Familia, 1888 (Anul 24, nr. 1-52)

1888-07-31 / nr. 31

350 Se duc acasă, se cunună şi n’o mai slăbesc din chef şi voie bună trei­­jile de-a rândul. Şi ca ne altă dată, miresa nu eră de loc ruşinosă, mancă, bea, se pupă cu mirele, de să te iai d’un gând. După ce se sparge ospăţul, tinerii obosiţi de­­atâta băciuială, merg de se culcă ’n podul graj­dului. Păcală face, ce face şi spune, că el are să se coboare jos niţel. Inse, ca nu care cumva să se perdtă, mirele să ţină bine de capătul sforicelei, ce i-o in­­tinde, că el are să ţină de capătul celalalt. In chipul acesta va află el calea ei. Vremea tace şi trece, dar mireasa de unde, te rog, să se mai intorcă?! Mirele pierzându-și răbdarea, dă a trage de sforicea. Ce să-ți audă urechile?! In loc de glas omenesc, sbierăt de capră, nu de alt­ceva. — D’apoi măi muiere! Ian burică-te incoace, că doar n’ai orbul găinilor. Nici un respuns. Se scoborâ cela din pod să se încredințeze, ce naibă poate să fie ? ! Adecătele Păcală legase capătul sferei de gâtul unui ţap şi se făcuse apă. Mirele vede ’ndată că cine l’a putut prăji atât de poznit. Iute şi degrabă alărgă ’n casă şi spune, că uite Păcală le-a copt-o cum e mai al dracului, el i-a în­dreptat pe dealuri după piei de oie şi tot el trebue că s’a făcut şi mirasă. Se scolă ceia, adună vecinii şi se statuie ca să urmărăscă pe Păcală, şi ajungăndu-l să-i facă şi ei una de să fie de pomenire la ném de némul seu. Şi la drum băete, care cu par, care cu ciomag, in sfârşit cu ce i-a picat omului in pripă mai la ’n­­demână. Când pe inserate numai s’ajungâ pe Păcală. Acesta intră la o moră şi cum intră arată morarului, că uite vin asupra lui cu răpuşie, să fugă de-şi iu­­beşce viaţa. Morarul se şi şterge numai decât de cu ogarul şi nu l’ai fi ajuns, or Păcală se face drept morar. Vin ceia şi, nevedând suflare străină in casă, tac molcom și se roaga, deca pot să remână acolea undeva până la o Jiuă. Păcală-i lasă bucuros, numai cât le­­Jice ca cinstit să se porte și nu cumva să-i necinstească moara, că-și află beleaua cu el. După ce s’asâdiâ ceia și trudiți de drum cum erau, ascultă ca duși cățelul pământului. — Păcală fierbe-o căldare de păsat cât e mai mare şi tornă din ea dinaintea gurei fiecărui din ei. Cel ce s’a trecjit mai dintru ’ntâi, deşteptă şi pe ceialalţi şi le spune, că lui peste noapte, fără scrie, i-a fost reu şi să-şi caute de cale până mai e timp. — D’apoi, că şi mie, — şi mie, — şi mie. Ce păcate, cugeţi că-i lucru lui Păcală. Aşa ei s-au luat tălpăşica până ’n revărsat de diori, or Păcală a râs una bună, că le-a dres-o atât de cu carne. Gr. Sima al lui Ion. Er a dragostei făclie, Strigă-se ca vis frumos ! Ce mai vii cu amintirea Dulcei vieţe de demult ? Când nesocotesti iubirea Cum mai vrei să te ascult ? Smara. Nu te ascult.­ u mai vreu să cat la tine, Nu mai pot măcar s’ascult; Vreu să uit şi reu şi bine, Ca pe un basm spus de mult. — Chipul teu străin să-mi fie Şi cuventu-ţi fioros. FAMILIA Francillon. — Comedie in 3 acte de A. Dumas fiul. — (Urmare.) Actul II. Acelaș decor. Scena I. Aneta, Henri, un servitor. (Aneta stă intr’un fotoliu mare, ținând mașinalicesce o carte deschisă in mâna stângă cu capul plecat pe mâna dreapta și gândindu-se.) Servitor. (Intrând.) Dna contesă nu s’a sculat âncă și dl de Syreux a venit să intrebe cum îi mai e. Aneta. (Ca deșteptată.) Poftesce pe dl de Sy­meux. Henri. Nu indrăzniam să intru, știind că ești singură, dră. Aneta. Ce, iți-e frică de mine? Henri. Puțin, și pe urmă nu te las să citesci. Aneta. Nu mai citiam; cartea aceasta e plicti­­cosă, cum sânt toate ce se ingădue fetelor să citescă; me gândiam. Henri. La vr’un fel nou de bucate? Aneta. Nu, die, la nişte lucruri mai puţin se­riose. Henri. Şi la ce te gândesci, dră ? Aneta. Me gândiam, că afară e o­­Ji, căreia noi omenii fericiţi îi­­Jicem o Ji frumosă, că Francina şi cu mine ne vom duce să patinăm la pădurea Bulo­­niei, ceea ce e, fără indoiéla, una dintre plăcerile cele mari ale lumii, in care trăim noi; dar că intr’a­­celaş timp sânt patru or cinci grade de desubtul lui zero şi prin urmare o mulţime de omeni, cărora le e frig şi nu pot face focul şi cărora le e feme şi n’au ce mâncă. Căutam un mijloc, să se schimbe acestă stare de lucruri și nu găsiam. La aceasta me gândiam, die. Vetji, că nu se atinge de bucătărie de­cât forte de departe. Dra nu ești trist nici­odată? Henri. Ba da, dră, nu numai de necazurile mele, ci une­ori și de ale altora. Aneta. Eu tot vesel te-am vedut. Henri. Pentru că nu trebue să plictisim cu în­tristarea nostră persoanele, la care ne ducem. Aneta. Atunci eu te plictisesc ? Henri. întristarea unei fete, mai cu sămă când n’are altă pricină decât bunătatea inimei sale, e in­­cântătore, trece repede și e o onoare deosebită pentru aceeia, cărora li se fac asemenea destăinuiri. Până a nu se insera, săracii, pe cari îi ajuţi, vor şti ce le aduce întristarea dtale. Dă-mi voe să adaog şi eu obolul meu la aceea ce le vei da cita. (Pune pe mesa bani.) Aneta: Mulţămesc . . . dar nu sânt tristă numai pentru săraci, mai sânt și dintr’alte pricini. Henri. Negreșit că pe acelea nu le destăinuesci altora. Aneta. Nu trebue să plictisim omenii. Anul XXIV.

Next