigent, amenîndu­­se prin recunoașterea unor factori imprevizibili, fluctuații ale alcătuirii individuale, care pot afec­ta principialitatea critică cea mai încordată: „Prin conformație psihică, criticul e o varieta­te scriitoricească, cu anumite reacțiuni de sen­sibilitate. Receptivitatea sa nu e atît în funcție de voință, cît de putință." (pag. 694). In concep­ția criticului detașarea e rezultatul unei voin­țe, dar și a unei maturizări, așadar e „subiec­tivă" și concomitent „obiectivă". Trebuie amin­tită și excomunicarea unor termeni ca inefabil, intuiție: „O parte din critica de azi face mare caz de „intuiție", termen prestigios, împrumu­­­­tat din filozofia bergsoniană; prin acest factor oarecum mistic, de sesizare spontană, fulgurantă, își închipuie că intră în stăpînirea instantanee a­­«secretului» unei opere de artă. Eroare!" (pag. 702). Impresionism­ul e circumscris bănui­tor în numeroase rînduri, criticul simțind nevoia de a se distanța de ceea ce i-ar putea submina voința de „obiectivitate". Sub tot acest eșafodaj teoretic (care, trebuie să recunoaștem, nu are nicăieri caracterul unei construcții abuzive, fiind prins și absorbit în țesutul critic), se ascunde însă un strat mai profund moral. Șerban Cioculescu e un mare distant, un an afectiv. Scrisul său aduce tot timpul dovezile acestei distanțări care se con­vertește în moralism implacabil, ale acestei lipse de afectivitate care irumpe în aproape necontenitele forme ale refuzului, de la ironie pînă la pamflet. Căci ce altceva decît lipsa de aderență simpatetică a criticului la obiectul său se investește cu autocaracterizarea de „critică obiectivă"? Așa se explică interesul major pen­tru un mare asentimental, I. L. Caragiale. Așa se explică și mișcarea centrifugă a preocupării critice, observațiile mărunte, digresiunile, acri­bia filologică, evitîndu-se sau limitîndu-se la mi­nimum atingerea cu nucleul de joc al operei (E simptomatic faptul că pînă acum criticul nu ne-a oferit o exegeză a operei lui I. L. Cara­giale pe măsura biografiei ce i-a consacrat-o). Profundele probleme ale literaturii sunt ocolite cu sistem. Evident, observația noastră nu e ne­apărat minimalizatoare. Răceala, maliția, spiritul dificu­luos pot deschide perspective dintre cele mai tentante. Facultățile literare „în negativ" ale lui Șer­ban Cioculescu se vădesc din plin în studiul consacrat „Istoriei literaturii române" de G. Călinescu (ne limitam referințele din lipsă de spațiu, la secțiunea de „aspecte critice" pe care de altfel o socotim cea mai revelatoare). Printr-o abatere de la obișnuita-i sobrietate, cri­ticul face un portret autorului abordat, în cel mai autentic stil lovinescian, notele reprobabile fiind dozate cu o iscusință care sugerează afirm­­­atia fără a contraria principiul . . . obiectivită­ții. Stilul e perfid lucios, ca o mătase. „Prin temperament, este un impresionist, pornit să nu țină seama de nici un­a din opiniile con­sacrate, spre a impune valorificări noi, bustul înd cadrele și ierarhiile, înainte de a-i exprima metoda și de a-i releva linsurile și erorile, se cuvine să privim chinul subiectiv al criticului, așa cum se onîindește în lucrarea lui, cu atît mai mult cu cît autorul e un artist prin exece­­lență și mai puțin un critic sau un istoric li­terar. De statură mijlocie, expusă reducerii prii rotunjîmi de sedentar studios, G. Călinescu atra­ge prin ochii mari și mindalați, cu scăpărări piezișe, bănuitoare, ale­­ astronomului sau ale cititorului pasionat. Fociabil și neprietenos, rînd ne­r*"( . . ." m­ag. 673 urm.). Remarcabil e lap­tul că această introducere nu rămîne ca un corn străin, pretindindu-și ecourile în conside­rarea operei. Caracterul omului o ostier desci­frat ca un pivot mntil al producției sale, ce-i ser­vea e drept secretă și, poate, involuntară poMudă, bunăoară în portret a făcut lui N. Ioma: „C­ine-l cunoaște ne G. Că’in^srn, e în măsu­ră să­ descifreze aici un fel