Familia, 1884 (Anul 20, nr. 1-53)

1884-06-10 / nr. 24

282 FAMILIA. Dar foamea-i mare doamna, nu o poți alunga cu minciuni, nici cu nădejdea că atunci şi atunci vei mânca, şi nici cu aducerea aminte că atunci şi atunci ai mâncat, fără de vrei a o alungă, trebue să mănânci îndată ; apoi, veciând pe altul mâncând, parcă mai tare flămândesci, şi din ce erai flămând. Aşa eră şi omul nostru : »flămând e reu, dar fără un ochiu âncă nu-i bine ; de nu-mi dă să mănânc, cine scie ajunge-ne cineva să-mi facă dreptate ori ba, dar eu pot forte lesne slăbi de foame in cât să cad jos şi in urmă hoţul me lasă in drum şi merge cu merinde şi cu boi cu tot. Ore să-l cerc, dară nu va fi el chiar al smeului?!* Apoi dice golanului: ,Şiieu tu nu glumeşti?* — Dar glumesce ruşinea, vedi tu că eu mânânc; de vrei să mânci şi tu hai, nu te gândi totă tjiua, lasă-me să-ţi scot un ochiu şi capeţi de prâncţ. — Apoi haide, mai văcjut’am eu omeni numai câte cu un ochiu şi trăiesc ca şi alţii cu doi, să ved ce a mai fi din omenia ta! Şi golanul-i scote frumuşel un ochiu, apoi i dă de prâneţ, şi încă cam cu subţirele. Târgul era forte departe, cale de o zi şi jumătate. Mai merg oamenii noştri cât merg până calea cătră amiânji, alunei mai lasă boii să pască pe un şanţ şi ei se pun la umbra unui pom, că eră căldură mare şi năbuhală cumpliă. Omul cel cu un ochiu dice golanului cu traista să scoţă din ea să mânânce, şi acela şi scote, ce-i drept, dar nu dă ăstuia nici un mied baremi. — »Dar dă-mi şi mie, ce indopi numai singur, că parcă a mea e traista şi merindea*, — dice omul cel cu un ochiu. Dar golanul-i respunde bătendu-şi joc de el: »Bucuros, ci mai aştâptă, că numai înainte mâncaşi, apoi pe tine totă mâncărea te costă un ochiu, mai eftină nu ţi-o pot vinde, şi ochi nu mai ai decât unul !* — Ba mai du-te şi dracului, tu n’ai frică de Dijeu, n’ai rușine de lume, ce om ești tu ? — Cum me vedi; acum știu că nu-i mânca că-ți pare rău după ochiu, ci vini-va vremea de âncă tu-i dice să ţi-l scot, numai să-ți dau o coală de pâne. Atâta le a fost toită vorba. Bietul om se căia că a dat traista din spate, se căiâ că a prins vorbă cu coldianul acel mişel, ba blăstăma in gândul seu şi ciasul in care plecase din casă, dar erau toate prămârdiu ; apoi gândiai că-i făcătură, nici pe drum nu mai umblau oameni ca de altă dată, drept că şi era vremea fânului, şi astfel bunul om trebuia, vrând-nevrend să mărgă in ortăcie cu golanul, care nici nu voia de altcum a se lăsă de el, după ce se legase ca paiul de hară. Așa pare omul câteodată in lumea asta, dăcă-l scote Ddeu in cale pe omul dracului! — Vai, bată-te Ddeu, hulă spurcată și latină rea; pentru merindea mea vrei tu să me lași orb de tot, nu-i destul că mi-ai scos astă deminaţă un ochiu, mai vrei să mi-l scoţi şi pe cesta ce biătul am?! Nu te temi că te va probuşi Dejeu intr’o clipită ? — De vrei — vrei, de nu — nu te silesc. Dar feroea-i pomă rea ; nu mai putea bietul om de fome ;i colăiau maţele de gândiai câ n’a mâncat de o săptămână ; săracul felele lui, acela de bună seama va fi gândit atunci că i s’a spândurat gura. zice deci sărăntocului: ,Tot atâta-mi e, scoate-mi şi celalalt ochiu, numai dă-mi să mai mânânc odată cum se cade, apoi nu-mi pasă, me şi omdră cu o cale. Şi sărăntocul dracului nu glumi, indată-i scoase şi celalalt ochiu, apoi i dete puţină herinde şi-l lasă să o mânânce, după ce-l duse sub o cruce mare ce era lângă drum. Hoţul de golan merse apoi cu bou şi cu merindea omului incătr’o il trase firea lui cea blăstămată, or bietul orb sta rătumat de cruce şi se gândiâ in capul seu: Domne, Dumnedeul meu, prin multe mai trebue