Familia, 1973 (Anul 109, nr. 1-12)
1973-01-01 / nr. 1
CRONICA LITERARA FAMILIA *5 Ilustru reprezentant al celei de a treia generații postmaiorescene, Șerban Cioculescu oferă analizei critice un profil seducător. A-l încununa cu lauri ori a-l contesta sunt, în plan ideal, doua porniri complementare, pornind din aceeași stare de spirit, idolatră și iconoclastă în egală măsură, omagiind o tulburătoare existență literară. Căci autorul ,,Vieții lui Caragiale", dincolo de pasiunea devorantă închinată literaturii, corespunde unui tip pitoresc, hirsut și spiritual totodată, de o severitate ghemuită durabil în adîncul ființei sufletești care se destinde rareori în gestul pamfletar cumplit. Nici olimpianismul maiorescian, nici sceptica , generozitate amar cordială a lui Lovinescu, nici aplicația senină a lui Pompiliu Constantinescu, ori crispat-orgolioasă, a lui Vladimir Streinu nu aproximează decât prea puțin din natura ireductibilă a criticului. Temperament dificil, de onicitate conștientă, voindu-se rațional^ sîcîitor în repetarea unor principii de conduită intelectuală și etică, Șerban Cioculescu întruchipează o mizantropie voioasă. Literatura ca practica personală îl înspăimîntă, o asceză de om ce și asumă dramatic limitele îl duce la subconsiderare de sine („Critica nu se valorifică prin frumusețe, ci prin justețe"). Neavînd nici vocația speculației se depășește considerarea curentă a obiectului, nici marea voluptate plastică, nici fantezia capabilă a crea în orice moment un „joc secund", criticul se străduiește a-și construi o viață spirituală din elemente minime, a și-o consolida din mirajele banalității. E la mijloc o foarte bună cunoaștere de sine, dar și o exploatare exemplară a insuficienței (deoarece această necontenită retranșare, această răspicat proclamată distanțare față de creație, trădează un complex constituțional). Luciditatea exclusivă e mortificatoare nu numai în creația ca atare, ci și în critică. Dar să vedem care sîn t în vasta minere de la** principiile și aplicările acestei critici, necruțătoare, în primul rînd, cu sine însăși. Declarîndu-se ritos adept al criticii „obiective și impersonale", Șerban Cioculescu vădește un soi de îndîrjire, de obstinație sub care se poate citi fără multă greutate o direcție . . . subiectivă și personală: „In prealabil, să-mi fie îngăduită o precizare de ordin personal, încă din vremea primelor mele încercări critice, de la Facla literară (1923), am optat pentru critica obiectivă și impersonala. Asupra acestui punct nu am șovăit niciodată. Chiar dacă ar fi să mă înșel în poziția aleasă, îmi revendic circumstanța agravantă a stăruinței neîntrerupte în eroare." (p. 691). Critica nu e „creatoare", nu poate niciodată echivala opera care a provocat-o (e de văzut aici un spirit de contradicție față de cunoscutele propoziții ale lui E. Lovinescu și G. Călinescu, nu mai puțin personalii: „Am rămas mereu sceptic fată de credințele unor confrați, în caracterul așa-zis creator al criticii, adică în putința de a constitui ea însăși, critica, un fel de literatură, valabilă, prin frumusețea exp^siei." (pag. 701). Polemica e suficient de glacială chiar cînd se nominalizează, spre a nu lirui sub superficia-i declarativă impulsul unei diferențieri naturale, tot atît de clar subiective pe cît teoretizarea subiectivului generator de expresie critică: „Criticul subiectiv iși împărtășește impresile pornind de la credința intimă a unicității lor, rezultată din interferența unei opere, expresie pur temperamentală, cu un alt temperament, tot atît de subiectiv, al lui însuși. Criticul obiectiv, chiar dacă ar recunoaște și el în opera de artă expresia subiectivă a unui remviovament, este în schimb dominat de o disciplină, a verificării impresiilor, prin controlul judecății",pag. 6921. In realitate „talentul beletristic" al lui Șerban Cioculescu consună cu cel al autorilor mai jos pomeniți, într-o polifonie fără egal pe care a atins-o scrisul nostru critic. în perioada interbelică, așa incit gestul opoziției rămîne gratuit, încercarea de fundamentare teoretică