Familia, 1888 (Anul 24, nr. 1-52)
1888-01-24 / nr. 4
38 FAMILIA Amărît, flămând şi bătut cum eră, işi aduse aminte de dancii cei mici de-acasă. I vedea cu gândul cum pomenesc pe dada, cum il aşteptă să le aducă ceva dela iermaroc. Mergând el aşă abătut pe gânduri, pe la revărsat de ciori ajunse la stână, tocmai pe când ciobanii alegeau caşul. Ţiganul ceru la ciobani zer. Și fiindcă n’avea in ce să-i pue, luă pălăria din cap, o întinse ca să terne intr’ânsa. După ce se umplu rasă, Țiganul o intoarse cu fundu ’n jos, făcând ciobanului: — En mai pune și ’n hasta bartă! Și punând ciobanul, Țiganul se lua cătră casă, țiind pălăria cu amendoaue mânile și cumpenind să nu se verse zerul din barl. — Strângeți-ve puii dadei, că v’am adus de hăț bun, — grăi Ţiganul intrând in bojdeucă. Cum ai clipi din ochi, purdeii fură toți impregiurul danciului. — Da nu-i numai aci, ă-i și din coci, — grăi Ţiganul, întorcând pălăria și vărsând zărul şi din burtă. M. Pompiliu. Lăpuşnean, dramă de Iuliu I. Roşea. — Studiu critic comparativ, cetit sub formă de raport, in şedinţa din 20 martie 1887 a Academiei Române. — (Urmare.) Lăpuşnean, care — cu totă liniştea sa aparentă — eră deja de mai nainte prada chinurilor mustrărei de cuget, — căci încă dela prima înfățişare a boerilor in palat — Roxandra in convorbirea cu dânşii zisese despre bărbatul ei (act. II, sc. 2, p. 47). Cu boia şi mustrarea de cuget eu gândesc Că-i ceea ce-1 doboara; adesea il găsesc Chiar diua nişte furii, vedenii sângerose, Ei nopţile-i sânt turburi, fantasme fioroase II chinuesc ; i pare că vede tot trecând In giulgiu pe câte unul din cei ucişi, pe rând, Cu capetele ’n mână, păliţi şi plin de sânge ; Atuncea aiureză, vorbeşce singur, plânge .. . Lăpuşnean, dicem, pregătit de mai nainte —ca printr’un venin ascuns — prin ceea ce se petrecuse in sufletul seu, audind cele din urmă cuvinte eşite din gura bătrânei, remâne de-odată cu ochii pironiţi asupra mânilor sale, pe cari par’ că vedea acel »sânge închegat«, şi — până când vin lefegii, cari să dea afară pe femeile, ce se împotriviseră luptând cu arcaşii —■ el stă pe gânduri, şi-şi dice (p. 123): Ce pete de sânge au dis c’am eu Pe mâni ? . .. (Privindu-şi mânile cu aţintire) De unde asta ? Blăstem ! (îşi şterge mânile pe haine.) Din mometul vise al eşirei femeilor, îmbrâncite de arcaşi şi lefegii, şi odată cu pronunţarea cuvintelor (ibid.) : Durerea nostră Şi-a Cerului urgie să cad asupra vostră ! electricitatea conşciinţei sale încărcate de crime se descarcă oarecum la contactul trăsnetului trimis de Cer, care audise blastemul. De aci inainte vedem cu ochii noştri lupta cea adevărată, cea mare, consumătore cu cugetul seu. In aiurarea sa el vede pe feţele tuturor si pretutindeni numai sânge, — vai sângele ce-l vărsase — (p. 126). Dar’ etă colo pe zid o pată. E mică, dară creşce, se ’ntinde ca un nor P’un cer senin ; ce-i asta ? nimic alb, me ’nfior ! Văd numai roşu ! (Privind pe una din fereştile din fund.) Cerul vedeţi cum este ’n sânge Scăldat ; câmpia, munţii şi unda care plânge In Nistru, sânt asemeni; şi sânge văd mereu . . . Dar după câtva timp halucinaţiunea incepe să contenăscă. Simţindu-se sdrobit sub greutatea remuşcărilor, el cere a fi călugărit tocmai in impregiurările arătate de cronicari (sc. 7, p. 127 — 128). De ce aceste Privelişti sângerose? . . . Văd bine, nu’n zădar Şi sufletu-mi şi mintea-mi le turbură amar. Simţ mortea . . De tot reul făcut la om şi care, Boeri, cu umilire ve cer acum iertare, Şi de va din lume să plec, aflaţi că vreu ’Nainte de a me stinge, pe umerii-mi să ieu Călugărasca rasă, căci sufletu-mi, simţ bine, E numai mângâierea bisericii creştine Aceea ce doresce, şi moartea, ... ce e ea Decât o uşurare de sarcina cea grea A vieţii? . . . Nu vrâu vieţa, căci plină e d’amaruri, De sânge, ... nu vreau sânge , trecând a ei hotaruri, Scăpa-voi d’aste crunte blăsteme, ce mereu se urmăresc. Cu acăstă ocasiune, fiind-că puserăm in vedere, că autorul s’a conformat arătărilor cronicarilor in ceea ce privesce faptul călugăriei, trebue să relevăm tot de-odată, că dl Roşea s’a ţinut îndatorat peste tot locul de a urmă cu fidelitate pe cronicari in desemnarea întâmplărilor istorice. Mai mult âncă, până şi frase celebre, atribuite lui Lăpuşnean şi citate de ei, ca s. e.: »Voi nu me vreţi pe mine ? dar eu ve vrâu pe voi!« până şi frase de acestea au fost întreţesute in tragedie, precum in general trebue să recunoscem, că poetul s-a dat silinţă să pună pe fiecare din ele in cadrul cel mai nimerit, pentru a nu pierde nimic din ceea ce putea să caracteriseze mai bine pe Lăpuşnean. In scena următore (8, p. 128) la intrarea lui Teofan, care fusese chiemat după cererea lui Lăpuşnean insuşi (sc. 7, p. 126), acesta continuând a se bucură de răgazul intervenit in turburarea conştinţei sale, cere prelatului binecuvântarea lui, şi dela toţi Cu ochii blândi de căprioră. ". Şi cu privirea ’ncălditore . Ca serele de primăvară. De ce şi eşti aşă frumosă, Ei inima-ţi aşă de rece ! Nu ştii junâţa, când ne lasă, Cu ea şi frumuseţa trece ? Ş-atunci, nu dar privirea-ţi de-astăzi Ar vrè inimi să tucăldescă, Tu ştii că radele de tomna Nu ’ndemn bobocii să ’nflorască! Lucreţia Suciu, fu fată palidă frumosă, - - - ----- -....................... .^3 Anul XXIV.