Familia, 1884 (Anul 20, nr. 1-53)

1884-10-14 / nr. 42

Anul XX. FAMILIA. Dar tot se mai socoti puţin. — Stană! trasu-ţi-ai tu samă de tote? Tu, fata lui Bucur, eu , ficiorul flueraşului, cu viaţa pătată şi robit?! Ce a fiice taică-teu şi maică-ta? Ce ţi-ar fiice cugetul teu ? Puterea-i tu trăi supt un coperiş cu un om ca mine, blăstâmată poate chiar de părinții tei ? ! ... Grăesce! — Mi-am tras samă de tote şi n’am să me po­­căesc de nimic Niculiță ! — respunse ea cu hotărire. — De-i aşa Stană, nu ne va despărţi, decât Dum­­nefieu. El o strinse ’n braţe şi o sărută. — O ! vom fi fericiţi odată, forte fericiţi ! — Nici­odată! — sună un glas adânc şi năbuşit, ce ţi băga fiori in vine. Se desfăcură unul de altul spăriaţi şi priviră intr’ acolo d’unde au fiise grăind. Era moş Mihu. Nins de cărunteţe, bătrân de su­părare şi umilit de suferinţe. — Încă şi asta! Vai de voi bieţi nenorociţi! Vai, de voi ! — Nu, nu. Noi vom fi fericiţi şi dta asemenea nene Mihu! — Nici odată, nici odată! Cuvântul acesta­­ săgeta pe amândoi prin inimă. Nu întrebară nici unul: de ce şi cum ? Par­că înţele­geau, par­că o presimţiau c’aşa o să fie. Moş Mihu şciea ce grăesce. Bucur să-şi dea faţă după un rob ucigaş, după un sărăntoc?! Nici odată! Şi de-ar fi fost la aceea: el Mihu, el taică-seu nu-l lăsa să se ’nsore, ca să n’aibă cine moşteni ruşina, pata robiei dela un tată ucigaş. Dar moş Mihu avea ochi foarte ageri. Faţa cea galbină, manile uscate, glasul acel răguşit, sânt pre­­semnele unei bole cumplite, care storce viaţa din om. Stana avea acea bolă. Jalea, supărarea i-au făcut-o. Destul că o avea ! Şi de aceea tacu moş Mihu; de aceea nu mai fu­se nimic. Le-a dat numai să ’nţelegă. I-a pregătit la neno­rocirea cea mare, ca atunci când va veni — să nu-i apuce pe nesoiute. IV. Bieta Stana ! Se duse amărită şi veni ca vai de ea. Un cuvânt grozav­­ sună mereu la urechi ! . . . Un cuvânt, o vorbă trecătore, care ucide, care iţi inveninază viaţa, iţi stinge şi cea de pe urmă rază de nădejde ! Voi să nu audlă acel cuvânt, voia să cruftă că nu e nimic, ni­mic . . . numai o nălucire ... un vis . . . dar nu putea. Când cu închipuirea ei inferbintată is zugrăviâ fericirea viitoare, niște fiile mai bune, niște fiile mai fru­­mose . . . atunci i se iviă acel bătrân ca un duh ne­­prasnic, și par­că-1 aufiiâ cum fiice : »Nici odată* ! — O! Maică Procurată! dar n’am nici o scă­pare . . . Vorba aceea m’alungă . . . Aici înaintea icoanei tale cad. Sânt eu nevrednica roba ta. Curăţeş­­ce-me, scapă-me de acesta părere, de acesta nălucă, spaimă, ce me alungă . . . Nu-i scăpare . Nici odată! Tot aşa de un an şi şese luni! Din aiurări in aiu­rări, care o apropiau şi mai tare de ceea ce fugia. Cumplita bala de pept, care n’are lecuire, o legă de pat. Şi luminarea vieţii­­ era aproape, foarte aproape de a se stinge. Mai de vreme să fi vorbit cu Niculiţă, numai cu o lună, două, atunci era încă nădejde; acum boia mi-­ o mai putea scote nimeni! Şi-i un lucru grozav când simți, când scii că ai să mori, in flaarea vieţii, atunci când norocul iţi zim­­besce, când eşti aproape de a fi fericit. — Sfântul Gheorghe! . . . Mamă! . . . e mult pân’ la sftul Gheorghe ? — De ce me întrebi, Stană? de ce m­e întrebi? — Vreu numai să sciu, mamă ... să sciu . . . la sftul . . . Gheorghe ... atunci ... Şi ’ncepu a tuşi de nu mai putu grai. Oh! chinurile iadului nu pot fi mai cumplite, ca durerea mamei, ce-şi vede copilul, adeca tot ce are mai scump in lume, in truda morţii, luptându-se pen­tru viaţa, cu mânile ’ntinse cătră ea cerându-i ajutor . . . şi a nu-i putu ajută nimic . . . ţficeţi numai, să ve ferască Ofieu. La fiiua satului Gheorghe scăpa Niculiţă din in­­chisoare. Presimţiâ ceva râu şi viniă răpede, foarte răpede, cu peleria pe ochi ca să nu-1 cunoscă nimeni. Ii era ruşine de oameni. Vai de el! Viniă, fugiâ, alergă. Un cuvânt, o vorbă rostită de un tată bâtrân, iu­bitor şi nenorocit, pe care el l’a adus la ticăloşie, ros­tită intr’o clipă de fericire, tainic, adânc, prorocitor de un om, ce nu vorbiă in vânt, de un om care și-a dat mai nainte bine samă când i-a spus că »nici odată*. Se grăbiâ, ca să nu se ’mplinescă. Insadar. Eră prâ târdiu. Clopotele bisericii celei mari sunau aşă de jalnic, aşa de sfâşietor ! . . . O fată tineră, o fată frumosă ! . . . Da, era ea . . . Murise in diminaţa aceea . . . Dfieu s’o erte ! Dfieu s’o erte ! * * * Afii la Foltea şed doi săhastrii. Unu! bâtrân, gâr­bov şi altul mai tiner. Se nutresc cu rădăcini şi pome ce cresc prin pădure. Beutura lor li-i sfânta apă a is­­vorului. .ţ­iua, noaptea, urna, vara ei se rugă mereu. Bă­trânul pentru cei vii, ficioru-seu pentru odihna mor­ţilor . . . — Domnul a dat, Domnul a luat. Fie numele Dlui binecuvântat, — fiice moş Mihu cu un glas tre­murând. — Amin, — i respunde Niculiţă sărutând crucea Domnului. Nădejdea lor e in El! Şi El­­ va milui ! Virgil Oniţî. Negriada. — Epoperă naţională. — Partea II. CÂNTUL IX. (Incheiare.) I ! Negru ’nfrânt se ’nchină şi peptu-i crunt se bate Şi lacrimi arfictare schintelă şiroind ; S’apropiă-apoi d’alasă-i, săruturi înfocate Pe frunte i depune, copiii ’mbrăţişând De mii de ori i stringe, de mii de ori i chiamă, De mii de ori sărută a’ feţei stinse flori. Minuni nemuritore! d’odată fii şi mamă Se par că se ’nviora , aşâ dalbele fiori, Ce-apar intâiu in ceruri cu feţele pălite, D’a sorelui suflare incet-incet s’aprind. Si rosa primăvara la rafiele­ aurite 42 mfr 499

Next