a disjuncției între critica „subiectivă" și cea „obiectivă" are un aer scolastic, neconvingător atîta vreme cît în concretul formulelor critice principiile extrase și grupate opozițional cooperează rodnic: „Sînt, într-adevăr, o seamă de critici care își închipuie că scrisul lor e un alt gen de creație decit literatura propriu-zisă, dar, pînă la urmă, nu e decît creație. Așa crede E. Lovinescu, care scrie în Memorii despre „creația" sa critică. Așa crede Vladimir Streinu care propune chiar, ca instrument exact de aproximare, metafora. Așa crede, nemărturisit, G. Călinescu, în lucrarea sa recentă, monument de subiectivism, înainte de a fi piatră de scandal. Așa crede, în sfîrșit, iarăși, fără să teoretizeze, Perpessicius, în „mențiunile" sale critice, unde rivalizează în stil și emoție cu autorii despre care se ocupă", (pag. 692), însuși Șerban Cioculescu se arata în altă parte mai puțin intransigent, amenînduse prin recunoașterea unor factori imprevizibili, fluctuații ale alcătuirii individuale, care pot afecta principialitatea critică cea mai încordată: „Prin conformație psihică, criticul e o varietate scriitoricească, cu anumite reacțiuni de sensibilitate. Receptivitatea sa nu e atît în funcție de voință, cît de putință." (pag. 694). In concepția criticului detașarea e rezultatul unei voințe, dar și a unei maturizări, așadar e „subiectivă" și concomitent „obiectivă". Trebuie amintită și excomunicarea unor termeni ca inefabil, intuiție: „O parte din critica de azi face mare caz de „intuiție", termen prestigios, împrumutat din filozofia bergsoniană; prin acest factor oarecum mistic, de sesizare spontană, fulgurantă, își închipuie că intră în stăpînirea instantanee a«secretului» unei opere de artă. Eroare!" (pag. 702). Impresionismul e circumscris bănuitor în numeroase rînduri, criticul simțind nevoia de a se distanța de ceea ce i-ar putea submina voința de „obiectivitate". Sub tot acest eșafodaj teoretic (care, trebuie să recunoaștem, nu are nicăieri caracterul unei construcții abuzive, fiind prins și absorbit în țesutul critic), se ascunde însă un strat mai profund moral. Șerban Cioculescu e un mare distant, un an afectiv. Scrisul său aduce tot timpul dovezile acestei distanțări care se convertește în moralism implacabil, ale acestei lipse de afectivitate care irumpe în aproape necontenitele forme ale refuzului, de la ironie pînă la pamflet. Căci ce altceva decît lipsa de aderență simpatetică a criticului la obiectul său se investește cu autocaracterizarea de „critică obiectivă"? Așa se explică interesul major pentru un mare asentimental, I. L. Caragiale. Așa se explică și mișcarea centrifugă a preocupării critice, observațiile mărunte, digresiunile, acribia filologică, evitîndu-se sau limitîndu-se la minimum atingerea cu nucleul de joc al operei (E simptomatic faptul că pînă acum criticul nu ne-a oferit o exegeză a operei lui I. L. Caragiale pe măsura biografiei ce i-a consacrat-o). Profundele probleme ale literaturii sunt ocolite cu sistem. Evident, observația noastră nu e neapărat minimalizatoare. Răceala, maliția, spiritul dificuluos pot deschide perspective dintre cele mai tentante. Facultățile literare „în negativ" ale lui Șerban Cioculescu se vădesc din plin în studiul consacrat „Istoriei literaturii române" de G. Călinescu (ne limitam referințele din lipsă de spațiu, la secțiunea de „aspecte critice" pe care de altfel o socotim cea mai revelatoare). Printr-o abatere de la obișnuita-i sobrietate, criticul face un portret autorului abordat, în cel mai autentic stil lovinescian, notele reprobabile fiind dozate cu o iscusință care sugerează afirmatia fără a contraria principiul . . . obiectivității. Stilul e perfid lucios, ca o mătase. „Prin temperament, este un impresionist, pornit să nu țină seama de nici una din opiniile consacrate, spre a impune valorificări noi, bustul înd cadrele și ierarhiile, înainte de a-i exprima metoda și de a-i releva linsurile și erorile, se cuvine să privim chinul subiectiv al criticului, așa cum se onîindește în lucrarea lui, cu atît mai mult