Familia, 1891 (Anul 27, nr. 1-52)

1891-09-15 / nr. 37 szám

434 FAMILIA — Ei bine, ce vrei, bani? nu-ţi mai dau; m’ai înțeles ? — Și nici me gândesc să-ţi mai cer. — Cum? — Ei da; de azi înainte n’am să ţi mai cer nici-un ban, am venit numai să-mi iau adio dela dta, pentru că mâne plec. Am să fac un voiagiu impre­­giurul lumei. — Tu? — Se ’nțelege că eu. — Aş fi curios să știu cu ce, când tu n’ai nici frânta de para. — Asta e secretul meu! — Secretul teu ! par că noi nu cunoscem soiul acesta de secrete; ăi fi găsit vr’un prost căruia i-ai fi dat cără un loc de aur. — N’ai ghicit. — Sau poate vr’o boborniță cu câteva miisore de galbeni pe care le taca in comptul mustăților tale ? — Nici asta nu e unchiule, și află totd’odată că m’am schimbat cu totul și că nu mai sânt acela­­ de până acuma. — Ei aşi! asta e mai bricănă ! spune-mi că tur­nul Colţii e tot acela unde eră inainte de a-1 dărîmă, că Dîmboviţa curge in sus, iar pescii se prind fripţi gata, toate aceste le-aș crede, dar că tu te-ai schim­bat, asta nici-odată; ce dracul nu-mi cunosc eu arama ? — Cum poftesci unchiule, eu n’am să te trag de mânecă ca să me crezi ■ am venit, după cum ți-am mai spus, să-mi iau adio aela­sta. — Ei bine me, dar fără bani n’ai s’ajungi nici la Chitila. — Ți-am mai spus unchiule, că de ai­i inainte n’am să te mai super cu nici-o lăscae ; mi-am for­mat eu singur averea. — Dar unde dracu, că dar n’ai fi spart vr’o bancă atifi noapte? — A unchiule la ce te gândesci! — Pai me gândesc in tot felul: până mai eri erai sărac lipit pământului și acum îmi spui că ai o avere; nu e de mirare ? — Dta nu ştii proverbul, că ce aduce . . . — Ciasul n’aduce anul? asta aşâ e ; dar numai să dea Dereu să fie aşâ, căci m’ai minţit de-atâtea ori, incât mi-e frică să te mai cred chiar dacă ai spune şi adevărul. — Ei unchiule ! conform cu impregiurârile face cineva ce poate, dăcă nu poate să facă aceea ce vră. — Toate bune, dar nu-mi spui și mie cum ți-a câcrut averea pe cap așa tamnesam? — E un secret care nu-mi aparține și deci nu pot să-l trădez. — Ce spuneam eu, tot vorba mea e: ai spart vr’o bancă ori ai omorît pe cineva. — Ia taci unchiule nu mai glumi­­am eu aerul unui hoţ său al unui asasin ? — Bine mă,­­zic şi eu; lucru curat nu e, Dne fereşce! — Ba e curat ca şi aurul al cărui secret de fabricaţiune l’am descoperit eu. — Ce tot cânţi tu acolo ? Ai­­nebunit ? Tu şi să descoperi secretul aurului; aferim !! — Pe onoarea mea! — Tot onoarea aceea e cu care m’ai înşelat pân’ acuma ? — Dta lasă gluma unchiule, îţi vorbesc sincer şi aş pută să-ţi probez ori când ai voi. . . dar ce­­for ai dta de toate acestea, nu te interesăză câtuş de puţin ; adio unchiule ! — Ba mai stăi me, niţel. — Nu pot unchiule, trebue să plec cu trenul de 3 şi 45 şi nu mi-am pregătit nimic. — Și că dă-le dracului de pregătiri, că le-ei face .. . că ai pută să-mi arați și mie acăstă minune? — Ori când vei voi, acum vise me grăbesc, adio unchiule. — Mii de draci! dar n’ai să stai odată ? — Iată că stau; ce poftesci ? — Mei Costica! uită-te la mine. — Ei bine, me uit. — Mă! n’o fi o nouă șarlatanie aceea ce-mi spui ? — A unchiule ! dar dra me insulți pentru a treia oră ; și me mir ce te interesăză așa de mult lucrul acesta ? dăcă nu dai nici un ban, n’ai drept la nici-o socotălă. — Atunci arată-mi și mie. — Nu se poate, unchiule. — Nu se poate ? și de ce me rog ? — De ce, de ce? pentru că nu se poate. Am cu­vintele mele . . . — Ei bine, dar pentru unchiul teu ? — Pe onoarea mea îţi spun, că-mi e peste pu­tinţă. — Mă, nu mai vorbi prostii, ştiu eu ţinta ta, vrei să-ţi dau ceva ca să vorbeşci! ei bine vei avă 100 de franci. — Ha ! ha ! ha ! hai ! ştii că eşti nostim, un­chiule ? — Ce rîcji bre ! ? suta de franci nu se găsesce pe toate cărările. — Nu ,Jic ba; dar lucrul acesta m’ar fi măgulit acum patru­­Jile când n’aveam nici-o lăscae, dar aeji. . . — Așa e; dar atunci ce vrei ? — Nu vreau nimic. — Atât mai bine, fătul meu. Cu asta-mi probezi că încă sânt scumpul teu unchiu; nu este așa ? — Me mai întrebi! Dta­beii că am ținut intot­­deauna .. . — La banii mei! O şciu. Boerul Macovei eră cel mai sgârcit om din acel oraș. Avea o averea de peste 400.000 de franci ; nu avea altă rudă decât pe Costică și cu toate acestea bietul tiner se rugă câte o săptămână până ce scumpul lui unchiu să se milostivăscă a-i da o sută, doue de franci. Nu e mai puţin adevărat că in mai multe rân­duri recursese la fapte josnice; dar trebue să-i dăm dreptate, căci fără asemenea procedeuri, l’ar fi dat de mult afară din casă proprietărăsa. In momentul când îl găsim vorbind cu unchiul lui îşi formase un plan măreţ. Şoiea din esperinţă, că boerul e sgârcit şi tocmai acăstă corda voiă s’o atingă, de oare­ce îi făcea mare necesitate 2000 de franci, pe care nu i-ar fi putut luă nici­odatâ cât ar fi trăit bătrânul. Am văzut primirea ce i-a făcut acest model de unchiu, și cum s’a schimbat de repede când a auzrit că nepotul lui descoperise secretul fabricărei aurului. Sgârcitului i se presenta ocasia de a-și mai mări capitalul și pe toate căile posibile se căsnesce ca să profite de ocasie. — Ei aide Costică! arată-mi minunea. — Să mâncăm intâi, unchiule. — Și după măsă ? — Voi fi al dtale. • Nici­odată nepotul nu mâncase așa de bine la unchiul seu care devenise de o bunătate esem­­plară. Anul XXVII.

Next