să tréacă omul trăind in lumea ast blăstămată; cu multe feliuri de omeni trebue să se intâlnéscá, multe trebue să mai patiméscá ! Asta deminată eram sănătos ca mărul, plecai din casa mea, dela mama mea şi dela frații mei, eram avut, şi mai că nici de tine nu me gândiam tare, fără din obiceiu, mi făcui sânta cruce ; bagsema pentru păcatele mele imi scoseși in cale pe domne apără, care-mi mânca merindea, imi scose ochii şi me puse unde me vetai, după ce se depărtă cu boii mei. Intr’aceste par că audi ceva vîjeind in aer şi i se păru ca şi când s’ar fi lăsat ceva pe cruce. Era noaptea târdiu, cel puțin lui așa i se părea, de oarece nu vedea chiar nimic — neavând ochi — apoi nici nu-i mai ardea soarele de mult, sămn că de mult sânțise, simțiâ deci bine recorela, dar ceriul cel senin nu-1 vedea. Deodată aude un glas de pe cruce: — Dar unde aţi mai fost fraţilor de când nu neam mai vătlut, şi ce aţi mai audit prin cea lume mare ? Atunci un alt glas respunde : »Am umblat fraţilor cătră răsărit şi am ascultat pe un sichastru cetind intr’o carte, de ar sei orbii cum nu ştiu, să se spele cu rouă care cade din ceriu, indată ar vedea ; dar voi pe unde ați umblat şi ce ați aujit?* Atunci alt glas respundea: ,Eu am fost cătră amiedacii și o dină din mare cântă că in cutare sat este un popă și popa acela are o feta atât de frumosă cum nu mai este alta in lume, dar e bolnavă de o grămadă de vreme incât nici inturna de pe o lăture pe alta nu se poate, de nu o vor inturna alţii cu lepedeul, şi din boia acea grea cu greu s’o vindecă, căci a scăpat la sfintele pasci o sfărimatură de pască jos şi acea a apucat’o o broscă, şi s’a ascuns cu ea sub pristol. Dar un om totuşi o poate vindecă, acela adecă care va scoate broasca de sub pristol, va crepă-o in doue şi va scoate sfărimătura de pască din ea şi dându-o fetei să o mânânce, aceea va fi sânetóasa; dar tu frate unde ai fost şi ce ai văcţut pe unde ai umblat?* Al treile glas respunse : »Eu am fost cătră apus şi o babă meşteră o autju povestind altei babe, că in cutare sat eră inainte cu șepte ani numai o fântână, dar eră atâta apă in ea, incât se sătură satul intreg cu toate dobitocele și oamenii, și mai curgea din fântână de se făcea părău mere. Acu-su șepte ani vise a fetateapa popii un mând, dar mândul e solomonariu și cum s’a ivit el pe lume, in satul unde s’a ivit și unde trăiesce au secat de tot isvoarele fântânilor. De atunci insedar mai cerca bieții oameni din satul acela și mai fac la fântâni, mai la fie-care casă e fântână, dar numai atâta ține apa in ele — cât ţin și ploile, cum dă ceșicevași ceva secetă, indată săcă toate isvoarele. Bieții oameni stau să pustiesca satul din lipsa apei, și n’or avea apă in fântână, până nu s’a află cineva, care să se sue pe cal, și cât va sta popa intr’o duminecă in biserică, atâta să tot incungiure, in fuga cea mare, satul cu el. Când vor trage clopotele de eșit din biserică, calul va fi tot plin de spume şi va cade jos ca mort, dar nu va muri, numai cât va eşi puterea cea nezdravenă de solomonariu, şi de loc vor incepe isvoarele a slobotţi apa in fântâni*. După ce se gătară şi vorbele acestea, el i se păru orbului că aude ceva vâjeind in aer şi sbrrr! cele trei paseri nezdravine, care fură pe cruce, şi care vorbiră precum v’am spus, işi luară sborul in trei părţi, or bietul orb tresări de sub cruce ca şi când l’ar fi trezit cineva din somn când visă mai dulce. După aceea începură a-i veni in minte una câte una vorbele pasărilor măestre, și începu a vrăji cu mânile pe jos pe erba ca să-i se ude de roua și să dee cu ea la ochi. Cum dete cu rouă pe la ochi inteiară, Anul XX.