cu cît autorul e un artist prin execelență și mai puțin un critic sau un istoric literar. De statură mijlocie, expusă reducerii prii rotunjîmi de sedentar studios, G. Călinescu atrage prin ochii mari și mindalați, cu scăpărări piezișe, bănuitoare, ale astronomului sau ale cititorului pasionat. Fociabil și neprietenos, rînd ner*"( . . ." mag. 673 urm.). Remarcabil e laptul că această introducere nu rămîne ca un corn străin, pretindindu-și ecourile în considerarea operei. Caracterul omului o ostier descifrat ca un pivot mntil al producției sale, ce-i servea e drept secretă și, poate, involuntară poMudă, bunăoară în portret a făcut lui N. Ioma: „Cine-l cunoaște ne G. Că’in^srn, e în măsură să descifreze aici un fel de prospeți»» involuntară a umul nnonvi depozit de bănuieli, spaime și mîini?: două conjugate se îmbină în acest portret, luminîndu-se reciproc. Fondul de simpatie nu lipsește. ..." (nag. 675). Cu mare finețe o sugestie biografică e contrasă în remarca unui machiavelism literar: „Poate ca arta elogiului perfid să-și tragă originea tot din citul italienesc, cu fructe dulci-amărui." (pag. 678). Un postum resentiment plebeau i-ar fi dictat h»l G. Călinescu ati’oa în ea față de personajul Duiliu Zamfirescu: „Duiliu Zamfirescu, fiu de arerdaș cu ținută de aristocrat, e de asemenea neplăcut criticului, care-i depreciază poeziile și corespondența; s-ar spune că a ura de plebeu îi dictează portretistului sarsa caricaturală împotriva unui exemplar, altminteri reunit, al evoluției noastre sociale.nae. r ftî). Dintr-o piesă ilustrativă a Istoriei s-ar deduce o altă manifestare plebeiană: linia de gratitudine: „Lui Al. T. Stamatiad, a cărui corespondență primită de la Macedonski i-a fost grațios comunicată lui G. Călinescu (o găsim la bibliografie, reprodusă integral, așadar cărui i se datorează piese importante la aparatul critic, i se publică o carte de vizită, în scopuri umoristice. Procedeul nu e tocmai al reciprocității în curtenie". (pag. 686). Dar aceste pigmentări de detaliu ale maliției deschid drumul unor rezerve de o mai mare amplitudine, învederind deplina independentă de spirit a criticului. Sensul lor în actualitate este acela al autonomiei critice, capabile de a opera inciziile cele mai adivei într-o operă admirabilă, de a implica prețuirea în dialectica nestingherită a exegezei. Cît de înspăimântat s-ar dovedi azi cutare „călinescian" dacă i s-ar adresa măcar o cutime din asprimea unor asemenea observații: „G. Călinescu nu e un estetician, deoarece nu are competența, ci numai sesizarea ușoară a problemelor estetice . . . Nu este nici filozof. ..." (pag. 679) sau: „Prin alte cuvinte, istoricul literar, deși năzuiește să treacă drept un estetician (a și publicat o cărțulie nesistematică, cu vederi ingenioase, dar cam pretențios intitulată Principii de estetica), nu e în măsură să-și formuleze criteriile estetice" (pag. 681), sau, în special: „începuturile sunt«date peste cap», cu o dexteritate care nu înșală însă asupra grabei și nepregătirii; metoda impresionistă nu poate ține loc de informație metodică și de asimilare organică: sensibilitatea de «modern», foarte apreciabilă pentru stabilirea valorilor în faza estetică a literaturii noastre (1866—1941), e insuficientă să reînvie atmosfera culturală a epocilor anterioare . . . Unde-s însă calitățile istoricului literar?" (pag. 684). Dar G. Călinescu nu este unicul caz al atitudinii hipercritice a lui Șerban Cioculescu, decurgînd dintr-o refrigerare morală caracteristică. De un tratament foarte circumspect, cu fundamentale negații voalate, au parte și alți critici însemnați, tovarăși de echipă cu autorul „Vieții lui I. L. Caragiale". Teoria criticii, schițată de Vladimir Streinu, reflectînd cel mai însemnat al său efort speculativ, e refuzată politicos, dar decis: „Ce s-ar putea obiecta normelor recomandate de autorul Paginilor? Privitor la prima normă, a formulărilor critice necategoriale, se iscă obstacolul tipologiilor naturale care grupează fie serii de scriitori, fie lânduri de opere, dovedind că nu există în realitate