Familia, 1976 (Anul 112, nr. 1-12)

1976-01-01 / nr. 1

Subiectivul nu poate fi confundat aici cu arbitra­rul. Vocabula exprimă, într-un sens plenar, căutarea lucidă și febrilă a adevărului de către individul uman angajat în trăirea propriului său destin. Mitologiile sînt subiective doar în măsura în care gîndul și meditația pe care fapta le determină sînt subiective, adică ome­nești. Această personalizare a mitului aduce mai de­grabă cu o dedogmatizare a lui. Dacă modelele sale sînt arhicunoscute (figurile mitologiei eline) problema­tizarea lor este cu totul personală. Ea trimite în per­manență la întrebări ce rămîn adesea fără răspunsuri, dar care în același timp definesc heterotelia acțiunii umane. Nu este întâmplător faptul că în toate cazurile comentariul său are în vedere acțiunea exemplară ca un atribut fundamental al omului și nu al zeilor, ca un privilegiu al acestuia. Eroismul nu apare astfel în spectacolul exterior ci în motivația existențial umană a acțiunii, în opțiunea și deciziile individului. Drumul acțiunii nu cunoaște întoarcere decît în me­morie. Ceea ce presupune cu necesitate înfăptuirea. Memoria este gîndul întors către trecut, este cîntecul închinat acestuia, modul de convețuire tragic, și de asu­mare totodată, a tuturor momentelor anterioare actului rememorării. Ea dă sens și unitate. Astfel eroii vorbesc nu de tăgadă și regrete ci de dăruire și credință în act. Coloratura subiectivă, originală, a gîndului interesează aici în primul rînd; instrumentele sînt aceleași și parti­tura aidoma; interpretul numai le conferă unicitate, prin autenticitatea trăirii și angajamentului său, prin firul vieții sale. O opțiune, este unică și fără recurs numai în acest context. „Zborul și prăbușirea lui Icar vorbesc și ele, în fond, despre viață ca șansă unică, deși într-un alt sens. Aripile l-ar împiedica pe Icar să meargă. Ar trebui să se debaraseze de ele. Dar el s-a descoperit pe sine abia zburînd. Acesta este destinul său, și-l va trăi deci pînă la capăt ca și Oedip. Ei nu se pot lepăda de ei în­șiși. Fiul lui Dedal a renunțat la ultima ezitare ... Eroarea sa este și riscul său și geniul său" (p. 127). Sisif, Oedip, Ulise, Ahile, etc. fiecare glorifică acțiunea: în viziunea autorului fiecare găsește în acțiune, modul con­știent omenesc de a glorifica pămîntul, deci existența și adevărul. De fiecare dată, uneori pornind de la sugestii li­vrești, alteori de la meditația și dialogul cu propria sa lume, autorul transformă mitologia, prin viziunea sa inedită, într-un dat individual, detașîndu-se de gînduri și opinii exprimate de alții. Privite cu un ochi atent, lip­sit de prejudecăți, atîtea și atîtea modele ne oferă pri­lejul de a le da noi semnificații originare. Nu lipsesc în aceste reconsiderări accentele ascuns polemice cu habi­­tusuri și locuri comune. Problemele se pun numai în ca­drul unui destin vital, al unei vieți ce trebuie trăită. „Sisif nu trebuie să dorească să rețină stînca în vîrf... Mi-l închipui, chiar, apropiindu-se de vîrful mun­telui cu teama că stînca va rămîne nemișcată acolo, pu­trezind după ce el va dispare. Moartea îl așteaptă nu­mai în vîrful muntelui. Sisif suie mereu stînca prăvălită Al. Andriescu oferă o formulă critică sentimentală. Sub aspectul de imparțialitate, de domoală legănare sti­listică, se percepe o înclinație afectivă spre autorii se­lectați, ipostază rară pe un teritoriu dominat de diver­sele forme ale respingerii. Criticul pare a pluti printr-un luminos spațiu primăvăratec, în variantă moldavă. „Pro­vincialismul" se convertește