de prospeți»» invo­luntară a umul nnonvi­ depozit de bănuieli, spai­­me și m­îini?: două conjugate se îmbin­ă în acest portret, luminîndu-se reciproc. Fondul de simpatie nu lipsește. ..." (nag. 675). Cu ma­re finețe o sugestie biografică e contrasă în remarca unui machiavelism literar: „Poate ca arta elogiului perfid să-și tragă originea tot din ci­tul italienesc, cu fructe dulci-amărui." (pag. 678). Un postum resentiment plebeau i-ar fi dictat h»l G. Călinescu ati’oa în ea față de personajul Duiliu Zamfirescu: „Duiliu Zam­­firescu, fiu de arerdaș cu ținută de aristocrat, e de asemenea neplăcut criticului, care-i depre­­ciază poeziile și corespondența; s-ar spune că a ura de plebeu îi dictează portretistului sarsa caricaturală împotriva unui exemplar, altminteri reunit, al evoluției noastre sociale.­­­nae. r­ ftî). Dintr-o piesă ilustrativă a Istoriei s-ar deduce o altă manifestare plebeiană: linia de gratitudi­ne: „Lui Al. T. Stamatiad, a cărui coresponden­ță primită de la Macedonski i-a fost grațios co­municată­­ lui G. Călinescu (o găsim la biblio­grafie, reprodusă integral, așadar cărui i se datorează piese importante la aparatul critic, i se publică o carte de vizită, în scopuri umo­ristice. Procedeul nu e tocmai al reciprocității în curtenie". (pag. 686). Dar aceste pigmentări de detaliu ale maliției deschid drumul unor re­zerve de o mai mare amplitudine, învederind deplina independentă de spirit a criticului. Sensul lor în actualitate este acela al autonomiei critice, capabile de a opera inciziile cele mai adivei într-o operă admirabilă, de a implica prețuirea în dialectica nestingherită a exegezei. Cît de înspăimântat s-ar dovedi azi cutare „căli­­nescian" dacă i s-ar adresa măcar o cutime din asprimea unor asemenea observații: „G. Călines­­cu nu e un estetician, deoarece nu are compe­tența, ci numai sesizarea ușoară a problemelor estetice . . . Nu este nici filozof. ..." (pag. 679) sau: „Prin alte cuvinte, istoricul literar, deși năzuiește să treacă drept un estetician (a și publicat o cărțulie nesistematică, cu vederi in­genioase, dar cam pretențios intitulată Princi­pii de estetica), nu e în măsură să-și formu­leze criteriile estetice" (pag. 681), sau, în spe­cial: „începuturile sunt­­«date peste cap», cu o dexteritate care nu înșală însă asupra grabei și nepregătirii; metoda impresionistă nu poate ține loc de informație metodică și de asimilare organică: sensibilitatea de «modern», foarte apreciabilă pentru stabilirea valorilor în faza estetică a literaturii noastre (1866—1941), e in­suficientă să reînvie atmosfera culturală a epo­cilor anterioare . . . Unde-s însă calitățile is­toricului literar?" (pag. 684). Dar G. Călinescu nu este unicul caz al atitu­dinii hipercritice a lui Șerban Cioculescu, de­­curgînd dintr-o refrigerare morală caracteristică. De un tratament foarte circumspect, cu funda­mentale negații voalate, au parte și alți cri­tici însemnați, tovarăși de echipă cu autorul „Vieții lui I. L. Caragiale". Teoria criticii, schițată de Vladimir Streinu, reflectînd cel mai­­ însemnat al său efort speculativ, e refuzată poli­ticos, dar decis: „Ce s-ar putea obiecta nor­melor recomandate de autorul Paginilor? Pri­vitor la prima normă, a formulărilor critice ne­­categoriale, se iscă obstacolul tipologiilor na­turale care grupează fie serii de scriitori, fie lânduri de opere, dovedind că nu există în realitate unicități ireductibile, caractere absolut subiective de opere sau de autori,­­«monade» în strictul sens al cuvîntului (obiecția privește chiar înclinarea contradictorie, la însuși Vla­dimir Streinu, din alte articole critice, nestrîn­­se în volum, care propun clasificări «tipologi­ce»; în logică proprie, această preocupare ar trebui să-i fie cu totul străină) . . . Cît despre «instrumentul exact al metaforei» sau, altfel zi­­cînd, recomandarea unui «stil critic» plastic, aceasta ni se pare o glumă, de pince sans rire, de poet