unicități ireductibile, caractere absolut subiective de opere sau de autori,«monade» în strictul sens al cuvîntului (obiecția privește chiar înclinarea contradictorie, la însuși Vladimir Streinu, din alte articole critice, nestrînse în volum, care propun clasificări «tipologice»; în logică proprie, această preocupare ar trebui să-i fie cu totul străină) . . . Cît despre «instrumentul exact al metaforei» sau, altfel zicînd, recomandarea unui «stil critic» plastic, aceasta ni se pare o glumă, de pince sans rire, de poet nepocăit și după ce și-a interzis stăruința în poezie" (p. 612) Pompiliu Constantinescu e controlat pas cu pas și respins tocmai în punctul său de maximă originalitate: adoptarea temerară a unor termeni din gîndirea blagiană (fapt ce i-a deschis o perspectivă inedită în circuitul criticii noastre estetice). Lui Cămil Petrescu i se face un portret uman care siderează: „Camil Petrescu e însă un notoriu megaloman, a cărui activitate a scăzut calitativ și cantitativ, de cînd s-a lăsat năpădit de complexul grandorii și de mania persecuției. A-i combate complexul e o imposibilitate: constituirea în asociație (Asociația «Prietenii operei lui Camil Petrescu»), dimpotrivă, i-l va dezvolta, în chipul cel mai păgubitor, fără să-l lecuiască de mania persecuției, deoarece, oricît ar fi lăudat, cea mai măruntă și îndreptățită obiecție critică exasperează în Camil Petrescu impresia patologică a unei conspirații universale", (pag. 707). Obiectul unei deosebite severități îl constituie „Memoriile" lui E. Lovinescu (care a găsit totuși stăpînirea de sine pentru a recunoaște constant continuatorului său locul ce-i revine în critica românească). Nu numai impermeabilitatea sentimentală, ci și lipsa de eleganță morală a omului capabil a lovi postum în nefericirea confraților, apare consemnată exact în rînduri de o crudă factură" ... o rezervă ironică și o impenetrabilitate de la om la om, de la suflet la suflet. Lipsit de afectivitate și de iradiere simpatică, E. Lovinescu nu stăpînește secretul de a se face iubit, însuși mărturisește undeva caracterul excepțional al unei puternice afecțiuni personale, «intr-o viață de altfel cu puține afecțiuni» (I, 163). Din vremea chiar a copilăriei, cînd sufletul fraged nu și-a uzat capacitatea afectivă, autorul, pomenind de epoca vieții școlare, menționează că «amintirea nu se poate opri aproape asupra nimănui cu recunoștință simpatică» (I, 29). Om de litere cu exclusivitate, stăpînit de o netăgăduită pasiune literară, d-sa iubește literatura, dar nu și pe producătorii ei, cu care a venit în atingere: înaintea carierelor literare întrerupte printr-o moarte pretimpurie, îi surprindem atitudini inumane. Cu cît dispreț vorbește bunăoară cl sa de «generația de dinainte de război ce lua pe Antimireanu drept critic și filozof, iar pe Ștefan Petică drept poet și sociolog» (I, 274). Petică, poet de mari nădejdi, a avut reale preocupări sociologice, iar Antimireanu făgăduia să dea un critic și un eseist de prim ordin; unul a murit la 28 ani, celălalt în jurul vîrstei de 30 ani; la aceeași vîrstă, nici E. Lovinescu nu trecuse de limita făgăduielilor strălucite". (pag. *565). Hipertrofia eului: „Răceala temperamentală a criticului pare a fi complementul sufletesc al unei mari iubiri de sine, fără prisosiri pentru ceilalți. Din lectura Memoriilor, se desface penibil autoratina autorului lor. Surprins, după o atît de îndelungată frecventare scriitoricească, de susceptibilitatea gintei iritabile, E. Lovinescu ne uimește la rîndul său printr-o alcătuire asemănătoare. Pe vremea cînd avea doar treizeci de ani, manifesta sindrome îngrijorătoare de intolerabilitate, în raporturile sale literare", (pag. 565). Carierism abia disimulat: „Cine citește cu luare-aminte paginile despre G. Ibrăileanu, are proba contrarie de-a gata. Va fi primit fără solicitare o conferință universitară la Iași, așa cum spune, dar cînd a pierdut-o, s-a zbîrlit și a păstrat un resentiment tenace împotriva beneficiarului. Ba chiar înainte de această lovitură, s-a găsit nedreptățit de faptul