astfel într-o calitate morală, salvîndu-se în unicul chip care poate interesa expresia critică. O ușoară idealizare este instrumentul lui Al. An­driescu, adică o stilizare în chip amiabil, de­loc repro­babilă de vreme ce funcționează în mod obișnuit atîtea deformări în sens malign. Trebuie precizat că în mar­ginile acestei condiții, simțul axiologic se exercită firesc, fără a trezi suspiciunile unei calități exagerate ori ale localismului. Nu supără cîtuși de puțin tratarea în re­prezentativă siluetă romantică a unui poet precum Mihai Ursachi. De fapt acest portret e numai un punct de pornire înspre o evocare a „dulce tîrgul leșului". Poetul în discuție e elogiat pentru că ......nu simte ten­tația plecării, care i-a împins pe mulți, înaintea sa, chiar dacă ne-am referi numai la ultimul val de plecări: La­­biș, Marin Sorescu, Dan Laurențiu, Cezar Ivănescu, să ia drumul Capitalei." Delicatețea melancolică a criticu­lui nu se definește nicăieri mai bine ca în acest atît de înnobilat accent „provincial". Nu în alt fel e considerat Ion Horea: „încă nu este cartea unui sentimental care meditează la trecerea timpului cu ochii arși de buchile vechilor cărți românești". loan Alexandru e plantat de asemenea, cu fior, în imperiul umbrelor ancestrale: „Satul la care se întoarce autorul «imnelor» este cople­șit de amintirea umbrelor ce străjuie vatra căutată în tot lungul călătoriei, simbol pentru trecerea prin viață". Un roman al lui Zaharia Stancu e prizat pe latura afec­tivă („Șatra se definește ca o compunere poetică traver­sată adînc de afecțiunea romancierului pentru victimele din interiorul unei comunități umane alungate brutal și sortite pieirii într-un colț de lume izolat și pustiit de război."), spre a se degaja structurile existențial­ anga­­jante („... repetiții și sublinieri care se transformă în meditații poetice despre destinul omului, despre fericire, iubire, gelozie, viață și moarte."). într-o sferă în care ticul malițios pare de rigoare, e reconfortant a urmări modul în care Al. Andriescu se devotează scriitorilor săi preferați, nu numai printr-o perspicace analiză iubitoare, ci și prin gestul „protec­ției" critice. Autorul „Reliefului contemporan" ia nu o­­ dată apărarea unor volume împotriva erorilor de inter­pretare, manifeste ori latente. Cu ingenuitate sunt atrase în joc argumente din însăși materia lirică, asemeni unui duel floral: „Emil Brumaru ar putea răspunde neîncre­derii pe care o poate provoca descoperirea acestor «mici suflete»­ cu versurile poetului francez: «Il est venu chez moi bien des hommes et des femmes / qui n’ont pas crit­x ces petites âmes. / Et je souris que Ton me pense seul în vale dar există numai cît timp face acest lucru. De ce ne-ar speria atunci o idee în care triumfă viața?, trebuie să ne suiți fiecare stînca proprie. Șansa de îm­plinit e de a trăi cum putem mai corect și de a sui și coborî numi­ele cît mai demn, într-o zi stînca se va opri în vîrf și clipa aceea, în care sfinxul se întoarce cu fața spre moarte spune totul despre naivitatea de a-l fi socotit pe Sisif un ocnaș. Nu există alt paradis în afară de acest munte... ceea ce trebuie repetat cu obstinație e că viața constituie singurul paradis posibil, că totul se rezumă la acest munte în afara căruia nu există nimic și că stînca nu e decît curajul de a ne atinge destinul" (p. 59—60). Sub pretextul mitologicului apare tentația de a cu­prinde o largă sferă de probleme ale individului, ale ti­pului nostru, de spiritualitate, ale problematicii exis­tenței, care include deopotrivă căderile