nepocăit și după ce și-a interzis stă­ruința în poezie" (p. 612) Pompiliu Constanti­­nescu e controlat pas cu pas și respins toc­mai în punctul său de maximă originalitate: adoptarea temerară a unor termeni din gîndirea blagiană (fapt ce i-a deschis o perspectivă ine­dită în circuitul criticii noastre estetice). Lui Că­m­il Petrescu i se face un portret uman care siderează: „Camil Petrescu e însă un notoriu megaloman, a cărui activitate a scăzut calitativ și cantitativ, de cînd s-a lăsat năpădit de complexul grandorii și de mania persecuției. A-i combate complexul e o imposibilitate: constitui­rea în asociație (Asociația «Prietenii operei lui Camil Petrescu»), dimpotrivă, i-l va dezvolta, în chipul cel mai păgubitor, fără să-l lecuiască de mania persecuției, deoarece, oricît ar fi lău­dat, cea mai măruntă și îndreptățită obiecție critică exasperează în Camil Petrescu impresia patologică a unei conspirații universale", (pag. 707). Obiectul unei deosebite severități îl constituie „Memoriile" lui E. Lovinescu (care a găsit to­tuși stăpînirea de sine pentru a recunoaște con­stant continuatorului său locul ce-i revine în critica românească). Nu numai impermeabilita­tea sentimentală, ci și lipsa de eleganță mora­lă a omului capabil a lovi postum în nefericirea confraților, apare consemnată exact în rînduri de o crudă factură" ... o rezervă ironică și o impenetrabilitate de la om la om, de la suflet la suflet. Lipsit de afectivitate și de iradiere simpatică, E. Lovinescu nu stăpînește secretul de a se face iubit, însuși mărturisește undeva caracterul excepțional al unei puternice afecțiuni personale, «intr-o viață de altfel cu puține afecțiuni» (I, 163). Din vremea chiar a copilă­riei, cînd sufletul fraged nu și-a uzat capacita­tea afectivă, autorul, pomenind de epoca vieții școlare, menționează că «amintirea nu se poate opri aproape asupra nimănui cu recunoștință simpatică» (I, 29). Om de litere cu exclusivitate, stăpînit de o netăgăduită pasiune literară, d-sa iubește literatura, dar nu și pe producătorii ei, cu care a venit în atingere: înaintea carierelor literare întrerupte printr-o moarte pretimpurie, îi surprindem atitudini inumane. Cu cît dispreț vorbește bunăoară cl­ sa de «generația de dinain­te de război ce lua pe Antimireanu drept cri­tic și filozof, iar pe Ștefan Petică drept poet și sociolog» (I, 274). Petică, poet de mari nă­dejdi, a avut reale preocupări sociologice, iar Antimireanu făgăduia să dea un critic și un eseist de prim ordin; unul a murit la 28 ani, celălalt în jurul vîrstei de 30 ani; la aceeași vîrstă, nici E. Lovinescu nu trecuse de limita făgăduielilor strălucite". (pag. *565). Hiper­trofia eului: „Răceala temperamentală a criticului pare a fi complementul sufletesc al unei mari iubiri de sine, fără prisosiri pentru ceilalți. Din lectura Memoriilor, se desface pe­nibil autoratina autorului lor. Surprins, după o atît de îndelungată frecventare scriitoricească, de susceptibilitatea gintei iritabile, E. Lovines­cu ne uimește la rîndul său printr-o alcătuire asemănătoare. Pe vremea cînd avea doar trei­zeci de ani, manifesta sindrome îngrijorătoare de intolerabilitate, în raporturile sale literare", (pag. 565). Carierism abia disimulat: „Cine ci­tește cu luare-aminte paginile despre G. Ibrăi­­leanu, are proba contrarie de-a gata. Va fi pri­mit fără solicitare o conferință universitară la Iași, așa cum spune, dar cînd a pierdut-o, s-a zbîrlit și a păstrat un resentiment tenace împo­triva beneficiarului. Ba chiar înainte de acea­stă lovitură, s-a găsit nedreptățit de faptul că nu a fost convocat în comisia de examinare a lui G. Ibrăileanu, deși d-sa nu era la aceea da­tă decît profesor suplinitor. Este perfect ade­vărat că titlurile universitare și lucrările de spe­cialitate prisositoare îl indicau pe E. Lovinescu pentru ocuparea definitivă a unei catedre uni­versitare. Chestiunea ce se pune este însă de a ști dacă E. Lovinescu