că nu a fost convocat în comisia de examinare a lui G. Ibrăileanu, deși d-sa nu era la aceea dată decît profesor suplinitor. Este perfect adevărat că titlurile universitare și lucrările de specialitate prisositoare îl indicau pe E. Lovinescu pentru ocuparea definitivă a unei catedre universitare. Chestiunea ce se pune este însă de a ști dacă E. Lovinescu a manifestat totdeauna același dispreț pentru cursus honorum. Dacă adăugăm la indiciile oferite în capitolul despre G. Ibrăileanu publicarea recentă a scrisorilor lui Lazăr Șăineanu către fratele său și reproducerea lor în volumul al III-lea din Memorii, vom avea confirmarea definitivă a aprehensiunilor noastre. De ce a publicat E. Lovinescu aceste scrisori, în care limba și stilul d-sale sînt primite cu atîta rezervă? Pentru că Șăineanu își exprimă de mai multe ori mirarea că E. Lovinescu n-a ajuns la universitate." (pag. 567). Conștiința, neîntemeiată, a unei autoexemplarități: „Deși ni s-a înfățișat în stăpînirea unei superioare impasibilități, memorialistul se vădește așadar de un egotism funciar și stăruitor. In repetate rînduri sîntem izbiți de afirmarea exemplarității sale: «... am dat pilda rară a unei activități exclusive, ce se scutește de compromisurile unei cariere condiționate de sentimentele oamenilor, pe care îmi rezervasem dreptul de a-i judeca cu imparțialitatea unei desăvîrșite independențe» (I. 108) (pag. 588). Inconsecvența politico-doctrinară: „Modificînd înțelesul bovarismului, formulat de filozoful Jules de Gaultier, d-sa întrebuințează conceptul pentru a desemna ideile speculative, neobîrșite din înclinările structurale ale gânditorului. Așa, bunăoară, un conservator prin temperament și pregătire intelectuală poate, împotriva felului său organic de a fi, teoretiza legitimitatea progresului social și a revoluțiilor literare. E. Lovinescu numește aceasta bovarism. A deveni, cu toată formația sa junimistă și cu tot fondul său conservator, susținătorul ideologiei liberale în Istoria civilizației române moderne și propagatorul modernismului literar în Istoria literaturii române contemporane, înseamnă a aîndi bovaric. Noi credem în treacăt că explicarea teoretică este pretențioasă și că lucrul pe numele său adevărat înseamnă o convertire sau o «evoluție» a criticului și a gînditorului politic." (p. 569). Insuficiența pregătirii filozofice: „O atare explicație, neîntemeiată psihologic, denotă la E. Lovinescu insuficiența pregătirii filozofice, necesară teoreticianului creației literare, sau gînditorului ambițios de a propune o modalitate nouă a procesului de creație. Deși nu îndeplinește această condiție esențială criticului filozofic, E. Lovinescu îi revendică un sistem coerent de gîndire. . (pag. 570). Confuzia între planul critic-sociologic și cel al propriei literaturi ratate: „Vedem așadar că E. Lovinescu străbate o întreagă scară de confuzii, asimilînd procedarea critică și chiar dialectica sociologică cu creația artistică. La originea acestei confuzii stă ambiția literară care precumpănește la E. Lovinescu asupra comandamentului gîndirii juste, în critică literară și în sociologie", (pag. 571). Precaritatea portretisticii oscilînd între frivolitate metaforică („Literaturismul se manifestă parazitar în portretele lovinesciene prin procedeul metaforelor sugerate de înfățișarea fizică a modelelor", pag. 572) și cameraj, prin compulsare de anecdote și cancanuri („Alături de acest procedeu poetic, E. Lovinescu se folosește de metoda anecdotică, pentru ilustrarea copioasă a trăsăturilor de caracter, în primul volum de Memorii, vîscul anecdotic cotropește textul fără nici o măsură. Din șase sau șapte pagini de text consacrate lui Aurel Vlaicu, numărăm cinci pagini de anecdote . . . , pag. 572 urm.). Spiritul patinier: „Poate că intră în compoziția structurală a memorialistului această curiozitate, care se învecinează cu spiritul notinier: o frînă de decență trebuie însă pusă, pentru a deosebi pe omul mare de cameristul său. Spiritul incisiv și maliția intelectuală trebuie oprite la un prag al măsurii și al