și urcușurile, succesele și eșecurile. Fiind o carte despre acțiunea și poezia acțiunii umane, vom descoperi aici și vocația de moralist a autorului; omul se raportează la un dat de la care pornind, se judecă actele sale. Parafrazîndu-l pe autor, memoria individului încearcă să definească esența acestuia. Aici datul de la care se pornește se poate ex­prima în adevăr, sinceritate față de tine însuți, consec­vența cu opțiunile făcute, fuga de compromis și puterea de a recunoaște toate limitele în care ne mișcăm. Por­nind de la modele exemplare el militează pentru un tip uman exemplar, sub raport etic. De altfel dimensiunea etică, în sensul major al cuvîntului, este fundamentală în această carte. Nu are importanță de unde pornim, că pornim de la modele mitologice, de la retroversiunea unui fapt de viață individuală, de la simple întîmplări, sau de la sugestia unor gînditori și scriitori (informația sa se în­tinde pe întreg cuprinsul artei spirituale pe care mito­logia greacă a precedat-o sau i-a fost punct de pornire — literatură, filosofie, artă, pictură, arhitectură, sculp­tură etc.), el vizează în primul rînd un tip uman. Este și normal dacă ne gîndim că în esență problemele pe care le pune și le discută stau la baza tipului de ac­țiune și de gîndire occidental european. Pater nu trece fără să descopere încă în mitologie germenii tipu­lui de gîndire fondat de greci și glorificat de Europa. Reluînd într-o viziune personală legenda lui Oedip și sfinxul, el vede în ea întrebarea eternă: „Ce faci cu șansa de a nu trăi zadarnic? Iată ce întreabă de fapt sfin­xul" (p. 9). Iar mai apoi, într-un mod cu totul simbolic, sfinxul reprezintă un mod etern de chestionare asupra adevărurilor fundamentale și necesitatea de a răspunde la întrebări asumîndu-ți toate riscurile. „Stînd la porțile Thebei, ieșea înaintea trecătorilor devorîndu-i pe cei ce nu știau să-i răspundă. La rîndul său, însă, monstrul era sortit să moară la primul răspuns adevărat. El se va sinucide învins de soluția enigmei. Este, de fapt, în­trebarea însăși, care moare numai prin răspuns" (p. 11). Regăsim aici una din caracteristicile fundamentale ale tipului de adevăr fondat de greci și transmis europenilor pe care se întemeiază cuceririle civilizației actuale, aceea de a chestiona și a răspunde pînă la găsirea ultimelor rațiuni ale lucrurilor, oricare ar fi natura lor. Crăciun BEJAN vivant / quant un visiteur me dit en entrant: / Comment allez-vous, Monsieur Jammes?» (La­ salte ă manger, în De l’Angelus de l’aube , l’Angelus du soir).“ Prețuirea acordată „Princepelui" îmbracă o formă abstract-adver­­sativă, în care nu trebuie să citim atît un germene po­lemic, cît o realitate activă, o „mobilizare" a admirației. De fapt, așa cum ni se arată în prefață, scopul întreprin­derii criticului îl reprezintă „o mărturie de credință cu privire la atașamentul autorului față de fenomenul lite­rar actual." E util a urmări și cîteva dintre ideile autorului, aflate în același regim de comprehensiune „inimoasă", de profundă devoțiune față de conceptul de literatură: „înrudirea literară, oricare ar fi ea, nu înnobilează, pen­tru că împărțirea poeziei în majoră sau minoră nu este, în definitiv, numai o chestiune de opțiune stilistică." Se face simțită mișcarea unei echilibrări (căci un atare spi­rit critic nu se poate menține pe valurile agitate ale unei manifestări excesiv partizane): „Am încercat, de aceea, să acordăm toată atenția tendințelor de înnoire a limbajului poetic, ori de unde ar fi venit acestea, dar am dezaprobat excesele, explicabile — cînd nu erau re­zultatul unei simple manifestări orgolioase — numai din nevoia de a demonstra că poezia este un mod de comu­nicare aparte." Acul busolei critice gravitează mereu în­spre o certitudine a inteligibilului: „Comunicarea poetică nu-și pierde niciodată toate atributele comune cu lim­bajul pe care îl neagă și, în primul rînd, însușirea esen­­țială de a transmite un mesaj inteligibil, oricît ar fi de dificilă decodarea." Blîndețea extatică a criticului se crispează, asemenea unei vietăți ultrasensibile, în vecină­tatea oricărei forme de extremism, de fanatism vinovat. Confortul său instinctiv adoptă o ținută defensivă, chiar dacă pledoaria este indirectă, pudică: „Scriitorul (e vorba de Marin Preda) va pleda, în consecință, împo­triva falsificării naturii umane, sub presiunea civilizației care naște odată cu opulența și violența, sau sub con­­strîngerea unor coduri abstracte de morală ce reco­mandă comportări supraumane, generatoare, cel mai adesea, de primejdioase fanatisme, cu atîtea triste exem­ple reținute de istorie." Dar modestia autorului care își recuză dreptul la autocritică („Cum nu avem noi căde­rea să judecăm dacă, și în ce măsură, am reușit să lu­minăm anumite direcții în evoluția literaturii contempo­rane, declarăm aici doar o intenție...“) nu înseamnă un refuz al dreptului la observația temerară în principiu, care e tratată cu înțelegerea de care ar beneficia fără îndoială și... victima, dacă s-ar afla în fața instanței cronicarului! După ce trece în revistă cîteva opinii cu obiect literar ale lui Marin Preda, caracterizate prin­tr-un aer „uneori mînios, iconoclast", Al. Andriescu le absolvă astfel: „Putem să nu fim de acord cu unele din judecățile acestea sau cu multe din ele; nu putem să nu le admirăm franchețea și, în același timp, să nu obser­văm că toate converg într-un singur punct, omul ca erou literar, din acest unghi ridicîndu-se toate obiecțiile ro­mancierului." O „egalizare" a punctelor de ve­dere contrarii înseamnă o repunere în mod ideal a opoziției lor. Gheorghe GRIGURCU FAMILIA estampă , Doamna coboară din munții Gurghiului Și-o frunză, ceremonial, i s-așterne pe drum, O frunză din galben stejar sau din ulm, O frunză tremurînd, cu mirozna pustiului. Răceli metalice planează-n văzduh Și-o destrămare bacoviană și fadă, Din păduri miracole năzuiesc să cadă, Bat aripi de stoluri care se duc. Intre codrii și ape, de cine te temi? Căprioarele zburdă fierbinți prin poieni. Doar pajiștea neagră țipă o toamnă ... Tîrnava-i vecină și-i vinul cu har, Să-l sorbim, auriu, din aburitul pahar! In păr ți-a căzut o inimă, Doamnă! Al. JEBELEANU — fragmente — Pe drumul unitâții naționale Și dacă știm și ne intuim așa de bine istoria noastră in acele sinteze de boltă, cum am fost cu­prinși într-o galaxie proprie de Xenopol și lar­ga, cu gravitația marilor evenimente, cu toate provin­ciile în același sistem orbital, „prezidate“ de mun­ții Carpați, pe așa de clar hotărnicitul pămînt al zămislirii noastre, dacă am pățit și noi tot ce au pățit popoarele Europei pînă la regruparea lor na­țională, în concepția modernă a conținutului său, nefiind mai prejos cu nimic în viziunea și păs­trarea ființei naționale pe „vîrstele“ istoriei; dacă simțim cum ne era călcată umbra trupului nostru și cum ne-am ținut după legile fiecărei orînduiri și în așa de cumplitele împrejurări, nu se poate să nu ne onorăm în ceea ce este cristalizare în is­toria noastră. Dar, înlăuntrul acestei opere de an­vergură, de monumentalitate istorică, de mari con­vergențe, de străluminări în