a manifestat totdeauna același dispreț pentru cursus honorum. Dacă adăugăm la indiciile oferite în capitolul des­pre G. Ibrăileanu publicarea recentă a scriso­rilor lui Lazăr Șăineanu către fratele său și re­producerea lor în volumul al III-lea din Me­morii, vom­ avea confirmarea definitivă a apre­hensiunilor noastre. De ce a publicat E. Lovi­nescu aceste scrisori, în care limba și stilul d-sale sînt primite cu atîta rezervă? Pentru că Șăineanu își exprimă de mai multe ori mira­rea că E. Lovinescu n-a ajuns la universitate." (pag. 567). Conștiința, neîntemeiată, a unei autoexemplarități: „Deși ni s-a înfățișat în stă­pînirea unei superioare impasibilități, memoria­listul se vădește așadar de un egotism funciar și stăruitor. In repetate rînduri sîntem izbiți de afirmarea exemplarității sale: «... am dat pil­da rară a unei activități exclusive, ce se scu­tește de compromisurile unei cariere condițio­nate de sentimentele oamenilor, pe care îmi rezervasem dreptul de a-i judeca cu imparțiali­tatea unei desăvîrșite independențe» (I. 108) (pag. 588). Inconsecvența politico-doctrinară: „Modificînd înțelesul bovarismului, formulat de filozoful Jules de Gaultier, d-sa întrebuințează conceptul pentru a desemna ideile speculative, neobîrșite din înclinările structurale ale gândi­torului. Așa, bunăoară, un conservator prin temperament și pregătire intelectuală poate, îm­potriva felului său organic de a fi, teoretiza legitimitatea progresului social și a revoluțiilor literare. E. Lovinescu numește aceasta bovarism. A deveni, cu toată formația sa junimistă și cu tot fondul său conservator, susținătorul ideolo­giei liberale în Istoria civilizației române mo­derne și propagatorul modernismului literar în Istoria literaturii române contemporane, în­seamnă a aîndi bovaric. Noi credem în trea­căt că explicarea teoretică este pretențioasă și că lucrul pe numele său adevărat înseamnă o convertire sau o «evoluție» a criticului și a gînditorului politic." (p. 569). Insuficiența pre­gătirii filozofice: „O atare explicație, neînteme­iată psihologic, denotă la E. Lovinescu insufi­ciența pregătirii filozofice, necesară teoreticianu­lui creației literare, sau gînditorului ambițios de a propune o modalitate nouă a procesului de creație. Deși nu îndeplinește această condiție esențială criticului filozofic, E. Lovinescu îi­ revendică un sistem coerent de gîndire. . (pag. 570). Confuzia între planul critic-sociologic și cel al propriei literaturi ratate: „Vedem așa­dar că E. Lovinescu străbate o întreagă scară de confuzii, asimilînd procedarea critică și chiar dialectica sociologică cu creația artistică. La originea acestei confuzii stă ambiția literară ca­re precumpănește la E. Lovinescu asupra co­mandamentului gîndirii juste, în critică literară și în sociologie", (pag. 571). Precaritatea por­tretisticii oscilînd între frivolitate metaforică („Literaturismul se manifestă parazitar în por­tretele lovinesciene prin procedeul metaforelor sugerate de înfățișarea fizică a modelelor", pag. 572) și cameraj, prin compulsare de anecdote și cancanuri („Alături de acest procedeu poetic, E. Lovinescu se folosește de metoda anecdotică, pentru ilustrarea copioasă a trăsăturilor de ca­racter, în primul volum de Memorii, vîscul anec­dotic cotropește textul fără nici o măsură. Din șase sau șapte pagini de text consacrate lui Aurel Vlaicu, numărăm cinci pagini de anec­dote . . . , pag. 572 urm.). Spiritul patinier: „Poate că intră în compoziția structurală a memorialistului această curiozitate, care se în­vecinează cu spiritul notinier: o frînă de de­cență trebuie însă pusă, pentru a deosebi pe omul mare de cameristul său. Spiritul incisiv și maliția intelectuală trebuie oprite la un prag al măsurii și al gustului." (pag. 573). Ni­­meni­­ poate cu excepția lui Camil Petrescu, în pamfletul „Eugen Lovinescu sub zodia senină­tății imperturbabile", amintit aprobativ) nu a tratat cu mai multă