gustului." (pag. 573). Nimeni poate cu excepția lui Camil Petrescu, în pamfletul „Eugen Lovinescu sub zodia seninătății imperturbabile", amintit aprobativ) nu a tratat cu mai multă violență pe mentorul „Sburătorului" și e fără îndoială un indiciu al capriciilor destinului faptul că semnatarul unor asemenea considerații a ajuns președintele asociației „Prietenii lui E. Lovinescu"! Să nu se creadă însă că sapacele și combativul critic, fermecător în soluțiile sale „crude", nu e scutit de contradicții proprii. Iată cîteva care ne au sărit în ochi și a căror semnalare nu face decît să completeze în concret ceea ce am afirmat în principiu despre relativitatea unei conștiințe bizuite pe o fără cusur „obiectivitate" critică. Reproșîndu-i-se lui E. Lovinescu profilul persiflator al lui Vasile Pîrvan: „In camaradul de universitate Vasile Pîrvan, același ochi sfredelitor și neafectuos a desprins «figura de copil îmbătrînit . . . mic, slab, rural ... simțesc, adus de spate, cu umerii obrazilor ieșiți» (I, 76 și 79). Cu toate realizările excepționale ale marelui istoric și arheolog, E. Lovinescu îi surprinde dominanta morală în ambiția mislutitoare de parvenire." (pag. 566), e divulgată totodată asocierea criticului la dispoziția de ilaritate a lui Pompiliu Constantinescu în raport cu autorul Geticei:" A făcut oarecare zgomot articolul de mai tîrziu al lui Pompiliu Constantinescu prin care respingea forma de spirit a ilustrului profesor, atît de seducătoare asupra tineretului ca și sofismele lui Nae Ionescu ,sprijinite pe o similară încredere în puterile vitale ale subconștientului. Colegul meu adulmeca în magistru istrionul de mare clasă. Am rîs de multe ori, alături, și-l imitam pe vorbitorul în haine negre de pastor, cu ridusul studiat, de mare efect". (pag. 719). Două puncte de vedere opuse sunt înserate în legătură cu aspectul negativ al criticii lui Perpessicius: „Fără să-și facă din rigoarea judecății un punct de onoare, Perpessicius nu e lipsit de severitate de cîte ori socotește că o operă nu și-a atins menirea. D-sa nu se sfiește să exprime limpezi rezerve, chiar cînd este vorba de unul din autorii săi predilecți, ca Ion Minulescu". (pag. 619). Pentru ca în „Scrisoare deschisă lui Pentapolis" să se revină: „Ce mai rămîne din «lacunele temperamentului critic»? Fermitatea. Dacă înțeleg bine, fermitatea judecății critice. Iartă-mă dacă mă repet. Ești foarte ferm în judecățile laudative; mînuiești cu energie elogiile superlative. Cînd e vorba să-ți afirmi însă rezervele, îți plac expresiile ocolite, eufemismul, perifrază. Nu te învinuiesc. Constat." (pag. 715). In fine, după ce e veștejită, la E. Lovinescu „plăcerea impură a anecdotei" (p. 573), iată ce găsește de cuviință Cioculescu să relateze în legătură cu autorul „Patului lui Procust": „Pentru cine nu cunoaște megalomania lui Camil, să divulgăm o vorbă a sa, care nu e o butadă, ci reflectă felul său de a fi, structura sa irepresibila. Impărtășindu-i verbal unele nedumeriri asupra unei nuvele a sa apărută acum un an sau doi, d-sa ne-a răspuns textual, cu un fin surîs, în care erau și superioritate, și indulgență: — Ce să-ți spun? Vezi, eu stîrnesc dinadins nedumeriri, care se vor limpezi abia peste 200 (citește: două sute) de ani. Dacă e așa, nu găsesc d-nii diletanți că s-au constituit prea devreme? Oricîte premii ar întemeia pentru interpretarea profunzimilor lui Camil, acestea nu se vor elucida înainte de anul 2142 (două mii o sută patruzeci și doi"). Nu au lipsit împrejurările cînd, în fața unor obiecții (bunăoară cele formulate de Alexandru Paleologu), polemistul a utilizat strategia tăcerii . . . Am căutat astfel să trasăm chipul unuia dintre cel mai de seamă critici pe care-i cunoaște literatura noastră. Intrat în istoria acesteia ca și în faza intimă a lecturii voluptnoase, mereu reluate. „Negativ", ne învață Șerban Cioculescu, e forma subtilă a unei afirmații care poate fi găsită alături. încrederea în valorile literaturii se confirmă prin tratarea lor dialectică." Gheorghe GRIGURCU SERBAN CIOCULESCU aspecte literare contemporane