care ni se vede bine înfățișarea și direcția marșului nostru, ziua sau noaptea, ce impresionante sunt unele amănunte care se subsumează marilor evenimente. La cartea lui Vasile Netea: Pe drumul unității naționale, o sursă de surse, un fluviu prin afluen­ții lui, ne emoționează în primul rînd nu erupțiile evenimentelor, nu arcurile de triumf, care ne sunt evidente prin ele înșile, ci anticipațiile, cei care pornesc avalanșa, cei care fac să fie o stare de spirit generală fără de care istoria nu se decide, precursori prin excelență și care primenesc con­tinuu istoria unui popor. In această carte, scrisă cu acea sonoritate de imn, așa de caracteristic în tot ce expune Vasile Netea, deși se circumscrie celor mai stricte inter­pretări documentare, dînd pulsul ce a fost arhi­velor și atîta nimic cît se poate vedea din spiri­tul ce le cuprinde; în această carte asistăm cu toată ceremonia la mișcările convergente ale po­porului român din spațiul său geografic. Este de-a dreptul uluitoare această circulație de oameni, idei și idealuri dintr-o provincie în alta, oricîte opreliști s-au pus și oricîte alte destinații istorice s-au vrut. Și nu e vorba numai de păs­torii care se mișcau oriunde ca în țara proprie, întîlnind pretutindeni în spațiul geografic al Da­ciei Traiane același grai, aceleași cutume, aceleași izvoare de prin veacuri, aerul acela comun care ne face să ne simțim că aparținem unul altuia, într-o confesiune continuă, care cu timpul capătă forme conștiente revendicative, o concepție unitară a sensului istoric, promulgată de atîția cărturari de seamă și luptători fervenți. In fiecare pagină din această carte se împletesc legăturile din toate provinciile, totul se aude peste tot, în murmur sau proclamație, totul se mișcă concentric spre înfăp­tuirea idealului comun. Nu aș stărui aici despre importanța descălecării culturale a lui Gh. Lá­zár, despre ecoul cronicarilor, a școlii ardelene, a războiului de independență și atîtea altele care ne-au dat aceeași stare de spirit în marile eveni­mente, aș vrea doar să amintesc cît de impresio­nantă este, de exemplu, cooperarea directă a pro­vinciilor în desfășurarea revoluției din 1848. Cum să nu fie impresionant faptul că atîția transilvă­neni s-au grăbit să treacă Carpații și să ajute revoluția în Principate, și cum Bălcescu a fost în­lăuntrul revoluției din Transilvania. Așa, Aron Pumnul, Ioan Pușcașiu, Alexandru Papiu și alții, alături de cei care se stabiliseră anterior ca Flo­rian Aaron, Ioan Marinescu, Ion Codru Drăgu­­șanu etc., au dat impuls revoluției, formînd acel corp de propagandiști revoluționari, pe județe, în­­tr-o avîntată manifestare de solidaritate pentru o cauză comună care împreuna eliberarea socială și cauza unității naționale. Aș aminti aci un amănunt așa de semnificativ în consecințe, cum este acela că una din sursele de informație și cugetare ale lui Ion Inochentie Micu a fost: Hronicon a toată Țara Românească (care apoi s-au împărțit în Moldova, Munteneas­că și Ardealul) din descălecatul ei de la Traian împăratul Rîmului de Dimitrie Cantemir. Astfel de exemple sînt așa de numeroase încît este pînă la urmă o lucrare împreună în toate părțile locuite de români. In această suită de evenimente, Unirea Principatelor a fost o etapă hotărîtoare, cu răsunet de mare așteptare în celelalte provincii și care vestea închegarea unității naționale prin voința poporului, într-o contopire așa de firesc pregătită, ca dintr-o singură inimă și dintr-un singur gînd, invulnerabile cînd dreptatea este așa de mare. Coriolan GHEȚIE

Next