violență pe mentorul „Sburătorului" și e fără îndoială un indiciu al capriciilor destinului faptul că semnatarul unor asemenea considerații a ajuns președintele aso­ciației „Prietenii lui E. Lovinescu"! Să nu se creadă însă că sapacele și comba­tivul critic, fermecător în soluțiile sale „crude", nu e scutit de contradicții proprii. Iată cîteva care ne au­ sărit în ochi și a căror semnalare nu face decît să completeze în concret ceea ce am afirmat în principiu despre relativitatea unei conștiințe bizuite pe o fără cusur „obiecti­vitate" critică. Reproșîndu-i-se lui E. Lovinescu profilul persiflator al lui Vasile Pîrvan: „In camaradul de universitate Vasile Pîrvan, același ochi sfredelitor și neafectuos a desprins «figura de copil îmbătrînit . . . mic, slab, rural ... si­mțesc, adus de spate, cu umerii obraz­ilor ie­șiți» (I, 76 și 79). Cu toate realizările excep­ționale ale marelui­ istoric și arheolog, E. Lo­­vinescu îi surprinde dominanta morală în am­biția mislutitoare de parvenire." (pag. 566), e divulgată totodată asocierea criticului la dispo­ziția de ilaritate a lui Pompiliu Constantinescu în raport cu autorul­­ Geticei:" A făcut oarecare zgomot articolul de mai tîrziu al lui Pompiliu Constantinescu prin care respingea forma de spirit a ilustrului profesor, atît de seducătoare asupra tineretului ca și sofismele lui Nae Iones­­cu ,sprijinite pe o similară încredere în puterile vitale ale subconștientului. Colegul meu adulme­ca în magistru istrionul de mare clasă. Am rîs de multe ori, alături, și-l imitam pe vorbitorul în haine negre de pastor, cu rid­usul studiat, de mare efect". (pag. 719). Două puncte de vedere opuse sunt înserate în legătură cu aspectul ne­gativ al criticii lui Perpessicius: „Fără să-și facă din rigoarea judecății un punct de onoare, Perpessicius nu e lipsit de severitate de cîte ori socotește că o operă nu și-a atins menirea. D-sa nu se sfiește să exprime limpezi rezerve, chiar cînd este vorba de unul din autorii săi predi­lecți, ca Ion Minulescu". (pag. 619). Pentru ca în „Scrisoare deschisă lui Pentapolis" să se re­vină: „Ce mai răm­îne din «lacunele tempera­mentului critic»? Fermitatea. Dacă înțeleg bine, fermitatea judecății critice. Iartă-mă dacă mă repet. Ești foarte ferm în judecățile laudative; mînuiești cu energie elogiile superlative. Cînd e vorba să-ți afirmi însă rezervele, îți plac ex­presiile ocolite, eufemismul, perifrază. Nu te învinuiesc. Constat." (pag. 715). In fine, după ce e veștejită, la E. Lovinescu „plăcerea im­pură a anecdotei" (p. 573), iată ce găsește de cuviință Cioculescu să relateze în legătură cu autorul „Patului lui Procust": „Pentru cine nu cunoaște megalomania lui Camil, să divulgăm o vorbă a sa, care nu e o butadă, ci reflec­tă felul său de a fi, structura sa irepresibila. Impărtășindu-i verbal unele nedumeriri asupra unei nuvele a sa apărută acum un an sau doi, d-sa ne-a răspuns textual, cu un fin surîs, în care erau și superioritate, și indulgență: — Ce să-ți spun? Vezi, eu stîrnesc dina­dins nedumeriri, care se vor limpezi abia peste 200 (citește: două sute) de ani. Dacă e așa, nu găsesc d-nii diletanți că s-au constituit prea devreme? Oricîte premii ar în­temeia pentru interpretarea profunzimilor lui Ca­mil, acestea nu se vor elucida înainte de anul 2142 (două mii o sută patruzeci și doi"). Nu au lipsit împrejurările cînd, în fața unor obiecții (bunăoară cele formulate de Alexandru Paleo­­logu), polemistul a utilizat strategia tăcerii . . . Am căutat astfel să trasăm chi­pul unuia dintre cel mai de seamă critici pe care-i cunoaște literatura noastră. In­trat în istoria acesteia ca și în faza intimă a lecturii voluptnoase, mereu reluate. „Negativ", ne învață Șerban Cioculescu, e forma subtilă a unei afirmații care poate fi găsită alături. în­crederea în valorile literaturii se confirmă prin tratarea lor dialectică." Gheorghe GRIGURCU SERBAN CIOCULESCU aspecte literare contemporane

Next