Familia, 1888 (Anul 24, nr. 1-52)

1888-01-24 / nr. 4

38 FAMILIA Amărît, flămând şi bătut cum eră, işi aduse aminte de dancii cei mici de-acasă. I vedea cu gândul cum pomenesc pe dada, cum il aşteptă să le aducă ceva dela iermaroc. Mergând el aşă abătut pe gân­duri, pe la revărsat de ciori ajunse la stână, tocmai pe când ciobanii alegeau caşul. Ţiganul ceru­ la ciobani zer. Și fiind­că n’avea in ce să-i pue, luă pălăria din cap, o întinse ca să terne intr’ânsa. După ce se umplu rasă, Țiganul o intoarse cu fundu ’n jos, făcând ciobanului: — En mai pune și ’n hasta bartă! Și punând ciobanul, Țiganul se lua­ cătră casă, țiind pălăria cu amendoaue mânile și cumpenind să nu se verse zerul din barl. — Strângeți-ve puii dadei, că v’am adus de hăț bun, — grăi Ţiganul intrând in bojdeucă. Cum ai clipi din ochi, purdeii fură toți impre­­giurul danciului. — Da nu-i numai aci, ă-i și din coci, — grăi Ţi­ganul, întorcând pălăria și vărsând zărul şi din burtă. M. Pompiliu. Lăpuşnean, dramă de Iuliu I. Roşea. — Studiu critic comparativ, cetit sub formă de raport, in şedinţa din 20 martie 1887 a Academiei Române. — (Urmare.) Lăpuşnean, care — cu totă liniştea sa apa­rentă — eră deja de mai nainte prada chinurilor mustrărei de cuget, — căci încă dela prima înfăți­şare a boerilor in palat — Roxandra in convorbirea cu dânşii zisese despre bărbatul ei (act. II, sc. 2, p. 47). Cu boia şi mustrarea de cuget eu gândesc Că-i ceea ce-1 doboara; adesea il găsesc Chiar diua nişte furii, vedenii sângerose, Ei nopţile-i sânt turburi, fantasme fioroase II chinuesc ; i pare că vede tot trecând In giulgiu pe câte unul din cei ucişi, pe rând, Cu capetele ’n mână, păliţi şi plin de sânge ; Atuncea aiureză, vorbeşce singur, plânge .. . Lăpuşnean, dicem, pregătit de mai nainte —­­ca printr’un venin ascuns — prin ceea ce se petre­cuse in sufletul seu, audind cele din urmă cuvinte eşite din gura bătrânei, remâne de-odată cu ochii pi­roniţi asupra mânilor sale, pe cari par’ că vedea acel »sânge închegat«, şi — până când vin lefegii, cari să dea afară pe femeile, ce se împotriviseră lup­tând cu arcaşii —■ el stă pe gânduri, şi-şi dice (p. 123): Ce pete de sânge­ au dis c’am eu Pe mâni ? . .. (Privindu-şi mânile cu aţintire) De unde asta ? Blăstem ! (îşi şterge mânile pe haine.) Din mometul vise al eşirei femeilor, îmbrâncite de arcaşi şi lefegii, şi odată cu pronunţarea cuvin­telor (ibid.) : Durerea nostră Şi-a Cerului urgie să cad asupra vostră ! electricitatea conşciinţei sale încărcate de crime se descarcă oare­cum la contactul trăsnetului trimis de Cer, care audise blastemul. De aci inainte vedem cu ochii noştri lupta cea adevărată, cea mare, consu­­mătore cu cugetul seu. In aiurarea sa el vede pe fe­ţele tuturor si pretutindeni numai sânge, — vai sângele ce-l vărsase — (p. 126). Dar’ etă colo pe zid o pată. E mică, dară creşce, se ’ntinde ca un nor P’un cer senin ; ce-i asta ? nimic alb, me ’nfior ! Văd numai roşu ! (Privind pe una din fereştile din fund.) Cerul vedeţi cum este ’n sânge Scăldat ; câmpia, munţii şi unda care plânge In Nistru, sânt asemeni; şi sânge văd mereu . . . Dar după câtva timp halucinaţiunea incepe să contenăscă. Sim­ţindu-se sdrobit sub greutatea remuş­­cărilor, el cere a fi călugărit tocmai in impregiurările arătate de cronicari (sc. 7, p. 127 — 128). De ce aceste Privelişti sângerose? . . . Văd bine, nu’n zădar Şi sufletu-mi şi mintea-mi le turbură amar. Simţ mortea . . De tot reul făcut la om­ şi care, Boeri, cu umilire ve cer acum iertare, Şi de va din lume să plec, aflaţi că vreu ’Nainte de a me stinge, pe umerii-mi să ieu Călugărasca rasă, căci sufletu-mi, simţ bine, E numai mângâierea bisericii creştine Aceea ce doresce, şi moartea, ... ce e ea Decât o uşurare de sarcina cea grea A vieţii? . . . Nu vrâu vieţa, căci plină e d’amaruri, De sânge, ... nu vreau sânge , trecând a ei hotaruri, Scăpa-voi d’aste crunte blăsteme, ce mereu se urmăresc. Cu acăstă ocasiune, fiind-că puserăm in vedere, că autorul s’a conformat arătărilor cronicarilor in ceea ce privesce faptul călugăriei, trebue să relevăm tot de-odată, că dl Roşea s’a ţinut îndatorat peste tot locul de a urmă cu fidelitate pe cronicari in desem­narea întâmplărilor istorice. Mai mult âncă, până şi frase celebre, atribuite lui Lăpuşnean şi citate de ei, ca s. e.: »Voi nu me vreţi pe mine ? dar eu ve vrâu pe voi!« până şi frase de acestea au fost întreţesute in tra­gedie, precum in general trebue să recunoscem, că poetul s-a dat silinţă să pună pe fiecare din ele in cadrul cel mai nimerit, pentru a nu pierde nimic din ceea ce putea să caracteriseze mai bine pe Lăpuşnean. In scena următore (8, p. 128) la intrarea lui Teofan, care fusese chiemat după cererea lui Lăpuş­nean insuşi (sc. 7, p. 126), acesta continuând a se bucură de răgazul intervenit in turburarea conştinţei sale, cere prelatului binecuvântarea lui, şi dela toţi Cu ochii blândi de căprioră. ". Şi cu privirea ’ncălditore . Ca serele de primăvară. De ce şi eşti aşă frumosă, Ei inima-ţi aşă de rece ! Nu ştii junâţa, când ne lasă, Cu ea şi frumuseţa trece ? Ş-atunci, nu dar privirea-ţi de-astăzi Ar vrè inimi să tucăldescă, Tu ştii că radele de tomna Nu ’ndemn bobocii să ’nflorască! Lucreţia Suciu, fu fată palidă frumosă, - - - ----- -....................... .^3 Anul XXIV.

Next