Familia, 1901 (Anul 37, nr. 1-52)

1901-10-28 / nr. 43

Numărul 43 Gradea­ mape 28 oct. (10 rtOD.) 1901. Anul XXXVII Apare dumineca. Abonamentul pe an 16 cor., pe Vi­dean 8, pe 3 luni 4. Pentru România pe an 20 lei. Rămas bun. De Carmen Sylva. Cu mahrame albe Rinul Stă însovonit, dar eu Trebue să plec departe — Împlinit e visul meu. Giur impregiur nu se simte Strigă, sunet, vas, nimic, Şi burează, ceaţa ’n valuri Rourează pic cu pic, într’o linişte solemnă Bate-al despărţirei ceas Sfânt, neaudit de nimeni, Re ’ngânat de-al jalel glas. Stropi din neguri cad, suspine Undele când şi când scot: Ele-s lacrimile-mi multe, Că eu să le plâng nu pot. Reci ca negura, ca unda Oh, şi eu de le-aş simţi, Eu ca fierul in topire De fierbinţi — ce bine-ar fii Mândre, verde ca junia, Rin, remâl cu bine tu ! Eu in viaţă, ah! in viaţă Fără preget intru-acu. V. D. Păun. Pe Dunăre. (De la Orşova la Sulina.) 10. Turnu-Măgurele. I­ncep să se desfăşure bogatele holde, nesfârşitele lanuri din Teleorman, unul din cele mai mănoase ţinuturi ale ţârii. O lină suflare de vânt adie peste grânele coapte. întinsa pădure de spice se ’ndoie în valuri sclipitoare. Dinspre miazănoapte, de subt un desiş de sălcii, apare Oltul. El vine ’ncet, greoiu, tăcut. în faţa Dunării se desface ’n doue braţe, ca şi cum ar vrea să se mai razime­ o clipă, pe pieptul celui din urmă ostrov, înainte de a întră în marele fluviu. De partea cealaltă, din codrii Balcanilor, vine Osma, în răspântia asta de ape, ţi se pare că Oltul, despicând voiniceşte torentele Dunării, a străbătut dincolo, pe ţărmul pietros al Bulgariei şi trece îna­­inte pe sub zidurile Nicopolii. Suntem în faţa portului Turnu-Măgurele. Ora­şul e retras mai de-o parte,­­ pe podişul luncii des­chise între Dunăre şi Olt, în lunca aceasta a fost vechiul oraş Turris, de unde se carau în sus, pe apa Oltului, provisiile armatei pe care cuceritorul Daciei o împânzise dincolo de meterezile Carpaţilor. Din „Turnul“ lui Traian nu se mai vede azi decât o mo­vilă de pământ. Pe-aici şi-au făcut vad oştile tur­­ceşti, al căror şuvoiui cotropitor sute de ani s’a iz­bit, ca de un zid neclintit, de piepturile oţelite ale Romanilor. Locurile acestea au vecrut la luptă pe cei mai mari şi mai slăviţi voivodi ai noştri: pe Mircea cel Mare, pe Vlad Ţepeş, pe Radu de la Afumaţi, şi pe Mihai Viteazu, care-aşteptă pân’ ce iarna-î aşter­­nea pod de ghiaţă peste Dunăre ca să se răpadă ca o vijelie ’n oştile turceşcî şi, învălmăşindu-le mai mult cu iuţeala decât cu puterea, să bată şi să su­­pue toate cetăţile lor, din smîrcurile Osmii până ’n talazurile mării. Ş-acum doue-zeci de ani, tot pe-aicî, prin locurile acestea de-atâtea ori stropite cu sânge. 43

Next